ORIGINILE DEMOCRAȚIEI ȘI EVOLUȚIA CU PRIVIRE LA ABORDAREA

ACESTUI CONCEPT

Dacă ne referim la perioada Greciei antice, atunci conceptul de democrație era sinonim
cu conducerea cetății de către oamenii obișnuiți, dintre care cei mai mulți nu aveau origini
aristocratice,1 nu erau educați și nici nu beneficiau de venituri foarte mari. Platon vedea în
regimul democratic unul nepotrivit și considera democrația periculoasă, deoarece ea plasa
puterea politică în mâinile poporului care, în viziunea sa, era ignorant și, de multe ori,
caracterizat de invidie. Argumentul lui Platon era că, din cauza ignoranței, oamenii obișnuiți
nu vor ști ce să facă cu puterea politică și nici cum s-o folosească pentru binele comun. Prin
urmare, spune el, din democrație se nasc războiul civil și anarhia.

Nici Aristotel nu vede în dmeocrație un regim politic dezirabil, în sensul în care el este
de părere că puterea trebuie să fie deținută fie de o persoană, fie de câteva persoane pentru ca
ea să fie utilizată în mod eficient. În viziunea filosofului, democrația este un regim politic
corupt, pentru că demos-ul are, în general, vederi înguste și nu are capacitatea de a guverna
pentru binele comun. În acest sens, el introduce un nou concept – acela de politea – care este
o variantă mai bună a democrației, adică o variantă îmbunătățită a guvernării de către cei
mulți (poli). Pentru acesta, politea combină, cumva, avantajele guvernării de către o persoană
cu cele ale guvenării celor mulți, în sensul în care, fiecare grup îl poate supraveghea pe
celălalt (aristocrați-poli-popor). Astfel, politea diferă de democrație, conform lui Aristotel,
prin felul în care sunt distribuite bogăția și dreptul la proprietate. Într-o democrație, spune el,
cei mulți sunt, în general, cei săraci. Politea, însă, va facilita crearea unei clase de mijloc între
cei săraci și aristocrație, care va evita orice fel de exces. Prin urmare, această clasă de mijloc
va urmări, în permanență, binele cetății, ceea ce, pe termen lung, va contribui la menținerea
păcii și a stabilității orașului-stat.

În perioada în care excesele politice ale Imperiului roman începeau să fie criticate de
unii filosofi, mulți dintre aceștia s-au pus de acord asupra faptului că cheia succesului Romei
ar fi putut fi o guvernare republicană, sau măcar una mixtă, în care puterea împăratului să fie
controlată, într-o anumită măsură, de un Senat. Prin urmare, începe să se dezvolte această

1
oligarhie
concepție care leagă idealul de democrație de forma sa republicană. Republica ar fi fost,
așadar, cea mai bună formă de guvernare democratică.

Aceste idei au rămas, cumva, secundare pentru o bună perioadă de timp, ajungând să
fie din nou în atenția filosofilor odată cu perioada Renașterii. Acum și pe parcursul Evului
Mediu, discuțiile despre democrație sunt foarte des legate de religia creștină. Avem de-a face
cu o perioadă în care biserica devine o instituție extrem de puternică, din punct de vedere
politic, iar democrația nu poate fi înțeleasă acum decât în legătură cu influența creștinismului,
mai ales la nivel european.

Discuția referitoare la cea mai bună formă de guvernare a fost în centrul dezbaterilor și
în perioada secolelor 15-16 una dintre cele mai cunoscute figuri ale filosofiei politice în
această perioadă fiind Niccolo Machiavelli, care vorbește, în lucrările sale, despre
neîncrederea în anumiți lideri politici (prinți, principi) și analizează factorii care sunt
favorabili pentru extinderea duratei de viață a unui regim politic. Atât în Principele, dar mai
ales în discursurile sale (Discursuri), el definește republica prin raportare la democrație, cele
două fiind oarecum opuse. Dacă democrația era văzută ca guvernarea celor mulți în care, de
multe ori, pot apărea excese din partea populației, republica era considerată o formă mai bună
de guvernare, deoarece nu conducea o singură clasă, ci puterea era împărțită, fiecare clasă
supraveghind posibilele excese ale celorlalte. Deși preferă republica în dauna democrației,
Machiavelli atrage atenția asupra faptului că și republica poate fi distrusă din interior de
corupție, iar soluția pentru menținerea unei republici libere în fața inamicilor din exterior este
ca toți cetățenii acesteia să fie pregătiți în orice moment să plece la război, conform lui. Una
dintre ideile progresiste introduse de Machiavelli este că orice guvernare liberă trebui să fie
condusă pe baza legii, și nu pe baza capriciilor unei persoane sau unui grup restrâns.

Această relativă opoziție între termenii de republică și democrație ajunge să stea chiar
la baza redactării constituției SUA la sfârșitul secolului 18, când, deși ideile democratice au
stat la baza războiului de independență, totuși nu erau foarte multe păreri favorabile
democrației în acea vreme. Prin urmare, democrația a continuat să reprezinte o formă de
conducere a statului de către cei mulți, fiind un fel de guvernare mai neeficientă, cea preferată
fiind republica. Chiar constituția americană este una în care există, mai degrabă, referiri la
ideea de republică, în sensul în care ea garantează fiecărui stat-membru al federației, o formă
de guvernământ republicană. Primul semn al acesteia este împărțirea puterilor în 3 ramuri:
executivă, legislativă, judecătoarească, și în plus, construirea unui sistem de control reciproc
între acestea. În aceeași perioadă, sfârșit de secol 18 și început de secol 19, Alexis de
Tocqueville,2 referindu-se la democrație, consideră că aceasta promovează mediocritatea,
tocmai pentru că, la baza ei, stă principiul egalității. În opinia lui, dacă se pornește de la ideea
că toți oamenii sunt egali între ei, atunci apare o presiune extrem de mare pentru a se
conforma cu opiniile celelalte, astfel încât devine dificil ca o persoană sau un grup restrâns să
aibă viziuni diferite pe care să le facă cunoscute celorlalți. Mai mult decât atât, el
argumentează că oamenii de rând sunt ușor influențabili, pot fi înșelați și manipulați, ceea ce
face ca democrația să dea naștere foare ușor tiraniei. Totuși, Tocqueville vede și un element
pozitiv al democrației, și anume faptul că acesta este singurul tip de regim, în care cetățenii
pot participa în număr mare la treburile publice. Astfel, oferindu-le tuturor șansa de a
participa, democrația oferă, deci, posibilitatea construirii binelui comun de către toți cetățenii,
nu doar de un grup restrâns.

Abia după în a doua jumătate a secolului 20, democrația reprezentativă,3 așa cum o
înțelegem astâzi, ajunge să fie considerată cel mai bun tip de regim politic care poate să
răspundă necesității respectării uneor principii fundamentale, cum ar fi: egalitatea, libertatea,
dreptul la proprietate, dreptul la participare și la luarea deciziilor politice.

Consolidare democratică

R. Dahl, G. Satori, S. Huntington

Robert Dahl

Juan Linz și Alfred Stepan – Problems of democratic transition and consolidation

Aceștia susțin că, în cazul în care pornim în procesul de democratizare de la un regim

totalitar de tip comunist, în principal, cea mai importantă sarcină în procesul de consolidare
democratică nu este doar de a construi din punct de vedere economoic și politic sociaetatea,
ci, în primul rând, de a construi instituții și societate civilă. În opinia celor doi, un regim
autoritar poate să lase în urmă o societate civilă relativ bine închegată, precum și o cultură a
legii și a statului de drept, însă aceste lucruri nu se regăsesc după căderea unui regim totalitar.
(pluralismul politic – element care reprezintă o bază pentru societatea civilă și instituții).

2
Despre democrație în America
3
Democrație direct, așa cum a fost gândită în trecut.
 Un alt element important este de a face acele instituții/pe lângă acest deziderat, este
realizarea unei legături între structura populației și a teritoriului unui stat și viitorul regim
democratic ce urmează a fi construit.4 Prin urmare, procesul de tranziție spre democrație
trebuie să aibă în vedere fie construirea de la 0, fie dezvoltarea instituțiilor existente anterior,
pentur a se ajunge la o cât mai bună distribuire a puterii în societate.

De aici, pornește R Dahl, atunci când încearcă să identifice criteriile care trebuie
utilizate pentru definirea unui regim democratic. El pornește de la 2 elemente: drepturile
politice și civile, și alegerile care trebuie să fie corecte și competitive. În legătură cu aceste
elemente, în încercarea de a clasifica cât mai multe regimuri politice democratice în funcție de
gradul de democratizare, Dahl propune 2 axe, pe care să fie așezate democrațiile lumii:

- Participarea: măsura în care regimul politic oferă cetățenilor posibilitatea de a

participa la treburile publice;
- Lliberalizarea/contestarea publică: gradul de cuprindere a unui nr cât mai mare de
cetățeni printre cei cu drepturi politice sau civile.

Series 3
6

0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2

Pornind de la cele 2 axe, Dahl identifică o serie de acțiuni ale guvernului necesare
pentru a răspunde cât mai bine solicitărilor și preferințelor cetățenilor. Prin urmare, în opinia

4
Un regim trebuie să fie construit în conformitate cu societatea civilă (de ex: implementarea sistemului
electoral mixt în România)
lui, pentru a face democrație mai eficientă, orice guvern trebuie să fie capabil să le ofere
cetățenilor săi șanse neîngrădite sau garanții instituționale pentru următoarele:

- Pt a-și formula preferințele:

o Dreptul cetățenilor de a crea și de a adera la diferite organizații – dreptul de
asociere;
o Libertatea de exprimare;
o Dreptul de vot;
o Dreptul conducătorilor politici de a concura pt sprijin politic;
o Surse alternative de infromare.
- Pt a-și face cunoscute aceste preferințe în mod individual sau colectiv:
o Alegeri libere și corecte;
o Eligibilitatea pt funcții publice.
- Pt ca guvernul să le analizele preferințele în mod obiectiv și fără a discrimina în
funcție de conținutul lor sau de sursa de la care provin.
o Existența unor instituții care să se asigure că politicile guvernamentale
depind de voturi și de preferințele indivizilor. = element central în
funcționarea democrației

Mai departe, pt fiecare dintre aceste 3 elemente, Dahl identifică mai multe cerințe sau
garanții ce teebuie oferite, traduse în construcții de tip instituțional.

Democrație electorală = primele 2 cicluri electorale din anii 90 în România, procesul

electoral fiind cel mai important; cu toate că acest tip de democrație este un pas important
către poliarhie, în România nu s-a putut a fi adoptată, din cauza instabilității instituționale, de
exemplu.

Democrație liberală = există o ruptură în cazul ultimei condiții, cu privire la

stabilirarea politicilor publice, dar care poate fi ușor reparată dacă se ia în considerarea
nevoiele societății

Vorbind despre cele 2 dimensiuni aele democratizării (participre, contestate), Dahl

identifică de-a lungul timpului, tipuri variate de regimuri politice în funcție de măsura în care
acestea au respectat cele 8 garanții insittuționale (de mai sus). Scopul său a fost, în general, de
a analiza modul în care diferite regimuri pot fi comparate în funcție de măsura în care permit
opoziția pblică, contestarea regimului și concurența politică; observând că nu poate fi
suficient ca regimurile politice să fie analizate doar în funcție de măsura mai mică sau mai
mare în care permite opoziție, Dahl a introdus cel de-al doilea element – participarea
populației la contestarea și la controlul instituțiilor statului. De exemplu, dreptul de vot al
populației poate fi luat în condiserare pe amblee dimensiuni: cu cât acesta devine universal, cu
atât regimul respectiv este mai cuprinzător. Cât privește contestarea, aceasta a fost evidențiată
prin relația cu obținerea dreptuuli de vot de anumite categorii ale populației: femeile,
persoanele de culoare etc. Urmărind aceste 2 dimensiuni, Dahl analizează evoluția
democrației ca rezultat al unor transformări de-a lungul timpului; și în acest sens, identifică 3
mari transformări pe care regimurile politice le-au suferit de la hegemonii închise către
poliarhii:

- A avut loc de la hegemonii și oligarhii concurențiale către cvasipoliarhii, adică

spre o serie de regimuri care, deși nu îndeplineau toate condițiile pt a fi numite
democratice, făcuseră primii pași spre democratizare – evoluția statelor occidentale
în sec XIX;
- A doua: trecerea de la cvasipoliarhii la poliarhii – se produce mai ales în Europa,
de la sf sec XIX până la înc PRM, când democrațiile europene începuseră rând pe
rând să extindă drepturile civile și pe cele politice;
- A treia: se numește democratizarea deplină a poliarhiilor (Dahl), unde procesul
începe în perioada interbelică, este oprit de 2RM și reluat începând cu anii 60;
cumva, toate regimurile democratice s-au dezvoltat, în această a doua jum a sec
XX, în vederea consolidării și stabilizării instituțiilor pe care se bazau.5

Democrație participativă

Dahl + alți autori

5
Această etapă se află în deplină desfășurare, după cum consideră Dahl;
Freedom House