Cum călătoreau românii pe distanţe lungi

acum 200 de ani

Domnitorul Carol I a ajuns de la Severin la
Craiova cu olacul

Un drum parcurs astăzi cu maşina în trei

ore, în urmă cu 200 de ani dura de zece ori
mai mult şi era o aventură în sine, cei nevoiţi
să pornească la drum şi să „se dea“ pe
mâna surugiilor întocmindu-şi la plecare
testamentul.

Istoricul George Poboran, cel care a dat

Slatinei prima monografie întocmită după
toate rigorile ştiinţifice, descrie în această
lucrare tipărită la începutul secolului trecut,
într-un capitol întreg – Cap. XI. Comunicaţia.
Drumuri. Poştă – cum au început să fie
folosite trăsurile pentru transportul public.
„Trăsurile propriu-zise, publice, de pod, deşi
inventate pe la sfârşitul secolului XVI-lea, nu
ereau publice. Lumea se servia cu carele cu
boi. Chiar mirii şi nuntaşii se duceau astfel
la biserică. De cele mai multe ori însă se
duceau pe jos cu toţii de mână sau în butci
(trăsuri închise) împrumutate de la
particulari. Ereau şi birji pentru transporturi
mai îndepărtate, cari trăgeau la hanuri.
Mijloacele de transport ereau primitive într-o
epocă, când trăsurile ereau rezervate mai
mult pentru cocoane. Organizarea regulată a
poştelor în Turcia datează abia pe la 1840,
iar la noi un început în această direcţiune se
face după 1850. Carele mari de transport
purtau numele de chervan şi haraba, iar
trăsura oficială diligenţă. În loc de drumuri
de fer şi telegrafe aveam poştele şi ştafetele.
Poşta se mai numea menzil iar căruţa poştei
olac şi avea din distanţă în distanţă staţiuni
sau conace, unde poposiau caii de olac şi
chirigii, cari transortau pe călătorii prevăzuţi
de un răvaş de drum (teşcherea) şi cu un
blanchet de poştă (inam) cei din urmă fiind
scutiţi de ugeretul sau plata transportului.
Pentru serviciul cu poarta ereau călăraşii,
iar corespondenţa cu provincia o îngrijiau
lipcanii (curieri analogi tătarilor turci).
Fiecare poştă avea grajduri încăpătoare
pentru 40 până la 60 de cai. O pereche de
cai nu ereau doi cai ci patru, conduşi de un
surugiu“, scria ilustrul om de şcoală în
„Istoria oraşului Slatina“, carte editată în
1909. Aceste staţii de poştă aveau încăperi
separate pentru căpitanul poştei, pentru
pasageri şi pentru surugii. „Căruţele de
poştă (olacele) ereau mici de lemn simplu,
fără legături de fer, cu osiile unse cu păcură;
hamurile cailor cu tot tacâmul lor ereau cu
gurile de chingă de sfoară bătută; nu se
vedea fer nici la hamuri. Poştele se dedeau
în întreprindere pe termen de 5 ani şi numai
cei ce se mulţumiau a li se plăti de ţeară 2 –
2 şi ½ de cal pe o zi şi o noapte puteau lua
distanţiile de drumuri, ca să le speculeze.
Grajdurile şi încăperile le făcea stăpânirea
odată pentru totdeauna, iar furagiul,
atelagiul şi căruţele ereau în seama
contracciului. Acesta primia de la Visterie
pentru 40 de cai de poştă 80 de lei pe zi şi
apoi toate celelalte se făceau de el. Caii i se
dedeau de către stat odată pentru
totdeauna, iar când muria vre-unul sau
devenia invalid, se înlocuia de contracciu pe
seama lui“, mai spunea George Poboran în
lucrarea amintită. „Călătorul avea prilejul de
a-şi vedea capul rupt de zece ori pe ceas“
Menzilul mai era şi paşaportul de astăzi,
care în acea vreme era pe o jumătate de
coală, tipărit cu pecetea statului şi purtând
semnătura casierului. În acest document era
trecut numele pasagerului şi locul unde
mergea. „De erea cu ducere şi înapoere, i se
trecea acest drept tot pe menzil şi se
înregistra din poştie în poştie în condicuţele
căpitanilor. (…) La 1796 drumul de la
Bucureşti la Slatina se făcea în 30 de
ceasuri cu olacu“, mai preciza istoricul.
Surugii erau oameni veseli, bărbaţi
neînsuraţi, astfel încât să nu le stea gândul
la treburile de acasă. „Tot drumul părea un
vârtej înspăimântător, în care călătorul avea
prilejul de a-şi vedea capul rupt de zece ori
pe ceas. Cu toate acestea la nimini nu le
erea frică, căci deşi drumurile ereau rele,
deşi caii poate ereau mici, deşi hamurile
poate ereau slabe, deşi într-un cuvânt
primejdiile ereau multe, surugii români
ereau dibaci, ereau vrednici şi învingeau
toate piedicile, înfruntau toate pericolile. Ei
purtau un frumos costum special, la pălărie
panglici şi totdeauna veseli şi voioşi îşi
cântau cu drag cântecul“, îi descria autorul
primei monografii slătinene. Radu Odobâc,
surugiul care l-a dus pe domnitorul Carol I
de la Severin la Craiova Concesionarul
drumului Bucureşti – Severin era, în 1866, la
venirea în ţară a domnitorului Carol I, Pană
Olănescu. Afacerile îi mergeau foarte prost,
taxa de călătorie era pe-atunci de 6 sfanţi de
poştă pentru patru cai mici sau doi cai mari.
Surugiul care l-a purtat pe domnitor de la
Severin la Craiova a fost Radu Odobâc, cel
care, patru decenii mai târziu, în 1906, la o
expoziţie jubiliară organizată de Carol I, i-a
reamintit că el este cel care l-a dus în
siguranţă sute de kilometri. La Bucureşti, la
acea expoziţie, a fost, de altfel, dus şi olacul
reconstituit de dirigintele poştei de la
Slatina, domnul Castano. În „Istoria
oraşului Slatina“ mai sunt redate impresiile
nobililor de la acea vreme, nevoiţi să
străbată astfel „Valachia“ şi care descriu,
spre exemplu, acele poşte ca fiind „nişte
colibe sub pământ, pe care numai fumul le
arată a fi locuite. Valahii au grija mare de a
îngropa astfel existenţa lor şi puţinul bun ce
au, de frica turcilor prădători“. Distanţa între
poşte era între 16 şi 20 de kilometri, dar
instalarea unei „menzilhanele“ era o
pacoste şi pentru satele din jur, care erau
puse la contribuţie şi din care veneau
surugii, caii şi nutreţul necesar acestor cai.
„Surugii trebuiau să fie neînsuraţi. Numai
astfel îşi puteau ei face slujba cu nădejde,
fără grije şi cu voie bună. Ei ereau slujbaşi
domneşti, plătiţi cu «90 de bani pe lună» şi
îmbrăcăminte. Pe lângă leafă, vechii surugii
ereau scutiţi de dăjdii. Şi ca să se cunoască
dintre birnici li se da voe să poarte un semn
de alamă cu pecetie domnească, precum şi
un moţ la căciulă, care îi deosebia de
slujitori. Aceste privilegii au fost acordate
surugiilor de către domnitorul Alexandru
Ipsilante, după cum se constată dintr-un
hrisov domnesc, care poartă data anului
1775. Surugii umblau totdeauna călări. Cu
hârtiile înfăşurate pe o mână, cu harapnicul
lung în cealaltă, ei glumiau şi chiuiau
vecinic, zorind caii la drum, «cari de multe
ori nu atingeau pământul», după expresia
unui călător francez“, îi descrie în
continuare autorul primei monografii a
Slatinei. Cam cât de periculoasă putea fi o
călătorie descrie tot George Poboran,
vorbind de: „trei, patru şi mai multe
răsturnări cu trăsura“, „o înecare, sau cel
puţin vreo câteva băi de picoare, genunchi
sau de tot trupul, după adâncimea apelor
străbătute. Hidroterapie gratuită“,„o
despoiare sau, şi mai frumos, o ucidere,
după norocul călătorului“. „Astăzi mulţumită
căilor ferate, plecăm la o oră fixă şi ştim că
vom ajunge la o altă oră fixă, după un orar
hotărât (să nu şicanăm asupra minutelor de
întârziere). Pe vremuri călătorul pleca fără a
şti când va ajunge şi dacă îi va fi dat să
revadă locul de unde a plecat. Solemnă zi
era ziua plecărei; solemnă erea ziua
sosireai. Rupt erea călătorul de scuturăturile
trăsurei şi de nopţi albe, asfixiat de praf,
otrăvit de noroi, nemâncat, dacă nu se
aproviziona de acasă, nebăut, uneori bătut,
despoiat, toate acestea nu importau.
Problema cea grea erea rezolvită; călătorul
ajunsese la destinaţie“, mai arăta George
Poboran în lucrarea sa tipărită cu 110 ani în
urmă. Dacă apreciezi acest articol, te
așteptăm