Cine a fost Maromet, torţionarul

înspăimântător pomenit în faimosul

cântec de puşcărie „La Chilia-n port“

Nicolae Moromete, supranumit

„Maromet – bestia cu chip de om”, a fost
comandantul penitenciarelor Galaţi,
Jilava şi Chilia şi s-a dovedit unul dintre
cei mai sadici gardieni din istoria
României. El a exterminat sute de
deţinuţi politici prin tortură şi
înfometare. Era un individ cu grave
devieri de comportament, motiv pentru
care până şi comuniştii l-au înlăturat la
un moment dat, fără însă să-l
pedepsească pentru atrocităţile comise.

Puţină lume ştie, dar piesa lăutărescă

„La Chilia-n port”, cunoscută publicului
în interpretarea marilor actori Ştefan
Iordache (în filmul „Cel mai iubit dintre
pământeni”, inspirat după cartea
omonimă a lui Marian Preda) şi
Gheorghe Dinică, a fost „lansată” iniţial
ca un cântec de puşcărie care zugrăvea
viaţa grea a deţinuţilor (în mare parte
politici) duşi la muncă silnică în Delta
Dunării. Faptele şi personajele din
amintitul cântec sunt cât se poate de
reale, de altfel. Astfel, formularea „La
Chilia, la Tătaru/ Bate Maromet cu parul”
(cu precizarea că lăutarii moderni au
„remixat” numele, din neînţelegerea
textului, în Mahomed) face referire la un
personaj de tristă amintire, a cărui
poveste o vom spune în cele ce
urmează. Maromet, pe numele lui real
Nicolae Moromete - exact ca personajul
central al romanului „Moromeţii” de
Marin Preda - a fost, după câte a fost
zugrăvit de foştii deţinuţi şi de istorici,
unul dintre cei mai sălbatici şi violenţi
comandanţi de penitenciar ai regimului
comunist, la Jilava, Văcăreşti,
Caransebeş, Galaţi şi Chilia Veche. A
intrat în memoria deţinuţilor politici sub
numele de „Maromet - bestia cu chip de
om”, iar descrierea faptelor lui pur şi
simplu îngrozeşte. Ţăran cu cinci clase,
propulsat în funcţii de comunişti Potrivit
unui documentar amplu realizat de
Institutul pentru Investigarea Crimelor
Comunismului (ICCC), Nicolae
Moromete s-a născut pe 13 mai 1912,
într-o familie de ţărani săraci, în comuna
Valea Ungureni (judeţul Argeş). A făcut
cinci clase primare (ceea ce în acea
vreme era echivalentul a 10 clase în
zilele noastre) şi s-a angajat ca
măturător, apoi om de serviciu la
Primăria Bucureşti, loc unde va lucra
până în anul 1941, când a fost mobilizat
şi trimis pe frontul de răsărit. În anul
1945 a devenit membru al Partidul
Comunist, iar din 1947 a fost încadrat în
diferite poziţii în Ministerul Afacerilor
Interne (MAI) – gardian, prim gardian,
comandat de gardă, comandat de
penitenciar la Jilava, Caranşebeş, Galaţi
şi Formaţiunea Chilia Veche, iar apoi
locţiitor de comandant pentru pază şi
regim la Văcăreşti, ultimul grad fiind cel
de locotenent colonel în MAI. Numirea
lui Moromete în funcţia de comandant de
gardă, cu delegaţie de director interimar
de penitenciar la Jilava, survine în anul
1949, atunci când regimul carceral
devine unul dintre cele mai severe, mai
ales că închisorile erau deja pline de
deţinuţi politici: lideri ai partidelor
istorice, moşieri, ţărani înstăriţi,
industriaşi, intelectuali, preoţi.
„Transformarea închisorii într-un iad a
fost trasată de către Partidul Comunist,
după cum însuşi Moromete susţine într-
un memoriu din 1955. Lui Moromete i s-a
cerut să aplice o „disciplină
nemaiîntâlnită”, „întrebuinţând orice
metode” în numele luptei de clasă, fiind
ameninţat că în caz contrar va fi închis la
rându-i”, consemnează amintitul raport
al ICCC.

Instituise un regim de lagăr de

exterminare nazist „În toată perioada cât
a lucrat în Direcţia Generala a
Penitenciarelor şi Lagărelor de Muncă,
Moromete s-a remarcat prin
comportament violent şi limbaj abject la
adresa deţinuţilor şi a subalternilor.
Torţionarul nu numai ca ordona bătaia
deţinuţilor, dar şi participa direct. Un
fost deţinut politic trecut prin
închisoarea Jilava povesteşte cum, în
anul 1950, toţi deţinuţii politicii, în urma
evadării a doi iugoslavi din închisoare,
au fost scoşi în curte şi obligaţi să
treacă dezbrăcaţi printr-un tunel de
gardieni înarmaţi cu bâte, care loveau cu
furie”, se menţionează în biografia
torţionarului întocmită de ICCC. Există
dovezi scrise şi mărturii ale unor deţinuţi
cum că Nicolae Moromete a utilizat mai
multe metode sadice de tortură, cum ar
fi: bătaia deţinuţilor până la epuizare sau
eliminare, privarea de alimente
(mâncarea era aruncată ostentativ la
porci), privarea de medicamente şi
îngrijire medicală, impunerea unui regim
de muncă extrem de sever şi fixarea
unor norme de muncă imposibil de
îndeplinit, utilizarea la munci grele a
deţinuţilor bolnavi, infirmi sau în vârstă.

Maromet bătea cu parul şi la Galaţi

Potrivit unor mărturii adunate de Lucia
Hossu Longin pentru documentarul
„Memorialul Durerii”, Moromete a
continuat politica de exterminare a
deţinuţilor politici şi în perioada Galaţi
(1952-1954). „Distracţia” favorită a
torţionarului era supunerea acestora la
munci istovitoare ori reducerea porţiilor
de mâncare la dimensiuni minuscule.
Uneori, un deţinut politic era hrănit
săptămâni întregi cu câte o sută de
grame de pâine mucegăită pe zi, într-un
fel de test sinistru al rezistenţei
organismului uman la înfometare.
„Nicolae Moromete a devenit o legendă
neagră, un torţionar între torţionari. Cu
numele astfel stâlcit, Maromet a lăsat în
urmă o biografie care stârneşte,
concomitent, fiori şi repulsie. A condus
Penitenciarul Jilava din mai 1949 până în
iunie 1952. Deci el a fost comandant
acolo când regimul concentraţionar se
afla în perioada lui cea mai severă, când
se aplicau cele mai barbare metode”,
consemnează Lucia Hossu Longin în
amintitul documentar. Cruzimea lui
Maromet a fost prea mult chiar şi pentru
comunişti În vara anului 1954,
atrocităţile lui Nicolae Moromete au fost
sesizate Procuraturii Galaţi printr-o
scrisoare considerată anonimă, deşi
ulterior s-a demonstrat că era vorba
despre un document semnat de
adjunctul lui Maromet. Nu este clar dacă
motivul pentru care a fost scris acel
denunţ a fost unul umanitar sau a fost
vorba despre o „turnătorie-săpătorie” cu
scop de promovare, însă este cert că în
urma anchetei s-a constatat că regimul
de detenţie şi de muncă era insuportabil,
fapt ce făcea ce rata mortalităţii să fie
extrem de ridicată, zilnic decedând 3-5
deţinuţi. „O bună parte din mâncarea
deţinuţilor era dată la porci, porţiile de
hrană erau tăiate pentru vini imaginare.
Deţinuţii munceau, mâncau şi dormeau
în frig, umezeală şi mizerie. Cei bolnavi
erau lăsaţi să moară pentru că nu
primeau medicamente şi îngrijire
medicală”, avea să consemneze
procurorii, desigur, cu aprobarea celor
de la partid. Deşi ancheta a relevat
abateri grave săvâşite sub comanda lui
Moromete şi a propus trecerea lui în
rezervă, până la urma acesta a fost
caracterizat ca fiind un personaj...
pozitiv: „În concluzie, este un tovarăş
cinstit, în care se poate avea încredere”.
Ca urmare, a fost numit comandat al
Formaţiunii Chilia Veche, acolo unde
şirul crimelor şi abuzurilor a continuat.
Şi aici s-a făcut, în 1959, o anchetă, care
a constatat că Moromete a aplicat
sistematic pedepse corporale la toţi
deţinuţii, motiv pentru care a fost mutat
la Văcăreşti, pe o funcţie inferioară. La
Chilia Veche erau aduşi din toată ţara
deţinuţi în vârstă (peste 60 de ani), cu
infirmităţi fizice sau foarte bolnavi. O
comisie de medici a constat că o bună
parte din deţinuţi erau inapţi de muncă
şi totuşi au fost folosiţi la recoltatul
stufului, cu norme ridicate şi raţii
scăzute. Din cauza condiţiilor de muncă
şi a tratamentului brutal la care erau
supuşi unii dintre deţinuţi au preferat să
se sinucidă. Ancheta a constatat că şi la
această colonie de muncă s-a înregistrat
un număr anormal de decese între
octombrie 1958 şi ianuarie 1959.

În cele din urmă, Moromete a fost trecut

în rezervă, în 1959 (avea 47 de ani), cu
drept de asigurare socială, dar fără să fi
fost judecat pentru crimele şi
tratamentele inumane prin care au trecut
mii de deţinuţi la Jilava, Văcăreşti,
Caranşebeş, Galaţi, Chilia Veche.
Destinul lui este de film, cu o răsturnare
destul de spectaculoasă, căci după
trecerea în rezervă a devenit un umil
plasator de spectatori la un
cinematograf din Bucureşti. La Galaţi a
fost „continuat” de Goiciu, călăul
preoţilor După mutarea lui Maromet la
Chilia Veche, conducerea
Penitenciarului de la Galaţi a fost
preluată de un alt torţionar, pe nume
Goiciu, care s-a „remarcat” prin
persecutarea până dincolo de orice
imaginaţie a preoţilor. „Goiciu, director
al penitenciarului din Galaţi, a avut
anume predispoziţii de a ucide pe preoţii
şi pe fiii de preoţi. Puţini dintre aceia
care au trecut prin temniţa de la Galaţi,
au scăpat cu viaţă din mâna acestui
călău. Au fost martori oculari, care au
stat în celulă cu un fiu de preot, când
acesta a fost sugrumat de Goiciu. În
momentul când îşi făcea rugăciunea,
Goiciu, după ce a intrat în celula fiului de
preot, l-a lungit pe duşumea şi l-a
zdrobit cu picioarele până l-a lăsat
mort”, scrie Mihai Rădulescu în lucrarea
„Preoţi în cătuşe”, Ed. Cit, pag 56).
Printre preoţii torturaţi de Goiciu la
Galaţi avea să se numere şi Antonie
Plămădeală, cel care avea să devină
ulterior Mitropolit al Ardealulului.