CAPITOLUL III.

RESUSCITAREA CARDIO-
PULMONARA
Posted on 19 noiembrie 2011 by Veritas

III. RESUSCITAREA CARDIO-PULMONARA ( RCP )

RITMURI ALE STOPULUI CARDIO – RESPIRATOR

1. Fibrilaţia ventriculară → cea mai severă tulburare de ritm şi cauza cea mai frecvenţă a
morţii subite prin cord.

Boala se caracterizează prin absenţa coordonării contracţiei fibrelor miocardice ventriculare. În

fibrilaţia ventriculară miocardul nu se mişca uniform ( într-o mişcare unică care să imprime
coloanei de sânge direcţie şi viteza ) ci mai degrabă tremura.

Clinic fibrilaţia ventriculară se asociază cu pierderea conştientei, midriaza, convulsii, tensiune

arterială prăbuşită, dispariţia pulsului şi a zgomotelor cardiace. Dacă criza depăşeşte 4 minute
suferinţa cerebrală devine ireversibilă.

Fibrilaţia ventriculară apare cel mai frecvent în cadrul unor afecţiuni cardiace ( de cele mai multe
ori pe fondul bolii cardiace ischemice, însă şi în cardiomiopatii, miocardita ), supradoze de
droguri sau tulburări grave ale echilibrului acido- bazic.

Totuşi, etiologia exactă a fibrilaţiei ventriculare rămâne incomplet cunoscută – studii post-
mortem ( efectuate pe cadavrele autopsiate ) au relevat prezenţa unui infarct miocardic acut ca
patologie cu potenţial declanşator în foarte multe cazuri.

Cauzele cardiace pot fi afecţiuni structurale de tipul ischemiei miocardice sau infarctului
miocardic determinat de boala atreosclerotica ( ateroscleroza este cel mai frecvent incriminata în
obstrucţia vaselor coronare şi declanşarea fenomenelor ischemice ), cardiomiopatii ( dilatative,
hipertrofice ), stenoza aortică, disecţie de aorta, tamponada cardiacă, miocardite, afecţiuni
cardiace congenitale.

Afecţiunile cardiace nonstructurale incriminate sunt: accidente traumatice în care este lezat
cordul ( electrocutări ), sindroame de preexcitatie, blocuri de conducere intracardiace.

Cauzele noncardiace includ:

Cauze pulmonare → bronhospasm, aspiraţie de corpi străini, apnee de somn, hipertensiune

pulmonară primară, embolism pulmonar, penumotorax în tensiune;
Cauze metabolice → acidoza, tulburări ale echilibrului acido bazic;
Cauze toxice → acţiunea unor toxice, sepsis;
Cauze neurologice → convulsii, accidente vasculare cerebrale ( ischemice sau hemoragice ).
Pacienţii cu fibrilaţie ventriculară îşi pierd conştientă deoarece organele vitale nu mai sunt
perfuzate. Atacul survine brusc, fără să existe semne şi simptome premonitorii.

Cu o oră înainte ca pacientul să leşine, poate să prezinte simptome care să indice o posibilă
afecţiune cardiacă:
- Durere toracică ( având caracterele durerii anginoase );
- Dispnee;

- Oboseală intensă;
- Palpitaţii şi tahircadie;
- Sincopa.

Electrocardiografic, se înregistrează un traseu cu unde neregulate cu o frecvenţă cuprinsă între

150/minut şi 500/minut şi cu amplitudine variabilă, pe care nu se pot distinge complexe QRS,
segmente ST sau unde T.

Fibrilatie ventriculara cu unde mari

Fibrilatie ventriculara cu unde mici

2. Tahicardia ventriculară → tulburare de ritm al cărei focar este situat la nivelul ventriculului.
Majoritatea episoadelor de fibrilaţie ventriculară ( FV ) încep cu TV netratata, iar în acest caz,
şansele de resuscitare resusita sunt minime. Prezintă un ritm cardiac rapid cu origine în
ventricule ( camerele inferioare ale inimii ) şi produce un ritm cardiac cu frecvenţa de cel puţin
100 bătăi / minut.

În caz de tahicardie ventriculară, la nivelul ventricululelor ajung semnale electrice suplimentare

provenite de la nivelul ventriculilor sau semnalele electrice anormale sunt datorate unui defect al
sistemului de conducere al impulsului electric al inimii.
Tahicardia ventriculară, se poate dezvolta, uneori, fără a se putea identifica o cauză specifică.
Acest tip de tahicardie ventriculară este cunoscut ca tahicardie ventriculară idiopatica şi tinde să
fie mai puţin periculoasă decât restul tahicardiilor ventriculare. Alte cauze de tahicardie
ventriculară includ:

- infarctul miocardic;

- miocardita;

- cardiomiopatia dilatativa, hipertrofica.

Colapsul hemodinamic este mai frecvent când este prezenta disfuncţia ventriculară stinga sau la
frecvenţe foarte rapide. Debitul cardiac diminuat poate rezulta prin perfuzia scăzută miocardica,
alterarea răspunsului inotropic şi degenerarea în fibrilaţie ventriculară cu deces subit.

În funcţie de morfologia complexului QRS clasificarea TV se va face în TV monomorfă şi TV

polimorfă.

a) TV monomorfa → secvenţa de activare ventriculară este constantă modelul electrocardiografic

rămâne acelaşi, iar ritmul este denumit tahicardie ventriculară monomorfa. Pe EKG apare un
ritm rapid cu complexe QRS lărgite:

b) TV polimorfa → apare cind secventele de activare ventriculara variaza. Imaginea ECG a

torsadei de vârfuri este reprezentată de complexe QRS largi ce îşi schimbă treptat polaritatea şi
amplitudinea, şi au o frecvenţă de 200 / minut.

Principalele simptome şi semne cuprind:

– discomfortul toracic, dispnea, greaţă;
– diaforeză ( transpiraţie abundenţă ), palpitaţiile, anxietatea sau senzaţia de moarte iminentă;
– sincopa şi presincopa.
Sincopa este definită ca pierderea de cunoştinţă temporară care conduce la pierderea
echilibrului şi prăbuşirea corpului. Este termenul medical pentru leşinul prin lipsa oxigenului
cerebral datorită hipoxiei cerebrale sau hipotensiunii. Sincopa şi presincopa ( senzaţia de
leşin fără pierderea cunoştinţei ) au aceleaşi cauze şi sunt întâlnite la o treime din populaţie.

3. Asistola → ritmul de SCR care traduce o lipsă totală a activităţii electrice a cordului are un
prognostic rezervat, rata de supravieţuire fiind doar de 1-2%. Electrocardiografic asistola este
reprezentată de o linie sinusoidală ( nu izoelectrică ) compusă din mici unde date de
depolarizările de mică intensitate ale musculaturii scheletice şi care adesea trebuie diferenţiată de
FV cu unde mici. Pe EKG asistola poate apărea cu unde „p” sau că o linie sinusoidala:

Asistola cu unde „p” prezente

Asistola

4. Disociaţia electromecanică ( DEM ) → entitate patologică particulară a SCR, caracterizată

prin asocierea dintre o activitate electrică prezentă ( alta decât FV / TV) şi lipsa activităţii
mecanice a miocardului ventricular. Aceasta se observa mai ales după defibrilarea cu şoc extern.

MANEVRELE DE BAZĂ ALE RCP

I. Evaluarea primară:

Pasul 1. Siguranţa salvatorului: Salvatorul evaluează situaţia generală asigurându-se de lipsa

oricărui pericol. Asiguraţi-vă că nici victima şi nici dvs. nu sunteţi în pericol. Riscurile majore
pentru salvator pot fi: trafic intens, curentul electric, structuri instabile în care sau sub care se afla
victima, substanţe toxice, gaze, boli transmisibile care necesită o protecţie specială în timpul
efectuării ventilaţiei artificiale.
 Pasul 2. Stabilirea nivelului de conştientă: Se evaluează starea victimei: este conştient sau
inconştient? Îl scuturam cu grijă de umăr şi îl întreabam cu voce tare: Ce s-a întâmplat? Vă
simţiţi bine? sau încercam să-l determinăm să răspundă la comenzi ca de exemplu: Deschideţi
ochii.

În cazul în care victima nu răspunde, deci este inconştientă:

Pasul 3. Efectuarea accesului → anuntarea serviciilor de urgenta.

Pasul 4. ABC-ul resuscitării:

A. Eliberarea si verificarea cailor aeriene

Eliberaţi căile respiratorii prin ridicarea bărbiei şi hiperextensia capului apăsând pe frunte. Puneţi
una dintre mâini pe fruntea pacientului ( astfel încât degetul mare şi cel arătător să rămână libere
pentru a putea pensa nasul victimei când i se face respiraţie gură la gură ) în acelaşi timp cu două
degete de la mâna cealaltă ridicaţi bărbia victimei. În cazul victimei inconştiente este posibil ca
limba să-i cadă în spate spre faringele posterior blocând astfel căile aeriene superioare.

Făcând o hiperextensie a capului şi ridicând bărbia, limbă se ridică şi eliberează căile aeriene.
Eliberaţi gâtul de eventualele haine strânse. Îndepărtaţi orice cauză de obstrucţie evidentă din
gură. Aceasta pot fi: dantura ruptă, proteze dentare rupte, saliva, sânge etc. Nu pierdeţi timpul
căutând obstrucţii ascunse.
Subluxatia mandibulei este o alta tehnica folosita pentru eliberarea cailor aeriene si este folosita
cu precadere in cazurile in care pacientul este victima unui accident de circulatie, cadere de la
inaltime sau toate situatiile in care suspicionam un traumatism al coloanei vertebrale cervicale
( gât ). In aceste cazuri este absolut interzisa hiperextensia capului deoarece ar putea duce la
paralizie.

Pentru a deschide calea aeriana prin subluxatia mandibulei, victima va fi asezata cu fata in sus
( decubit dorsal ). Ne asezam in genunchi, la capul victimei, se plaseaza degetele de o parte si de
alta sub unghiul mandibulei si se impinge in sus si anterior cu ajutorul degetelor mari de la
ambele mâini. In tot acest timp capul victimei va ramâne intr-o pozitie neutra fiind foarte atenti
ca prin manevra de subluxatie a mandibulei sa nu facem si hiperextensia capului!

Dupa deschiderea cailor aeriene prin tehnicile aratate anterior se va deschide gura victimei
cautând existenta vreunui eventual obstacol ( resturi alimentare, voma, secretii, sânge, proteze
dentare, dinti rupti, pamânt, etc ).

Curatirea cu ajutorul degetelor – nu necesita echipament in afara de manusile de examinare. Se

intoarce capul pacientului intr-o parte si cu degetele aratator si mijlociu de la o mâna, invelite
intr-o compresa se incearca indepartarea obstacolului.
Degetele de la mâna cealalta pot fi folosite pentru deschiderea gurii, prin plasarea degetului mare
pe arcada superioara, degetul aratator se incruciseaza si se aplica pe arcada inferioara. Prin
impingerea degetelor pe arcadele fixate se obtine deschiderea gurii.

B. Respiraţia

Păstrând căile respiratorii libere ASCULTAŢI, SIMŢIŢI şi OBSERVAŢI dacă victima respira
adecvat. Se apleacă asupra victimei cu faţa către torace şi se ascultă la nivelul cavităţii bucale a
victimei zgomotele respiratorii, simţiţi dacă există schimb de aer apropiind obrazul de nasul şi
gura victimei, observaţi mişcările pieptului.

În primele minute după oprirea cordului victima mai poate respira slab sau poate avea gaspuri
rare, zgomotoase. Nu trebuie confundate cu respiraţia normală. Încercarea de a determina
existenţa unor respiraţii normale privind, ascultând şi simţind fluxul de aer, trebuie să dureze cel
mult 10 secunde. Dacă salvatorul nu este sigur că victima respiră normal, trebuie să actioneze ca
şi cum ea nu ar respira normal.

Pentru a decide prezenta sau absenţa respiraţiei ASCULTAŢI, SIMŢIŢI ŞI VEDEŢI timp de
minimum 5 – 10 secunde.
C. Circulaţia

Circulaţia este realizată de cord. Evaluarea acesteia se face prin verificarea pulsului. Pulsul se
poate simţi cel mai bine pe artera carotidă care este situată în şanţul format de unul din muşchii
gâtului şi mărul lui Adam. Degetele arătător şi mijlociu localizează mărul lui Adam şi vor
aluneca lateral pe gât până se simte bătaia în vârful acestora. Pulsul poate fi palpat pe ambele
părţi ale gâtului dar niciodată în acelaşi timp. Această etapă poate fi executată simultan cu
verificarea respiraţiei, de asemenea timp de 5-10 secunde. Pulsul nu se verifică niciodată la
ambele carotide simultan.

În urma evaluarii unui pacient inconstient ne putem confrunta cu una din situatiile descrise
in subcapitolul urmator:

II. Protocoale de intervenţie

1. Victima nu respira şi nu are puls:

Dacă victima nu respira, nu are puls şi eşti sigur că va sosi ajutor profesionist calificat, începe
ventilaţia artificială şi compresiunile toracice. Ele se execută succesiv. Raportul este de 30 : 2.

Tehnica ventilaţiei artificiale

Îngenuncheaţi lângă pacient. Cu capul victimei în hiperextensie se menţine gura uşor între-
deschisa cu o mâna, în timp ce cu cealaltă se susţine fruntea şi se pensează nasul. Inspiraţi
profund aer.
 Aşează-ţi etanş gura pe gura victimei, şi insufla aer timp de 2 secunde. În acelaşi timp se
verifică dacă toracele se ridica atunci când noi insuflam. Fiecare respiraţie trebuie să fie suficient
de puternică astfel încât toracele să se ridice. Ţineţi capul în hiperextensie cu bărbia ridicată
îndepărtând gura de la gura victimei şi lăsaţi ca toracele pacientului să revină. Volumul de aer pe
care îl insuflam este mai important decât ritmul în care îl administram.

Tehnica masajului cardiac extern

Cu victima aşezată pe spate pe un plan dur se localizează punctul de compresie situat în partea
inferioară a sternului. Degetul inelar merge de-a lungul rebordului costal până la apendicele
xifoid ( locul de întâlnire a coastelor ). La acest nivel lângă acest deget se aşează alte două
degete, respectiv degetul mijlociu şi cel arătător, după care aşezăm podul palmei celeilalte mâini,
tangent la cele două degete plasate pe piept, aceasta este locul în care trebuie făcute
compresiunile toracice.

Ajungând cu degetul inelar la apendicele xifoid, asezati degetul mijlociu si aratator lânga el, apoi
asezam podul palmei celeilalte mâini, acesta fiind locul în care trebuie facute compresiunile.

Asezam cealalta mâna ( cea cu care am reperat apendicele xifoid ), peste mâna situata pe stern
fara ca degetele sa se sprijine pe torace.
Cu coatele intinse, cu bratele perpendicular pe stern, linia umerilor sa fie paralela cu linia
longitudinala a pacientului se fac compresiunile astfel incât sa infundam sternul cu o adâncime
de aproximativ 4-5 cm ( numarând cu voce tare, si 1 si 2 si 3 si 4 si 5 ). Pentru a efectua
compresiuni toracice corecte si pentru a economisi energie ingenunchiati aproape de pacient si
aplecati-va inainte cu mâinile deasupra pacientului; tineti spatele drept si coatele intinse, astfel
incât la aplicarea fortei sa folositi si greutatea corpului nu numai musculatura bratelor. Intre
compresiuni pastrati contactul cu toracele pacientului, dar relaxati complet presiunea.
Compresiunile trebuie sa fie ritmice si continue; fiecare ciclu de compresiune consta dintr-o
apasare in jos urmata de o pauza de relaxare astfel incât inima sa se poata umple de sânge.

Compresiunile toracice se întrerup în cazul detectării pulsului. Se continua respiraţia artificială

dacă victima nu respira. Se opreşte complet apăsarea penru a permite irigarea inimii cu sânge,
dar se păstrează mâinile în poziţie iniţială, în contact uşor cu toracele.

2. Victima nu respira dar are puls: ( vezi si pg. 414 pentru veridicitatea situatiei )
 În acest caz prima etapă de acţiune consta din efectuarea unui număr de 10 ventilaţii artificiale
după care vom anunţa 112 solicitând ajutor medical calificat. Ne reîntoarcem, reevaluam starea
pacientului şi vom acţiona în funcţie de ceea ce vom constata. În cazul în care situaţia va fi
nemodificata vom continua ventilaţia pacientului verificând periodic pulsul pacientului.

Frecventa ventilatiilor la un adult trebuie sa fie de o ventilatie la fiecare 4 – 5 secunde, astfel

vom obtine o frecventa de 12 – 14 respiratii / minut. ( pg. 137 )

La copilul sub un an respiratie gura la gura si nasul copilului la o frecventa de 30 / min. La

copilul peste un an respiratie gura la gura sau gura la nas, cu o frecventa de 20/minut intre 1- 8
ani si de 12 – 14 / minut dupa 8 ani. ( pg. 413 ).

3. Victima respira şi are puls:

Dacă victima respira şi are puls, dar este inconştientă o vom aşeza în poziţia laterală de siguranţă
( PLS ).

Îngenunchind lângă victimă vom elibera căile aeriene prin hiperextensia capului şi ridicarea
bărbiei. Aşezăm braţul cel mai apropiat al victimei în unghi drept faţă de corp, iar antebraţul se
îndoaie în sus. Vom trece celălalt braţ al victimei peste torace aşezând dosul palmei pe obrazul
victimei.

Se ridica genunchiul ( cel opus faţă de salvator ) victimei, trăgându-l ân sus şi menţinând piciorul
pe pământ. Cu o mâna vom prinde umărul opus faţă de salvator şi cu cealaltă mâna genunchiul
pacientului. Îl vom întoarce lateral spre salvator; ne asigurăm că se sprijină pe genunchi şi pe cot,
rearanjam capul în hiperextensie şi deschidem gura.

Pozitia laterala de siguranta

Pacientii inconstienti, care nu au suferit nici un traumatism, trebuie asezati in pozitie laterala de
siguranta pentru a pastra caile aeriene libere. Ingenunchind lânga victima vom elibera caile
aeriene prin hiperextensia capului si ridicarea barbiei. Asezam bratul cel mai apropiat al victimei
in unghi drept fata de corp, iar antebratul se indoaie in sus. Vom trece celalalt brat al victimei
peste torace asezând dosul palmei pe obrazul victimei.
Se ridica genunchiul ( cel opus fata de salvator ) victimei, tragându-l in sus si mentinând piciorul
pe pamânt. Cu o mâna vom prinde umarul opus fata de salvator si cu cealalta mâna genunchiul
pacientului.

Reevaluam situatia si supraveghem pacientul pâna la sosirea echipajului medical.

Pierderea cunoştinţei ( conştientei )

Conştienta este starea în care o persoană vorbeşte coerent, îşi controlează activitatea musculară,
reacţionează la stimuli dureroşi şi atunci când este interpelata îşi dă seama de mediul
înconjurător.

Semiconştienta → victima este conştientă dar prezintă tulburări :

 agitaţie.
 somnolenţă. Stimulată, răspunde, pentru că este conştientă, dar imediat recade în
somnolenţă (dacă era adormită pur şi simplu ea răspunde laintrebari şi rămâne trează).
 răspunsuri necoerente.

Victima este inconştientă :

 nu poate fi stimulată verbal, da asta nu înseamnă că nu aude.

 poate fi într-o stare de inconştienţă uşoară: are încă refexe de securitate ( tusea,
deglutiţia ), îşi poate elibera singura sistemul respirator.

Victima este în stare de inconştienţă profundă ( provoacă relaxare musculară ) → îşi pierde
reflexele de securitate şi, dacă este culcată pe spate, saliva poate inunda progresiv căile
respiratorii, iar limba să astupe căile respiratorii.

Modalitate de prevenire → aşezarea victimei în poziţie laterală de siguranţă.

SUPORTUL VITAL DE VIAŢĂ ( BLS )

PAŞII
Scopul suportului vital de bază este menţinerea unei circulaţii şi a unei ventilaţii adecvate
nepermiţând instalarea stării de moarte biologică până la sosirea personalului medical calificat.
Cu alte cuvinte resuscitarea cardio – pulmonara de bază este un ansamblu de manevre care
încearcă să menţină perfuzia şi oxigenarea organelor vitale ( creier, cord ).

Câteodată, această operaţiune poate să necesite un timp îndelungat depinzând de cauză care a dus
la instalarea stopului cardiac. Orice întârziere reduce şansa victimei de a-şi reveni. De aceea
trebuie acţionat rapid şi conform protocolului.

RCP-ul are trei componente:

Verificarea şi menţinerea deschisă a căii aeriene – A. Verificarea şi susţinerea respiraţiei – B.

Verificarea şi menţinerea circulaţiei – C.

I. ADULT

1. Siguranţa salvatorului.

2. Stabilirea nivelului de conştientă ( verbal, tactil şi dureros ).

3. Accesul → solicitarea unui echipaj de urgenţă.

4. Eliberarea, verificarea şi asigurarea cailor aeriene:

- hiperextensia capului sau subluxaţia mandibulei unde se suspicionează lezarea coloanei

cervicale;

- cercetarea şi curăţarea cavităţii bucale de corpuri străine.

5. Verificarea respiraţiei şi pulsului:

- dacă persoana respira şi este inconştientă se aşează în poziţia laterală de siguranţă

( PLS ). Evaluare continua.

Verificarea respiraţiei timp de 5 – 10 sec. se face prin:

- ascultare → sunetul respiraţiei;

- privire → ridicarea toracelui;

- simţire → aerul expirat pe obraz.

Verificarea circulatiei se face prin palparea arterei carotide. Se plaseaza indexul si mediusul pe
laringe ( marul lui Adam ), alunecati apoi in santul dintre laringe, trahee si muschii laterali ai
gâtului. Se verifica timp de 5 – 10 secunde pentru a fi siguri de prezenta sau absenta pulsului.

- dacă nu respira şi nu are puls se trece la resuscitarea cardio – pulmonara ( RCP ).

6. Se execută 30 compresiuni / 2 ventilaţii în 5 cicluri ( maxim 2 minute ) într-un ritm de 100 /

minut. Se apasa pe stern încât să se înfunde 4 – 5 cm.

- se pensează nasul;

- bărbia ridicată;

- se expiră 2 ventilatii a cate 2 sec fiecare, verificându-se dacă se ridică toracele dupa care trebuie
asteptata iesirea aerului ( expirul ).

Se efectuează respiraţie artificială gură la nas atunci când gură este lezată, din motive estetice ori
când resuscitarea e făcută de un copil ( nu poate astupa etanş gura victimei ).

7. După 5 cicluri se verifică semnele vitale :

- dacă prezintă funcţii vitale şi este inconştient se aşează în PLS şi se reevaluează periodic. Daca
pulsul e prezent dar nu respira se continua ventilatia. ( pg. 217 )

- dacă nu prezintă funcţii vitale se continua RCP până când soseşte ambulanţa, salvatorul
oboseşte, victima respira.

PROCEDUA RCP ADULT

1. RCP cu un singur salvator

1. Stabiliţi nivelul de conştientă al pacientului efectuând stimuli tactili, verbali şi dureroşi.

Întrebaţi pacientul “Cum vă simţit?” Scuturaţi uşor pacientul de umeri;dacă nu răspunde efectuaţi
stimulii dureroşi ciupind uşor victima de lobul urechii sau de tegumentul de deasupra claviculei.
Dacă nu răspunde chemaţi ajutor sunând la 112.

2. Deschideţi calea aeriană Folosiţi manevra de hiperextensie a capului şi ridicarea bărbiei. Dacă
pacientul este traumatizat folosiţi manevra de subluxaţie a mandibulei; menţineţi calea aeriană
deschisă.

3. Verificaţi respiraţia. Plasaţi urechea aproape de gură şi nasul pacientului: priviţi, ascultaţi şi
simţiţi pentru a detecta mişcarea aerului. Priviţi pentru a sesiza mişcările cutiei toracice; ascultaţi
cu urechea zgomotele respiratorii şi simţiţi curentul de aer produs de respiraţia pacientului. Dacă
NU respiră:
4. Începeţi compresiunile toracice. Determinaţi locul de compresiune şi efectuaţi compresiunile
după tehnica cunoscută; efectuaţi 30 compresiuni cu o frecvenţă de 100 / minut. Număraţi
compresiunile cu glas tare: “unu, şi doi, şi trei“.

5. După 30 compresiuni efectuaţi 2 ventilaţii artificiale.

6. Continuaţi alternând compresiunile cu ventilaţiile în raport de 30 compresiuni urmate de 2

ventilaţii.

7. Verificaţi pulsul carotidian după primul minut şi apoi la 2 – 3 minute. Verificarea semnelelor
de circulaţiei; căutaţi pulsul carotidian şi alte semne că tusea sau orice mişcare. Cauţi pulsul
carotidian după tehnica cunoscută ( indexul şi mediusul în jos pe aringe până în şanţul dintre
acesta şi muşchiul lateral al gâtului ) timp de 5 – 10 sec. Dacă pulsul este absent treceţi la pasul
următor; dacă pulsul este prezent continuaţi respiraţia artificială.

2. RCP cu doi salvatori

Poziţionaţi-vă în genunchi lângi victima cu faţa spre acesta unul în dreptul capului iar altul în
dreptul toracelui. Secvenţa este aceeaşi ca la RCP-ul cu un singur salvator, dar sarcinile sunt
împărţite după cum urmează:

1. Salvatorul unu ( de la capul pacientului ) verifică starea de conştientă a pacientului, efectuând

stimuli tactili, verbali şi dureroşi. Întrebaţi pacientul “Cum vă simţiţi?” Scuturaţi uşor pacientul
de umeri; dacă nu răspunde efectuaţi stimulii dureroşi ciupind uşor victima de lobul urechii sau
de tegumentul de deasupra claviculei.

2. Dacă nu răspunde, victima este inconştientă şi se declanşează sistemul de urgenţă sunând la

112. Dacă sunt prezenţi alţi martori cineva va fi rugat să sune la 112 sau salvatorul doi va face
alertarea sistemului de urgenţă.

3. Salvatorul unu deschide calea respiratorie efectuând hiperextensia capului şi ridicarea bărbiei
sau subluxaţia mandibulei în caz de traumă.

4. Salvatorul unu verifica respiraţia prin tehnica privitului, ascultatului şi simţitului descrisă mai
sus timp de 5 – 10 secunde. Dacă pacientul nu respira se trece la punctul următor:

5. Salvatorul doi efectuează 30 compresiuni toracice cu o frecvenţă de 100 / minut. Se numără:

”unu şi doi şi trei…” pentru a menţine ritmul şi a permite Salvatorului unu să ştie când să
ventileze.
6. Salvatorul unu efectuează două respiraţii, conform tehnicii descrise mai sus.

7. Salvatorul unu evaluează circulaţia prin verificarea pulsului carotidian şi căutarea altor semne
că tusea sau orice mişcare spontană a pacientului. Dacă nu se decelează pulsul carotidian se trece
la punctul următor

8. După efectuarea de către Salvatorul doi a 30 compresiuni toracice, acesta se va opri pentru a
permite efectuarea de către Salvatorul unu a doua ventilaţii. Compresiunile şi ventilaţiile vor fi
efectuate ritmic şi neîntrerupt cu excepţia a 5 secunde pentru a verifica pulsul pacientului său
pentru mutarea acestuia.

În cazul în care cei doi salvatori nu sunt egal instruiţi, cel mai competent dintre cei doi îşi va
asuma efectuarea ventilaţiilor, care pretinde o tehnică mai complicată, corelată cu
menţinerea, păstrarea libertăţii cailor aeriene.
II. COPIL

Copilul nu este un adult în miniatură. El are particularităţi anatomice ce vor determina

specificitatea bolilor. Sugarului şi copilului mic le sunt specifice bolile cu debut brusc şi
urgenţele.

Copilul şi adultul sunt alcătuiţi din aceleaşi sisteme şi aparate, care realizează aceleaşi funcţii,
dar există câteva diferenţe legate de dezvoltare în special la nivelul cailor aeriene, care trebuie
cunoscute în condiţiile acordării primului ajutor în cazul urgentelor pediatrice.

Diametrul cailor aeriene la copil este mic în relaţie cu restul corpului, astfel încât secreţiile şi
edemul apărute la acest nivel în condiţii de boală sau trauma pot uşor obstrua lumenul caii
aeriene.

Limba copilului este mare în comparaţie cu cea a adultului şi poate uşor bloca calea aeriană.
Deoarece căile aeriene superioare la copil sunt mai flexibile decât la adult trebuie să se evite
hiperextensia capului şi gâtului care pot conduce la obstrucţia cailor aeriene, acestea rămânând
deschise când capul copiluluil este în poziţie neutră.

Capul copilului este mare în raport cu restul corpului şi de aceea va fi mai vulnerabil în caz de
traumatisme.

Cutia toracică şi bazinul, nu sunt în totalitate osificate şi suficient dezvoltate, protejând mai
puţin organele din interiorul lor în condiţii de traumă. Pe de altă parte oasele în general sunt mai
elastice şi incomplet osificate ceea ce va duce la apariţia fracturilor incomplete numai la nivelul
corticalei datorită rezistenţei periostului, denumite fracturi în lemn verde.

Până la 5 luni copilul respira numai pe nas, iar obstruarea cu secreţii duce la o respiraţie
ineficienta ( pg. 407 ).

Înainte de a prezenta manevrele resucitarii la copii este necesar a lămuri anumite noţiuni. Astfel,
nou – născutul este persoana cu vârsta cuprinsă între 1 – 30 zile, sugarul cu vârsta cuprinsă
între 1 – 12 luni, copilul mic cu vârsta cuprinsă între 1 – 8 ani, peste 8 fiind copil mare.
( vezi pg. 415 )

Etapele resuscitării cardiopulmonare la copii sunt la fel ca şi pentru adulţi doar că există tehnici
speciale de deschidere şi menţinere deschisă a căii aeriene, de efectuare a compresiunilor
toracice.

Manevre de resuscitare la copil ( 1 – 8 ani ) :

1. Siguranţa salvatorului.

2. SNC.

3. Accesul.
4. Eliberarea cailor aeriene prin extensia capului ( spre deosebire de adult unde avem
hiperextensie ) şi subluxaţia mandibulei.

5. Verificarea respiraţiei si pulsului→ dacă nu respira se fac 5 insuflaţii prealabile RCP-ului.

( 80% din SCR la copii este cauzat de obstrucţii → vezi capitolul Dezobstrucţie, pg. 153 !! ).
Dacă aerul nu intră, se repozitioneaza capul şi se reiau din nou 5 ventilaţii. Dacă nici de data
aceasta aerul nu pătrunde se suspicionează obstrucţia cailor aeriene. Insuflaţia se face gură la
gura sau gură la nas. ( pg. 413 ).

Pulsul se verifică la nivelul arterei carotide timp de 5 – 10 sec.

6. Dacă nu îşi recapătă respiraţia după cele 5 insuflaţii se trece la efectuarea RCP. Între 1 – 8 ani
compresiunea se efectuează cu 2 degete sau cu eminenţa tenara şi hipotenara ( podul
palmei ), de la o mână, sub linia intermamelonara. Peste 8 ani compresiunea se efectuează ca
la adult! ( pg. 415 )

Presiune toracică de 2,5 – 3,8 cm. Ventilaţie timp de 1 – 1,5 sec. Raportul de compresiuni
toracice / ventilaţii este de 5 / 1 la copilul mic ( 1 – 8 ani ) şi 30 / 2 la copiii peste 8 ani!!!

!!! Dacă există un singur salvator se efectuează 1 minut de RCP apoi se trece la Acces !!!
( vezi pg. 144 şi 415 din Cartea Smurd ). Daca sunt doi salvatori, imediat dupa constatarea
starii de inconstienta, unul efectueaza accesul, iar celalalt salavator continua manevrele.

III. NOU – NĂSCUT ( sub 1 lună ) şi SUGAR ( 1 – 12 luni )

1. S.S.

2. SNC → tactil prin scuturare uşoară. Un sugar neresponsiv este moale, fără tonus.

3. Eliberarea şi asigurarea cailor aeriene → sugarul se aşează în decubit dorsal pe o suprafaţă

tare. Se înclină capul sugarului pentru a-l aduce într-o poziţie neutră. !! Nu se face hiperextensia
→ poate ocluziona căile aeriene. Se poate fixa un prosop sub umeri pentru a menţine poziţia
capului ( la copii mici capul este proeminent la nivelul occipitului ceea ce favorizează pozita de
flexie atunci când tonusul muscular scade, frecvent copilul fiind găsit cu bărbia în piept ).
 Eliberarea cailor aeriene

Subluxatia mandibulei la sugar

4. Verificarea respiratiei timp de 5 – 10 sec. Totodată se priveşte în cavitatea bucală după corpi
străini.

5. Dacă nu respira se incep respiraţiile artificiale, insuflând 2 ventilaţii. Se verifică dacă a

apărut respiraţia şi dacă nu se continua până la 5 insuflaţii. ( Vezi pg. 400, in corelare cu
pg. 214 si 153 ) 1 – 1,5 sec. ( 5 pufuri cu aerul existent în gură ). Dacă aerul nu intra se
repozitioneaza capul şi se reiau 5 ventilaţii.

Dacă nici de data aceasta aerul nu pătrunde se suspicionează obstrucţia cailor aeriene. Ventilarea
se face gură la gură şi nas !!!

6. Verificarea circulaţiei → pe partea internă a braţului, pe artera brahială !! timp de 5 – 10 sec.

Dacă există puls se continua ventilaţia şi evaluare la 1 min. Dacă nu există puls se trece la
efectuarea RCP.
7. Efectuarea RCP. Începerea compresiunilor toracice. Inima sugarului este plasată ceva mai sus
în torace, în comparaţie cu adultul, de aceea compresiunile vor fi efectuate pe mijlocul sternului,
la un deget sub o linie imaginară ce uneşte cele două mameloane.

Compresiunile se efectuează cu degetele medius şi inelar pe o adâncime de 1,5 – 2,5 cm .

Raportul compresiune / ventilaţie va fi de 3 / 1 pentru nou – născutul aflat în primele 7 zile
de viaţă, şi 5 / 1 la sugar!!! ( Pg. 415, 215 si 400 ).

8. Reevaluarea sugarului după 20 cicluri de 3 / 1 ( după aprox. 1 minut şi apoi la 3 – 4 minute ).

9. Accesul in situatia de unic salvator se realizează după 1 min de RCP. ( vezi pg. 415 ) La pg.
221 şi 419 se spune că accesul se realizează imediat constatării stării de inconştienţă daca
exista doi salvatori !!

Situaţii în care RCP nu se va iniţia :

- decapitare ;

- rigiditate cadaverică → rigidizarea temporară datorită cotracturii musculare ce apare la câteva

pre după deces ;

- descompunerea tisulară → după cel puţin 1 zi de la deces ;

- lividitate cadaverică → de culoare roşie sau violet, apar în porţiunile declive ( de jos ) ale
corpului. Apar la câteva ore.

Situaţii în care se întrerupe RCP :

- reapariţia circulaţiei şi a ventilaţiei spontane efciente ;

- resuscitarea estepreluata de o persoană instruită la un nivel mai înalt de competenţă ;

- medicul isiasuma responsabilitatea asupra pacientulu ;

- se recunosc criteriile sigure de moarte ( enumerate mai sus ) ;

- în caz de eupizare; mediu ambiant periculos pt siguranţă proprie.

Complicaţiile RCP :

- distensia gastrică → umflarea stomacului cauzată de folosirea unei presiuni prea mari în timpul
respiraţiei artificiale, situaţia în care aerul pătrunde mai uşor în stomac decât în plămâni.

DEFIBRILAREA
Defibrilarea cardiacă are ca scop stoparea reintrărilor multipleşi necontrolateîn activare, care
provoacă contracţii musculare de fibrilaţie. Fibrilaţia muşchiuluiventricular produce oprirea
totală a pompării de sânge, ducând la o scădere bruscăa presiunii sanguine, lipsă de oxigen în
creierşi moarte în cele din urmă, aceastasurvenind în câteva minute dacă nu se aplică defibrilarea
artificială.

In cazul unui stop cardiac, timpul de reactie al salvatorului este foarte important. In majoritatea
cazurilor, la originea stopului cardiac sta fibrilatia ventriculara si cu cat trece mai mult timp de la
instalarea ei, cu atat devine mai rezistenta la defibrilare si in cele din urma se instaleaza asistolia.

Argumentele defibrilării precoce rezulta din următoarele:

• ritmul cel mai frecvent întâlnit în SCR este fibrilaţia ventriculară;

• singurul tratament eficient al FV este defibrilarea;

• succesul defibrilării depinde de rapiditatea efectuării manevrei;

• FV tinde să se degradeze trecând în asistola în câteva minute.

Mulţi dintre pacienţii aflaţi în fibrilaţie ventriculară au şansa supravieţuirii fără sechele
neurologice chiar dacă defibrilarea s-a efectuat tardiv ( 6 – 10 minute ), cu condiţia iniţierii şi
efectuării RCP până la sosirea defibrilatorului. Manevrele de RCP pot menţine FV şi contribuie
la mentinera perfuziei cerebrale şi cardiace, în acelaşi timp însa nu pot,singure converti FV la un
ritm normal.

Viteza efectuării defibrilării este factorul determinant al succesului manevrelor resuscitării.

Studiile au arătat prezenta tahicardiei ventriculare ca ritm iniţial la persoanele care au făcut SCR
în prespital în condiţii ce exclud traumatismele. Acest ritm durează însa foarte puţin, trecându-se
rapid în FV, iar pentru FV singura şansă de resuscitare este defibrilarea. În continuare proporţia
pacienţilor care rămân în FV descreşte în fiecare minut, concomitent crescând procentul asistolei,
cu mult mai puţine şanse de resuscitare. Timp de 4 până la 8 minute aproximativ 50% din
pacienţii în colaps sunt încă în FV. Repetând ca viteza efectuării defibrilării rămâne factorul
determinant, eforturile se vor concentra pentru a scurta timpul de la apariţia SCR până la
defibrilare. Acest lucru se poate face şi implementând utilizarea pe scară largă a defibrilatoarelor
semiautomate.

Defibrilatorul este un dispozitiv care descarca controlat şoc elctric în vederea întreruperii unei
aritmii. Vorbim de defibrilare când aritmia este FV şi de cardioversie când este vorba de alte
aritmii-fibrilatie atriala, flutter atrial, tahicardie ventriculară.

Succesul defibrilării depinde de trecerea unui curent adecvat în vederea depolarizării

miocardului, acest lucru fiind condiţionat de poziţia electrozilor, impedanţa transtoracica,
volumul corpului pacientului şi energia folosită la şoc.

Folosirea defibrilatorlui în condiţii de siguranţă:

- nu se ţin ambele padele în aceeaşi mână;

- încărcarea padelelor numai după aplicarea lor pe torace;

- ştergerea urmelor de lichide de pe torace;

- îndepărtarea surselor de oxigen la cel puţin 1m;

- nu se efectuează defibrilare în ploaie său mediu umed;

- nu este permisă atingerea pacientului în timpul defibrilării;

- nu se aşează padelele pe un defibriloator automat implantat ( padelele se aşează la o distanţă de

12 – 13 cm de peacemaker ).