Sunteți pe pagina 1din 6

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

CURS 9

IMAGINAŢIA

DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

Activitatea umană nu se limitează la captarea, înregistrarea şi prelucrarea


informaţiilor actuale, prezente. Ea nu este eficientă prin simpla reducere a trecutului
în prezent, chiar dacă o face în funcţie de condiţiile schimbate ale prezentului.
Pentru a fi eficientă şi adaptativă, activitatea trebuie să anticipe, să prefigureze
viitorul obiectului, al situaţiei, al evenimentului. Acest lucru este posibil datorită
intrării în funcţiune a unui nou mecanism psihic, cu ajutorul căruia informaţiile
actuale şi cele trecute sunt transformate, modificate, transfigurate, mai mult, sunt
create altele noi. Acest nou mecanism psihic se numeşte imaginaţie.
Multă vreme imaginaţia a fost definită ca un proces de combinare a imaginilor
ceea ce se potriveşte numai imaginaţiei artistice. Dar procesul creator în ştiinţă
comportă mai mult sinteze în domeniul ideilor, al abstracţiunilor. De imaginaţie dă
dovadă şi coregraful, ea se poate observa chiar şi în comportamentul unor sportivi.
Astăzi imaginaţia poate fi definită ca acel proces psihic al cărui rezultat îl
constituie obţinerea unor reacţii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv
sau motor (Cosmovici, A.)
M.Zlate consideră imaginaţia drept procesul de combinare şi recombinare a
datelor din experienţa anterioară în vederea obţinerii unor imagini noi fără un
corespondent în realitate sau în experienţa noastră personală sau ca proces de
creare a noului în formă ideală.
Interesantă este şi definiţia dată de P.Popescu-Neveanu, potrivit căreia
imaginaţia este procesul psihic de operare cu imagini mintale, de combinare sau
construcţie imagistică tinzând spre producerea noului în forma unor reconstruiri
imagistice, a tablouri mintale, planuri iconice sau proiecte.
Cele trei definiţii conţin, sub o formă sau alta, informaţii cu privire la:
 tipul de acţiune psihică implicat de imaginaţie (acesta fiind constituit din
combinarea, recombinarea, crearea informaţiilor, spre deosebire de gândire, unde
acţiunile psihice sunt reprezentate de operaţiile ei, sau de memorie, unde acţiunile
psihice sunt reprezentate de memorarea, stocarea, reactualizarea informaţiilor);
 forma rezolutivă (obţinerea noului, spre deosebire de memorie, unde forma
rezultativă este de ordin reproductiv);
 sensul formei rezultative (noul obţinut poate fi nou pentru subiect dar şi
pentru societate, fapt care dă posibilitatea desprinderii celor două forme ale
imaginaţiei: reproductivă şi creatoare).
Ca atare nu se poate vorbi de imaginaţie doar în pictură sau în poezie, ci şi în
matematică sau balet. Chiar şi în domeniul activităţii organizatorice s-ar putea
descifra intervenţia imaginaţiei: iniţiativa constituie o noutate pe planul acţiunii. Marii
generali au imaginat ingenioase planuri de luptă, cu care au câştigat victorii
răsunătoare.
În literatura de specialitate apare legătura dintre imaginaţie şi creativitate.
Creativitatea este o capacitate mult mai complexă decât imaginaţia, ea făcând posibilă
crearea de produse reale ori pur mintale, constituind un progres în plan social.
Componenta principală a creativităţii o constituie imaginaţia, dar creaţia de valoare
reală mai presupune şi o motivaţie, dorinţa de a realiza ceva nou, ceva deosebit. Şi
cum noutatea nu se obţine cu uşurinţă, o altă componentă implicată este voinţa,
perseverenţa în a face numeroase încercări şi verificări.
De-a lungul timpului, imaginaţia a suscitat o multitudine de dispute în rândul
psihologilor, dispute care s-au concentrat asupra rolului acestui proces în adaptarea la
mediu şi în dezvoltarea psihicului uman.
Deşi dezvoltarea imaginaţiei la nivel înalt este caracteristică omului, germenii ei
pot fi descoperiţi şi în conduita unor animale superioare.
A.Cosmovici dă un astfel de exemplu, povestit de un scriitor: avea un câine de
rasă, foarte răsfăţat, căruia îi plăcea să doarmă într-un fotoliu confortabil. Într-o zi,
venind din altă parte, căţelul constată că stăpânul său stă aşezat tocmai în fotoliul său
preferat. După ce se învârte de câteva ori nemulţumit, se îndreaptă spre uşa de ieşire
afară şi scânceşte pentru a i se da drumul. Scriitorul se ridică şi se duce să o deschidă,
dar, în acel moment, câinele se repede triumfător şi se aşează la locul său preferat.
Desigur, acest truc a fost rodul imaginaţiei sale şi nu fusese învăţat.
Marea majoritate a psihologilor consideră însă că imaginaţia este un proces
specific uman. Argumentele aduse ar fi:
 este trăsătura distinctivă a reflectării conştiente, îndeosebi a laturii
proiective şi creatoare a conştiinţei;
 se realizează cu instrumente specific umane, gândirea şi limbajul;
 este procesul prin care se produc noi idei şi, ca atare originea sa se află în
procesul transformării lumii materiale.
Imaginaţia este un mecanism absolut necesar pentru viaţa, cunoaşterea şi
activitatea omului pentru că:
 prin imaginaţie omul proiectează, anticipă produsul activităţii înainte de
realizarea lui efectivă, concretă;
 imaginaţia permite elaborarea unor planuri prealabile sau ipoteze în rezolvarea
de probleme;
 prin imaginaţie, omul îşi proiectează în viitor traiectoria propriei sale vieţi;
 imaginaţia adaugă o nouă dimensiune vieţii psihice – reflectarea viitorului, a
posibilului.
Imaginaţia apare ca activitate de reproiectare originală, personală a realităţii.
Apropierea sau îndepărtarea de realitate sunt în funcţie de tipul de activitate în care
este implicată imaginaţia (activităţi literar-artistice, de invenţie etc.)
Imaginaţia are ca atare un pregnant rol adaptativ.

PROCESELE FUNDAMENTALE ALE IMAGINAŢIEI

Imaginarea unor noi obiecte, simboluri, idei implică două procese fundamentale:
analiza şi sinteza. Sinteza exprimă în structura sa şi principalele procedee ale
imaginaţiei:
1. Aglutinarea: se produce atunci când părţi descompuse din diverse elemente
(fiinţe, obiecte etc.) sunt recombinate astfel încât, dau naştere unor fiinţe sau obiecte
cu aspect eterogen. Exemple: o serie de monştri din mitologia greacă: sfinxul (cu corp
de leu şi cap de femeie), centaurul (corp de cal şi piept, cap şi braţe de bărbat) etc.
2. Modificarea dimensiunilor (uriaşii şi piticii din basme);
3. Multiplicarea (balaurul cu şapte capete);
4. Schematizarea (în caricatură schematizarea feţei umane, unde ies în evidenţă
trăsăturile dominante);
5. Analogia este un procedeu prezent mai ales în ştiinţă şi tehnică. Structura
atomului a fost imaginată (mai ales la începutul descoperirilor din microfizică)
similară cu aceea a unui sistem solar. Darwin a conceput selecţia naturală, asemănând-
o cu selecţia artificială practicată de secole în agricultură. Primele automobile
semănau mult cu o trăsură fără cai.
6. Tipizarea: redarea generalului prin intermediul individualului (literatura
realistă: avariţia prin personajul Hagi Tudose);
7. Adaptarea: unui obiect sau principiu funcţional la noi situaţii concrete.

FORME ALE IMAGINAŢIEI

IMAGINAŢIA REPRODUCTIVĂ

Este cea mai frecventă formă de imaginaţie solicitată aproape zilnică şi la care
se face mult apel în învăţământ. Ea constă în capacitatea noastră de a ne reprezenta
diferite locuri, fenomene, întâmplări numai pe baza unor relatări verbale, fără sprijinul
unui material concret, intuitiv. Elevii îşi pot imagina cum arată anumite elemente din
natură pe baza descrierilor făcute de profesor, fără să fie absolută nevoie de o planşă.

IMAGINAŢIA CREATOARE

Este cea mai importantă formă a imaginaţiei. Ea se manifestă în diferite feluri,


fie involuntar, fie voluntar.
Modalităţile în care se poate manifesta această formă a imaginaţiei sunt:
1. VISAREA:
Are loc atunci când, în momente de repaus, de relaxare, lăsăm gândurile să
vagabondeze, preferând să ne imaginăm lucruri plăcute, şanse, întâmplări favorabile.
Visarea este mult influenţată de dorinţe, sentimente: de imaginăm reuşita în
activităţi pe care nu îndrăznim să le întreprindem. De multe ori visarea are rol
compensator. Gândurile, imaginile se succed în virtutea legilor asociaţiei, dirijate de
stările afective. Simţul realităţii intervine prea puţin, totul decurge ca în romanele de
aventuri, în care întâmplările sunt foarte puţin verosimile.
Ea poate constitui un sprijin în activităţile care cer eforturi de lungă durată.
Totuşi, dacă visarea ocupă un loc prea mare în existenţa zilnică, se pierde
contactul cu realitatea, se subminează efortul voluntar.

2. IMAGINILE HIPNAGOGICE:
Denumirea vine de la hipnos (somn) şi agogos (a aduce). Sunt imagini care apar
în timpul adormirii. Cele hipnopompice (pompos=care întovărăşesc) intervin în
timpul trezirii din somn. În ambele cazuri, e vorba de simple linii, figuri geometrice,
stele strălucitoare, mai rar pot apărea figuri umane sau un peisaj. Sunt reprezentări
statice sau care se succed fără o legătură între ele.

3. VISELE

4. HALUCINAŢIILE:
Sunt imagini extrem de vii pe care bolnavii le consideră reale (pot fi persoane,
animale, obiecte acoperind părţi din ceea ce percep). În afara bolilor, halucinaţiile pot
fi provocate de anumite substanţe chimice şi de droguri.

5. IMAGINAŢIA PREPONDERENT VOLUNTARĂ:


Persoana îşi propune în mod conştient să rezolve o anumită problemă foarte
dificilă ori să creeze o operă artistică implicând un efort de durată. De asemenea, alte
componente autentice indispensabile creaţiei artistice sunt voinţa şi perseverenţa.
Alte forme ale imaginaţiei descrise în literatura de specialitate sunt:
 Imaginaţia substitutivă: sau empatia: fenomen psihologic de identificare a
unei persoane cu un model de comportament uman perceput sau evocat, favorizând un
act de înţelegere şi comunicare umană, precum şi o anumită contagiune afectivă
(Marcus, S.). mijlocul prin care se realizează empatia este imaginaţia.
De exemplu: mă imaginez într-o situaţie emoţională şi trăiesc afectiv situaţia
respectivă; îmi imaginez cum s-ar simţi altcineva într-o situaţie emoţională, o parte a
procesului imaginativ include plasarea simbolică a propriului eu în locul altuia.
Imaginaţia substitutivă introduce individul în contexte psihice străine lui, de
asemenea, ea dă posibilitatea proiecţiei subiectului în altul, dar şi a introiecţiei altuia
în subiect.
 Imaginaţia ascensională: este cea care generează imagini din imagini, cea
care sugerează urcuşul (foloseşte metaforele înălţimii, ale ascensiunii, ale profunzimii,
ale căderii). Exemplu: metafora muntelui.
 Imaginaţia socială: fiecare membru al societăţii interiorizează imaginile
mediului său cultural, le transformă în imagini personale, emite noi imagini care prin
acumulare sau contagiune se acumulează în imaginarul social în devenire.
Această circularitate permanentă a imaginilor creează între oameni şi grupuri un
fel de inter-lume, de-a lungul căreia ei comunică, se influenţează, îşi formulează
proiecte, valori şi sensuri. Imaginaţia socială are o dublă semnificaţie: pe de o parte,
ea contribuie la asigurarea organizării sociale; pe de altă parte, serveşte ca suport
pentru toate activităţile publice şi private ale omului.
În primul caz, societatea îşi legitimează autoritatea, distribuie stusurile şi rolurile
în funcţie de credinţele (miturile) imaginare ale membrilor ei.
În cel de-al doilea caz, munca, stabilirea relaţiilor cu alţii funcţionează în
dependenţă de imaginile de atracţie sau respingere ale oamenilor. Gradul de
participare a membrilor societăţii depinde şi el de aspiraţiile vehiculate de o societate,
în care oamenii cred şi pe care le interiorizează.

FUNCŢII ALE IMAGINAŢIEI

Imaginaţia îndeplineşte funcţii de ordin:


 Transformativ (creează noul pe plan mintal);
 Proiectiv (vizează viitorul);
 Compensatoriu (satisface în plan fantastic dorinţele, aspiraţiile
nesatisfăcute în plan real);
 Substitutiv (scopurile şi acţiunile indezirabile în plan real sunt
substituite, deci înlocuite cu scopuri şi acţiuni posibile în plan imaginar);
 Autoreglator (dirijează comportamentul uman, îl adaptează la solicitările
mediului).