Sunteți pe pagina 1din 4

ISTORIA PSIHOLOGIEI, curs 12

Caracteristicile ştiinţei. Psihologia ca ştiinţă

Pentru a stabili dacă psihologia este o ştiinţă trebuie analizat care sunt principalele caracteristici
ale ştiinţei.
Caracteristici ale ştiinţei:
- observaţia empirică: omul de ştiinţă observă natura în mod direct;
- teoria: observaţiile empirice sunt organizate şi se analizează similitudinile şi diferenţele cu
alte observaţii, apoi se oferă o explicaţie faptelor observate;
- teoria ştiinţifică trebuie să fie testabilă: în cadrul unei teorii se formulează ipoteze, iar acestea
sunt verificate pe cale experimentală; confirmarea ipotezelor duce la consolidarea teoriei; în caz
contrar, teoria este fie revizuită, fie abandonată;
- ştiinţa presupune descoperirea unor legi; legea ştiinţifică este definită ca „o relaţie observată în
mod consistent între două sau mai multe clase de evenimente empirice” (Hergenhahn, 2000, p. 6);
ştiinţa presupune identificarea unor legi generale care pot fi observate şi investigate de orice persoană
interesată;
- două categorii de legi ştiinţifice: legi corelaţionale şi legi cauzale; deoarece descoperirea unor
relaţii cauzale între evenimente permite predicţia şi controlul, legile cauzale sunt considerate a fi mai
puternice şi reprezintă un scop major al ştiinţei;
- asumarea determinismului: fiecare eveniment este determinat de o serie de cauze;
cunoaşterea acestora permite predicţii privind respectivul eveniment.

Karl Popper (1902-1994) şi Thomas Kuhn (1922-1996) nu sunt însă în întregime de acord cu
descrierea tradiţională a ştiinţei.
Pentru Karl Popper activitatea ştiinţifică nu pleacă de la observaţia empirică, ci de la o
problemă care ghidează observaţiile oamenilor de ştiinţă.
Popper propune trei etape ale metodei ştiinţifice:
- problema
- teoria (propunerea de soluţii la problemă)
- critica (supunerea soluţiilor unor critici)
Conform aceluiaşi autor, o teorie este ştiinţifică dacă se supune principiului falsificabilităţii.
Teoria ştiinţifică este aceea care poate fi combătută, care emite predicţii riscante (prezintă un risc
mare de a fi incorecte). Plecând de la aceste considerente, Popper a criticat teoriile lui Freud sau Adler,
considerându-le neştiinţifice, deoarece ele explicau fenomenele după ce acestea aveau loc, fără să emită
predicţii riscante, de aceea nu prezentau pericolul de a fi invalidate. Progresul ştiinţific, în viziunea lui
Popper, este determinat de predicţiile incorecte ale unei teorii.
Kuhn era şi el în dezacord cu viziunea tradiţională asupra ştiinţei. Acesta afirma că oamenii de
ştiinţă dintr-un anumit domeniu acceptă, la un moment dat, o anumită concepţie cu privire la obiectul
studiului lor. Aceasta este numită de Kuhn paradigmă. Paradigma hotărăşte asupra problemelor care
trebuie cercetate şi asupra modului în care aceste probleme sunt rezolvate.
Progresul ştiinţific, afirmă Kuhn, are loc în trei stadii:
- stadiul preparadigmatic, în care sunt în competiţie mai multe puncte de vedere, şcoli de
gândire;
- stadiul paradigmatic, în care una dintre şcoli se impune în faţa celorlalte şi devine
paradigmă; aceasta este o perioadă de ştiinţă normală;
- stadiul revoluţionar, caracterizat prin înlocuirea vechii paradigme cu o nouă paradigmă.
În psihologia de astăzi, unele concepte au o moştenire filosofică vastă şi încep să fie tratate
ştiinţific; alte concepte sunt încă în primele etape de dezvoltare şi nu sunt încă pregătite pentru
tratamentul ştiinţific, în timp ce unele concepte nu se vor preta niciodată investigaţiei ştiinţifice. Ceea
ce este important este faptul că toate aceste concepte şi modalităţi de cercetare sunt necesare pentru
progresul psihologiei.

Dezvoltarea psihologiei în România

Psihologia începe să se dezvolte ca disciplină independentă, cu caracter experimental, În


România, la puţin timp după ce ea începe să se dezvolte ca ştiinţă experimentală pe plan mondial.
Pionierii psihologiei experimentale din România (Eduard Gruber, Constantin Rădulescu-Motru, Florian
Ştefănescu-Goangă) au studiat în primul laborator de psihologie experimentală al lui W. Wundt.
După primul război mondial, în pofida condiţiilor grele create ca urmare a acestuia şi apoi ale
crizei economice prin care a trecut ţara noastră, activitatea ştiinţifică este reluată în cele două
universităţi din Bucureşti şi Iaşi, la care se adaugă noul centru universitar de la Cluj. Psihologia
românească cunoaşte acum un avânt deosebit.
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957)
- înfiinţează la Bucureşti Laboratorul de psihologie experimentală (1906)
- în cartea „Curs de psihologie” (1923), duce mai departe, dezvoltă şi precizează unele idei
din „Problemele psihologiei” (carte apărută în 1898), confruntându-le în permanenţă cu
ultimele date ale ştiinţei şi completându-le cu altele noi, care nu intraseră în preocupările
cărţii. „Cursul” conţine capitole ample referitoare la corelaţiile biologice ale fenomenelor
psihice, la rolul sistemului nervos în viaţa de relaţie (organism-mediu), la fiziologia
sistemului nervos central şi a organelor de simţ, la localizările cerebrale, la chimismul intern
dar şi capitole în legătură cu condiţionarea socială a psihicului.
- consideră că psihicul în toată complexitatea sa nu poate fi explicat numai prin noţiuni
biologice; în explicarea faptelor de conştiinţă trebuie să ţinem seama în plus de intervenţia
unei noi serii de condiţionări şi determinări ale mediului social.
- în problema metodelor de cercetare, necesare pentru constituirea psihologiei ca ştiinţă,
pledează pentru utilizarea concertată a mai multor metode: observaţie internă/externă,
metoda experimentală, comparativă, patologică etc.
Florian Ştefănescu-Goangă (1881-1958),
- doctor în filosofie, a ocupat catedra de psihologie de la Universitatea din Cluj în 1919, pe
lângă care a înfiinţat, în 1921, un laborator, transformat, în 1922, în celebrul „Institut de
psihologie experimentală, comparată şi aplicată”. Începând cu 1928, colaboratorii
institutului sunt trimişi pentru specializare, în străinătate, pentru studii aprofundate.
- sub conducerea lui, în decurs de un deceniu, apar peste douăzeci de volume în colecţia
„Studii şi cercetări psihologice”.
- a fost preocupat de problemele „aplicării psihologiei la viaţa economică şi socială", militând
pentru organizarea unor servicii de psihologie aplicată într-o serie întreagă de domenii ale
vieţii publice.
- publică în 1929 „Selecţionarea capacităţilor şi orientarea profesională” iar în 1940
„Măsurarea inteligenţei”. Problema aptitudinilor şi a diagnozei acestora l-a preocupat în cel
mai înalt grad tocmai datorită implicaţiilor ei practice.
- în unităţile didactice şi ştiinţifice conduse de el, dar mai ales prin trimiteri sistematice în
străinătate, s-au format o serie întreagă de psihologi români: N. Mărgineanu, Al. Roşca,
A.Chircev, M. Beniuc, M. Peteanu şi alţii.
- Institutul de psihologie din Cluj a avut un periodic propriu, „Revista de psihologie”, precum
şi o colecţie intitulată „Studii şi cercetări psihologice” şi alta „Teste, chestionare, fişe”.
- şi-a consacrat o mare parte din activitatea sa adaptării şi creării instrumentelor de lucru, a
mijloacelor de investigaţie: teste, chestionare, fişe de observaţie necesare pentru cunoaşterea
personalităţii, pentru măsurarea aptitudinilor.
- în cursurile sale, el susţinea unitatea fiziologicului şi a psihicului precum şi unitatea dintre
organism şi mediu, dar interacţiunea dintre acestea era prezentată cu un accent insuficient pe
condiţiile sociale ale existenţei omului.
Mihai Ralea (1896-1964),
- profesor la Universitatea din Iaşi, a adus o contribuţie importantă la constituirea psihologiei
ştiinţifice în România, în special prin pertinentele analize critice ale unor curente din
psihologia vremii (behaviorism, structuralism) şi prin orientarea psihosociologică a unora
din lucrările publicate.
- dintre studiile publicate la Iaşi mai importante sunt „Formarea ideii de personalitate - studiu
de psihologie genetică” (1924), „Problema inconştientului” (1925), „Asupra expresiei
sociale a emoţiilor”.
- pornind de la unele idei ale lui Pierre Janet, Mihai Ralea defineşte inconştientul ca o
regresiune, „ca o deprimare, o cădere dintr-o fază sufletească superioară şi recentă
[conştiinţa], într-o stare primitivă şi veche, cădere datorită oboselii centrilor nervoşi”.
- în „Ipoteze şi precizări în ştiinţa sufletului” (1926), „Psihologia şi viaţa” (1938), se ocupă cu
aplicaţiile practice ale psihologiei în diverse domenii: organizarea ştiinţifică a muncii,
orientare şi selecţie profesională, organizarea reclamei comerciale, pedagogie, medicină şi
justiţie.
- ideea studierii psihologice a omului total, a omului concret, acţionând în contextul social
căruia îi aparţine, ideea dublei determinări, biologice şi sociale, a personalităţii, ideea
condiţionării sociale a psihicului uman, a proceselor psihice superioare şi a rolului activ al
individului în societate sunt câteva din contextele activităţii psihologice a lui Mihai Ralea,
activitate care a constituit o contribuţie deosebit de importantă în procesul de scientifizare a
psihologiei româneşti.
- s-a preocupat şi de psihologia artei, el abordând atât problemele psihologiei creaţiei cât şi pe
cele ale receptării operei de artă. El pledează pentru o explicare ştiinţifică a procesului de
creaţie, a unor fenomene mai misterioase în aparenţă ca de pildă cele cunoscute sub numele
de inspiraţie.
- a contribuit la crearea Institutului de psihologie al Academiei, a „Revistei de psihologie”, la
înfiinţarea Asociaţiei Psihologilor din România, la afirmarea psihologiei româneşti pe plan
internaţional.

Între cele două războaie se dezvoltă simţitor activitatea şi în laboratoarele de psihologie aplicată
înfiinţate pe lângă diferite instituţii, laboratoare conduse de reputaţi psihologi: conf. dr. P. Tomescu, dr.
V. Atanasiu, C. Rădulescu-Motru, Vl. Ghidionescu, G.G. Antonescu, G. Zapan, G. Bontilă, I. M.
Nestor, şi alţii. Apar cu precădere lucrări de psihologie aplicată. Nu vor fi neglijate însă nici problemele
teoretice fundamentale.
În această perioadă este realizată prima scară românească de inteligenţă (Fl. Ştefănescu-Goangă
„Măsurarea inteligenţei” - 1940) şi sunt publicate lucrări privind: alcătuirea şi utilizarea testelor (G.
Bontilă - 1935, G. Bontilă, A. Chiappella, G .Zapan - 1939); măsurarea temperamentului şi caracterului
(M. Peteanu, N. Mărgineanu, D. Todoranu); folosirea metodei evaluării (N. Pârvu) şi autoevaluării (Al.
Roşca); studiul emotivităţii (G. Marinescu, L. Copelman).

Paul Popescu-Neveanu (1926-1994)


- după moartea academicianului Mihai Ralea, rămâne cel mai strălucit profesor de psihologie
din Bucureşti.
- pe lângă activitatea didactică, realizează remarcabile cercetări teoretice şi experimentale în
mai multe direcţii: inventează conceptul de anticipare operaţională, introduce principiul
reflectării şi constructivismului, instalează creativitatea în cadrul interacţiunii dintre
aptitudini şi atitudini, iniţiază conceptul de atitudine creativă.
Ştefan Odobleja (1902-1978)
- - publică la Paris, în 1938, „Psychologie consonantiste”, un moment de răscruce pentru
istoria psihologiei. Medicul român nu este numai unul din părinţii ciberneticii, ci el este şi
cel care deţine prioritatea mondială a unei idei a ciberneticii generale, aceea a priorităţii
buclei închise, a feedback-ului, ca lege universală. Din câte se ştie, până la el, nimeni nu a
avut o astfel de viziune asupra rolului feedback-ului în natură şi societate. Nemulţumit de
psihologia timpului său, el propune un nou tip de psihologie – psihologia consonantistă.
Prin adjectivul „consonantistă” el desemnează tendinţa specifică diferitelor tipuri de
sisteme, deci şi celui psihic, către o stare de organizare internă şi către una de echilibrare cu
mediul înconjurător. Consonanţa reprezintă o acţiune cu caracter reglator atât între
elementele componente ale sistemului cât şi între sistemul respectiv şi alte sisteme,
exterioare lui. Prin consonantism, Şt. Odobleja a elaborat o nouă viziune a psihologiei ca
ştiinţă integratoare a tuturor disciplinelor universului uman şi tehnic, o ştiinţă a ştiinţelor.

Psihologii români au realizat, în operele lor, sinteze originale ale diverselor orientări din
psihologia modernă. O serie de idei psihologice au fost formulate concomitent şi uneori chiar înainte de
a fi fost formulate în alte ţări cu mai vechi tradiţii culturale. O bună parte din aceste idei îşi păstrează
interesul şi astăzi.

Bibliografie:
Aniţei, M. (2007). Istoria psihologiei. Sibiu: Editura Psihomedia.
Mânzat, I. (2003). Istoria psihologiei universale (de la Socrate până în zilele noastre), curs-
compendium. Bucureşti: Editura Psyche.
Pavelcu, V. (1971). Drama psihologiei, eseu asupra constituirii psihologiei ca ştiinţă.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Editura Polirom.