6.

ANALIZA FINANCIARĂ A
INSTITUȚIILOR PUBLICE
Conf. univ. dr. Maria-Andrada GEORGESCU
Departamentul de Economie și Politici Publice
Facultatea de Administrație Publică
SNSPA – București
maria-andrada.georgescu@administratiepublica.eu
ANALIZA FINANCIARĂ A ENTITĂȚILOR PUBLICE
 Analiza financiară presupune efectuarea unui
diagnostic al poziţiei financiare şi a stării de
performanţă financiară a instituţiei publice la
încheierea exerciţiului financiar în vederea
identificării punctelor forte şi slabe ale
managementului financiar. Analiza financiară
urmăreşte să pună în evidenţă modalităţile de
realizare a echilibrului financiar pe termen lung şi
pe termen scurt (obiectiv al analizei pe baza
bilanţului), cât şi trepte de acumulare bănească,
marje de surplusuri, de rentabilitate a activităţii
instituţiei publice (obiectiv al analizei pe baza
contului de rezultat patrimonial).
 Baza de date pentru analiza financiară o constituie
situaţiile financiare. Pentru instituţiile publice, documentul
oficial de prezentare a situaţiei patrimoniului aflat în
administrarea statului şi a unităţilor administrativ –
teritoriale şi a execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli,
îl reprezintă situaţiile financiare.
Situaţiile financiare trimestriale şi anuale cuprind:
1. Bilanţul;
2. Contul de rezultat patrimonial;
3. Situaţia fluxurilor de trezorerie;
4. Situaţia modificărilor în structura activelor
nete/capitalurilor proprii;
5. Conturile de execuţie bugetară;
6. Anexe la situaţiile financiare, care includ: politici
contabile şi note explicative.
 Părţile componente ale situaţiilor financiare inter-
relaţionează, deoarece ele reflectă diverse aspecte ale
aceloraşi tranzacţii sau evenimente. Deşi fiecare situaţie
oferă informaţii diferite, este probabil ca niciuna să nu
servească unui singur scop sau să ofere toate informaţiile
impuse de necesităţile specifice ale utilizatorilor.

 Bilanţul sintetizează poziţia financiară a entităţii publice la un

moment dat, iar contul de rezultat patrimonial sintetizează
fluxurile de venituri şi cheltuieli din perioada analizată.

 Informaţia comună ambelor documente o reprezintă

rezultatul patrimonial al exerciţiului, ca reflectare a stării de
performanţă a instituţiei publice (în contul de rezultat
patrimonial) şi a noii poziţii financiare (în bilanţ la capitalul
propriu).
 ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE
Poziţia financiară reprezintă relaţia dintre activele, datoriile şi
capitalurile proprii ale instituţiei publice, aşa cum sunt raportate
în bilanţ.

Din punct de vedere contabil, un activ reprezintă o resursă

controlată de către instituţia publică ca rezultat al unor
evenimente trecute, de la care se aşteaptă să genereze beneficii
economice viitoare pentru instituţie şi al cărui cost poate fi
evaluat în mod credibil.
O datorie reprezintă o obligaţie actuală a instituţiei publice ce
decurge din evenimente trecute şi prin decontarea căreia se
aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează
beneficii economice. Noţiunea de datorii se asociază cu aceea
de pasiv extern, care diferă de pasivul total, care cuprinde,
alături de datorii, şi capitalurile proprii.
Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al statului sau
unităţilor administrativ – teritoriale, în calitate de proprietari ai
activelor unei instituţii publice, după deducerea tuturor datoriilor.
Datele necesare analizei se preiau din bilanţul contabil,
întocmit conform Ordinului Ministrului Finanţelor Publice
(OMFP) nr. 1917/2005.

Pentru necesităţile de analiză financiară, în general, în sectorul

privat, se consideră posibilitatea utilizării a trei tipuri de bilanţ,
respectiv financiar, funcţional şi economic. Acestea constituie în fapt
prelucrări ale bilanţului prezentat conform legii, pentru a facilita
obţinerea anumitor informaţii în concordanţă cu obiectivul specific al
analizei. Pentru sectorul public am privilegiat analiza bilanţului
financiar, deoarece construcţia bilanţului în formatul impus prin
OMFP nr. 1917/2005 favorizează acest tip de analiză, regrupările şi
reclasificările din bilanţ fiind destul de reduse.
 Analiza bilanţului financiar îşi propune identificarea stării
de echilibru la nivelul instituţiei publice analizate.

 Datele necesare analizei poziţiei şi a echilibrului

financiar se preiau din bilanţul financiar sau patrimonial,
denumit şi bilanţul lichiditate-exigibilitate, deoarece
acest tip de bilanţ presupune regruparea posturilor de
activ, datorii şi capital propriu din bilanţul contabil după
criterii de lichiditate şi exigibilitate.

 Lichiditatea reprezintă capacitatea elementelor de activ

de a fi transformate în bani.

 Exigibilitatea reprezintă însuşirea elementelor de

datorii și capital propriu de a deveni scadente la un
anumit termen.
Sub aspect financiar, fiecare element de activ reprezintă o
alocare de fonduri băneşti în vederea constituirii unei
„structuri de producţie” adecvate intenţiilor managerului
instituţiilor publice.

În cadrul bilanţului financiar, elementele de activ sunt

structurate după gradul crescător de lichiditate. În bilanţ se
înscriu, mai întâi, activele cele mai puţin lichide (cu
perioada cea mai mare de recuperare), respectiv activele
necurente (active fixe: necorporale, corporale, financiare).
Datorită rotaţiei lente a capitalurilor alocate, imobilizările
sunt denumite şi nevoi permanente.

Se înscriu apoi activele curente (stocuri, creanţe,

lichidităţi), mult mai lichide decât activele fixe, putându-se
transforma imediat în monedă, motiv pentru care sunt
denumite nevoi temporare.
Din punct de vedere financiar, elementele de datorii și
capitaluri proprii sunt echivalente surselor de
provenienţă a capitalurilor proprii şi împrumutate.

În cadrul bilanţului financiar, aceste elementele sunt

structurate după gradul crescător de exigibilitate. Mai întâi
se înscriu capitalurile proprii provenite din surse publice
şi din reinvestiri ale acumulărilor anterioare. Practic,
aceste resurse nu au o anumită scadenţă, deci nu sunt
exigibile şi, de aceea, pot fi numite şi resurse
permanente. Tot în categoria resurselor permanente se
înscriu şi datoriile pe termen lung şi mediu (datorii
necurente), cu exigibilitate mai mare de un an.

Datoriile pe termen scurt (datorii curente) sunt cele mai

exigibile şi de aceea sunt numite şi resurse temporare.
Pe orizontală, schema bilanţului redată mai sus, are două părţi:
partea de sus (nevoi, respectiv resurse permanente), care
reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care-l
compun şi partea de jos (nevoi, respectiv resurse temporare),
care evidenţiază conjunctura, ciclul de activitate.

Gruparea posturilor în cadrul bilanţului financiar pune în evidenţă

regula de gestiune financiară sănătoasă, aceea a parităţii
maturităţii nevoilor și resurselor:
 nevoile permanente se vor finanţa din resurse permanente,
 nevoile temporare se acoperă din resurse temporare.

Nerespectarea acestei reguli poate conduce la o stare de

dezechilibru financiar. Această regulă evidenţiază structura
echilibrului financiar pe două căi de finanţare, respectiv echilibrul
financiar pe termen lung (evidenţiat de elementele din partea de
sus a bilanţului) şi echilibrul financiar pe termen scurt (evidenţiat
de elementele din partea de jos a bilanţului).
Indicatorii de echilibru financiar – patrimonial
sunt:

1. Fondul de rulment financiar

2. Nevoia de fond de rulment
3. Trezoreria netă
1. Fondul de rulment financiar

Pornind de la elementele din partea de sus a bilanţului,

fondul de rulment financiar (FRF) se determină astfel:

FRF = Resurse permanente – Nevoi permanente

Ştiind că resursele permanente corespund capitalurilor

permanente, iar nevoile permanente activelor necurente,
putem scrie:

FRF = CPM – Anc

unde: CPM – capitaluri permanente;

Anc – active necurente.
Comparaţia între cele două mărimi corespunde uneia din
următoarele trei situaţii:

1) CPM > Anc ↔ FRF > 0 ↔ Fondul de rulment financiar

pozitiv arată că sursele de finanţare ale instituţiei publice
cuprind suficiente resurse stabile pentru a finanţa în acelaşi
timp integralitatea activelor fixe şi o fracţiune din activele
curente.
2) CPM < Anc ↔ FRF < 0 ↔ Fondul de rulment financiar
negativ semnifică faptul că instituţia publică a finanţat o
parte a investiţiilor sale prin resurse pe termen scurt, lucru
ce reflectă o stare de dezechilibru financiar.
3) CPM = Anc ↔ FRF = 0 ↔ Această a treia situaţie, puţin
probabilă, exprimă o armonizare totală a structurii
resurselor cu utilizarea acestora (se asigură echilibrul
maselor bilanţiere de aceeaşi durată).
Pornind de la elementele din partea de jos a
bilanţului, fondul de rulment financiar se determină
astfel:

FRF = Nevoi temporare – Resurse temporare

Ştiind că nevoile temporare corespund activelor

curente, iar resursele temporare datoriilor pe termen
scurt (sau curente), putem scrie:

FRF = Ac – Dc

unde: Ac – active curente;

Dc – datorii curente (pe termen scurt).
Comparaţiile posibile corespund următoarelor trei situaţii:
1) Ac > Dc ↔ FRF > 0 ↔ Această situaţie semnifică faptul că activele
curente transformabile în lichidităţi într-un termen scurt (sub un an)
vor permite atât rambursarea integrală a datoriilor exigibile pe termen
scurt (într-un interval de timp sub un an), cât şi obţinerea de lichidităţi.
Apare ca o situaţie favorabilă în ceea ce priveşte solvabilitatea,
deoarece instituţia publică beneficiază de perspective favorabile în ce
priveşte capacitatea sa de rambursare.
2) Ac < Dc ↔ FRF < 0 ↔ Suma activelor curente lasă să se prevadă
încasări viitoare pe termen scurt insuficiente pentru a rambursa
ansamblul datoriilor pe termen scurt. Această constatare pare la o
primă analiză defavorabilă pentru solvabilitatea instituţiei publice. Dar
aprecierea precisă a perspectivelor solvabilităţii instituţiei cere luarea
în considerare a structurii activelor curente şi a datoriilor pe termen
scurt, în acest sens fiind utilă situaţia creanţelor şi datoriilor întocmită
în funcţie de lichiditatea, respectiv exigibilitatea acestora. Dacă
scadenţa medie a activelor curente este mai apropiată decât a
datoriilor curente (pe termen scurt), echilibrul financiar poate fi asigurat
şi în condiţiile unui fond de rulment financiar negativ.
3) Ac = Dc ↔ FRF = 0 ↔ În această ipoteză, foarte puţin probabilă,
activele curente sunt acoperite “strict” de datoriile pe termen scurt.
 Indiferent de modalitatea de calcul, în logica financiară nu
există decât un singur fond de rulment financiar. Prima
modalitate de exprimare este specifică practicii şi literaturii de
specialitate din Franţa, iar a doua ţărilor anglo – saxone.

 Ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment financiar

pun în evidenţă două aspecte diferite, dar complementare, ale
aceluiaşi indicator.

 Formula care pune în discuţie etajul inferior al bilanţului

financiar prezintă interes pentru faptul că evidenţiază în
termeni mai concreţi problema solvabilităţii viitoare a instituţiei
publice. Determinat prin confruntarea directă dintre lichidităţile
previzibile pe termen scurt (active curente) şi angajamentele
imediat exigibile (datoriile pe termen scurt), indicatorul fond
de rulment financiar capătă semnificaţia unui excedent de
lichidităţi potenţiale sau marjă de securitate faţă de riscurile
activităţii economice.
2. Nevoia de fond de rulment
Este expresia realizării echilibrului financiar pe termen
scurt. Pune în evidenţă diferenţa dintre necesităţile de
finanţare a ciclului operaţional (stocuri şi creanţe) şi
datoriile operaţionale către furnizori, bugetul statului,
salariaţi etc.

NRF = (Nevoi temporare – Active de trezorerie) –

(Resurse temporare – Resurse de trezorerie)

Activele de trezorerie cuprind lichidităţile efective

(disponibilităţi) şi potenţiale (valori mobiliare de plasament
(VMP)). Resursele de trezorerie cuprind creditele bancare
curente.
Simplificând relaţia de calcul iniţială, nevoia de fond de
rulment poate fi determinată astfel:

NFR = Stocuri + Creanţe – Datorii operaţionale

 Stocurile şi creanţele sunt rezultatul trecerii la contabilitatea
de angajamente, în special creanţele fiscale recunoscute la
data la care drepturile sunt constatate în favoarea bugetului,
în timp ce datoriile (faţă de furnizorii de bunuri şi servicii) sunt
recunoscute la data constituirii obligaţiei bugetare.
 Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică
un surplus de nevoi temporare în raport cu resursele
temporare. Această situaţie poate fi considerată normală dacă
este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii
de finanţare a ciclului operaţional. În caz contrar, nevoia de
fond de rulment pozitivă evidenţiază un decalaj nefavorabil
între lichiditatea stocurilor şi creanţelor pe de o parte şi
exigibilitatea datoriilor operaţionale pe de altă parte. Aceasta
înseamnă că s-au încetinit încasările şi s-au urgentat plăţile.
 Nevoia de fond de rulment negativă reflectă surplusul de
resurse temporare în raport cu nevoile temporare. Această
situaţie este apreciată favorabil dacă este rezultatul accelerării
rotaţiei activelor curente şi al angajării de datorii cu scadenţe
mai mari. Aceasta înseamnă că s-au încetinit plăţile şi s-au
urgentat încasările.
3. Trezoreria netă
Este rezultatul interacţiunii dintre echilibrul
financiar pe termen lung (FRF) şi cel pe termen
scurt (NFR).

TN = FRF – NFR = ATZ – RTZ

în care: ATZ – active de trezorerie;

RTZ – resurse de trezorerie.
 Activele de trezorerie sunt reprezentate, conform
IPSAS 1 – Prezentarea situaţiilor financiare, de
numerarul şi echivalentul de numerar deţinut de
instituțiile publice, în timp ce resursele de trezorerie
sunt raportate în situaţiile financiare sub forma
creditelor bancare pe termen scurt.
 Dacă fondul de rulment financiar la sfârşitul
exerciţiului financiar este mai mare decât nevoia de
fond de rulment, atunci diferenţa se va regăsi sub
forma trezoreriei nete pozitive.
 Trezoreria netă pozitivă este expresia realizării întregului
echilibru financiar (pe termen lung şi scurt). Excedentul de
trezorerie, ca o consecinţă a realizării echilibrului financiar, va
fi plasat în conturi deschise la Trezorerie Statului, fără a fi
remunerate prin plata unor dobânzi. Această situaţie
favorabilă se concretizează într-o îmbogăţire a trezoreriei,
putând vorbi, în acest caz, chiar de o autonomie financiară pe
termen scurt.

 Trezoreria netă negativă semnifică un deficit de trezorerie, o

insuficienţă a surselor permanente şi a celor temporare. Acest
deficit trebuie acoperit prin noi credite pe termen scurt. În
condiţii de insolvabilitate, noile credite se vor acorda în
condiţii de cost şi rambursare nefavorabile. De aceea, în
selectarea surselor de acoperire a deficitului se urmăreşte
obţinerea celui mai mic cost de finanţare, prin negocierea mai
multor surse de capital (credite de trezorerie, credite de scont,
credite de factoring).
ANALIZA BONITĂȚII FINANCIARE
 Analiza bonităţii financiare urmăreşte reflectarea
capacităţii de plată a datoriilor instituţiei publice.
Bonitatea evidenţiază o stare financiară legată de
capacitatea instituţiei publice de a-şi achita datoriile la
diferite termene; poate fi considerată şi un indicator al
echilibrului financiar.

 Bonitatea se analizează din cel puţin următoarele

puncte de vedere:
 lichiditatea, care reflectă capacitatea de plată a
datoriilor curente ce vor deveni scadente pe termen
scurt;
 solvabilitatea, care reflectă capacitatea de plată a
datoriilor totale pe termen mediu şi lung.
ANALIZA LICHIDITĂŢII

 Analiza lichidităţii instituţiilor publice urmăreşte

capacitatea acesteia de a-şi achita obligaţiile curente
din resurse curente. Pe baza acestui indicator se poate
evalua riscul incapacităţii de plată pe termen scurt.

 Aceste rate sunt de dorit să fie supraunitare pentru a arăta că instituția

publică are suficiente active curente transformabile în monedă pentru
achitarea datoriilor pe termen scurt.
1) Rata lichidităţii generale (RLG) sau lichiditatea curentă arată
măsura în care datoriile curente pot fi acoperite pe seama activelor
curente. Compară ansamblul lichidităţilor potenţiale, asociate
activelor curente, cu ansamblul datoriilor scadente sub un an.

2) Rata lichidităţii rapide (RLR) sau testul acid exprimă

capacitatea instituţiei publice de a-şi onora datoriile pe termen scurt
din creanţe şi disponibilităţi băneşti. Lichiditatea rapidă exclude
stocurile din mijloacele curente de plată, acestea constituind
elementul cel mai lent sub aspectul potenţialului de transformare în
lichidităţi a activelor curente.

3) Rata lichidităţii imediate (RLI) sau rata numerarului apreciază

măsura în care datoriile exigibile pe termen scurt pot fi acoperite pe
seama disponibilităţilor băneşti; pune în corespondenţă elementele
cele mai lichide ale activului cu datoriile pe termen scurt.
ANALIZA SOLVABILITĂŢII
 Analiza solvabilităţii instituţiilor publice urmăreşte
capacitatea acesteia de a-şi achita obligaţiile totale
din resursele totale. Pe baza acestui indicator se
poate evalua riscul incapacităţii totale de plată pe
termen lung.

 Gradul în care instituţia publică face faţă datoriilor

totale este dat de rata solvabilităţii pe termen
lung (RSTL), exprimată prin raportul:
ANALIZA PERFORMANŢELOR INSTITUŢIILOR
PUBLICE

Veniturile, finanţările şi cheltuielile perioadei de gestiune

sunt generate, în principal, de trei domenii de activitate
 activitatea operaţională;

 activitatea financiară;

 activitatea extraordinară.

Fiecare tip de activitate degajă un anume rezultat

(excedent sau deficit), stabilit ca diferenţă între veniturile şi
cheltuielile perioadei de gestiune, reflectate în cadrul
contului de rezultat patrimonial pe cele trei domenii de
activitate. Drept urmare, analiza performanţei financiare se
va realiza pe baza contului de rezultat patrimonial.
 Activitatea curentă este activitatea desfăşurată de o
instituţie publică pentru realizarea obiectului său de
activitate, stabilit conform regulamentelor de organizare
şi funcţionare. Activitatea curentă (corect ar fi fost
„activitatea ordinară”) cuprinde:
 activitatea operaţională (de bază);
 activitatea financiară (privind participaţiile la capitalul
unor societăţi comerciale sau organisme internaţionale).

 Activitatea extraordinară reprezintă tranzacţii sau

evenimente diferite de activităţile curente ale instituţiei
publice şi care nu apar frecvent sau cu regularitate.

 În procesul de separare a veniturilor şi cheltuielilor în

funcţie de caracterul lor curent sau extraordinar este
necesară mai degrabă analiza naturii elementului sau
tranzacţiei aferente activităţii desfăşurate în mod curent
de instituţie, decât frecvenţa cu care se aşteaptă ca
aceste evenimente să aibă loc.
Potrivit contabilităţii de angajamente, cheltuielile reflectă costul
bunurilor şi serviciilor utilizate în vederea realizării serviciilor publice
sau veniturilor, după caz, precum şi subvenţii, transferuri, asistenţa
socială acordate, aferente unei perioade de timp.

Cheltuielile sunt prezentate pe feluri de cheltuieli, grupate după natura

şi destinaţia lor.

Principalele grupe de cheltuieli sunt:

 cheltuieli privind stocurile;
 cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi;
 cheltuieli cu alte servicii executate de terţi;
 cheltuieli cu alte impozite, taxe, vărsăminte asimilate;
 cheltuieli cu personalul;
 alte cheltuieli operaţionale;
 cheltuieli financiare;
 alte cheltuieli finanţate din buget;
 cheltuieli de capital, amortizări şi provizioane;
 cheltuieli extraordinare.
Potrivit contabilităţii de angajamente, veniturile reprezintă
impozite, taxe, contribuţii şi alte sume de încasat potrivit legii,
precum şi preţul bunurilor vândute şi serviciilor prestate, după
caz, aferente unei perioade de timp.

Veniturile şi finanţările sunt prezentate pe feluri de venituri, după

natura şi sursa lor.

Principalele grupe de venituri sunt:

 venituri din activităţi economice;
 alte venituri operaţionale;
 venituri din producţia de active fixe;
 venituri fiscale;
 venituri din contribuţii de asigurări;
 venituri nefiscale;
 venituri financiare;
 finanţări, subvenţii, transferuri, alocaţii bugetare cu destinaţie
specială, fonduri cu destinaţie specială;
 venituri din provizioane;
 venituri extraordinare.
 Introducerea în sectorul public a contabilităţii pe bază
de angajamente presupune ca efectuarea tranzacţiilor
şi ale altor evenimente să fie recunoscute atunci când
tranzacţiile sau evenimentele se produc şi nu pe
măsură ce numerarul sau echivalentul său este
încasat sau plătit. Acest principiu, al contabilităţii de
angajamente, se bazează pe independenţa
exerciţiului, potrivit căruia, toate veniturile şi toate
cheltuielile se raportează la exerciţiul la care se referă,
fără a ţine seama de data încasării venitului, respectiv
data plăţii cheltuielii.

 Acest aspect conduce la diferenţierea fluxurilor de

venituri şi cheltuieli din cadrul contului de rezultat
patrimonial în două categorii: fluxuri de venituri
încasabile/cheltuieli plătibile şi fluxuri calculate.
 Veniturile încasabile cuprind veniturile încasate în cursul exerciţiului
şi veniturile de încasat în exerciţiul viitor (de exemplu, executarea
de lucrări şi prestarea de servicii; produsele, lucrările şi serviciile în
stoc; executarea unor obligaţii din partea terţilor).

 Cheltuielile plătibile cuprind cheltuielile plătite în cursul exerciţiului

şi cheltuielile de plătit în exerciţiul următor (de exemplu, cheltuielile
cu materialele şi serviciile procurate din afară şi consumate;
cheltuielile cu personalul; executarea unor obligaţii de către
instituţie).

 În contul de rezultat patrimonial (rezultat economic) sunt prezentate

şi veniturile calculate (de exemplu, venituri din reluarea
provizioanelor şi ajustărilor de valoare), care nu implică o încasare
a acestora, precum şi cheltuielile calculate (de exemplu, cheltuieli
cu amortizările, provizioanele şi ajustările de valoare) care nu
implică o plată a acestora.

 Veniturile încasabile/cheltuielile plătibile majorează şi, respectiv,

diminuează rezultatul economic şi trezoreria, în timp ce veniturile şi
cheltuielile calculate nu au influenţă decât asupra rezultatului, fără
a afecta direct trezoreria instituţiei.
 Rezultatul patrimonial este un rezultat economic care exprimă
performanţa financiară a instituţiei publice, respectiv excedentul
sau deficitul patrimonial. Acest rezultat se determină pe fiecare
sursă de finanţare în parte, precum şi pe total, ca diferenţă între
veniturile realizate şi cheltuielile efectuate în exerciţiul financiar
curent.

 Astfel, rezultatul exerciţiului confruntă veniturile constatate cu

cheltuielile înregistrate, respectiv drepturile de creanţă constatate
cu obligaţiile constituite.

 Dacă rezultatul confruntării este pozitiv, ajungem în situaţia unui

surplus acumulat reprezentând surse potenţiale de finanţare a
cheltuielilor publice în perioadele viitoare (există creanţe
imobilizate la terţi sau venituri înregistrate care nu au fost
consumate de cheltuielile publice).

 Dacă rezultatul confruntării este negativ, respectiv obligaţiile

constituite reprezentând cheltuieli sunt mai mari decât creanţele
recunoscute ca venituri, s-a realizat un deficit care urmează să fie
acoperit din surplusurile acumulate în perioadele anterioare
(rezultatul reportat) sau perioadele viitoare.
Rezultatul patrimonial, structurat pe cele trei tipuri de activităţi, operaţională, financiară şi
extraordinară, determină surplusuri sau deficite pentru perioada unui an calendaristic,
calculate astfel:
a) pentru activitatea operaţională: se stabileşte diferenţa dintre venituri operaţionale şi
cheltuieli operaţionale:
ROP = VOP – COP

unde: ROP – rezultat din activitatea operaţională;

VOP – venituri operaţionale;
COP – cheltuieli operaţionale;

b) pentru activitatea financiară: diferenţa este stabilită între veniturile financiare şi

cheltuielile financiare:
RFIN = VFIN – CFIN

unde: RFIN – rezultat din activitatea financiară;

VFIN – venituri financiare;
CFIN – cheltuieli financiare;

c) pentru activitatea extraordinară: aceeaşi diferenţă se determină între veniturile

extraordinare şi cheltuielile extraordinare:
REXTR = VEXTR – CEXTR

unde: REXTR – rezultatul activităţii extraordinare;

VEXTR – venituri extraordinare;
CEXTR – cheltuieli extraordinare.
Rezultatul patrimonial al exerciţiului va fi obţinut prin însumarea
algebrică a rezultatelor pentru cele trei tipuri de activităţi, conform
relaţiei:

RP = ROP + RFIN + REXTR

unde: RP – rezultatul patrimonial al exerciţiului.

Ştiind că activitatea operaţională şi activitatea financiară formează

activitatea curentă a instituţiei publice, acelaşi rezultat patrimonial se
poate obţine astfel:

RP = RCRT + REXTR

unde: RCRT – rezultat din activitatea curentă

RCRT = ROP + RFIN