Sunteți pe pagina 1din 7

Tema 1.

Circuite financiare

1.1. Noțiunea de circuit financiar


1.2. Clasificarea circuitelor financiare
1.3. Finanțe publice și finanțe private

1.1. Noțiunea de circuit financiar


În limbajul obișnuit circuitul integrează un
concept de forme (spațiul închis corespunzător
mai mult sau mai puțin unui cerc) și un concept
de timp echivalent, eventual, cu lungimea totală
a cercului sau a perimetrului formei geometrice
respective. Cele două concepte aplicate la
relaţiile economice în scopul de a ține cont de
maniera în care circulă bogățiile într-un spațiu
dat reprezintă circuitul economic.
Un circuit economic integrează 5
componente fundamentale:
• Spațială, în sensul că ține cont de toate activitățile economice ce se
produc într-un cadru geografic definit, de regulă într-o țară.
• Temporală, în sensul că activitatea economică se desfășoară în
timp, continuu, se analizează pe perioade, cel mai adesea pe un an.
• Tranzacțională, în sensul că au loc schimburi de bogății, tranzacții
care iau forma fluxurilor reale (bunuri și servicii) și fluxurilor
monetare care stau la originea apariției valorii adăugate.
• Dinamică, în sensul că circuitele reprezintă o economie în mișcare și
nu statică, astfel încât, circuitul nu este niciodată închis, apar
continuu fluxuri care împiedică întoarcerea la punctul de plecare.
• Macroeconomică, în sensul că circuitele se plasează la nivelul
combinării operațiunilor microeconomice interdependente,
realizate pe diferite piețe.

Circuitele financiare ca parte a circuitelor economice, se constituie prin


interacțiunea fluxurilor născute din operațiuni în care intervin resurse
bănești necesare pentru acoperirea nevoilor pe orice perioadă.

Circuitul financiar reprezintă fluxul de lichidităţi


determinat de diferite decizii financiare și exprimă
relațiile dintre diverși agenți economici.

Funcţionarea circuitelor financiare face necesară


intervenția a patru categorii de agenți
economici:
– acţionarii,
– conducătorii (managerii),
– creanțierii (creditorii întreprinderii),
– statul.
Clasificarea fluxurilor financiare
• fluxuri pozitive de lichidităţi - provin din
activitatea de exploatare și de dezinvestire,
• fluxuri negative de lichidităţi – provin din
prelevări fiscale, remunerarea capitalului și din
noi operațiuni de investire.
• Fluxuri financiare
– Instantanee
• Fluxuri reale
• Fluxuri de lichidități (monetare)
– Periodice
• Fluxuri de fonduri
• Fluxuri de trezorerie

• Fluxurile reale se nasc dintr-un angajament


contractual între întreprindere și un agent extern.
• Fluxurile de lichidități (monetare) corespund
plăților care intervin în contrapartida fluxurilor
reale.
• Fluxurile de trezorerie se evaluează făcând suma
fluxurilor de lichidități care se produc într-o
perioadă, rezultând fluxuri de intrare sau de
ieșire.
• Fluxurile de fonduri se mai numesc și fluxuri
potențiale de trezorerie în măsura în care ele
conduc, mai curând sau mai târziu, la fondul de
trezorerie efectiv.
Fluxurile de fonduri pot fi:
• Fluxul de fonduri necesare se identifică cu lichiditățile imobilizate,
adică investiri în active imobilizate, stocuri sau creșterea
creanțelor-clienți.
• Fluxul de fonduri de resurse se concretizează în creșterea
lichidităților pe diverse căi cum ar fi, spre exemplu, scăderea
creanțelor-client, împrumuturi bancare aprobate etc...

Putem distinge trei categorii de fluxuri de fonduri:


• fluxuri de fonduri legate de circuitul de investire și de finanțare,
care nu se iau în considerare la calcularea capacității de
autofinanțare, concretizate în suma investițiilor înregistrate în bilanț
• fluxuri de fonduri interne, care corespund capacității de
autofinanțare reprezentând diferența dintre fluxurile reale (venituri
sau cheltuieli care figurează în contul de rezultate) și care au drept
contrapondere fluxuri de trezorerie
• fluxuri rezultate din decalajul dintre fluxurile reale și fluxurile de
trezorerie.

1.2. Clasificarea circuitelor financiare


Finanțarea directa a unui agent economic este mai
rar întâlnită decât finanțarea indirectă, însa vizează
sume atât de importante, încât un singur ofertant
de fonduri nu poate face față cerințelor. Această
tehnică de finanțare este proprie întreprinderilor
mari și se concretizează în emiterea unui număr
foarte mare de active identice (valori mobiliare) de
valoare nominala mică ce se achiziționează de un
număr mare de subscriitori. Astfel de active pot
face obiectul tranzacțiilor pe piețe secundare (burse
de valori mobiliare).
Finanțarea directă creează două tipuri de active:
1. Acțiuni și părți sociale;
2. Obligațiuni.

Finanțarea indirectă presupune obținerea surselor de la diverse


instituții financiare specializate. Aceste instituții joacă rolul de
intermediari deoarece ele nu lucrează numai cu capitaluri proprii,
ci și cu capitaluri de împrumut. Astfel, instituțiile financiare joacă
rolul de verigă intermediară între cei ce au capitaluri de plasat și
cei ce au nevoie de capitaluri suplimentare, prin intermediul
creditului.
Instituțiile financiare crează 2 tipuri de active:
1. resursele instituțiilor financiare, constituite din active
monetare (diferite feluri de monedă, cecuri, viramente, cărți
de credit) și active lichide pe termen scurt constituite din
diverse plasamente la vedere, care pot fi convertite în orice
moment în mijloace de plată.
2. Active reprezentând creanțe asupra clienților bancari în care
se cuprind toate categoriile de credite acordate
întreprinderilor sau persoanelor fizice.
• Lichiditatea activelor create prin circuite primare se poate realiza prin intermediul
circuitelor secundare, cu atât mai complet cu cât titlurile sunt mai larg răspândite
la diferite categorii de deținători, cu cât există o transparență mai mare a
condițiilor de funcționare și a interdependenței relațiilor ce se stabilesc prin
intermediul circuitelor secundare.
Circuitele financiare secundare, denumite și piața secundară, sunt de doua feluri:
• piețe monetare și
• piețe financiare.
Piețele monetare se referă la schimburile de bani plecând de la circulația creanțelor
pe termen scurt, înglobând toate relațiile de împrumut, bancare și nebancare. Piața
monetara se referă la piața interbancară și ipotecară, la procedeele de refinanțare,
precum și la intervenția băncii centrale asupra pieței monetare.
Piețele financiare reprezintă ansamblul de piețe pe care titlurile pe termen lung sunt
schimbate contra monedă. Spre deosebire de piețele monetare, piețele financiare nu
sunt rezervate numai specialiștilor, ci dau loc tranzacțiilor de titluri de care toți agenții
economici pot fi interesați să Ie dețină.
Se disting doua tipuri de piețe financiare:
• Piața bursieră și
• Piața la termen a instrumentelor financiare.

1.3. Finanțe publice și finanțe private


• Finanțele publice sunt legate de existenta statului cu
instituțiile sale centrale și unitățile administrativ –
teritoriale, de existența instituțiilor de drept public, de
procurarea resurselor și cheltuielilor pe care le
efectuează.
• Finanțele private sunt determinate de existența și
funcționarea diverșilor agenți economici (societăți
comerciale cu capital de stat, societăți comerciale cu
capital mixt, societăți cu capital privat) de existența
băncilor comerciale, a societăților de asigurare private,
de resursele și cheltuielile acestora, de creanțe și
obligații specifice etc.
Finanțele publice
• cuprind fluxuri bănești organizate în scopul
procurării resurselor statului și instituțiilor publice
și, ulterior, al satisfacerii unor nevoi generale ale
societății, cum ar fi finanțarea învățământului
gratuit, a asistenței medicale, asigurărilor sociale,
a instituțiilor guvernamentale, de procuratură și
judecătorești, precum și a instituțiilor de ordine
publica și de apărare națională.

Finanțele publice realizează doua funcții:


1. Funcția de repartiție și
2. Funcția de control și orientare.

Finanțele private
• se supun normelor dreptului comercial. Ele au drept obiect
modul și proporțiile constituirii capitalului social la nivelul
agenților economici, repartizarea profiturilor pentru nevoi
de creștere economică sau pentru remunerarea
acționarilor, modalități de efectuare a plasamentelor lor în
eventualitatea unor lichidități temporare sau cu caracter
mai îndelungat, mobilizarea operativă a creanțelor și
lichidarea obligațiilor față de terți etc.
• Deciziile financiare pe care Ie poate lua conducerea
întreprinderilor pot fi grupate în două categorii:
– Decizia de investire sau de dezinivestire este legată de
constituirea și gestionarea portofoliului de active;
– Decizia de finanțare se referă la structura financiară a
întreprinderii, la modul de constituire a resurselor.