Marin DINU

ECONOMICITATEA
Peisaj epistemic
2 Marin Dinu

Editura Economică

Cuvânt înainte
Texte liminale
Editoriale 3

Avertisment
În ritm lunar
4 Marin Dinu

aprilie-decembrie 2010

Criza reflexivităţii

„Când facem analize economice ar

putea să ne uimească (fascineze sau
orbi) într-atât faptele, încât să nu
mai vedem ideea de care acestea se
leagă.”

O stafie bântuie liberă în interiorul cunoaşterii: actuala criză

economică ar putea să fie din categoria acelor fluctuaţii prezentate
de comportamentele elementelor fundamentale ale naturii. Sugestia
este că, asemănător stărilor aproape de echilibru (unde se întâmplă
efectul legii bifurcaţiei), atât în interioritatea faptelor economice, cât
şi în reflexia lor ideatică (în Economie) are loc o deschidere
alternativă, apare o magistrală contextuală diferită, un alt nivel de
complexitate care necesită un alt nivel de interpretare.
Dacă este aşa, analiza economică s-ar putea să se lase atât de
surprinsă (în sens şi de fascinaţie, şi de orbire) de fapte şi
spectaculozitatea traiectoriilor lor încât să nu se mai vadă ideea de
care acestea se leagă sau pe care faptele o ecranează.
Editoriale 5

Desigur, însă ipotetica asemănare ar fi posibilă doar prin

cuprinderea metodologică a actualei crize în perspectiva
experimentului ştiinţific. Probabil că pe această bază lucrurile ne-ar
părea că se leagă, mai precis ar fi evident de ce se leagă şi, mai
corect, am vizualiza modul cum se leagă între ele; acestui tipar i-am
da semnificaţia stării de criză. Ştim însă că nu este posibilă această
imixtiune cognitivă în misterele faptelor economice, mai ales când
acestea ajung să fie percepute ca evenimente cu efecte turbionare
asupra confortului material şi spiritual.
În această situaţie mintea noastră este cu totul răvăşită şi nu
procesează adecvat ceea ce ar putea fi replica violentă a propriilor
noastre excese. Căci, oricât am tinde să ascundem originarea
efectelor ca neavând legătură cu noi, încercând să construim modele
explicative cristalizate de determinismul material şi oricât am
falsifica substanţa faptelor economice considerând-o că ţine de legi
universale, tot nu putem să convingem pe toată lumea şi în mod
permanent că regele ar fi altcumva decât îl vedem cu toţii.
Tipul de construcţie mentală a ceea ce reprezintă criza trebuie,
pentru a avea sens raţional, nu să ne scoată din cauză pe noi, ci să ne
pună pe locul originii faptelor asupra cărora rămâne captivă
perspicacitatea cunoaşterii. Bifurcaţia evenimenţială în direcţia
crizei sau în direcţia echilibrului rămâne o convenţie destul de
abstractă şi chiar şi prin asta se arată a fi neconformă cu
semnificaţiile bifurcaţiei materiale spre pierdere sau spre câştig. Nici
nu ar putea să fie altcumva atât timp cât ideea de bifurcaţie pe care
o avem în vedere este reducţionistă, la sensul extrem, de obiectivare
absolută pentru că se scoate subiectivitatea faptelor din ecuaţia
cunoaşterii.
Cumva răsturnat (dar ca acţiune de revenire la poziţia
normală!) pentru economie sunt esenţiale nu stările de a fi, ale
faptelor, substanţa lor ca atare, ci stările ca devenire, adică
subiectivitatea din care se nasc faptele. Specificul constă în aceea că
subiectivitatea când se obiectivează excesiv se îndepărtează de
echilibru, regresează spre starea critică, care este starea excesului
6 Marin Dinu

nefiresc, dar când se produce după regula bunului-simţ natural ea

funcţionalizează echilibrele interioare ale stării „ideale” departe-de-
echilibru, deci formează performanţa pozitivă a devenirii.
Oricum am privi lucrurile, cu şi fără noi în context, se arată o
provocare în faţa unei alternative ieşite din legea bifurcaţiei, în care
ceea ce contează este alegerea căii către fapt, şi nu faptul în sine.
Alegerea perspectivei originării faptelor obiectuale în subiectivitate
(mai precis în intersubiectivitate) sau alegerea perspectivei clădite
pe datul faptelor obiective (în faţa cărora nu avem decât să
consemnăm realitatea) constituie drama cunoaşterii în economie, în
orice ştiinţă umanistă.
Dar această provocare este şi capcana unde ieşirea revelează
nu doar originea crizei, ci şi soluţia crizei. Ceea ce complică această
poziţionare raţională nu ţine, este adevărat, doar de inadecvările
reflexivităţii, ale dialecticii conceptelor, ci şi de (poate mai ales)
concreteţea pe care simte nevoia să se aşeze natura umană, pe
palpabilul substanţei câştigului şi pe viteza împlinirii aşteptărilor.
În măsura în care în economie este vorba de fluctuaţie ca
dinamică a stărilor fizice în preajma iminenţei bifurcaţiei
elementare, semnul este unul ce trece şi de material, şi de emoţional
nu pentru a le anihila, ci pentru a le face să fie compatibile cu alt
nivel de relaţionare, mai complexă, dar şi cu alt nivel de înţelegere
care nu rămâne ataşat nici de dat, nici de creat, ci le combină pe
amândouă într-o nouă unitate cognitivă.
Economia conceptualizează diferit de fizică, în sensul că ea
conceptualizează faptele ca borne ale dinamicii complexe a
subiectivităţii ce construieşte viziunea drept optim al cunoaşterii în
ambele componente ale ei, şi raţionale, şi emoţionale. Economia
conceptualizează originea subiectivă a faptelor obiectuale ca şi
obiectivarea subiectivităţii în contexte complexe structurate prin
intersubiectivitate.
Dacă se produce bifurcaţie în Economie, aceasta nu poate fi
înţeleasă decât ca cezură în intersubiectivitate, echivalentă cu
Editoriale 7

deteriorarea substanţei ei, căci intersubiectivitatea nu sporeşte prin

sciziparitate.
Criza este, astfel, un accident în intersubiectivitatea
substanţială a Economiei care durează până se refac rupturile
provocate de forţarea prin concept a performanţelor. În felul acesta
criza obiectului este şi criza reflexivităţii, în esenţă, orice fluctuaţie
în intersubiectivitatea contextuală a economiei având la origine ceea
ce a gândit omul că s-ar putea să schimbe ca ritm şi direcţie în
dinamica intersubiectivităţii complexe.
Criza teoriei stă la originea economiei ca fapte economice.
Omul este cauza crizei. Fluctuaţiile care duc la bifurcaţie se
întâmplă în viziunile sale teoretice, iar când le aplică aidoma
realităţii reacţia de respingere este firească şi această reacţie o
numim criză.
Dacă ar fi să prevedem criza, trebuie să avem conştiinţa că
structura de rezistenţă a teoriei este făcută să se năruie sub greutatea
faptelor pe care nu le explică; criza faptelor este criza teoriei care
proiectează defectuos faptele.
Noi o percepem însă răsturnat, ca o criză a consecinţelor
obiectivate, şi de aceea înregistrăm insuccese în ieşirea din starea de
criză. Pentru că încercăm, practic, ceva nu doar pe dos, ci şi ilogic,
adică să ieşim din efecte rămânând în cauză, noi înşine şi ideile
noastre despre faptele economice fiind adevărata cauza.
Dihotomiile din teorie aplicate distinct, cu pretenţie de
autonomie explicativă, agresează complexitatea intersubiectivităţii,
o simplifică excesiv, o îndeamnă să se fixeze în material (uitând
astfel de origini) sau îndeamnă complexitatea să se îndrepte spre
origini, ca obsesie a echilibrului (rupând-o astfel de substanţa ei
inefabilă). Între aceste stări nefireşti se întâmplă reacţia
intersubiectivităţii la fluctuaţia din reflexivitatea faptelor sub forma
crizelor. Este limpede (dar într-un fel complicat) că soluţia crizei
este soluţia teoriei, a concepţiei asupra specificului substanţierii în
economie.
8 Marin Dinu

Criza la nivelul faptelor de economie este consecinţa crizei

fundamentelor teoriei.
Orice depăşire a stării de bifurcaţie radicală în tendenţialitatea
faptelor presupune mai întâi eliminarea exceselor teoriei.

Deşertul dintre lumi

„Omul occidental şi-a asigurat

puterea în Universul Forţelor, în
timp ce omul oriental a rămas fără
forţă specifică în Universul Puterii.”

Paradigma iluministă s-a născut ca răspuns advers la restricţiile

impuse cunoaşterii de Inchiziţie. Demarcaţiile operate de episcopate
şi papalitate între gândirea mitică şi magică, chintesenţializată în
Tradiţie, pe de o parte, şi gândirea dogmatică, întemeietoare a
Bisericii, curăţată progresiv de ceea ce în credinţa ierarhilor
constituia erezie, pe de altă parte, a creat marea antinomie a
spiritului între faliile căreia Iluminiştii au reuşit să insinueze
gândirea raţională.
Până la revoluţia tăcută a Iluminismului gândirea raţională s-a
păstrat în formula aristoteliană, cumva tolerată de Inchiziţie, ca apoi
să constituie suportul care a făcut posibilă îndrăzneala secularizării.
Episoadele renascentist şi rozicrucian s-au dovedit a fi vârfurile
Editoriale 9

firave ale unui aisberg care prin natura sa rămâne ascuns

certitudinilor empirice. Şi aceasta pentru că schimbarea iluministă s-
a oprit la cucerirea de către Raţiune a rolului ordonator exercitat de
la 1184 până la 1834 de dogmatica Bisericii, după lungul traseu de
expulzare a tradiţiei începând cu revelaţia apostolului Pavel,
consfinţită în 325 de Consiliul de la Niceea şi decantată pe tot
parcursul mileniului întâi.
În fapt, Iluminismul nu a schimbat ordinea cunoaşterii, ci doar
ierarhia instrumentelor, Raţiunea luând poziţia tutelară deţinută până
atunci autoritar de Credinţă, care şi ea procedase asemănător cu
Magia, Mitul şi Tradiţia.
Într-un fel reducţionist, de acum adevărul este demonstrat şi nu
revelat, singura instanţă care are dreptul să judece în Cetatea
Adevărului fiind Raţiunea. Toate căile alternative de ajungere la
adevăr sunt ocultate (un mod mai puţin violent de a fi interzise), dar
suficient de pervers ca să sugereze avantajele abandonului.
Diferenţele de accente între scenariile parcurse de Occident şi
de Orient, departe de a fi esenţiale ca fundamente, s-au dovedit
radical diferite în modul în care s-au lăsat ghidate de valoarea
Toleranţei în tranşarea ordinii. Occidentul, fixat în experienţa
purificării Credinţei străjuite de Inchiziţie, s-a implicat cu supuşenie
în religia Raţiunii urmând Calea Progresului. Orientul, optând
pentru înţelegere faţă de celelalte forme de gândire, a urmat calea
Toleranţei.
Performanţa vestică a fost somatică, cea estică a fost
sufletească. Vestul s-a ilustrat în universul artificial, Estul s-a
racordat la ritmurile naturii. Paradoxul căilor urmate constă în faptul
că, datorită restricţiei comportamentale şi de gândire, Occidentul a
fost obsedat de străpungeri constante, pe când Orientul, aliniat la
energiile naturalului, a generat rupturi continue.
Eliberarea prin Progres reuşită de Occident a dus la
independenţa faţă de natură, pe când eliberarea prin Toleranţă
încercată de Orient a însemnat o întărire a dependenţei de natură.
Într-un fel interpretat eroic, omul occidental şi-a asigurat puterea în
10 Marin Dinu

Universul Forţelor, în timp ce omul oriental a rămas natural, fără

forţă specifică în Universul Puterii.
Performanţele Raţiunii regăsite în Progres au definit Centrul,
iar reuşitele eclectismului Oriental favorizate de Toleranţă au lustruit
Periferia. Centrul este lumea creată de Raţiune, Periferia este
universul revelat conservat prin Toleranţă.
Centrul şi Periferia sunt rezultate complementare ale
modernităţii şi tradiţiei, ale asumării riscului rupturii şi riscului
continuităţii, ale ex-formării şi ale in-formării. Ambele nu sunt, până
la urmă, căi regale ale evoluţiei. Abordarea modernistă rătăceşte
omul în propria-i creaţie, iar abordarea tradiţională abandonează
omul în marea creaţie. Calea eliberării prin puterea Raţiunii
înrobeşte, calea armoniei cu Natura înjoseşte. Privite separat ele sunt
eşecuri, complementarizate ca experienţe ele pot redeschide
orizontul împlinirii.
Ceea ce constituie o dramă a evoluţiei dihotomice Occident-
Orient este tranşarea supremaţiei materialiste, acutizată de
internalizarea progresivă a modelului randamental pe aliniamentul
preceptului „ştiinţa este putere”. Evident că această situaţie critică a
unităţii lumii postiluministe a derivat din unilateralizarea metodelor
cunoaşterii, din imperialismul Raţiunii şi raţionalizării ca magistrală
a cunoaşterii şi a progresului material. Expulzarea sau atrofierea
altor trasee cognitive şi extensia totală a gândirii raţionale, odată cu
probatoriul său empiric reprezentat de avuţie ca fundament al
libertăţii, a zădărnicit orice posibilitate de traversare a deşertului
explicativ care desparte tipurile de gândire.
Dacă ceva ar duce la reunificarea experimentelor cunoaşterii
urmate independent de Occident şi Orient aceasta nu ar putea fi
decât o amplă şi viguroasă mişcare de întâmpinare, care ar
presupune corecţii şi opţiuni, în fapt de ieşire a ambelor lumi din
opţiunile lor fundamentaliste. Reaşezarea accentelor de
compatibilizare a unei noi unităţi nu s-ar face neapărat prin renunţări
în favoarea căii adverse, ci în raport cu apropierea de calea
Editoriale 11

integralităţii, ca experienţă mentală de sumarizare a perspectivelor

specifice tuturor părţilor unui întreg.
Nici Occidentul nu ar fi mai puţin ataşat randamentului, după
cum nici Orientul nu s-ar rupe total de tradiţie, ci amândouă ar căuta
calea alchimiei originale a lumilor pentru a încerca un nou model de
sinteză. Parcimonia Raţiunii ne-a oferit spectacolul înstrăinării în
bogăţie, iar eclectismul Tradiţiei ne-a agregat confortabil în sărăcie.
O parte a lumii s-a subordonat normei pentru a fi liberă, iar cealaltă
s-a abandonat libertăţii permise de natură. Primii au fost constrânşi
să fie liberi, ceilalţi au fost liberi să aleagă constrângerea. Unde a
funcţionat Rugul sau Ghilotina s-a întâmplat eliberarea, unde a
funcţionat Toleranţa s-a produs încarcerarea.
Externalităţile dihotomiei ideologice ale Iluminismului s-au
instalat sub forma Individualismului în Occident şi a
Colectivismului în Orient. Cain şi Abel ai Iluminismului raţionalist,
deghizaţi în rolurile ideologice ale capitalismului şi socialismului,
au fixat extremităţile. Tragedia biblică rejucată în 1989 nu a fost
soluţia la problema dihotomiei Occident-Orient, ci relevarea
fracturii istorice de mentalitate marcate de demarcaţia modern-
tradiţie, ca spaţii construite prin formule de cogniţie diferite.
Refacerea unităţii lumii trebuie să pornească cu recompunerea
originărilor pentru a nu mai fi adverse.

Victoria excepţiei

„Dublul standard comportamental,

al faptelor imorale şi al discursului moral,
a rătăcit lumea pe calea reuşitei.”
12 Marin Dinu

… Ideologiile nu rezolvă criza economică. Această aserţiune

este categorică. Nici ştiinţa economică nu rezolvă criza. Această
aserţiune este năucitoare. Criza trece de la sine. Această aserţiune
este antiumană… iată câteva frânturi de sentinţe din dezbaterile
provocate de ineditul crizei economice.
Prima aserţiune pune în evidenţă nesustenabilitatea extremelor
comportamentale, cea de-a doua indică o defecţiune a capacităţii de
înţelegere şi explicare, iar cea de-a treia dă măsura cinismului
disolutiv. Cumva pilduitor, este vorba aici despre o scară a
contraperformanţelor umane, de la soluţia ieftină dată comodităţii de
gândire în deghizările ei politice, trecând prin abandonul genului
proxim încastrat în raţiune şi ajungând la eşuarea în tentaculele
fatalităţii care aneantizează.
Evident că treptele nu duc spre izbăvire. Sensul este de
coborâre în infern, fără putinţă de a ajunge, fie şi prin iluminare, la o
zonă de inversiune salvatoare.
Aşa cum este descrisă de faptele momentului, această scară nu
semnifică trecerea dintre lumi sau stări (mai proaste sau mai bune)
ale acesteia, ci redă ultimul drum, dintre lume şi nelume.
Aşteptarea că această scară ar fi o posibilitate între altele nu
mai este liniştitoare nici pentru marile spirite. Şi aceasta nu pentru
că ele şi-ar fi extins la maximum scepticismul, ci pentru că se
regăsesc tot mai greu în configurarea lumii actuale. Nu altfel ne
explicăm deficitul de soluţii teoretice, acompaniat de măsurile
iraţionale la problemele crizei avansate de managementul economic.
Simptomatic este faptul că unele dintre ele se prezintă într-un
amestec după reţete specifice practicilor obscurantiste revărsate în
inginerie socială.
Impasul Raţiunii în a face faţă propriilor erori reînvie
alternativa credinţei. A celei mai erodante credinţe, că lucrurile se
rezolvă de la sine.
Aceasta este cauza întârzierii străpungerilor în materie de
gândire economică!
Editoriale 13

Dar, trebuie să spunem, este vorba de blocarea prin forţă a

Raţiunii, şi nu de cauze intrinseci acesteia. Eşecul modelului
economic fără alternativă – un produs, totuşi, al raţiunii – a injectat
un tranchilizant extrem de puternic gândirii ştiinţifice. Nu încape
îndoială că şi Ştiinţei economice i-a convenit să se abandoneze
confortului promis de modelul perfect şi unic, el însuşi confortabil
(într-un fel pervers) cu obsesia unificării, mai întâi, a teoriei şi, mai
apoi, a acţiunii, ca răspuns la provocarea reprezentată de
integralitatea organică a Naturii.
Traseul evolutiv al modelului economic actual este unul marcat
de aparenţe. Pornit sub auspiciile unificării valorilor cardinale
generate de idealul libertăţii, a ajuns uluitor de repede la unicitate
prin uniformizare. Nici vorbă de libertate după cum nici de egalitate
de şanse. Libertatea se judecă în condiţii de contraselecţie după
principiul „una vorbim şi alta fumăm”. Este vorba despre libertatea
cu gramul interesului, care expulzează valorile supreme în ideal şi
purifică realitatea după chipul şi asemănarea forţei care confiscă
puterea. La rândul ei, egalitatea de şanse devine o lecţie romantică,
o poveste despre chipuri şi locuri care nu există decât pentru eroi
onirici.
Egalitatea de grup a puterii este mecanismul prin care
inegalitatea se centrifughează în mod implacabil ca sărăcie a
numerelor mari. Venitul mediu nu mai are în preajmă o populaţie
proprie, el cel mult ascunde confortul pentru unu la sută dintre noi şi
oferă imaginea de fata morgana a vieţii edenice pentru trei sferturi
dintre noi. Cuantificarea economică este, astfel, de două ori
inadecvată: o dată pentru că ne tratează vieţile la kilogram şi a doua
oară pentru că nu recunoaştem în indicatori profilul cămărilor
noastre.
Modelul economic actual este o inovaţie exclusivistă, un
produs de lux accesibil pentru o minoritate plămădită din cinism,
instincte de haită şi voce de sirenă. Dublul standard
comportamental, al faptelor imorale şi al discursului moral, a rătăcit
lumea pe calea reuşitei. Ţesătura instituţională a plasei aruncate
14 Marin Dinu

peste conştiinţe are ochiuri dese. Scopul este să nu scape ceva,

modelul trebuind să fie unic.
Efectul de scară al modelului îşi arată performanţele, pe lângă
maşinăria politică a controlului, în condiţia mijloacelor de acces la
avuţie. În mod brutal, modelul se manifestă ca suport pentru salarii
prea puţine şi prea mici, mai ales în zona producţiei efective. Şi asta
nu doar ca răspuns la performanţele tehnicii şi tehnologiei, ci mai
ales ca expresie a preferinţei pentru favorizarea capitalului. Tocmai
această preferinţă pare să fie ingredientul care a generat masa critică
a colapsului declanşat în 2007.
Teoria modelului capitalismului corporatist, inspiratoare a
populismului ca ideologie de faţadă (pentru că a eficientizat mijlocul
transmiterii mesajului pe care-l aşteaptă auditoriul pentru a trece sub
tăcere adevărul despre scop), a dislocat alternativele. Succesul pare
consolidat electoral în ţările unde cultura politică s-a structurat
decenii la rând pe modelul unic. Eşecul la urne înregistrat în ţara de
origine, SUA, este, deocamdată, neclar. Reacţiile de idiosincrasie
ideologică, identice cu avatarurile luptei de clasă, la alternativele
capitalismului corporatist amână ieşirea din alternativă. În aceste
repere sunt sacrificate componentele sociale ale modelului, care, de
altfel, sunt derizorii pentru el.
În modelul economic al capitalismului corporatist populaţia
este electorat, căruia i se administrează iluzii sau ţinte false; iluzia
Agorei generalizate, a libertăţii de a fi, alături de ţinta falsă a
distribuirii ca obstacol în calea libertăţii de a avea. Liftul social este
din ce în ce mai strâmt şi circulă tot mai rar. Etajul la care se
blochează este cel al puterii bazate pe avuţie.
Modelul economic a configurat astfel societatea, iar societatea
se conformează noii economii politice?

Mediana naturală
Editoriale 15

„Cei care au bilet de inteligenţă cu opţiunea dus-întors

sunt declaraţi duşmani de clasă.”

Ceea ce se întâmplă pe teritoriul teoriei economice nu este

diferit de ceea ce se constată în comportamentele ce configurează
realitatea economică. Caracteristica iraţională a reacţiilor
intelectuale are o dimensiune naturală, în starea de emoţie şi una
artificială, în impulsiunile ideologice.
În activitatea economică se combină aliniamentele emoţionale
cu cele pasionale, care descriu dinamica alegerilor factoriale la nivel
individual şi, respectiv, social. Traiectoria prevalentă a reacţiilor
este, evident, o chestiune de masă critică, supradeterminată de
logica situaţională şi de structurarea contextelor intersubiective.
Teritoriul traiectoriei rămâne sub zodia întâmplătorului, emoţia
necunoscând legitimitatea argumentului, iar ideologia complăcându-
se în parcimonie. Incertitudinea se reproduce, astfel, din sursa dublă
a decesului complexităţii: incomunicarea şi adversitatea. Tendinţa
spre maximizare are sens de anomie generalizată, iar spre
minimizare are sens de comunicare eminamente nonraţională (ce
face imposibilă decelarea stării de raţionalitate economică) şi de
substituire a adevărului cu asumpţii (a ştiinţei cu credinţa).
Teatrul ideilor economice, în condiţiile crizei de încredere ce a
cuprins lumea, joacă drama ştiinţei economice. Actorii principali nu
mai poartă masca raţiunii pentru că nu mai pot salva cu aparenţă
substratul falsităţii. În fapt, la vedere sunt feţele ideologiilor, tot mai
devastate de panica pierderii audienţei, strigându-şi dreptul la glorie.
Amplificatoarele se întrec în a răspândi cultura monologului
din care să se cloneze în lumea ideilor specia extinctă a luptei de
clasă. Proclamaţia subliminală spune că era bine când era rău.
Binele şi răul sunt eroii şi antieroii perspectivelor ideologice de la
care s-a învăţat relativismul social.
16 Marin Dinu

Identitatea ideologică a devenit metoda supremă în spectrul

căreia s-a dizolvat funcţionalismul. Nu cum e să fie bine contează,
ca rezultat al negocierii accesului la resurse, ci adoptarea soluţiei
pernicioase a ideologiei mainstream. Adevărul este, astfel, decretat
şi nu legitimat prin discernământ. Rezultatul este preformat, deci
trebuie doar să se accepte oferta, cornul abundenţei ideologiei
copleşindu-ne cu plăcerea de a alege avantajele.
Ideologia elimină atât riscul de a pierde, cât şi incertitudinea de
a fi. Avuţia ne invită să ieşim din iluzie, iar ideologia ne răsplăteşte
cu credinţa că nu este cale de întors. Cei care au bilet de inteligenţă
cu opţiunea dus-întors sunt declaraţi duşmani de clasă. Cei care se
întorc la starea naturală în care sălăşluieşte bunul-simţ sunt arşi pe
rugul dreptăţii partizane.
Pentru ideologiile adverse nu există calea de mijloc. Ori eşti
cu capra, ori eşti cu varza, nu este corect politic să faci sarmale cu
carne de capră. „Plan, tot mai mult plan” (un bilet de dus) nu
admite în niciun fel piaţa. După cum „piaţă, tot mai multă piaţă”
exclude, ca o crimă de lezmajestate, planul
(alt bilet doar de dus).
Între cele două direcţii opuse se cască, în viziunile ideologice,
hăul răului absolut. Un teritoriu nelocuit de nicio fiinţă şi condamnat
să nu ajungă vreodată la viaţa inteligentă. Dar, culmea, este chiar
zona în care se întâmplă tot ceea ce constituie elementele vieţii. Deşi
viaţa este posibilă şi la extreme, ea preferă dintotdeauna să aleagă
mediana. Experienţa extremelor este intensă, dar nu este firească.
Când durează prea mult, experienţa extremei uită de scopul ei uman.
Omul nu este compatibil cu ambiţiile extremelor. Doar
sistemele ierarhice, unul de control oligarhic al puterii şi celălalt de
control oligarhic al avuţiei, însufleţesc extremele, omul fiind
invariabil miezul alcătuirii universului.
Adică se aşază mereu echidistant faţă de eroii şi antieroii
ideologiilor adverse.
Editoriale 17

Turbulenţa soluţiilor

„Subiectivitatea este obiectualizată în mâna invizibilă

care devine instanţă supraraţională
de certificare a adevărului economic.”

Turbulenţele la nivel decizional în materie de criză economică

sunt de acum evidente. Cauzele, însă, merită atenţie din cel puţin
două puncte de vedere: pe de o parte, pentru că este deja vizibil
blocajul ideologic al teoriei economice standard şi, pe de altă parte,
pentru că rezilienţa ideologică produce dovezi de sfidare a
aspectului uman în privinţa consecinţelor crizei.
În spectrul dezlegărilor cauzale capătă contur o problemă a
cărei rezolvare a fost mereu evitată: obiectivarea cunoaşterii
economice, ca ambiţie a ştiinţificităţii, a scos din ecuaţie singurul
determinant al fenomenelor economice care face imposibilă
certificarea prin experiment a adevărului, adică subiectivitatea.
Cumva în contra regulilor cunoaşterii raţionale, cunoaşterea
economică nu poate avea acces la certitudini decât într-o formulă
aproximativ raţională (în esenţă, foarte puţin raţională!), în sensul că
operează în spaţiul fluid al intuiţiei pentru a identifica, adeseori
iluzoriu, izvoare de deducţie.
Cunoaşterea economică, în respect faţă de obiectul său, bântuie
cărările intuiţiei şi speră să ajungă la treptele solide ale deducţiei.
Drama cunoaşterii economice ţine de faptul că rămâne suspendată
între intuiţie (dar agăţată de ea) şi deducţie (dar neatingând-o, însă,
în formulă experimentală). Când anunţă adevărul, cunoaşterea
economică mai degrabă crede că intuiţia s-a fixat pe un teren
raţionabil.
Mai nuanţat spus, cunoaşterea economică apelează la operatori
conjecturali pe care îi localizează pe insula artificială a raţionalităţii
18 Marin Dinu

locuite de subiectivitate, declarând probabilul logic ca fapt posibil,

identificabil şi atestabil prin experiment. Or, aici se produce o
falsificare de magnitudine maximă, întrucât cunoaşterea economică
nu se aplică faptelor sau obiectelor, ci fenomenelor economice,
emanate în contexte intersubiective şi având sens doar în acele
contexte. Prin natura lor, contextele intersubiective sunt subîntinse,
în proporţii indefinite, de determinanţi şi raţionali, şi iraţionali. Linia
de demarcaţie dintre determinanţi este oscilantă într-un cadru
obiectual cu totul special, de natură reflexivă, sensibilă şi haotică,
adică natura umană.
Excesul de raţiune în cunoaşterea naturii umane înseamnă
reducerea ei la condiţia umană, niciodată aceasta neputând fi tratată
în sine fără să fie transformată în ceea ce nu este în esenţă, adică un
obiect, un fapt asupra căruia să se aplice cunoaşterea experimentală.
Cunoaşterea economică nu are nicio şansă să ajungă la regularităţi,
decât în mod reducţionist, focalizându-se asupra condiţiei umane ca
lume a faptelor economice, a obiectivelor economice; ceea ce
rezultă din procesul cunoaşterii sunt cunoştinţe de fizică economică,
de mecanică a gesturilor desubiectivate. Pe lângă pericolul de a
evada în imaginativul absurd, o astfel de cunoaştere este ea însăşi un
produs al imaginaţiei unui ceva ce nu poate în esenţă să fie imaginat.
Dar conţinuturile fixate de cunoaşterea economică de-a lungul
istoriei sunt în parte provenite din imaginaţie. Marcajele sunt
reprezentate de metafore, de concepte nebuloase, confuze şi difuze în
egală măsură, de genul mâinii invizibile, ce atribuie pieţei capacităţi
extrasubiective, eminamente imaginate pentru a umple arealul
obiectualizat al certificării prin experiment. Într-un fel metafizic,
subiectivitatea este „obiectualizată” în mâna invizibilă care pretinde că
este instanţa care certifică adevărul. Doar că funcţia de adevăr a pieţei
are sens într-un mod inadecvat, extralogic şi supraraţional. Eroarea este
imensă, adevărul astfel certificat nefiind un obiect extrasubiectiv,
implacabil, omniscient şi omnipotent.
Adevărul economic este un rezultat incert al unei tranzacţii
intersubiective legate de o valoare precis originată în determinanţii
Editoriale 19

naturii umane. Doar că aceşti determinanţi nu sunt exact raţionali,

ba chiar sunt eminamente imprecis raţionali, chiar şi în sens de (cel
mai adesea) vădit iraţionali.
Turbulenţa decizională revelată de actuala criză economică este
amplificată de intermediarul nonraţional dintre ştiinţă (chiar în sens
aproximativ) şi credinţă, adică ideologiile. Acestea nu fac altceva
decât să exacerbeze limitările cunoaşterii la aproximări preferate din
universul cognitiv al economiei. Adică un fel de reducţie de gradul
doi (reducţie la reducţie), construind teorii pe această parcimonie
cognitivă.
Nicio şansă nu există de a nu se adânci criza când se operează
cu viziuni ideologice, care schilodesc şi mai mult şi aşa schiloditul
produs al cunoaşterii economice. Ideologiile par potente în materie
de economie pentru că fie obiectualizează credinţa predeterminării
(un fel de fata morgana a aşteptărilor), fie subiectivizează credinţa
izbăvirii (un fel de utopie a mijloacelor). Adică, ideologiile reduc
invariabil la o dimensiune minusculă multiversul naturii umane.
Tocmai de aceea ele nu sunt apte să opereze asupra raţionabilului şi
raţionalităţii, unde s-ar afla soluţiile crizei.
Criza se prelungeşte pentru că ideologiile caută în alte părţi
raţionalitatea decât în natura umană.

Doxa economiei

„Ceea ce-i lipseşte economiei ca să aplatizeze şocurile

este dozajul funcţional de perspective obţinute
prin poziţionarea flexibilă în raport cu axele carteziene
ale intervenţionismului şi dereglementării.”
20 Marin Dinu

Criza actuală a făcut să reapară o întrebare tulburătoare: de ce

rămân oamenii ataşaţi ideilor care eşuează? Desigur, corolarul
special al întrebării are forma: de ce economiştii rămân (sau devin
cu încăpăţânare) partizani ai teoriilor sfidate de criză?
Răspunsurile la partea domestică a dubitaţiei încap în rezilienţa
culturii generale croite pe cunoştinţele dicţionarizate. Or,
dicţionarele se schimbă greu în partea lor generală, cunoaşterea fiind
normată şi acceptată, în straturile profunde ale transferului de
cunoştinţe, cu decalaje chiar de secole faţă de revoluţiile ştiinţifice.
Inculcarea cunoştinţelor prin sistemul şcolii se bazează pe principiul
adevărului de necontestat, destinat să ofere minţilor în formare
repere certe pentru înţelegere şi operatori siguri pentru explicaţie. La
nivelul cunoaşterii comune lumea a ajuns să fie aristoteliană.
În privinţa corolarului care vizează comportamentul la nivelul
cunoaşterii ştiinţifice, situaţia este mai complicată. Cel puţin în
privinţa a ceea ce se întâmplă în sfera gândirii economice şi în
universul intelectual al comunităţii teoreticienilor din economie (pe
care-i numim economicieni) complicaţia este devoalată de criză ca
fiind pe un alt traseu decât cel al cunoştinţelor incontestabile. Ce
constatăm de trei ani, deja, de când criza face ravagii? Teoreticienii
îşi învârt spadele ideilor în contra aceloraşi scuturi tocite ale
intervenţionalismului şi dereglementării. Creativitatea
economicienilor se blochează în intoleranţă maniheică, iar soluţiile
avansate caută să salveze eternitatea poziţiilor ireconciliabile, de
consistenţă religioasă. Pare că nu interesează (sau nu se vede)
soluţia la criză, ci salvarea cauzelor duale care în timp au generat
invariabil, fie distinct, fie împreună, crize.
Aici, practic, sunt iraţional consumate toate resursele, de
credibilitate în primul rând, din cauza cărora dicţionarele de
economie au ediţii integral revizuite în mod ciclic, în funcţie de
evoluţia asimptotică fie unui aliniament, fie celuilalt, în manieră
carteziană.
Falsa poziţionare a comunităţii economicienilor în tranşarea
metodei de rezolvare a ieşirii din criză a devenit ea însăşi în sistemul
Editoriale 21

cartezian (cu referenţialele intervenţionismului şi dereglementării)

reflex al înţelegerii şi explicaţiei. Cu alte cuvinte, a ajuns să fie
nodul gordian din universul cogniţiei economice.
Acest lucru este atestat de faptul că actuala criză are la origini
impulsuri duble, şi dinspre intervenţionism, şi dinspre
dereglementare. Deşi acest adevăr ar trebui să genereze reacţii de
corecţie sau autocorecţie în comportamentul economicienilor, ceea
ce se constată astăzi este fixarea şi mai încăpăţânată în opţiunea
baricadei ideologice. Ceea ce-i lipseşte economiei ca să aplatizeze
şocurile este dozajul funcţional de perspective obţinute prin
poziţionarea flexibilă în raport cu axele carteziene ale
intervenţionismului şi dereglementării.
Este limpede că nu se poate ieşi, decât cu costuri mari, din
această modalitate de mediere. Simplificarea înseamnă eşec garantat,
fie că se optează pentru intervenţionism, fie că se optează pentru
dereglementare. Este ca şi când am obliga pendula să nu revină, în
balansul ei, în poziţia opusă, făcând o mişcare imposibil de efectuat (ca
şi de explicat) doar într-o singură direcţie. Pendula nu doar că s-ar opri
să mai îndeplinească funcţia ei raţională, ea n-ar mai fi în niciun chip
pendulă, ci un obiect imposibil pentru că sfidează legile universale ale
naturii.
Secretul suprem al pendulei este că vizitează, cu costuri
energetice, şi o axă şi pe cealaltă, în mod inexorabil, fără opţiuni
partizane, şi o face cu bune rezultate, de măsurare a timpului, tocmai
pentru că nu are înclinaţii unilaterale. Mişcarea – şi într-o direcţie, şi
în cealaltă – este naturală pentru atingerea scopului balanţei.
Fără să fie vorba despre un reducţionism fizicalist, economia nu
ar trebui să aibă un comportament al constanţei eşecului, ci al
augmentării efectelor de bunăstare dacă ar balansa între
intervenţionism şi dereglementare, în doze raţionale, chiar şi din
perspectiva timpului. Ceea ce se consumă, uneori cu tendinţă de exces,
într-o direcţie, oricum creează elanul compensatoriu care aruncă
predispoziţia de căutare a soluţiilor cu aceeaşi alonjă în direcţia
inversă. Dar o face cu violenţă!
22 Marin Dinu

Miza nu este în a defini direcţiile ca fiind contrare, ci

complementare, negativul uneia fiind compensat pozitiv de cealaltă
şi viceversa. Complementaritatea soluţiilor este naturală pentru
funcţia economiei în sensul că interzicerea unei mişcări
denaturalizează însăşi economia, o obligă să funcţioneze prin
excepţii de la regulile naturii şi naturalului, să facă salturi mortale
(inclusiv în sens malthusian).
A opta exclusiv pentru o axă sau pentru cealaltă face din
economicieni nişte soldaţi uitaţi în jungla sentimentelor (zeci de ani
după ce conflictul s-a încheiat!) şi din economie, un teatru de război
în care prosperitatea înseamnă exterminarea în masă a
sentimentelor.

Ineitatea Orientului

„Naşterea (şi renaşterea) capitalismului în Orient seamănă

cu un copil dăruit de zei să încerce toate crizele de creştere,
deodată cu îndeplinirea obligaţiilor şcolare şi a celor de unic
moştenitor în viaţă al tradiţiei paternaliste.”

Experienţa ţărilor postcomuniste în aproximarea traseului

procapitalism are, în esenţă, consistenţa unui experiment. Doar dacă
ne raportăm la faptul că evoluţiile s-au structurat pornind de la o
teorie conţinută în Consensul de la Washington şi este simplu de
realizat condiţia transformărilor.
Indubitabil este faptul că amprenta acestei teorii, fondată pe
asumpţii fundamentaliste în privinţa sistemului societal, cu
idealizări excesive, nu a configurat o realitate în concordanţă cu
sedimentările istorice ale societăţii capitaliste, aşa cum a evoluat ea
natural în ultimele trei secole. Concret, experimentul s-a insinuat în
hăul dintre aşteptările generate de viziunea abstractă, cu ingrediente
de Utopie funcţională, a pattern-ului washingtonian al tranziţiei şi
realitatea acumulată pe palierul exersării la scara termenului lung a
acţiunii concurenţiale pentru resurse, statusuri şi instituţii.
Editoriale 23

Se ştie că tentaţia extremelor atitudinale, specifică

experimentelor societale, nu schimbă propriu-zis ceva, în afară
poate de semnul matematic al convingerilor de tribună publică.
Dovada acestui fapt o reprezintă comportamentul care trădează
reflexul condiţionat al dependenţei de o direcţie geografică
schimbată cu cealaltă direcţie geografică. Schimbarea este pur şi
simplu formală, pentru că nu apare exact ceea ce se consideră a fi
sugestia tare a teoriei tranziţiei postcomuniste, adică independenţa
acţională, comportamentală, emoţională şi decizională.
Teoria tranziţiei postcomuniste s-a contaminat, la drept vorbind,
de ceea ce se dorea să fie teoria tranziţiei postcapitaliste, adică
materialismul dialectic şi istoric, prin falanga sa propagandistică
cunoscută ca socialism ştiinţific: forţa miraculoasă a schimbării lumii.
Experimentul postcomunist are, în fapt, încă o determinare utopică
după determinarea utopică a comunismului, iar datorită dublei
determinări aceasta este chiar iluzia schimbării în sine, radicală şi
absolută.
Argumentele istoriei spun că şi în faza întreruptă a
capitalismului (prin revoluţie sau prin aranjamente geopolitice) şi în
cea reluată prin tranziţia postcomunistă nu s-au atins performanţele
specifice evoluţiei normale, de-a lungul timpului, a dezvoltării
centrate pe conceptul de capital, cum s-a întâmplat în Occident.
Defazarea de peste un secol în Orient (atât în cel european, cât
şi în cel asiatic) a transformărilor capitaliste, întrerupte câteva
decenii de experimentul comunismului de ocupaţie, a implementat
un mecanism destinat să scurteze calea spre avuţie. Acest mecanism
specific efervescenţei periferiei a scurtcircuitat însă elementul moral
al contextului social, după cum a lichefiat structurile generatoare de
norme.
La drept vorbind, acesta este efectul firesc al inventării din
neant a agenţilor schimbării, atât în privinţa aliniamentelor libertăţii,
cât şi în ceea ce priveşte gestiunea proprietăţii.
La modul ironic, explicaţia se încarcă de sens dacă asemuim
naşterea (care mereu a fost renaştere) capitalismului în Orient cu cea
24 Marin Dinu

a unui copil dăruit de zei încercării tuturor bolilor copilăriei, deodată

cu împlinirea obligaţiilor şcolare, ca şi a celor de unic moştenitor în
viaţă al tradiţiei paternaliste. Aici este miezul inevitabilităţii
caracterului experimental al tranziţiei, care se regăseşte, în mod
implacabil, atât în mijloacele şi scopurile tranzitorii cu care se
operează, cât şi în finalitatea societală.
Aparent paradoxală, această constatare exprimă dubla esenţă a
ordinii, într-un fel integratoare a sensibilităţilor interculturale,
centrată în Occident pe cauza finală şi în Orient pe esenţa absolută.
Recursul la reflexe colectiviste din mema Orientului în exersarea
unui scenariu clădit pe mema individualismului occidental a dus
inevitabil la un precapitalism malthusian în loc de un capitalism
funcţional. Rezultatul la vedere este, deci, din categoria
construcţiilor societale care prefigurează capitalismul prin agenţi
socialişti reformaţi şi îi stimulează acestuia dezvoltarea prin
redistribuirea fără echivalenţă a proprietăţii comune către structuri
de clan.
Evident că, din punct de vedere exclusiv occidental, situarea şi
situaţia Orientului sunt precare. Tot evident este însă şi răspunsul
Orientului la pretenţia Occidentului de alegere câştigătoare:
simplificarea cauzală uneşte bogăţia materială cu sărăcia
sufletească. Acuza explicită este pentru excesul de externalizare în
numele unui materialism randamental ce anihilează omul şi pentru
acumularea centripetică de avuţie care îşi trage proporţiile din
sărăcia centrifugată într-o periferie ce acoperă tot mai mult spaţiu
uman.
Într-un fel aşteptat, Orientul societal încearcă să rămână
echidistant faţă de determinări şi ţinte, persistând într-un experiment
veşnic pentru că nu optează definitiv pentru o viziune ideologică sau
alta. Orientul murmură neîncetat, oarecum ieşind din transă, că
alegerea este a naturii umane, şi nu a ideologiilor.
Ceea ce nelinişteşte este faptul că măsura tuturor lucrurilor se
află între esenţa absolută a Orientului, în care împlinirea este,
paradoxal, posibilă prin renunţare şi cauza finală, fixată de Occident
Editoriale 25

în avuţie, în care împlinirea este exclusivistă şi, paradoxal, contra-

naturii.

Fiabil-Viabil

„Fractalizarea, ca model cognitiv şi suport al

înţelegerii
şi explicaţiei pentru binomul Economie-Politică, lasă să
se întrevadă gradat atât confluenţa misterioasă dintre a
fi fiabil şi a fi viabil (simultan şi noncontradictoriu), cât
şi influenţa transformării pe nivelele de substanţializare
a stării de raţionalitate, adică unul reprezentat
de mecanismul avuţiei şi altul de cel al organismului
puterii.”

Criza actuală a revelat faptul că, pe lângă inconsistenţele

funciare ale teoriei economice, convieţuirea acesteia cu ideologiile
politice favorizează eşecul. Noi, cei din Orientul european, suntem
cumva îndreptăţiţi să spunem, în baza experienţei nemijlocite în
contexte ideologizante, că în relaţia funcţională Economie-Politică
jocurile sunt aranjate la câştig doar pentru că … pierde Societatea.
Desigur, mai întâi pierde economia , chiar în ambele ipostaze, de
teorie (Economia) şi de activitate (economia).
Ceea ce apare cu adevărat şocant este că pierderea, de
consistenţă (în cazul Economiei) şi de substanţă (în cazul
economiei), nu ţine de calitatea viziunii economice dominante. La
rigoare, aşa ceva chiar nu există căci, în esenţă, ceea ce numim
viziune economică dominantă se dovedeşte a fi mixtura Politică-
Economie, în care funcţia de control al efectelor o are Politica. De
altfel nu din alt motiv se consideră, în ciuda percepţiilor
fundamentaliste, că economia este un produs care nu se vinde decât
cu eticheta Politicii, ajungând să fie exact ceea ce credem că n-ar
trebui să fie – Economie Politică.
Translatând explicaţia acestei cunoaşteri în orizontul de
semnificaţii al teoriei fractalilor s-ar putea spune că entitatea
funcţională rezultată din confluenţa celor două instrumente de
operaţionalizare a societalului se compune dintr-o treime Economie
(cu conţinut conceptual şi acţional) şi două treimi Politică. În
26 Marin Dinu

aranjamentul proiectat se respectă raporturile omotetice indiferent

de formă şi de mărimile de scară.
Ceea ce se constituie drept potenţial de bifurcaţie (spre eşec
sau spre câştig) în zona mixajului rezidă în controlul segmentului
(linear, perimetral sau de volum) disputat la confluenţa dintre
treimea Economiei şi cele două treimi ale Politicii. Aici se întâlnesc
două situaţii: pe de o parte, cazul prevalenţei propensiunii spre
raţionalitatea economică, unde tendinţa este să se modereze puţin
peste jumătate din dubla măsură a segmentului Politicii, diminuând
astfel riscul crizei şi trecându-se spre relansare şi, pe de altă parte,
cazul preponderenţei aşteptărilor Politicii, unde cel mai adesea se
sfidează raţionalitatea, se alterează, chiar integral, treimea din
confluenţă aferentă Economiei.
Starea tensională permanentă, ilustrată de tendinţele din zona
de confluenţă, are explicaţii ce ţin de perspective diferite, cărora li
se ataşează proceduri specifice de acţiune. Acestea spun că pentru
Economie contează (cu valoarea unei treimi a unei entităţi viabile)
controlul mecanismelor avuţiei, iar pentru Politică este prioritară (la
valoarea a două treimi din entitatea societală rezultată) funcţia de
control a puterii. Reuniunea celor două funcţii este inconsistentă,
căci posibilitatea compromisului este exclusă, iar rezultanta nu
poate să fie decât ori-ori. În limbaj fractal, Economia are funcţia de
generare a regulii de acoperire a teritoriului Societăţii cu
dimensiunea omotetică specifică stării de raţionalitate, iar Politica
are funcţia de generare a unei structurări interne a Socialului după
regula aranjamentelor fluctuante, fără omotetie internă în sens
mandelbrotian. Şi din acest motiv dubla ţintă se dovedeşte a fi o
magistrală cu sens unic, spre eşec.
Tranşarea mecanică a acoperirii Socialului este chiar eşecul
frust pe care-l trăim drept criză generalizată, când Politicul îşi
forţează atingerea scopului. Reuşeşte, însă, această cotraperformanţă
minimizând manifestarea fiabilă a segmentului entitar al Economiei.
Soluţia este reluarea dinamicii în zona de confluenţă Economie-
Politică. Pentru aceasta funcţia Economiei este să lărgească spaţiul
de raţionalitate peste cel puţin jumătate din dimensiunea fractală cu
care Politica intră în zona de confluenţă. Adică Economia trebuie să-
şi funcţionalizeze propriul segment şi, în acelaşi timp, pentru a reuşi
să viabilizeze confluenţa, trebuie să controleze, pe criterii de
eficienţă testată social, cea mai mare parte din dimensiunea Puterii.
Acordul fin între cele două nivele de acţiune din zona de
confluenţă (care este, evident, şi interval de zgomot) ţine de
conştiinţa legăturii dintre entităţile fizice şi entităţile biologice
Editoriale 27

(dintre artefacte şi natura umană în orizontul Economiei şi dintre

decizii şi intersubiectivitate în spectrul Politicii). Dar, şi de faptul că
mecanismele avuţiei şi puterii la un loc tind să elimine scopurile
societale atât ale Economiei, cât şi ale Politicii.
Chestiunea cea mai importantă pentru acest model explicativ
inspirat din teoria fractalilor este că zona de confluenţă a Economiei
şi Politicului trebuie să ajungă să fie caracterizată de un mecanism
de gestiune a mişcărilor tensionale de influenţă. Este evident că
trebuie să existe aşa ceva în condiţiile în care finalitatea priveşte alt
nivel de configurare a realităţii, unde sensul fiabil transcende în
viabil, pentru că este vorba despre un sistem complex, dinamic şi
deschis care este societatea umană. În astfel de sisteme fracturarea
(nu atât metodologică, cât mai ales operaţională) are consecinţe
catastrofice. Fractalizarea ca suport al înţelegerii şi explicaţiei lasă
să se întrevadă gradat atât confluenţa misterioasă dintre a fi fiabil şi
a fi viabil (simultan şi noncontradictoriu), cât şi influenţele
transformării pe nivele de substanţializare a stării de raţionalitate,
adică unul reprezentat de mecanismul avuţiei şi altul de cel al
organismului puterii.
Fractalizarea complexului funcţional Economie-Politică
necesită înţelegerea lui ca un perimetru al câmpului acţional unde
se configurează permanent, prin interpolări şi extrapolări (care sunt
până la urmă aranjamente consensuale), entitatea societală care
contextualizează tendinţele tensionale. Această perspectivă
eminamente raţională ne fereşte de compromiterea fiabilităţii
mecanismelor randamentale şi de alterarea viabilităţii organismului
societal. Astfel, fractalizarea superteritoriului postiluminist
Economie-Politică distinge linia de demarcaţie a orizontului
înţelegerii compromisului dintre stări conflictuale în dinamica
sistemelor societale şi, totodată, indică nivelul în limitele căruia
explicaţia este coerentă şi inevitabil consistentă.
Consecinţa transformaţională Fiabil-Viabil a dinamicii
tensionale din zona de confluenţă fractală Economie-Politică este
singura sursă naturală care neutralizează efectele toxice ale crizelor
ce închid-deschid ciclurile de modernitate.

Ideal – Funcţional
28 Marin Dinu

„Criza soluţiilor este expresia perversă a intenţiei

de conservare şi după recesiune a performanţei în
redistribuirea valorii adăugate, idealul în apropriere
fiind acum deja jumătate-jumătate între speculaţie şi
raţionalitate.”

Fixaţia conceptuală a economiei în teoria echilibrului (ca stare

ideală şi funcţională, deopotrivă) nu diferă de modul în care
rămăseseră captive, până acum câteva secole, fizica în materialismul
aristotelian şi cosmologia în sfericitatea ptolemeică. Omenirea şi-a
expediat ignoranţa în suficienţa idealului, clădindu-şi structuri şi
relaţii în care principiul funcţional era acceptat doar dacă făcea
posibilă calea echilibrării sui-generis dintre pretenţiile autorităţii
(inclusiv a celei ştiinţifice) şi acceptarea lor tăcută de către restul
majoritar.
Echivalarea perfecţiunii cu atingerea formei ideale şi a
performanţei cu realizarea echilibrului au împins Economia în
obsesia creşterii. Sensul acesteia a fost înţeles ca o compensare
progresivă, pe segmente mari de timp, dintre câştiguri şi pierderi.
Cumva scolastic, chiar de la naştere, teoria economicităţii s-a
conformat preceptelor universului pus în mişcare de o mecanică a
ciclicităţii infailibile. Controlul excedentelor a fost, evident,
atributul autorităţii, în variile ei expresii, ajungând în final să se
identifice cu puterea care gestionează banul.
Regula echilibrului mecanic generator de trenduri spre ideal a
configurat Economia ca ştiinţă pe calea transferului de perspective
metodologice mai ales din Fizică. Se ştie că raţionalitatea
universului fizicalist este parţială, acceptându-se ideea impulsului
primar din afara sistemului pentru mişcarea corpurilor. Economia a
întemeiat universul său dinamic în aceeaşi manieră, finalitatea fiind
expresia tendenţială a echilibrului ideal, iar cauza primă venind
dinspre o natură nebuloasă, destinată să se autogenereze şi să inducă
autoreglare în funcţionarea mecanismului producerii de avuţie.
Editoriale 29

Metafora mâinii invizibile calchiază această viziune. Adică

Economia şi-a construit un mecanism prin care în mod invariabil dă
soluţii care cumulează sporurile de câştig în favoarea părţii care are
(ca născută din ideal) dreptul să pretindă ca echilibrul să-i fie
favorabil.
Fixaţia economiei în ideal este cu desăvârşire transparentă în
această criză când ea se manifestă drept criză a soluţiilor. În fapt,
perceperea Economiei ca formulă explicativă a fluctuaţiilor (pe
termen scurt) în contribuţia factorilor la creşterea infailibilă (pe
termen lung) nu diferă de perspectiva pe care a avut-o Newton când
a trebuit să explice de ce nu se opreşte ceasornicul universului.
Toleranţa cognitivă permite să existe la un loc raţionalul şi
iraţionalul, iar Economia manifestă toleranţă excesivă în modelul
său explicativ al cărui rezultat este echivalenţa între dezirabilul ideal
şi posibilul funcţional.
Criza soluţiilor se originează tocmai în această compoziţie
tolerantă de lucruri dezirabile şi lucruri funcţionale care conferă
Economiei calitatea de dogmă suficientă sieşi. Cumva în formulă
medievală, axiomele sale legate de funcţionalitate capătă valoarea
de ipoteze îngăduite să explice tipare alternative la starea ideală.
Această viziune, care a refuzat în cosmologie circa un mileniu şi
jumătate poziţia centrală a soarelui, refuză în Economie funcţia
structurantă a omului şi determinismul de esenţă antropică al
funcţionalului în favoarea consistenţei ideale, de Olimp, a pieţei.
Idealitatea ca autosuficienţă a mecanismului economicităţii face
derizorie orice soluţie la situaţia concretă, la ceea ce funcţionează cu
adevărat în context antropic. Cel mult, soluţia ar putea fi acceptată
ca o ipoteză de lucru, în ordinea închipuirii intervenţiei ca posibilă
în cazul acoperirii pierderilor, căci ea este imposibil de admis pentru
ipostaza ideală, care pretinde că-şi autoreproduce performanţa.
Această viziune celestă despre Economie tolerează întrecerea
pământeană pentru soluţii doar pentru că o acceptă ca pe o ofrandă a
ignoranţei antropice pe altarul inexpugnabil al idealităţii economice.
Forma ultimă a idealităţii inatacabile a luat-o în Economie dreptul
30 Marin Dinu

natural, de stăpân al economicităţii, pe care-l are piaţa financiară,

împreună cu prima sa progenitură (din alianţa cu speculaţia), adică
sistemul bancar.
Criza soluţiilor este expresia perversă a intenţiei de conservare
şi după recesiune a performanţei în redistribuirea valorii adăugate,
idealul în apropriere fiind acum jumătate-jumătate între speculaţie şi
raţionalitate. Orice soluţie care ar înlătura absurditatea acestei
idealităţi partizane este respinsă categoric. În felul acesta se
dovedeşte că nu se pune preţ pe realitate, idealitatea definindu-se în
contra funcţionalităţii indiferent de costuri, mai ales a celor sociale.
Nu din alte considerente sunt acceptate în tăcere soluţiile de
socializare a pierderilor şi respinse vehement soluţiile de decontare a
propriilor excese.
Idealitatea economicităţii se salvează prin sacrificarea a ceea ce
funcţionează cu impuls raţional: economia reală.

ianuarie-decembrie 2011

Circularitatea ideologiilor

„Prea mari ca să fie lăsate să cadă” a devenit, pe

canalul ideologiei, expresia antinomică a teoriei pieţei
libere.

Adevăratele turbulenţe cu care s-a asociat ideea de criză nu ţin

atât de comportamentul eminamente iraţional al pieţelor financiare,
cât de încercarea de a se face auzite ambiţiile de impunere a unei
Editoriale 31

viziuni ideologice sau a alteia. De la superexcitarea libertariană în

legătură cu minunile milenariste ale pieţei şi până la
intervenţionismul cel mai pervers al schimbării de sus în jos,
aproape toate variantele de ideologii politice şi-au exhibat
exagerările sub forma promisiunilor de scoatere din criză. Acestea
au fost mânate însă doar de cauza menţinerii puterii prin
supralicitarea formelor perverse de control al economiei. Nu încape
îndoială că panica indusă de criză a fost şi continuă să fie însoţită şi
de forţarea la limită a poziţiilor prevalente în aproprierea circuitelor
avuţiei.
Merită relevat faptul că vizibilitatea proiecţiilor ideologice în
detrimentul celor propriu-zis economice ar putea fi o probă a
obişnuinţei ideologiilor că nu trebuie să-şi asume vina pentru
declanşarea crizei. Dacă se poate aşa (şi este evident că sunt
întrunite condiţiile să se poată!), oportunitatea maximizării
foloaselor nu poate fi ratată de ideologiile politice. Costurile sunt
suportate doar de economie. Desigur că această situaţie se traduce şi
într-un semnal că postcriză lucrurile se vor aranja tot după modelul
precriză.
Cel mai elocvent indiciu al acestei evoluţii este transformarea
într-un laitmotiv comportamental a apelului la socializarea
pierderilor, în loc să se procedeze la respectarea regulilor jocului
pieţei libere. Astfel, creşterea cancerigenă a ajuns să fie salvatoare
pentru contraperformanţe. Dimensiunea peste limitele naturale ale
unor structuri funcţionale ale economiei (cum ar fi băncile sau
întreprinderile strategice) a devenit argument derivat direct din
logica credinţei în infailibilitatea a tot ceea ce excede măsurii fireşti.
„Prea mari ca să fie lăsate să cadă” a devenit, pe canalul
ideologiei, expresia antinomică a teoriei pieţei libere. Că acest refren
se întâmplă acolo unde era nu demult de neconceput pare să nu mai
fie un motiv de îngrijorare.
Găsim aici bine disimulat scopul pentru care criza se
transformă într-un argument al neschimbării ordinii lucrurilor: este
lăsată să lucreze la ieşirea din criză chiar forţa interesată de
32 Marin Dinu

reproducerea crizei. În fapt, oportunitatea de a menţine ideologia în

starea de acţiune stă în dubla posibilitate la îndemână: fie să se
prelungească cât mai mult criza, fie să se pregătească germenii
revenirii crizei cât mai repede posibil.
Pare ceva de domeniul absurdului, dar nu trebuie să ne ferim în
a recunoaşte că specialitatea cea mai de preţ a ideologiilor este
frizarea absurdului. Garanţia acestei consecinţe este opţiunea
categorică a oricărei ideologii pentru aruncarea în derizoriu a
alternativei. Soluţia unei ideologii este construită să fie unică şi este
de neevitat unicitatea ei. Reducţionismul metodologic funciar al
ideologiilor este, tocmai datorită acestui exclusivism al soluţiilor,
chiar patul germinativ al crizelor de tot felul, al celor economice cu
deosebire.
Substratum-ul acestei stări contrariante de lucruri constă în
convertirea avuţiei în muniţia secretă a armei puterii cu care
extermină în masă diversitatea soluţiilor. Este un mod neaşteptat de
a raţionaliza acţiunea umană nu doar în componenţa ei economică,
ci şi în cea a ideilor.
Eşafodajul democratic devine adeseori, în perioade de criză,
atât de şubred pentru greutatea naturală a diversităţii, încât în
numele raţiunii economice se anihilează orice principiu economic,
operându-se cu valorile fulgurante ale ideologiilor. Criza actuală
este cazul de chinogramă al ilustrării triumfului simplificării
ideologice într-o manieră absolutistă gen „scopul scuză mijloacele”,
aşa încât acolo unde părea să fie evidentă opţiunea pentru
corectitudinea pieţei s-a manifestat opţiunea pentru corectitudinea
politică, pusă să raţioneze în contra logicii pieţei.
Motivul lichidării oferit de piaţă ca sancţiune a
contraperformanţei a fost anulat de motivul lichidităţii ofertate
noneconomic, fără echivalenţă, ca bonus pentru performanţă în afara
pieţei.
Editoriale 33

Confuzionarea metodelor

Avuţia este un scop individual disputat în context

tranzacţional intersubiectiv certificat de randament.
Când ajunge să fie un scop politic însă, avuţia devine o
temă de referendum rezolvată prin numărarea voturilor.

Dintre formele cele mai perverse ale pragmatismului, de

departe se evidenţiază a fi schimbarea de sus în jos a ordinii. În
forma ei actuală, schimbarea de sus în jos a devenit expresia firească
a politicii. Înţelegerea lucrurilor pare să nu aibă la bază raţiunea,
decât într-o variantă în care raţiunea se arată a fi un mijloc de a ne
convinge că explicaţia posibilului este totuna cu posibilitatea de a
defini antinomic realitatea.
Nu pe un alt traseu temele individualismului şi ale pieţei au
ajuns, în ultimii ani marcaţi de criza economică, confortabil tolerate
prin acceptarea soluţiilor sugerate de temele antinomice ale
intervenţionismului pentru a salva piaţa de propriile excese şi de a
investi banul public în resuscitarea egoismului iminent funcţionării
pieţelor performante. Ceea ce acoperă lipsa de coerenţă ideologică,
precum şi de consecvenţă epistemică, nu este altceva decât apelul la
procedeul iluminist al ofertei de schimbare, preluat pe linia
filodeistă de tip aristotelian, unde ordinea este expresia dependenţei
verticale.
Indiferent de orizontul semnificaţiilor cu care se construiesc
motivaţiile ideologiilor politice la soluţiile acestei crize, oferta este
la limită identică: individualiştii (în rolul fundamentaliştilor pieţei)
prescriu datoria economiei publice de a acoperi eşecurile economiei
private, în timp ce intervenţioniştii (în rolul planificatorilor
strategici) subscriu la curăţarea pieţei prin naţionalizare temporară a
pierderilor.
34 Marin Dinu

Suntem în situaţia excepţională de a obţine acelaşi rezultat prin

metode contrare de abordare a problemei economiei. Doar că
rezultatul acceptat este predefinit şi consecinţa lui este să se
reformuleze propriu-zis problema. Altfel spus, rezultatul este pentru
ideologiile politice antinomice un dat invariabil, ceea ce rămâne de
făcut fiind reaşezarea în alt fel a termenilor problemei.
Schimbarea problemei economiei pentru a da rezultatul stabilit
este sursa prelungirii crizei, chiar a instituirii posibilităţii
permanentizării ei. Cumva providenţial pentru ambiţiile demiurgice
ale ideologiilor politice, criza le salvează de a aloca resurse prea
mari pentru identitate de scopuri, după ce le-a oferit şansa de a
reduce la maximum cheltuielile pentru identitatea metodologică.
Schimbarea de sus în jos a devenit astfel calea corectă.
S-a ajuns să se arunce la coşul ineficienţei controlului social
metodele care au configurat de trei secole calea greşită a identităţilor
antinomice. Într-un fel simplu, ideologiile politice s-au strâns sub
stindardul principiului pragmatic „scopul scuză mijloacele”. În fond,
metodele de control al libertăţilor ca expresie directă a scopului
puterii politice nu au, ca şi banii, miros, deşi pot avea culori, forme
şi provenienţe diferite. Fondul metodologic comun al ideologiilor
politice, pus în evidenţă de criză, are însă nevoie de cadrul
reproductiv al crizei. Dacă este să se ajungă cu gândul că criza
trebuie încheiată, această situaţie nu poate fi pentru ideologiile
politice decât acceptarea unor costuri, oarecum derizorii, cu
aşteptarea efectelor inverse ale metodelor folosite la ieşirea din
criză: intrarea imediată în altă criză.
Tăcerea stimulată în jurul metodei schimbării de sus în jos şi a
ştergerii identităţii de mijloace la care apelează în criză ideologiile
politice are o cauză dublă: pe de o parte, temerea că până la urmă
s-ar realiza că este nefirească prezenţa ideologiilor politice în
perimetrul economicităţii şi, pe de altă parte, s-ar distinge diferenţa
crasă de mijloace de care se uzitează pentru un scop care nu este al
economicităţii. Şi asta pentru că deţinerea cu orice mijloace a
puterii politice justifică interesul controlului individual al
Editoriale 35

circuitelor avuţiei, dar rostul economicităţii este de a fi un suport

care să deschidă intersubiectiv accesul la circuitele avuţiei.
Puterea politică vrea controlul avuţiei, dar avuţia este obiectul
unui alt fel de dispută, a îndreptăţirilor randamentale şi nu a
însuşirilor politice. Avuţia este un scop individual disputat în context
tranzacţional intersubiectiv certificat de randament. Când ajunge să
fie un scop politic, avuţia devine temă de referendum rezolvată prin
numărarea voturilor.
Cel mai mare duşman al Economiei este Economia Politică.
Gestiunea de sus în jos a economiei este consecinţa preferinţei
universale a ideologiilor politice pentru criză, căci doar aceasta face
posibilă schimbarea de sus în jos.

Izolaţionismul cognitiv

Absenţa viziunii teoretice de natură globală, ca

referenţial necesar asigurării coerenţei demersurilor
cognitive specializate, se traduce pe plan acţional în
incoerenţă, fiind vorba, însă, de mai mult: de
contraperformanţă cumulativă ce produce masa critică
pentru explozie socială.

Starea conceptuală confuză în care se află Economia provine şi

din parcelarea limitativă a viziunilor, ca expresie a specializării
cognitive postmoderne. Practic, comunicarea de metode şi transferul
de semnificaţii între compartimentele ştiinţei economice se arată a fi
întrerupte sau cel puţin deficitare.
Blocajul cel mai relevant s-a produs pe magistralele cu dublu
sens ale cunoaşterii economice, reprezentate de Economie, ca
36 Marin Dinu

disciplină academică, şi celelalte perspective teoretice, cu deosebire

cele centrate pe funcţionalitate. În primul rând se detaşează
Finanţele, ca sediu al cunoştinţelor despre gestionarea valorii şi a
riscului investiţional, disciplină tot mai închisă de principiul
ordonator al suficienţei profitului imediat.
Expresia directă a raţionalităţii financiare este evacuarea din
spaţiul propriu-zis al raţionalităţii economice a motivaţiei sociale şi
a proiecţiilor interesate de termenul lung. Forma cea mai perversă a
specializării Finanţelor, ca ştiinţă responsabilă de cunoştinţele
privind rentabilitatea activelor, o constituie universul instrumentelor
derivative, care alimentează speculaţia în spaţiul virtual. Ruptă total
de viziunea contextelor intersubiective specifică Economiei, ştiinţa
finanţelor s-a autoexilat în teritoriul convenţiilor şi al algoritmizării
matematice, iluzionându-se să reuşească fuziunea dintre dezirabil şi
posibil la nivelul condiţiei umane.
Cum prea bine vedem în criza actuală, Finanţele au devenit un
corp contra-natură de cunoştinţe şi metode identificate drept surse
ale comportamentelor contrariante în actul guvernării şi al avalanşei
consecinţelor neintenţionate în plan social. Absenţa viziunii
teoretice de natură globală, ca referenţial necesar asigurării coerenţei
demersurilor cognitive specializate, se traduce pe plan acţional în
incoerenţă, fiind vorba, însă, de mai mult: de contraperformanţă
cumulativă ce produce masa critică pentru explozie socială.
Într-o astfel de perspectivă, înţelegerea funcţionării întregului
economic nu mai este posibilă pentru că nu există unitate de măsură
în judecata soluţiilor particulare care se dau la problemele părţilor
componente. S-a ajuns să se aplice o procedură ultraspecializată, sub
forma a mii de operaţii simultane pentru fiecare organ aflat în
suferinţă, sperându-se că se va menţine funcţionarea organismului
ca un tot. Ipoteza porneşte dintr-o înţelegere deterministă, absolut
lineară a lucrurilor, neavând nicio legătură cu abordarea raţională a
situaţiilor complexe. Se fac nepermise reducţii de sens,
complementate de presupuneri hazardate. Ca şi când, în fiziologie,
accelerarea vitezei de circulaţie a sângelui ar trebui să fie cauza
Editoriale 37

expresă a creşterii randamentului funcţiilor mentale ale creierului.

Izolaţionismul cognitiv a ajuns să instrumenteze performanţa în mic,
dizolvând semnificaţiile contextului care asamblează, în ordine
vitală, părţile într-un întreg.
Mai grav este că izolaţionismul cognitiv în sistemul actual al
ştiinţelor economice îşi absolvă cel mai adesea asertările de
obligaţia respectării coerenţei cu fundamentele Economiei. Fiecare
disciplină caută după reguli proprii adevărul şi îşi întemeiază un
univers de semnificaţii şi de reprezentări care doar întâmplător ar
putea să fie concordant cu contextul general. Absolutismul injectat
în funcţia randamentală a teoriilor financiare la modă a însemnat
reducerea absolută a funcţiei sociale a Economiei.
Nu în alt fel se explică faptul că fenomenul speculativ al valorii
activelor, bunăoară, care dă măsura performanţelor în teoria actuală
a finanţelor, s-a dovedit a fi, totodată, măsura eşecului în
funcţionarea normală a economiei ca spaţiu al raţionalităţii
configurat unitar. Desigur că detaşarea părţilor de întreg a fost o
reuşită în sine a cuceririi naturii originată în visul baconian, dar s-a
dovedit a fi şi modalitatea prin care întregul se epuizează funcţional,
colapsează energetic, iar sub aspect cognitiv devine o convenţie
abstractă, nonantropică, o Utopie nelocuibilă.
Calea urmată de Finanţe sub aspect epistemic este, mutatis
mutandis, cea a extincţiei viului, a erodării întregului cel mai
relevant, care este corpul societal, lumea în sine. Profitul ţintit
eminamente prin calcul al elementelor fictivizate, al cacialmalei din
„jocul levierului”, indică un spaţiu în care nu-şi găsesc loc
argumentele contextelor intersubiective, ale interacţiunii complexe a
agenţilor înzestraţi cu aşteptări, idealuri, valori etc.
Responsabilizarea cognitivă a disciplinelor fixate în obsesia
absolutizării performanţelor parţiale se cere urgentată nu doar de
crizialitatea economiei actuale, ci şi de reconceptualizarea acestor
discipline prin reataşarea lor de fluxurile epistemice ale ştiinţei
economice, ca ansamblu care-şi certifică relevanţa în
contextualizarea unitară a economicului.
38 Marin Dinu

Fictivizarea instrumentelor

„Formarea şi stimularea cererii, care motivează

economia simbolică, s-a făcut cu resursele nelimitate ale
speculaţiei.”

Pe măsură ce omenirea a devenit tot mai puţin dependentă de

natură şi de lucrurile naturale, riscurile funcţionale şi existenţiale s-
au dezvoltat exponenţial. Ele au venit dinspre nevoia de
autodeterminare a lumii create de om, cu promisiunea că aceasta va
ajunge să fie perfectă prin virtualizarea spaţiului acţional.
Lumea artificială (o expresie demonstrativă a propensiunii
demiurgice a omului) s-a materializat în bună măsură odată cu
revoluţia industrială postiluministă. Pe calea progresului astfel
configurat, economicitatea a acceptat între principiile ei
funcţionale, după ce s-a renunţat la etalonul-aur, cea mai perversă
formă a sinteticului: fictivizarea instrumentală. Expansiunea puterii
de a face tranzacţii nelimitate a inventat, astfel, înainte de toate,
banii fictivi.
Contextul expansiunii l-a oferit dihotomia real-nominal, care s-a
dovedit, astfel, mai mult decât o dezvoltare metodologică în universul
conceptual al economiei. Aici s-au cultivat germenii credinţei că
valoarea poate fi şi altceva decât o problemă de apreciere: ea a ajuns
să fie înţeleasă ca un rezultat firesc al speculaţiei. Iar speculaţia şi-a
atins perfecţiunea prin înlocuirea obiectelor tranzacţionate cu formele
lor convenţionale cele mai depersonalizate. Emisiunea monetară a
devenit, inevitabil, izvorul miraculos pentru formarea oceanului de
credite. În largurile lui s-a declanşat concurenţa pentru croazierele tot
Editoriale 39

mai costisitoare ale amplificării funcţiei consumului ca motor al

creşterii economice.
Prima mare breşă apărută în viziunea realistă a economicităţii
s-a produs din momentul în care monetarismul a făcut din economia
simbolică laboratorul alchimic al valorii adăugate. Începând cu
ambiţia neoclasică a creării cererii şi până la creaţia monetară sau de
la stimularea leverage effect la efectivizarea pieţei duale bancare,
fictivizarea instrumentelor în spaţiul acţiunii economice a întreţinut
forţa de atracţie a speculaţiei pe seama consumului.
Nu încape îndoială că această nouă constituţie a valorii s-a
întemeiat pe asumpţia că piaţa certifică valoarea în mod raţional prin
nivelul neapărat crescător al randamentului activelor. În ciuda
asertării circulare, această teorie a devenit larg acceptată ca suport al
substituirii forţelor pieţei cu strategiile speculative, fie pe canalul
bursier, fie pe cel al tranzacţionării efectelor de comerţ. Este drept că
amplitudinea substituirii a fost maximizată prin generalizarea
practicii creditorului de ultima instanţă (care sunt băncile centrale) şi
prin oficializarea politicilor de socializare a pierderilor (adică
vărsarea lor în datoria publică).
Cu cele două supape ale presiunii randamentale, este de la sine
înţeles că piaţa financiară a fost liberă să-şi dovedească performanţa
prin apelul la fictivizarea instrumentelor. Doar că în aceste condiţii
indicatorii de rezultat trebuiau cosmetizaţi serios ca să fie
interpretaţi contabil ca profit. Pentru aceasta s-au lustruit metodele
de eliminare din calculul bilanţier a pierderilor sub forma
securitizării oferite de derivate. Situaţia privită unitar arată că piaţa
financiară a fost lăsată să raporteze câştigul, favorizată de funcţia
băncii centrale privind alocarea gratuită a resurselor financiare, în
timp ce pierderile au intrat în deficitul bugetului public.
Într-un fel lipsit de perspective epistemologice, funcţia
valorizării bunurilor a fost preluată direct de economia simbolică.
Cererea şi oferta, în sens general ca forţe care structurează piaţa, au
ajuns să fie gestionate cu instrumente monetare. Fenomenele legate
de preţ erau substanţializate monetar. Îndreptăţirea pentru această
40 Marin Dinu

reuşită era, teoretic vorbind, la îndemână, deoarece dimensiunea

pieţei devenise o problemă solubilă doar prin canalele de transmisie
ale politicii monetare. Formarea şi stimularea cererii, care motivează
economia simbolică, s-a făcut cu resursele nelimitate ale speculaţiei.
Suplimentarea cererii s-a dovedit ea însăşi o resursă nelimitată prin
fictivizarea banilor. În felul acesta economia simbolică a tins să
devină suficientă sieşi, ajutată de emisiunea monetară şi de apetitul
pentru creditul stimulat de compensarea pe seama datoriei publice.
Luată ca întreg, economia a părut să fie exclusiv randamentală
în partea ei simbolică şi mixtă în partea ei reală. Minunea a fost
posibilă prin distribuitorul de tip demonic (à la Maxwell) care s-a
dovedit a fi funcţia de creditor de ultimă instanţă a băncilor centrale
şi cea de salvator de ultimă instanţă atribuită bugetului public.
Evident, distribuţia pierderilor a ţintit fără rest economia reală şi
gospodăriile.
Acest mecanism, care explică modul de producere şi
reproducere a crizelor economice din ultimele trei-patru decenii, a
generalizat falsa credinţă că valoarea ţine de potenţa economiei
simbolice. Autonomizarea acesteia a părut firească pe măsură ce
banii fiduciari s-au rupt definitiv de suportul material asigurat
tradiţional de economia reală, mai ales văzută ca producţie.
Aşa cum a evoluat viziunea teoretică, Economia a fost înţeleasă
(şi la rândul ei a oferit explicaţii) fără legătură cu fundamentele ei
conceptuale. Nu pe alt traseu s-a cristalizat ideea ca actuala criză
este a ştiinţei economice, nu doar a acţiunii.

Colapsul sistemelor ierarhice

Editoriale 41

„Controlul ierarhic al puterii a eşuat ca generator

de avuţie, controlul ierarhic al avuţiei dă semne că
eşuează în efectivizarea accesului la putere.”

Între alte provocări ale capitalismului care nu au primit răspuns

raţional este una cu adevărat fundamentală: crizele economice ţin de
esenţa sistemului? Perceperea mecanică a problemei ar putea să
sugereze explicit înţelegerea provocării; adică sistemul capitalist, ca
formulă de organizare societală interesată de atestarea adevărului pe
calea randamentului, să nu aibă stări recursive de crizialitate. În
baza acestei construcţii pozitive, dezvoltatoare de ordine eficientă,
ca acumulare de substanţă specifică numită bunăstare, capitalismul
n-ar cunoaşte ciclicitatea, ci doar progresul.
Ca orice teorie întemeiată pe simplificare conceptuală, prin
reducţie la rolul cheie al unui element, capitalismul s-a structurat
determinist, asertările fiind consecvente cu ipoteza fundamentală a
centralităţii absolute a unui factor, cu sens de forţă centripetică,
ceilalţi factori fiind supuşi mişcării contrare, de centrifugare. Cu alte
cuvinte, capitalismul în esenţa sa centripetată pe avuţie este atât
omogen substanţial, cât şi liniar, cu comportament
noncontradictoriu. Din acest punct de vedere, soluţia dată de
capitalism la raporturile economicului cu socialul nu diferă decât ca
sens de răspunsul antitetic dat de celălalt sistem pereche,
socialismul, centripetat însă pe putere. Socialismul a dezvoltat şi el
etosul noncontradicţionalităţii, ciclurile sale fiind declarate ca salt de
calitate, ilustrare a tezei progresului implacabil invocat de iluminiştii
raţionalişti.
Ca sisteme societale, atât capitalismul, cât şi socialismul s-au
văzut pe ele însele ca fiind naturale, deci veşnice. Defectul acestor
viziuni rezidă în lipsa de echilibru a fundamentelor, fixarea lor în
termeni unilaterali şi fără forţa de structurare coerentă modului de
împlinire a forţelor constitutive. Atât avuţia cât şi puterea generează
sisteme ierarhice de control, astfel că socialismul s-a împotmolit ca
42 Marin Dinu

sistem de control ierarhic al puterii, iar capitalismul cunoaşte crize

ca sistem de control ierarhic al avuţiei.
Trăsătura sistemică similară, a controlului ierarhic determinat
de elementul centripetic, este sursa crizialităţii. Ierarhia generează
criza prin polarizare, în cazul socialismului între partid şi popor
referitor la libertăţi, în cazul capitalismului între proprietari şi
nonproprietari vizând resursele. Colapsarea socialismului se explică,
paradoxal, prin faptul că polarizarea privea nemijlocit o valoare
individuală ca determinant al unei crize sociale, în timp ce criza de
sistem a capitalismului devine tot mai evidentă prin polarizarea unei
valori sociale ca substanţă a bunăstării individuale.
Controlul ierarhic al puterii a eşuat ca generator de avuţie,
controlul ierarhic al avuţiei dă semne că eşuează în efectivizarea
accesului la putere, atât timp cât avuţia decartează puterea.
Crizialitatea constituie un dat al sistemelor ierarhice, în esenţă criza
manifestându-se sistemic. Apelul la piaţă prin care socialismul
încearcă să evite efectele crizei de sistem este replicat de apelul
capitalismului la intervenţionism statal pentru încapsularea crizei de
sistem. Comportamentele sistemelor ierarhice sunt gemene:
similaritatea genetică determină identificarea cu aceeaşi formă,
neinfirmată de recurgerea la mijloace și proceduri ale croielii
diferenţiate de modă.
Trebuie deosebită însă criza ca moment al ciclicităţii în
sistemul capitalist de criza de sistem, adică acel tip de criză care
colapsează o formă deviantă a sistemului. Astăzi este relevantă criza
formei economiei de cazinou pe care a stimulat-o sistemul capitalist.
În varianta capitalismului antrepenorial libertatea se
corporatizează, statul intrând în faza structurantă de tip absolutist, în
sensul de stat antreprenorial, în limitele căruia se ajunge să se
mimeze accesul democratic la putere. Crizialitatea se extinde de la
social la formele de administrare a ordinii în sens global. Semnul
crizei de sistem este intoleranţa la diferit, drumul către colaps fiind
deschis de controlul violent al libertăţilor.
Editoriale 43

Sistemul se dezice, astfel, de consecinţele lui pentru a-şi salva

premisa, doar că efectele neintenţionate anulează categoric
validitatea premisei. Corecţia nu poate fi pe acest traseu generat de
sistemul deviant al capitalismului exclusiv, antreprenorial, ci
presupune o întoarcere la variantele de capitalism permisiv, interesat
de democratizarea avuţiei şi de liberalizarea puterii.
Depăşirea crizei de sistem presupune umanizarea capitalului şi
raţionalizarea socialului, acestea fiind posibile doar ieşindu-se din
logica sistemelor de tip ierarhic, opace la includere.

Reîncărcarea Economiei

„Caracterul neobişnuit al avuţiei a fost impus în

două variante: ca iluzie a egalităţii de şanse şi ca suport
al accesului statistic la putere.”

Sunt cel puţin două decenii de când capacitatea explicativă a

Economiei are o problemă: consecinţele, în marea lor majoritate, nu
izvorăsc din premise. Într-un fel nevrotic, s-a produs o înstrăinare a
relevanţei teoriei de consistenţele şi conţinuturile sale.
În mod critic, fenomenologia relevanţei a pierdut întemeierea
pe substanţializarea prefigurată de consistenţă. Spaţiul vid explicativ
44 Marin Dinu

s-a instalat în bună măsură şi între raţionalitatea premisei şi

configurarea consecinţelor, aria de cuprindere a consecinţelor
neintenţionate, bunăoară, indicând acest lucru. Între încărcătura
intenţională a premisei şi rezultatul obţinut apare o diferenţă
semnificativă reprezentată de consecinţele neintenţionate, ceea ce
generează stări prelogice, chiar ilogice pentru înţelegere.
Când ceva se întâmplă dincolo de spectrul explicativ al ipotezei
raţionale se infiltrează cu rol motivant gândirea magică. Ipostazele
raţionalizate rămân, astfel, suspendate, creând Economiei inclusiv
riscul operării cu conjecturi, dacă nu eşuează în jungla asumpţiilor
ideologizante.
Nu putem să nu observăm faptul că această nevroză
epistemologică a Economiei a apărut din momentul în care s-a ajuns
la forţarea înmulţirii mijloacelor pentru a se atinge un scop anume,
în sensul de scop în sine, reprezentat de avuţie. Caracterul
neobişnuit al avuţiei a fost impus în două variante: ca iluzie a
egalităţii de şanse şi ca suport al accesului statistic la putere. În
primul caz a fost vorba despre permisivitatea mecanismelor
societale cerută de democratizare, iar în cel de-al doilea caz, de
reducerea costurilor cu funcţionarea sistemelor democratice.
Ambele situaţii sunt, fără îndoială, perverse: egalitatea de şanse
este reală în sens potenţial, adică se verifică doar statistic, iar
accesul la putere este un potenţial care se împlineşte prin excepţie,
nonstatistic.
Alterarea sensurilor democraţiei ca iluzie a egalităţii de şanse
este tot mai evidentă pe măsură ce se multiplică mijloacele de
substanţializare a avuţiei. Calea bătătorită a economiei de cazinou
susţine acest adevăr. Speculaţia, căutarea de rentă, fictivizarea
valorii activelor, virtualizarea creşterii proprietăţii etc. asigură
conţinutul economiei tip cazinou. În mod magic, deci ireal, oamenii
trăiesc iluzia îmbogăţirii. Inventarea la infinit de mijloace de sporire
a avuţiei de genul creditului nelimitat de condiţionalităţi raţionale
sau stimularea avântului preţului locuinţelor pentru a genera
Editoriale 45

exuberanţa iraţională a amânării costurilor în viitor prin îndatorare

excesivă sunt aspecte specifice economiei cazinou.
Într-o economie de cazinou realitatea se simte bine, în timp ce
gândirea, cu pandantul ei ştiinţific, pleacă în vacanţă. La drept
vorbind, condiţiile absenţei sunt create pentru că, fiind excedaţi de
reuşită, oamenii nu au nevoie de raţiune şi raţionalitate. După cum
prea bine se ştie, mai binele în exces colapsează însă binele
accesibil, arhitectura succesului căutat cu orice mijloace năruindu-se
inevitabil în praful iluziei.
Ceea ce părea să fie calea regală a egalităţii de şanse prin
accesul nelimitat la avuţie se dovedeşte o tragedie sisifică trăită în
masă. Şi aceasta pentru că după epuizarea atacului de panică prin
destrămarea iluziei trebuie reluată, cum ne sugerează pilda eroului
antic, obişnuinţa trăirii concrete a efortului, singura măsură a
egalităţii de şanse.
Scopul de a ajunge la putere prin avuţie cu orice preţ este
mereu pierdut statistic. Avuţia nu poate fi democratică cât timp
trebuie să fie raţională, pe când puterea rarefiază democraţia
folosind avuţia ca argument de întemeiere. Una nu poate fi cealaltă
decât dacă se admite că ambele nu au nicio legătură cu democraţia
văzută ca egalitate de şanse şi ca îndreptăţire responsabilă la
libertate.
Ceea ce simţim că este nevroza Economiei îşi are temeiul în
falsificarea mijloacelor necesare în atingerea scopului, ca şi în
încărcarea scopului cu conţinuturi iluzorii. În fapt, ieşirea din
nevroză este posibilă prin reîncărcarea Economiei cu substanţa sa
limitată la scopul firesc, originar. Amestecul de sensuri ale funcţiei
Economiei o împinge pe aceasta în universul tranzacţional
al intereselor politice pentru distribuirea puterii, fapt ce ar genera
abdicarea de la principiile care structurează spaţiul raţionalităţii
efectelor de utilitate pentru că efortul ar fi pur şi simplu o problemă
de calcul politic.
Epistemologic, aceasta înseamnă ca rezultatele să fie complet
explicate de o altă ipoteza raţională.
46 Marin Dinu

Racul modernităţii

„Paradigma materialismului raţionalizat, ca

expresie a economicizării progresului ajunsă în faza
creşterii cu orice preţ a avuţiei, şi-a epuizat consistenţa,
criza globală fiind punctul de colaps al sistemelor
economice pe care le-a generat prima modernitate.”

Sentimentul tot mai răspândit astăzi, mai ales în rândul

economicienilor, este că direcţia luată de cercetarea ştiinţifică este
una discutabilă. Restrângerea voluntară a ariilor tematice la sfera de
semnificaţii a teoriei mainstream, pentru asigurarea garantării în
certificarea relevanţei, şi instituirea de circuite exclusive de
prezentare a rezultatelor cercetării, pentru a se obţine acceptarea în
câmpul informării, sunt practicile cel mai suspectate de consecinţe
negative. Asocierea acestor modalităţi cu cea de recunoaştere a
performanţelor în diferite cariere, cum ar fi în învăţământul
academic, complică şi mai mult percepţia negativă, în ciuda unei
anumite conformări benevole şi asta pentru că, deşi sociologic
argumentat, ceea ce se consideră dreptul unei comunităţi ştiinţifice
de a norma înţelegerea şi de a valida modelele explicative a ajuns un
mijloc de întreţinere a exclusivismului unei teorii sau a unei tendinţe
în cercetare.
Situaţia ca atare ţine de un adevărat paradox al copilăriei
societăţii cunoaşterii, ce se manifestă în discordanţă cu deschiderea
tematică şi cu decomplexarea în raport cu instanţele ideologizante ce
au străjuit gândirea, mai ales în Evul Mediu Întunecat (Dark Ages).
La drept vorbind însă, fixarea referinţelor definitorii ale
performanţei cognitive în construcţii instituţionale reducţioniste, de
genul monopolului criteriilor de stabilire a factorului de influenţă,
Editoriale 47

este un handicap pentru naşterea unui nou ciclu de modernitate. Şi

asta pentru că, în esenţă, sistemul este manipulabil pentru că regulile
lui sunt excluzive.
Într-un fel manifest se forţează prelungirea şi pentru ciclul celei
de-a doua modernităţi, a traseului evolutiv al conţinutului şi formei
cunoaşterii ştiinţifice ieşită din tolba baconiană, zădărnicindu-i-se
specificitatea. Sensul metodei de cunoaştere rămâne în continuare
parcimonia, contextul cognitiv se structurează tot pe materialism,
instrumentarea heterodoxă este marginalizată, iar perspectiva holistică
evitată. Cu alte cuvinte, cunoaşterea stăruie în bucla deviantă a
empirismului fizicalist, non-antropic, societalul fiind teritoriul de
încercare pentru proiecţiile determinismului mecanic şi pentru
imaginarul justificat prin extrapolare. Situaţia creată seamănă cu cea
în care se explică nivelul de inteligenţă al copilului după îndemânarea
epistemică a părintelui.
În fapt, acţionează o limitare drastică a iniţiativei, a libertăţii de
gândire şi se produce chiar un blocaj al intuiţiei ca motor al
străpungerilor ideatice. Nu încape îndoială că este vorba despre
sărăcirea diversităţii ca temei al forţei cunoaşterii ştiinţifice de a nu se
închide, de a nu deveni o scolastică postmodernă. Rarefierea
conceptuală, vândută drept aprofundare a cunoaşterii, ambalată în
dogmatica testării cantitative şi promovată ca standard de recunoaştere
a meritelor cercetării este şi ea evidentă, în ciuda logisticii materiale de
impunere ca principiu de atestare a calităţii prin calculul factorului de
influenţă, bunăoară, în timp ce se practică accesul condiţionat la
articole.
Ceea ce se întâmplă cu validarea performanţei în cercetare nu
diferă prea mult de ceea ce se întâmplă cu evaluarea riscului de către
companiile de rating şi a celor de audit pentru economia globală,
care au creat o situaţie de oligopol predispus, pentru asigurarea
propriului profit, la practicarea falsului şi a fraudei în certificarea
valorii reale.
Cercetarea economică s-a înscris cu desăvârşire pe calea lustruită
de cercetarea din ştiinţele experimentale. Dovada peremptorie este
48 Marin Dinu

instituirea drept regulă a certificării dreptului la recunoaşterea

performanţei profesionale, a recurgerii la modelele de cunoaştere
bazate pe măsurare şi calcul. Aşa s-a ajuns la abordarea cu prevalenţă a
temelor centrate pe funcţionalism microeconomic şi a formulelor de
decelare a realităţii derivate din perspectiva managementală asupra
economiei. Majoritatea studiilor se focalizează pe disfuncţiile
mecanismelor randamentale şi se întrec în propunerea soluţiilor de
corecţie a eşecurilor.
Ceea ce pare să nu intereseze este evaluarea stării de epuizare a
energiei unor mecanisme, chiar a unor formule de întocmire a
sistemelor economice. Din acest punct de vedere, cercetarea
economică se arată a avea comportament autist în raport cu exemplul
dat de ştiinţele experimentale, predispuse la a-şi interoga periodic
consistenţa fundamentelor şi de a-şi contesta teoriile mainstream. Se
pare că Economia, urmărind consolidarea statutului său epistemic, a
căzut pradă unei asumpţii periculoase: pentru imaginea de ştiinţă
sigură de sine a eliminat din construcţia universului său conceptual
concurenţa ideilor, confruntarea perspectivelor teoretice.
Aspectul cel mai critic este lipsa de interogare a fundamentelor
acţiunii umane de tip randamental şi de neglijare a înţelegerii
dinamicii pe palierul conceptualizării. Cumva semnificativ pentru
deruta momentului epistemic în care stăruie Economia este reţinerea
teoreticienilor de a evalua gradul de maturizare ca ştiinţă, prin
reverificarea valenţelor cognitive ale conceptelor considerate
fundamentale, ale ipotezelor de bază ale ştiinţei economice.
O probă a acestei atitudini ciudate este şansa aproape nulă de
acceptanţă, de către reţeaua editorială a cercetării economice
considerată de vârf, a unui text în care se consemnează rezultatele
analizei fundamentelor teoriei, uneori chiar a studiilor de logică a
ştiinţei economice. Desigur că, în esenţă, chiar şi forma de
comunicare a cercetării devine o constrângere, tipizarea prezentării
fiind, până la urmă, o exagerare a normării corectitudinii în
defavoarea conţinutului şi o sărăcire a potenţialului de inovare.
Editoriale 49

Incertitudinea ieşirii din criza economică actuală este ea însăşi

un simptom al unei maladii spirituale, având forma fixării
conceptuale în sfera de semnificaţii a unui model de înţelegere şi de
explicaţie specific vechiului ciclu de modernitate. Deficitul acut de
înţelegere şi de explicaţie a ceea ce se întâmplă în realitate ţine chiar
de această maladie care a lovit ştiinţa economică. Seria ratată a
soluţiilor avansate se justifică prin sorgintea inadecvată a demersului
cognitiv, operându-se cu scheme mentale specifice unui mod
inactual de structurare a realităţii.
Paradigma materialismului raţionalizat, ca expresie a
economicizării progresului ajunsă în faza creşterii cu orice preţ a
avuţiei, şi-a epuizat consistenţa, criza globală fiind punctul de colaps
al sistemelor economice ale primei modernităţi. A corecta aceste
sisteme înseamnă să se rămână în criză perpetuă.
Calea este să se favorizeze tendinţele inclusivităţii, ca semnal
al înfiripării altor sisteme economice, de generaţia celei de-a doua
modernităţi, permisive principiului egalităţii de şanse în raport cu
accesul la avuţie şi propensive internalizării costurilor bunăstării. În
această perspectivă, cercetarea economică trebuie să ia direcţia
responsabilizării ei sociale, ieşind din chingile reţelelor de control al
conţinutului şi al formelor de expunere şi de certificare publică a
performanţelor sale.

Criza semnalizării

„Criza actuală s-a arătat a fi şi o criză a

semnalizării, amploarea ei fiind poate cu deosebire o
rezultantă a deficienţelor de semnalizare, dacă nu cumva
este chiar expresia frustă a reţetelor de lucru aplicate de
sistemul de semnalizare.”
50 Marin Dinu

Se ştie că în teoria pieţei ca mecanism de reglare un rol esenţial

pentru funcţionarea economiei se acordă semnalelor receptate şi
semnificaţiei pe care agenţii o atribuie acestora. Cu timpul a crescut
interesul şi pentru funcţia şi comportamentul emitentului de
semnale. Ceva, însă, a rămas în afara atât a modelului explicativ, cât
şi a înţelegerii: cum se emit semnalele.
În contextul crizei datoriilor suverane, semnalizarea devine cu
adevărat problematică, luând expresii care exced economicul,
adesea acestea fiind receptate chiar în coardă geopolitică.
Părerea unanim răspândită că piaţa este sursa directă a
semnalelor este nu doar o eroare ce se perpetuează oarecum vinovat,
ci şi un mod de a ceda din statutul epistemic al Economiei. În fapt,
se transformă ilicit stările subiectualului în ceva obiectual şi se
întreţine confuzia că obiectualul ar avea acţiune imanentă. Într-un
fel curios s-a ajuns să se aserteze după reguli răsturnate, ale unei
logici extraumane, opţiunea materialistă, instrumentată metodologic
de perspectiva mecanică, anulând orice determinare subiectivă,
spaţiul economicităţii golindu-se de antropic.
Vidarea caracterului intersubiectiv al stărilor de raţionalitate
economică se arată a fi, paradoxal, temeiul faptului că tendinţele
semnalizate nu coincid cu tendinţele din piaţă. Între ceea ce se
petrece în piaţă şi ceea ce se semnalizează se înfiripă un hău care
este greu de explicat în termeni raţionali: piaţa are semnale neglijate,
falsificate sau trunchiate de semnalizatori chiar sub pavăza
obiectivităţii.
Nu încape îndoială că realul pieţei a ajuns, cel puţin începând
cu criza actuală, să fie diferit de realul reprezentat de semnalizare, în
ciuda faptului că se operează cu o asumpţie ambalată în pretenţii de
rigoare raţională. Şi aceasta pentru că, în fapt, funcţia de
semnalizare atribuită pieţei a fost exercitată instituţional într-o
manieră care desfide percepţia de corectitudine.
Constituţia actuală a economiei globale cunoaşte un model sui
generis al emiţătorilor de semnale în normarea performanţelor. Pe
de o parte, în privinţa stării de raţionalitate financiară se pronunţă
Editoriale 51

„trustul” big four de audit şi contabilitate şi, pe de altă parte,

evaluarea riscurilor se face prin grila exclusivistă a trei companii de
rating, adică un veritabil oligopol.
Criza actuală s-a arătat a fi şi o criză a semnalizării, amploarea
ei fiind poate cu deosebire o rezultantă a deficienţelor de
semnalizare, dacă nu cumva este chiar expresia frustă a reţetelor de
lucru aplicate de sistemul de semnalizare. Începând cu criza dot-
com, cazurile de eşec pe partea de avertizare sunt simptomatice atât
în privinţa auditului, cât şi în cea a evaluării riscului. Semnalizarea
instituţională a tendinţelor din piaţă a minimalizat acumularea
efectelor adverse ale aranjamentelor pentru favorizarea
supraprofitabilităţii. Febrilitatea inovării speculative pentru
maximizarea câştigului pe termen scurt a fost justificată de
contabilitatea creativă şi certificată de agenţiile de rating. Ceea ce
era până mai ieri sursă de risc a devenit o practică declarată ca
regulă a guvernanţei corporative.
Consecinţa imediată a acestor evoluţii a fost aceea că
epicentrul funcţionării sistemelor societale prin formule mai suple
de echilibrare între tendinţele pieţei, scopurile guvernării şi acţiunea
individului s-a destructurat grav. Totul a fost posibil atât timp cât
guvernarea şi-a limitat misiunea la acoperirea transferurilor sociale
şi la tolerarea practicilor împrumutătorului de ultimă instanţă, iar
individul a fost considerat sursă a încrederii în sistem.
Astfel, asociată cu pasiunea dereglementării, falsificarea
semnalizării instituţionale a tendinţelor de eşec ale pieţei a creat un
monstru al randamentului cu orice preţ, un fel de a gestiona
evoluţiile din economie după principiul iraţional „scopul scuză
mijloacele”. Mecanismele de moderare a instabilităţii economiei au
fost inactive sau ţinute la ralanti. Propensiunea speculativă părea să
satisfacă cererea de valoare adăugată, punând în dificultate
credibilitatea fundamentelor spaţiului de raţionalitate economică
prin extinderea circuitelor informale, extrabilanţiere şi de
virtualizare a valorii. Câştigul imediat ca efect al bulei speculative şi
52 Marin Dinu

al suprastimulării consumului prin credite ieftine a fost considerat

normal de către sistemul de semnalizare.
Partea proastă este că, şi după explozia sistemului astfel creat,
semnalizarea tendinţelor pieţei nu a adoptat ea însăşi un
comportament normal, a cărui trăsătură să fie prudenţialitatea, ci a
trecut la manipularea informaţiilor. Prilejul l-a oferit inflamarea unui
nodul al proastei guvernări, şi anume datoria suverană. Semnalele de
alertă sunt emise în aşa fel încât să fie deturnată atenţia spre
periferia economiei globale.
Incertitudinea consolidării ieşirii din criză, echivalentă cu riscul
revenirii în forţă a crizei, arată aceeaşi atitudine a semnalizatorilor
de favorizare a factorilor de instabilitate. În fond, este vorba despre
abandonarea rolului de prevenţie pe care semnalizarea
instituţionalizată îl are în legătură cu fluctuaţiile comportamentale
ale agenţilor şi influenţa lor asupra ciclului economic.
Sistemul de avertizare a eşecurilor pieţei din economia globală
a optat el însuşi pentru speculaţie.

Novum Organum Oeconomicum

„Pentru a genera ştiinţă, colecţia de observaţii,

valoroasă pentru momentul critic al intervenţiei pe un
caz particular, trebuie să-şi probeze validitatea nu într-
un context definit ontologic, ci într-unul epistemologic.”

Reducţionismul s-a instalat atât de defectuos în conceptualizarea

Economiei, încât a ajuns să oculteze viziunea de ansamblu. Evaluările
stărilor de raţionalitate iau în calcul cu preponderenţă
intracondiţionările părţii în defavoarea inter- şi supracondiţionărilor
care privesc întregul. În modul recent al Economiei de a-şi configura
conceptele, contextul care include semnificaţii şi iradiază soluţii a fost
substituit de structura elementului contingent şi util.
Editoriale 53

Astfel, raţionalizate excesiv, înţelegerea lucrurilor s-a închis în

ipoteza exclusivă şi explicaţia s-a limitat la funcţionalul imediat şi
suficient. Perspectiva ultrasegmentată şi instrumentalizarea
specioasă au creat suportul de certificare deductivă a soluţiilor
unicat. Tranşarea graniţelor epistemice a urmat principiul
omogenităţii mijloacelor în atingerea scopurilor măsurabile,
comportamentele fiind abordate în manieră normativ-tehnologică.
Preferinţa pentru empirism şi econometrie şi-a găsit şi ea, astfel,
confortul. Analiza calitativă, orizontul teoretic şi conjugarea
metodelor în întemeierea modelelor explicative ale realităţii, totuşi
complexe, dinamice şi integrale, au fost trimise la periferie.
În fapt nu poate fi vorba despre o conformare normală a
Economiei la patternul baconian al cunoaşterii ştiinţifice. Decantarea
prin experiment a conceptelor are în Economie o cale eminamente
indirectă. Într-un fel particular, Economia, ca toate ştiinţele umanului,
practică exerciţiul teoretic, construindu-l ipotetic şi contrafactual,
experimentarea ipotezei nefiind propriu-zis o formă acţională directă.
Dacă aceasta este distinctivitatea funciară a Economiei ca ştiinţă,
înseamnă că viziunea teoretică integratoare şi integrală este
inconturnabilă, iar metoda este flexibilă.
În egală măsură, condiţia epistemică specială a Economiei
poate fi distinsă doar dacă propensiunea asimilării experienţei
practice ca laborator al producerii de ştiinţă economică este corect
interpretată. Logistica sistemului de promovare a cercetării
economice, fiind prea ataşată empirismului, ar putea să fie sursa
amestecării planurilor de percepţie. Înţelegerea indistinctă a
palierelor de cercetare – unul centrat pe decelarea experienţei
teoretice şi celălalt focalizat pe experienţa practică – este favorizată
de cererea în expansiune a consultanţei manageriale. În primul caz
întemeierea conceptualizării este a priori, în cel de-al doilea caz se
operează deductiv, abstractizând realitatea. O magistrală cognitivă
este frecventată de logica sofisticată a cercetării ştiinţifice şi cealaltă
facilitează transportul de combustibil pentru motorul acţiunii
economice.
54 Marin Dinu

Cele două magistrale au direcţii paralele, sensul de mers fiind

invers şi consecvent logic: pe un sens dinspre idee spre idee şi pe
celălalt sens, dinspre fapte spre fapte. Analogia cu forma fizică de
magistrală cu dublu sens nu ne ajută să înţelegem chiar corect genul de
mişcare, pentru că înainte şi înapoi bunăoară, ca semnificanţi ai
sensului în circulaţia cunoştinţelor, se întâlnesc pe ambele direcţii.
Adică mişcarea înainte-înapoi are loc pe direcţia ideilor şi acelaşi tip
de parcurs se înregistrează şi în lumea faptelor. Este un fel de du-te–
vino al semnificaţiilor de întemeiere şi reîntemeiere, de la o idee sau
grup de idei la altă idee sau grup de idei, un transfer de conotaţii
reciproc validate având ca rezultat o valoare adăugată cognitivă.
Pe palierul acţional, transferul de semnificaţii are, pe de o
parte, consistenţa unei bune practici, cu potenţială rezonanţă pe
palierul ideilor şi, pe de altă parte, finalitate randamentală, care
redeschide balansul înainte-înapoi pe palierul experienţei practice.
Se configurează o autonomie a mişcării pe cele două paliere atât din
cauza substanţializării diferite, cât şi din cauza finalităţii mişcării, în
privinţa ideilor fiind vorba de modele explicative, iar în privinţa
faptelor fiind vorba de eficienţa acţiunii.
Avem aici o dialectică insuficient descifrată prin care se
întreţes căile de comunicare dintre cunoaşterea teoretică şi
cunoaşterea practică. Partea neclară este cum se produce tranzacţia
de conotaţii şi, mai ales, cum se produce fuziunea valorilor
cognitive între cele două magistrale. Probabil că s-ar putea ca
sugestiile logicii terţului inclus să ne ajute să vedem magistralele
cunoaşterii teoretice şi cunoaşterii practice în Economie ca pe benzi
de sens ale aceleiaşi magistrale. La drept vorbind, aici sunt sursele
care blochează cooperarea cognitivă şi ele au consistenţa suficienţei
profesionale.
Preferinţa pentru studiile gen expertiză este un fapt natural pentru
o economie a performanţei, dar îşi dovedeşte cu timpul limitele când
ambiţionează să suplinească activitatea de cercetare ştiinţifică. E ca şi
când un chirurg ar pretinde că fişele de consemnare a observaţiilor
asupra unui organ operat ţin loc de cunoştinţe fundamentale în ştiinţa
medicală. Pentru a genera ştiinţă, colecţia de observaţii, valoroasă
Editoriale 55

pentru momentul critic al intervenţiei pe un caz particular, trebuie să-şi

probeze validitatea nu într-un context definit ontologic, ci într-unul
epistemologic. Inserţia în discursul ştiinţific este o problemă
rezolvată de coerenţă în corpusul conceptual de bază. Această probă
este şi ea preliminară unei testări a consistenţei epistemice prin care
se desenează teritoriul de relevanţă şi se certifică potenţialul cognitiv.
Diferenţialul dintre cele două etaje ale cogniţiei economice ţine
de faptul că ştiinţa colonizează lumea ideilor, iar expertiza îşi are
habitatul în lumea faptelor. Orizontul conceptual al abordării tip
cercetare ştiinţifică are ca unitate de măsură ideea relevantă în
reproducţia de idei generice, pe când studiile de tip expertiză sunt
interesate de avansarea de soluţii concrete, specifice problemelor
conjuncturale, de politică economică.
Complementaritatea nu trebuie să fie o cale de confuzionare a
planurilor referenţiale şi nici de opţiune pentru substituirea
perspectivelor. Complementaritatea semnifică esenţa circulară a
cunoaşterii, în care principiul cauzalităţii univoce se relativizează în
spaţiul de acţiune al haosului determinist care structurează
experienţa teoretică şi experienţa practică, ideile şi faptele.
Pregătirea pentru fragmentarea epistemologică a venit în ştiinţa
economică pe traseul autonomizării disciplinelor academice şi al
tunelizării învăţământului de specialitate. Consecinţa sociologică a
fost dublă: microdimensionarea competenţei şi instalarea autismului
în comunitatea economicienilor. Vehiculul comunicării ştiinţifice a
fost avariat, iar transferul de cunoştinţe liniarizat. Transferul
cognitiv s-a efectuat între vecinătăţile metodologice interesate de
randamentul pe termen scurt. Funcţia-obiectiv a sintezei s-a activat
cel mult pe spaţiul acţional circumscris luării deciziei curente.
Coerenţa tridimensionalităţii temporale a evoluţiilor a fost un fapt
întâmplător.
Imaginea roţii dinţate dintr-un angrenaj aflat dincolo de rama
cognitivă ilustrează cel mai bine starea ştiinţei economice.
Cunoaşterea punctiformă, asumpţia ştiinţificităţii autoreglementate
şi studiile de expertiză au devenit reproductive, dislocând practicile
specifice de cercetare, mai ales pe cele de natură fundamentală.
Ceea ce mai rămâne din Economie, ca matrice a semnificanţilor
56 Marin Dinu

conceptuali ai stării de raţionalitate integrale, certificabilă ca

tranzacţie intersubiectivă a utilităţii, este evadarea în instrumentarea
gestată de pragmatism.
Partea proastă este că, sub presiunea explicitării politicilor la
zi, nu poate să evite căderea în ideologie.

Reducţionismul ideologic

„Lipsirea Economiei de colaborarea cu

ideologiile ar transforma-o într-un reţetar alchimic al
avuţiei, o ştiinţă a laboratorului individual unde lumina
nu se aprinde pentru că ar compromite fertilitatea
întunericului.”

Forma cea mai controversată de parcimonie – ca expresie a

neoreducţionismului postmodern – este construirea analizelor în
autosuficienţa ipotezelor teoriei mainstream. Extensia comunităţii
ştiinţifice care practică ideile acestei teorii, oricare ar fi ea şi oricând
s-ar fi aflat aceasta în poziţia tutelară, a însemnat o exagerare, atât
prin referinţe, favorabile sau nu, cât şi prin fluxul de abordări ce
configurează politicile economice. Convenţionalismul metodologic
este în sine simplificator, dar când vine dinspre o singură teorie
atinge forme excesive.
Aici nu este vorba doar de faptul că o teorie ocupă epicentrul
conceptualizării în economie, ci şi de faptul că alternativele sunt
periferizate în funcţia lor de contrazicere a adevărurilor absolutizate
partizan. Uniformizarea referenţială destramă în această situaţie
contraargumentul raţional. Pe calea discursului deductiv se
insinuează ideologia. Reflexul său social este totalitar.
Tendinţă aproape imanentă cercetării în Economie,
contaminarea ideologică are surse multiple, deşi importante par să
Editoriale 57

fie două: prima, orgoliul aplicării soluţiilor unei analize pentru a i se

recunoaşte valabilitatea practică şi, a doua, dependenţa structurilor
instituţionalizate ale cercetării de finanţarea ordonată politic. În fapt
este vorba despre aversul şi reversul aceleiaşi monede, natura
umană, a cărei circulaţie străbate magistralele condiţiei umane
(muncă, lucru, acţiune) în formulă tranzacţională. Economicianul
mânat de notorietate cu orice preţ, inclusiv moral, şi sistemul
societal axat pe raţionalitatea pieţei, cu deosebire în privinţa
alegerilor publice, sunt părţile aceluiaşi mecanism al compromisului
preferat de ideologii.
La intersecţia interesului economicianului pentru accesul la
logistica oficială, aferentă instituţiilor politice (pentru promovarea şi
trăirea cotidiană a notorietăţii), cu interesul sistemelor puterii pentru
cauţionarea ştiinţifică a liniei lor de conduită se instalează
convertirea ideologică a demersului raţional.
Funcţionarea acestei convecţii are caracter istoric şi ia valori
paroxistice în epocile în care se manifestă preferinţa pentru teorii
societale unidimensionate perfect. Exemplul de manual cu
experimentul socialist nu este nici singurul şi, din păcate, nici
primul şi nici ultimul.
Construcţiile societale pe un singur criteriu ordonator, aplicat
invariabil la configurarea structurii funcţionale şi a contextului de
supradeterminare randamentală a gestiunii puterilor, îşi găsesc în
teoria capitalismului corporatist, bunăoară, o actualizare de
chinogramă. Cercetarea economică se focalizează strict pe nuanţele
acestei perspective teoretice, ieşită din parcimonia ideologică de
ultimă oră, căutând calea scurtă a notorietăţii impuse. Întreaga
arhitectură a confirmării rezultatelor cogniţiei economice lucrează
pentru încurajarea ca tendinţă a cercetărilor inspirate de obiectivele
acestei teorii societale. Pentru a fi în cărţi, cum se spune destul de
simptomatic, nu există decât calea conformării la trend şi mulţi
ajung să procedeze în consecinţă.
Problema dacă poate fi ocolită această cale rămâne nebuloasă,
oricum până acum nu sunt recunoscute soluţii corecte. Este adevărat
58 Marin Dinu

că nu poate fi tranşată foarte exact specificitatea demersului

cognitiv, reflexivitatea procesului ca atare este inextricabilă, ceea ce
este raţional neputând fi radical separat de ceea ce este emoţional în
judecarea cauzelor şi scopurilor individuale. Nu se poate exersa o
cunoaştere ruptă definitiv de reflexele condiţionate emoţional ale
subiectivităţii, cu atât mai greu de cele ale intersubiectivităţii
tranzacţionale privind roluri şi statusuri.
Este aici de constatat un fel de blestem prometeic, cercetarea
economică rămânând veşnic înlănţuită de stânca dură a
reducţionismului ideologic. La drept vorbind, Economia nu poate să
iasă de sub presiunea timpului său. Ştiinţificitatea ei vine pe un
traseu special, în bună parte lustruit şi de tălpile intereselor politice.
Din acest punct de vedere este întemeiată logic denumirea de
Economie Politică dată ştiinţei economice.
Gradul de ştiinţificitate priveşte o dublă măsură: realismul
problemei căreia i se propun soluţii şi efectul de bunăstare generat
de soluţionare. În situaţia tratării unor probleme a căror rezolvare
înseamnă efecte cu altă consistenţă, deşi pare că se trădează poziţia
ştiinţei, rămâne să se evalueze relevanţa consecinţelor propagate din
perspectivele sociologiei sau politologiei.
Într-un fel sistemic toate ştiinţele sociale concură la înţelegerea
universului antropic.
Cumva neobişnuit pentru experienţă nu trebuie să se opereze
cu sensul limitat randamental al contribuţiei cognitive a Economiei
pentru a i se conserva acesteia calitatea de ştiinţă. Raportată la
aliniamentele condiţiei umane funcţia de raţionalitate a Economiei
se judecă în termenii substanţiali specifici muncii, lucrului şi
acţiunii, adică randamentul se măsoară concret. În acest teritoriu
Economia este experimentală, iar fenomenologia ei este
praxiologică.
Altfel arată sensurile efectelor cognitive când Economia
operează în universul fluid al naturii umane, unde funcţia de
raţionalitate vizează categorii ale înţelegerii şi explicaţiei, se încarcă
cu abstracţii şi se asociază cu celelalte forme ale cunoaşterii
Editoriale 59

complexităţii socialului, fie ele interesate de adevăr materializabil,

de reţete de control al puterii sau de motivaţia plurivalentă a
comportamentelor umane. Lipsirea Economiei de colaborarea
naturală cu ideologiile ar transforma-o într-un reţetar alchimic al
avuţiei, o ştiinţă a laboratorului individual unde lumina nu se
aprinde pentru că ar compromite fertilitatea întunericului.
Singura vocaţie ce trebuie să fie mereu reconfirmată este ca
Economia să întrevadă sursele alternative de lumină. Ea rămâne pe
deplin în roba ştiinţei atât timp cât face vizibilă simplificarea
ideologică a realităţii şi nu sufocă accesul la diversitatea mijloacelor
de realizare a funcţiei randamentale. Trebuie să arate, totodată, calea
pe care avuţia rămâne sursa generatoare de bunăstare testată după
legea numerelor mari.
Orice teorie care structurează temporar mecanismele
operaţionale ale componentelor condiţiei umane are semnificaţie
episodică, şirul infinit al faptelor randamentale fiind compus din
submulţimile performanţelor antitetice ale naturii umane.

Criza gnoseologică

„S-ar putea să fim în situaţia unei crize de sistem

tocmai pentru că este afectată viziunea întemeietoare a
contextului modern, structurarea civilizaţiei.”

Nu este greu să realizezi faptul că actuala criză se revarsă

dinspre relevanţa economică spre alte teritorii, inclusiv cel al
cunoaşterii. Cel mai ciudat aspect de contagiune priveşte modelul
cunoaşterii, chiar fundamentele lui intelectuale, spaţiul, timpul şi
cauzalitatea. Aceasta reprezintă semnul că ar putea să fie vorba de o
60 Marin Dinu

criză de sistem tocmai pentru că afectează viziunea întemeietoare a

contextului modern, structurarea civilizaţiei.
Implicaţiile cele mai inedite survin pe calea sublimării
artificialului reprezentat de virtualizarea spaţiului şi al dislocării de
către acesta a spaţiului empiric. Crizele anterioare au vizat
configurări cu tendinţe extreme doar ale spaţiului empiric, cum ar fi
ordonarea sa exclusiv ierarhică sau centrifugarea violentă a
periferiei. Astăzi spaţiul virtual inventat cu scop randamental
minimizează ca sursă a valorii adăugate spaţiul empiric. Într-un fel
ideal, valoarea adăugată ascultă de principiul câştigului maxim pe
termen scurt, fiind consecinţa combinării unor factori virtuali în
esenţă.
Banii fictivi, de exemplu, constituie instrumentul preferat al
căii speculative specifice economiei postindustriale. Leverage-ul
bancar, alături de practicile fictivizării creşterii valorii activelor,
short selling-ul şi altele întreţin ţesătura economiei de cazinou, unde
– se ştie – succesul presupune jocul la cacealma. Regulile în spaţiul
economic virtual sunt invizibile sau voluntare. Piaţa duală bancară
sau piaţa frenetică a derivativelor sunt străpungerile instrumentale
ale virtualizării valorii. Sunt performanţe ale transformării
economiei în scop, câştigului cu orice preţ, inclusiv al vidării
finalităţii sociale a economiei, nemaifiindu-i necesară condiţia
firească de mijloc al bunăstării pe care o are economia.
Extensia economiei valorii virtuale duce la paroxism
configurarea monopolistă a pieţelor financiare. Structura economiei
lumii se aranjează antitetic între centrul restrâns şi periferia tot mai
extinsă, se defuncţionalizează, prin polarizare financiară, economia
reală şi se blochează liftul emergenţei. Dependenţa cronică de centru
a periferiei acumulează tensiuni sociale şi exhibă riscul tranşării prin
violenţă a poziţionării faţă de sursele dezvoltării. Dimensiunea
empirică a spaţiului economic postindustrial este rezultatul recesiv
al principiului alocativ după minimizarea costurilor muncii.
Fundamentele reale ale economiei sunt diminuate de expansivitatea
virtualizării mijloacelor câştigului.
Editoriale 61

Criza declanşată în inima economiei postindustriale, după

valurile criziale începute cu aproape două decenii în urmă odată cu
spargerea bulei dotcom-urilor, a ajuns să fie o dublă criză, a pieţelor
şi a statelor deopotrivă. Dintr-o contagioasă eşuare a pieţelor,
posibilă de corectat prin apelul la fondul istoric experienţial al
statulului, lumea trăieşte şocul eşuării statului ca instrument raţional
de gestiune a dezvoltării. Neobişnuita situaţie este de două ori
paralizantă pentru atitudinea raţională: întâi pentru că pieţele au
prins în malaxorul câştigului pe termen scurt puterea statului prin
regula too big to fail şi apoi pentru că statul s-a retras singur în
poziţia defensivă left to pay the bill.
Aşa se face că timpul a devenit prin această criză un vehicul de
transfer intergeneraţional al costurilor, practic fiind vorba despre cea
mai riscantă externalitate, a plăţii facturii bunăstării generaţiilor din
prezent în răspunderea generaţiilor viitoare.
În fine, implicaţiile crizei asupra fundamentelor gândirii şi
cunoaşterii se regăsesc sub forma multiplicării decorelărilor dintre
procese sau tendinţe, chiar al ecranării legăturilor cauzale. Boom-ul
financiar ajuns balon speculativ este rezultatul răsturnării
raporturilor dintre diferite sectoare ale economiei. Funcţia
economică a statului a fost subordonată de piaţa financiară,
economia sectorului public de către economia sectorului privat. Pe
acest fond a fost posibilă înregistrarea unor tendinţe contrariante de
genul superrandamentului pieţelor financiare, în timp ce îndatorarea
statelor explodează, creşterea inflaţiei în timp ce dobânda de politică
monetară tinde spre sau chiar este zero, după ce de decenii bune
coexistă şomajul ridicat cu creşterea economică.
Relaţiile cauzale sunt puternic pervertite de fenomenul
speculativ, ducând la decuplări de sensuri evolutive, inclusiv dintre
productivitate şi venituri, frizând dizolvarea regulii securităţii
sociale.
62 Marin Dinu

Negativul lumii

„Activitatea economică este goală de conţinut

fără existenţa ţesăturii fine dintre motivaţia individuală
pentru câştig şi împlinirea socială a aşteptării de
prosperitate.”

Apelul insistent la încredere în sistem este altceva decât se

speră: trădează întemeierea discutabilă a conceptualizării în
Economie pe principiul individualismului metodologic. Situaţia nu
diferă de cea a Sfântului Oficiu, care a fost creat să scape, ducându-i
la rug, pe unii indivizi de persistenţa ca fenomen social a credinţei
lor religioase. Eşafodajul teoretic al Economiei, centrat pe reducţia
comportamentului cu funcţie randamentală la un singur reper, cel al
motivaţiei individuale, transformă câmpul acţional uman într-o
centrifugă de externalităţi negative.
Perspectiva pieţei ca spaţiu de raţionalitate economică este
încapsulată în calculele bazate pe aşteptări individuale, care, în mod
contrariant, nu generează doar comportamente raţionale. Acest
mecanism aduce cu sine tendinţa speculaţiei, ceea ce înseamnă, la
extrem, ruperea adevărului economic de orice referenţial empiric.
Dar şi tranşarea participanţilor la piaţă în câştigători şi perdanţi, iar
în plan societal între incluşi şi excluşi, după principiul avuţia face
puterea. Adică, simplu spus, individualul dizolvă socialul, copacul
înlocuieşte pădurea.
În fapt, ceea ce interpretăm ca piaţă este o proiecţie lipsită în
bună măsură de raţionalitate economică pentru că se manifestă ca un
complex de tranzacţii care funcţionează în condiţii de pierdere
pentru marea majoritate a actorilor pieţei.
Editoriale 63

Acest defect conceptual a fost sesizat chiar de întemeietorul

Economiei, Adam Smith, care a sugerat că înţelegerea funcţionării
spaţiului de raţionalitate economică presupune balansarea fină între
intenţii randamentale şi consecinţe transindividuale, adică sociale.
Tema străbate perioada placentară a capitalismului, interesată de
fundamentele etice ale câştigului. Formula inspirată a convingerii că
doar ceea ce este bun pentru societate este bun şi pentru capitalist
explică, de altfel, succesul noului mod de a produce avuţie.
Limitarea drastică a mărimii dobânzii, bunăoară, s-a dovedit în zorii
capitalismului tocmai măsura moderării accesului la resurse
destinată să evite polarizarea excesivă a societăţii.
Naşterea teoriei capitalismului nu a fost – şi nici nu avea cum
să fie – moşită de individualismul metodologic. Capitalismul
originar a avut o audienţă galopantă tocmai că s-a arătat sensibil
pentru consecinţele sociale ale economicului. Intenţia umană pentru
câştig era ranforsată de raţionamente morale în dublu sens, al lipsei
de ostentativitate a celui care câştigă şi al atitudinii morale, a
generozităţii acestuia pentru cel care pierde.
Sensul profund al conceptelor primare ale Economiei ţine de
consolidarea lor pe pilonii individuali ai iniţiativei randamentale
văzuţi ca susţinând avantajul construcţiei unui întreg care este
societatea. Câştigul individual este posibil de valorificat în planul
confortului doar în context general, altfel el contrazicând chiar
bazele vieţii.
Absurditatea câştigului de unul singur a reuşit să fie evitată de
pionerii capitalismului nu pentru că era interzisă de preceptele
religioase, ci pentru că logica prosperităţii a impus adevărul
condiţionării avuţiei de repere sociale. Interindividualismul,
presupus de individualismul metodologic, acoperă formal esenţa
relaţiilor sociale concentrate în jurul avuţiei. Atomizarea societăţii
este o parcimonie excesivă, chiar dacă ea este o ipoteză esenţială în
formalizarea calculelor randamentale.
Ceea ce lasă în afară formalizarea este chiar sensul social al
scopului pe care îl botezăm neutru profit. El este un efect distributiv
64 Marin Dinu

atât în privinţa rolurilor între factori randamentali, dar şi a

consecinţelor combinării lor randamentale, ceea ce atrage după sine
perspectiva relaţionării corecte individ–societate. În fond, bazele
etice ale acţiunii economice se situează în spaţiul definit de această
relaţie naturală.
Până la urmă activitatea economică este goală de conţinut fără
existenţa ţesăturii fine dintre motivaţia individuală pentru câştig şi
împlinirea socială a aşteptării de prosperitate. Într-un context social
lipsit de şansa prosperităţii spaţiul de raţionalitate economică este
propriu-zis vid. Prosperitatea, cu geamăna ei bunăstarea au sens
contextualizat social. Prosperitatea şi bunăstarea nu sunt concepte
sihastrice.
Monopolul se arată a fi consecinţa desensibilizării faţă de
echilibrul structural, chiar ca expresie a bunului-simţ, venită din
teritoriul experienţial hegemonizat de individualismul metodologic.
Piaţa tinde, astfel, să piardă contactul cu sfera de semnificaţii
emanată din perspectiva de fiinţă socială a omului, ea operând prin
excludere de factori şi costuri în realizarea câştigului, deci
împingând evoluţia la polarizarea maximă specifică monopolului.
Piaţa transformată în mecanism antiprosperitate naşte monştri!
La drept vorbind, monopolul este expresia firească a
individualismului metodologic, dar care are o consecinţă nefirească
în anularea dimensiunii participative specifice finalităţii sociale a
economicului. Falsificarea epistemologică duce la falsificarea
bazelor ontologice ale lumii, hrănite din diversitatea cooperativă a
realităţii, căci piaţa monopolistă reduce relevanţa existenţei părţilor
exclusiv la consistenţa câştigului material.
Monopolul ţinteşte prosperitatea prin excludere socială, deşi
capitalismul s-a născut ca reţetă a includerii individuale în zona
prosperităţii. Individualismul metodologic este un principiu cinic
destinat unei lumi care caută tragedia: economia de piaţă devine
societate de piaţă. Toate scopurile ajung să fie randamentale în sens
materialist, modelul capitalist de societate fiind corporaţia cu
comportament de monopol social.
Editoriale 65

Consecinţa? Traseul hominizării se închide în individualismul

metodologic.

ianuarie-decembrie 2012

Inter-regnum

„Dacă Dumnezeu s-a dovedit îngăduitor cu

diversitatea de intensitate a conformării la destin a
oamenilor, pieţele exclud pe cei care nu sunt oricând,
oriunde şi, mai ales, oricum adaptabili. Liberalizarea nu
mai este tolerantă. Piaţa proclamă: Statul sunt Eu!”

Viziunea fondatoare a modelului înţelegerii şi explicaţiei

mersului lumii a ajuns să fie constituită din precepte care desfid
esenţa evoluţiei naturale, organice. În economie speculaţia tinde să
înlocuiască munca, iar în viaţa individului iluzia destramă
realitatea. Prezentul consumă din viitor justificându-se că
66 Marin Dinu

favorizează drepturile omului. Libertatea comerţului centripetează

avantajul competitiv şi centrifughează idealitatea dezvoltării.
Ambalajul teoretic este corect politic, dar practicile conservă
disparitatea. Economia concentrează bogăţia în ritm alert, societatea
însă nu scapă de sărăcie.
Reperele cunoaşterii s-au fluidizat sub noianul de contrarietăţi.
Calea pe care se insinuează disonanţele a fost pregătită prin faptul că
acţiunea cotidiană a fost scoasă de sub matricea discernământului
echilibrat de valori etice. Câştigul n-a mai fost judecat ca fiind
normal doar în condiţiile în care există realmente un bine al
fiecăruia. Egalitatea de şanse a ajuns o soluţie a perdanţilor.
Materialismul şi-a atins extensia antiumană, devenind raţiunea de a
fi a sistemelor sociale. Întregul univers uman a dus astfel la
consecinţe antitetice, intenţia de bine fiind pervertită în sursă
crizială.
Sentimentul disfuncţionalităţii în actuala configuraţie a lumii
are o bază în determinismul ideologic. Expresia frustă a tabloului
este rezultanta unei mişcări izvorâte din străfundurile resuscitate ale
experimentelor societale. Ţinte nenaturale, de genul aşteptărilor
pieţei, structurează traiectoria sistemelor acţionale. În imperiul
intercondiţionărilor materialiste ale câştigului cu orice preţ cauzele
sunt înlocuite de motive, iar intenţiile ţin loc de legităţi. Ordinea este
o problemă de ambiţii personale transferate formulelor de putere.
Pe acest teren statele se sacrifică în gestiunea pieţelor, pe când
pieţele ocupă poziţiile deciziei democratice. Realitatea se închide tot
mai mult în cadre teoretice obsedate de randamental, iar
performanţa se certifică în orizontul timpului foarte scurt. Libertatea
se particularizează, în timp ce puterea se economicizează, iar
bunăstarea se desocializează. Apare un mecanism global prin care
pieţele impun funcţiile statului. Prin corporatizare, capitalismul
ajunge societate de piaţă.
Comportamentul paroxistic al ideologiei pieţei devenit
corporaţionism anunţă blocarea distrugerii creatoare. Lumea s-a
fixat în modul excepţional al soluţiilor de supravieţuire reprezentat
Editoriale 67

de principiul scopul scuză mijloacele. Inovarea nu mai are miza

creşterii productivităţii factorilor, ci speculaţia ca sursă a valorii
adăugate. Pieţele nu mai ţin la statutul lor natural de spaţiu al
raţionalităţii economice, transformându-se în generatoare de
virtualizare a valorii.
Străpungerea în direcţia fictivizării factorilor economici
anulează sensul concret al activităţii economice. În acest univers al
convenţiilor abstracte omul este un corp derizoriu. Într-o lume
centrată pe câştig, viteza avuţiei lasă mult în urmă confortul. Acesta
este paradoxul inerent al dezvoltării pieţelor pe solul socialului şi
consecinţa fatală a corporatizării statului. Prosperitatea ajunge o
temă de decor pe străzile cu magazine exclusiviste. Statistica ne
oferă bogăţia ca distribuţie medie, în locul coeficientului Gini.
Recursul la intervenţionismul statului în salvarea pieţelor este,
în acest context, tolerabil. Reacţia lentă a statului epuizat financiar
de a asigura continua susţinere a apetitului pentru câştig al pieţelor
tocmai salvate este însă de netolerat. Statele ajung să se îndatoreze
pentru evitarea eşecului pieţelor şi să se supraîndatoreze pentru
asigurarea profitabilităţii pieţelor. Economia recentă nu mai
cunoaşte, cum era firesc, metoda concurenţei pe pieţe, ci concurenţa
pieţelor pentru controlul funcţiilor statului. Un stat este bun doar
dacă devine anexa pieţelor. În rest este declarat falimentar. Astfel,
cetăţeanului nu-i rămâne decât să trăiască în inter-regnum-ul dintre
îndatorarea statului şi profitul pieţelor.
Capitalismul a devenit corporaţionism. De la sfârşitul îndelung
pregătit al istoriei adversative la agonia stimulată a echilibrelor
funcţionale dintre state şi pieţe se insinuează o gaură neagră în
raţiune. Credinţa în forţa supraumană a pieţelor depăşeşte ca impact
credinţa în supranatural. Dacă Dumnezeu s-a dovedit îngăduitor cu
diversitatea de intensitate a conformării la destin a oamenilor,
pieţele exclud pe cei care nu sunt oricând. oriunde şi, mai ales,
oricum performanţi... împotriva oricui, se poate spune, evident
riscând parafraza la zicerea unui ilustru finanţist român.
68 Marin Dinu

Liberalizarea nu mai este tolerantă. Piaţa proclamă: Statul sunt

Eu!
Corporaţionismul nu suportă libertatea.

Goliat

„Sistemele economice îşi justifică raţiunea de a fi

prin regula cantitativă a lui tot mai mult şi mai repede,
sistemele politice ţintesc controlul absolut, cele culturale
cochetează cu globalismul, iar cele religioase îşi
revendică universalismul.”

Creşterea se arată a fi o trăsătură comună sistemelor naturale şi

a celor artificiale. Diferenţa constă în faptul că sistemele artificiale,
create de om, au tendinţa să nu urmeze măsura bunului-simţ în
creştere.
Într-o pădure multiseculară, copacul care strică ritmul general
de creştere nu rezistă. O pădure dăinuieşte peste vremuri când
arborii cresc în ritmuri aproape egale. Ceea ce rămâne prea mic sau
ajunge prea mare faţă de media înălţimii tuturor copacilor iese din
joc. Asta nu înseamnă că unele păduri nu sunt mai înalte decât altele
sau că într-o pădure nu există specii de alte dimensiuni. Problema
este că aceeaşi specie constituie o pădure durabilă, după principiul
accesului egal la resurse de lumină şi umiditate.
Natura este un principiu democratic al înţelegerii necesităţii.
Lanţul trofic funcţionează după regula dezechilibrului favorabil
fiecăruia. Natura se întemeiază pe bunul-simţ al proporţiilor vitale,
singurul secret al reuşitei fiind convieţuirea.
Dacă în tot ceea ce este natură vie creşterea se află sub semnul
armoniei aritmetice, cu excepţia cazurilor întâmplătoare de
Editoriale 69

comportament canceros, în lumea creată de om, cu dimensiunile ei

multiple de tip economic, politic, cultural, religios etc., creşterea
urmează trendul progresiei geometrice. Sistemele economice îşi
justifică raţiunea de a fi prin regula cantitativă a lui tot mai mult şi
mai repede, sistemele politice ţintesc controlul absolut, cele
culturale cochetează cu globalismul, iar cele religioase îşi revendică
universalismul.
Pentru faptul că îşi supralicitează funcţiile, sistemele artificiale
cunosc declinul, ele sunt marcate de ciclul implacabil creştere-
descreştere. Tot ceea ce ajunge să crească mai mult decât este
necesar măsurii proporţionale dintre cauză şi efect, dintre intenţie şi
consecinţe sau dintre motive şi scop se autodistruge mai devreme
sau mai târziu. Disparităţile flagrante dintre ipoteză şi concluzii
indică inconsistenţa logică. Abaterile prea mari de la medie a
valorilor de intrare şi de ieşire arată precaritatea structurală a unui
sistem. Ceea ce devine prea mare omoară diversitatea şi are tendinţa
să fie suficient sieşi. Monopolul, de pildă, uniformizează prin
masificare, demotivează prin centralizare şi subordonează prin
putere.
Lumea dă dovada că optează pentru Goliat. Prin tot ceea ce
face se insinuează admiraţia pentru Goliat. Această înclinaţie spre
urieşesc ţine de fibra materialistă a omenirii. Ea ilustrează ambiţia
de a i se recunoaşte puterea demiurgică. Este efectul ruperii
lanţurilor cu care natura a ţintuit-o de stânca raţiunii şi raţionalului.
A fi prea mare este scopul a cărui atingere îi certifică omenirii
eliberarea. Libertatea a pornit cu sensul de cucerire a naturii. Ţinta
omenirii este să iasă din natură, să fie o supranatură prin dimensiuni
şi costuri. Ilustrarea supranaturii este diversă, de la capacitatea de
distrugere (în fapt, de autodistrugere) şi până la risipa resurselor.
Cumva simptomatic, supranatura creată de omenire are
consistenţa imploziei. Ceea ce devine prea mare cade sub propria
greutate. De la imperii la companii globale, regula prăbuşirii a
funcţionat implacabil. Istoria omenirii este, în esenţă, istoria creşterii
70 Marin Dinu

şi descreşterii structurilor supradimensionate. Acolo unde creşterea a

fost spectaculoasă a urmat o cădere şi mai spectaculoasă.
Economia globală, ca formulă preferată a puterii de creaţie a
omenirii, sfidează regula bunului-simţ natural. Pieţele au devenit
atât de mari încât aliniază totul pretenţiilor lor. Societatea se
organizează după principiile pieţelor. Băncile şi-au înălţat atât de sus
puterea de influenţă încât statele plătesc tribut pe existenţă. Totul
trebuie să se transforme în profit. Polarizarea paretiană a veniturilor
tinde la limita absurdului: 1 la 99! Acum pare o epocă de aur aceea
în care zece la sută din populaţie deţinea nouăzeci la sută din avuţie.
Goliat îşi ia revanşa!

Confuzii tăcute

„În modelul său explicativ privind funcționarea

spațiului de raționalitate numit piață, Economia se lasă
manipulată, prin faptul că acceptă deplasarea
accentelor în privința rolului și statutului factorilor din
ecuația producerii avuției, de sensibilitățile ideologice
predominante.”

Asertarea în știința economică nu recurge în mod invariabil la

întemeierea obiectuală a adevărului și la testarea empirică a
ipotezelor. Specificitatea cogniției în Economie presupune
înlocuirea experimentului cu observarea cauzelor și a consecințelor
Editoriale 71

realității economice pe serii mari de date. Dar, mai presupune și

altceva, cu mult mai greu de acceptat pentru gândirea rațională:
credința în explicarea mersului lucrurilor, ca și acceptarea formelor
de manifestare subiectuală în înțelegerea cauzalității. Așteptarea,
bunăoară, ajunge să aibă funcție formatoare de atitudini. Această
constituție cognitivă permisivă influențelor fluide, de natură
discretă, a ceea ce economiștii au numit spirite animale, constituie
pentru experimentaliștii raționaliști o probă indubitabilă că
Economia nu este o știință matură.
Semnul cel mai derutant al neortodoxiei modelului cunoașterii
intelectuale cu care operează Economia îl oferă asumpția că sistemul
economic clădit pe preeminența factorială a capitalului are un
comportament imanent autocorectiv. Această viziune larg răspândită
în mediul intelectual al economiștilor pare să elimine specificitatea
fenomenelor economice, supuse cauzalității stocastice, instituind o
supradeterminare, gen mâna invizibilă, responsabilă de continuitate.
Forma cea mai evidentă invocată ca temei al capacității sistemelor
economice capitaliste de autoreglare este recurența profitului și
difuzarea prosperității. Dar, este așteptarea infailibilității autoreglării
o cale cognitivă atunci când se manifestă criza economică? Sau,
altfel formulat, așteptarea, ca fundament al încrederii în
autocorecție, este o sursă a acceptării pierderilor? Desigur, există și
un corolar complet evitat al întrebării: Care este sursa corecției?
Întrebările par pricinoase dacă ne ghidăm după raritatea punerii
lor în dezbaterile privind consistența teoriei economice și inutile
științific când constatăm că răspunsurile se încarcă de perspective
ideologice. Cum s-ar spune, nu încape îndoială unde jocurile sunt
făcute de credință. Consecința acceptării, în privința cauzalității, a
unui mod diferit de cunoaștere intelectuală a fenomenelor
economice bulversează, pur și simplu, starea epistemică a corpului
de cunoștințe economice.
Structurarea conceptuală a științei economice în perimetrul
definit de procedurile logicii de validare a adevărului specific
științelor naturii nu este întru totul posibilă. În esență, Economia are
72 Marin Dinu

ca obiect comportamentul uman justificat randamental, fără ca

acesta să aibă în exclusivitate cauze obiective. Desigur, acest fapt
pare să fie în contradicție cu percepția că Economia se ocupă de
starea de raționalitate a acțiunii umane. Nedumerirea survine
datorită acceptării unei surse nonraționale a stării de raționalitate,
care caracterizează piețele evoluate, cum sunt cele financiare, care
duc la apariția și dispariția baloanelor speculative.
Păstrând proporțiile între sursele raționale și nonraționale,
obiectuale și subiectuale ale comportamentului uman așa cum sunt
ele în realitate, Economia nu ar avea o problemă de logică, ci una
epistemologică: păstrarea proporțiilor naturale și în arhitectura sa
conceptuală, înainte de toate în modelele explicative propuse.
Excesele comportamentale își au determinarea în excesele
întemeierii înțelegerii doar pe anumite surse ale comportamentelor,
neluându-se în calcul altele de aceeași relevanță. Evidențierea în
modelele explicative doar a unor surse generează fenomene de
disonanță cognitivă, una spunând teoria și alta recomandând bunul-
simț teoretic izvorât spontan din contactul cu realitatea.
Complicația, până la urmă, trimite la statutul științei
economice, cu o notă gravă în ceea ce privește clarificarea a ceea ce
se înțelege a fi caracterul științific al cunoașterii economice. Unde
asumpția legității autoreglării devine esențială în construcția
explicațiilor se face abstracție de esența subiectuală a fenomenelor
economice. Ca atare, tranșarea în favoarea, spre exemplu, a
imanenței efectelor randamentale are sens de eliminare din modelul
explicativ a cauzelor fundamentale de natură stocastică, originate în
comportamentul subiectiv. Rezultanta epistemică este concordantă
cu viziunea raționalistă, dar în perfectă contrazicere cu obiectul
cunoașterii economice.
Ciudățenia survine din direcția unei nevoi nonștiințifice, al
cărui scop este să evite îndoiala în virtuțile sociale ale sistemelor
economice generatoare de ordine prin raportare la un principiu
preeminent, dacă nu unic. În fapt, este vorba de o inconsecvență
logică, de schimbare a planurilor de referință, de la cel economic (al
Editoriale 73

producerii avuției) la cel societal (al gestiunii puterii). În modelul

său explicativ privind funcționarea spațiului de raționalitate numit
piață, Economia se lasă manipulată, prin faptul că acceptă
deplasarea accentelor în privința rolului și statutului factorilor din
ecuația producerii avuției, de sensibilitățile ideologice
predominante. Efectul este absurd pentru că se pun în opoziție
conflictuală ireductibilă (antinomică) sisteme care sunt cel mult
antitetice (economie versus societate, piață versus stat) pornind de la
opțiunea ideologică în favoarea fie a factorului capital, fie a
factorului muncă.
Modul în care se face acest lucru este și el absurd: se declară că
un produs al omului (capitalul și sistemul societal centrat pe el) este
cauza primă a realității. Așteptarea ca să se întâmple ceva este o
cerință irațională de a nu face nimic. Adică să se golească de
conținut condiția umană, fără acțiune aceasta nemaifiind în
rezonanță cu natura umană.

Economia mistică

„Lumea închipuită de Economie pare să fie

Grădina Edenului, unde totul venea de la Dumnezeu,
oamenii dinaintea păcatului cunoașterii neavând altceva
de făcut decât să aștepte ritmurile naturale ordonate cu
mâna invizibilă care se mișcă din voința și puterea
Creatorului.”

Construcția teoretică a Economiei pe asumpția autoreglării are,

pe lângă inconsistență logică datorată vidării relației cognitive
subiect-obiect, multiple inadecvări epistemice. În esență, acestea din
74 Marin Dinu

urmă derivă din credința că intersubiectivitatea nu este sursa

explicită a proceselor economice. Viziunea Economiei asupra
propriului obiect pornește, astfel, de la ipoteza că originea
fenomenelor este extraumană, legătura cu componentele condiției
umane – muncă, lucruri, acțiune – este supradeterminată, iar
evoluția realității se întâmplă de la sine. Acceptând acest mod de
înțelegere, suntem în același raport indefinit ca și în cazul
gravitației: constatăm fără dubiu că este o forță universală, care se
manifestă obiectiv, nu i ne putem opune, nu știm care îi este sursa
sau cauza.
Această perspectivă cognitivă este pe cât de curioasă, pe atât de
periculoasă. Este curioasă pentru că nu este concordantă cu metoda
rațională de cunoaștere specifică științelor sociale și periculoasă
pentru că presupune drept esență a spațiului de raționalitate
inacțiunea. Lumea închipuită de Economie pare să fie, astfel,
Grădina Edenului, unde totul venea de la Dumnezeu, oamenii
dinaintea păcatului cunoașterii neavând altceva de făcut decât să
aștepte ritmurile naturale ordonate cu mâna invizibilă care se mișcă
din voința și puterea Creatorului.
Acțiunea umană, atât cea individuală, cât și cea socială,
constituie elementul fundamental al spațiului de raționalitate
economică, fiind cel care dă sens sistemului de producere a avuției.
Ca atare, fixarea modelului explicativ al Economiei în altceva decât
în sfera de semnificații temporale și contingente ale acțiunii umane,
ca formulă tranzacțională a intersubiectivității interesate de utilitate,
înseamnă o trădare a constituției epistemice a Economiei. Cu atât
mai mult se întâmplă acest lucru cu cât se insistă pe relevanța
autoreglării sistemului actual de producere a avuției, centrat pe
capital, prin deponderarea rolului factorului subiectiv, ipostaziat și
individual, și interindividual (social) ca agent nemijlocit al mersului
lucrurilor.
Pare să fie vorba de o deformare a perspectivei științifice
provenite pe filiera disputelor erodante privind dreptul divin de
control al puterii, transfigurată de această dată în principiul unic de
Editoriale 75

structurare a spațiului de raționalitate economică. Într-un fel

spectaculos, etosul ordinii politice influențează aranjamentele
ordinii economice atât de profund încât și arhitectura cogniției
economice se conformează preceptelor acesteia. Întemeierea
regulilor producerii avuției pe credința legitimității puterii nu doar
pervertește fundamentul rațional al cunoașterii economice, ci și face
derizoriu orice principiu logic, pentru construcția conceptuală a
Economiei devenind suficiente, astfel, doar așteptările puterii.
Spațiul de operare a principiilor puterii devine absolut prin fuziunea
cu spațiul oligopolic al avuției, rezultatul fiind sursa cea mai activă a
reproducerii viziunii privind mersul implacabil, de la sine al
economiei.
Într-o astfel de exagerare paroxistică încap toate exagerările
posibile, cu scopul invariabil de a susține credința în potențele
divine ale factorului capital de a garanta dreptul natural al forței de
muncă la capitalizare. Opțiunea capitalistă nu are nevoie de aceste
exagerări ale superiorității sale nu atât pentru că oricum alternativele
au eșuat, cât pentru a-și putea întări eficiența lăsând deschisă
posibilitatea alternativei. Teoriile care avansează tema superiorității,
spre exemplu, originarea capitalismului în gena umană, pe lângă
faptul că decredibilizează obiectivele raționale ale egalității de
șanse, transformă inegalitatea biologică într-un principiu al
stratificării sociale imuabile.
Chiar dacă aceasta este situația, totuși nu pot fi neglijate
consecințele pe care o atare viziune le are în planul configurării
dezechilibrate a realității economice, regăsită brutal în structura
polarizată a societății. Unidimensionarea proiecției economice
asupra corpului social acutizează constituția dihotomică a societății
în care acțiunea potențial rentabilă este îndreptățită genetic pentru
20% din indivizi, iar pentru 80% este „naturală” inacțiunea
(propunându-i-se soluția numită tittytainment). În termeni de avuție
raportul cunoaște valori reale și mai polarizate.
Nu încape îndoială că este imposibil ca polarizarea să fie
înlocuită cu acces egal la resurse, dar o echilibrare este necesară
76 Marin Dinu

pornind de la reconstrucția viziunii prin ponderarea principiilor

antitetice generate de combinarea naturală a capitalului și a forței de
muncă în sistemele de producere a avuției. Superioritatea formei
capitaliste de economie ar consta tocmai în capacitatea sui-generis
de a echilibra raporturile interumane legate de avuție.
Or, această echilibrare nu vine de la sine, din desfășurarea în
timp și spațiu a sistemului economic sau din existența lui obiectivă.
Este posibilă această minune doar prin acțiunea concertată a
agenților cu rol de factori ai producerii de avuție, adică prin
implicare subiectivă, în maniera rațională sugerată de evaluarea
prin metoda analizei cost-beneficiu a motivației unei acțiuni.
Respingerea ca nenecesară a acestei evaluări pe motivul că
lucrurile oricum se petrec de la sine este contrară spiritului rațional
și contraproductivă pentru sistemul social bazat pe rațiunea de sine a
libertății individuale care este acțiunea validată social.

Consensul ierarhiei

„Țările postcomuniste au devenit povestea de

succes a modelului de globalizare economică ierarhică,
liberalizarea și privatizarea accelerate oferind, pe de o
parte, formula explicativă corectă politic a tranziției și,
pe de altă parte, calea de conformare la undele de
propagare a forței vârfului economiei globale.”

În algoritmul creativ al științei economice s-a produs, în

ultimele două decenii și jumătate, o inversiune de logică:
referențialele cadrului explicativ survin prevalent dinspre viziunea
geostrategică a globalizării. Cele mai relevante aserțiuni în lumea
Editoriale 77

ideilor economice sunt marcate astăzi de ipotezele gândirii politice

specifice Consensului de la Washington.
Aranjamentele de politică economică țintesc valori inspirate
din teoria comerțului internațional liber și ating apogeul cu
liberalizarea contului de capital, răspunzând astfel avantajelor
economiilor puternic dezvoltate. Consecința imediată a acestui
neașteptat determinism economic inversat – efectul generând cauza
– este că teoria uzuală economică oferă soluții adverse obiectivelor
democratice ale dezvoltării economice. Performanțele economiilor
de tranziție nu se regăsesc, cum era de așteptat, în difuzarea
efectelor de bunăstare și nici în „saltul înainte” presupus de
conceptul de lume globală pe care se întemeiază promisiunile
Consensului de la Washington.
Destinația declarată a Consensului de a fi rezervorul de
alimentare a ieșirii țărilor subdezvoltate din capcana sărăciei, prin
recurgerea la armonizarea politicilor acestora cu practicile
economiilor occidentale, rămâne o asumpție înșelătoare.
Sentimentul care pune tot mai mult stăpânire pe societate este că
țările postcomuniste au rămas pe loc între două oglinzi cu reflexii
contrapuse.
Consensul n-a favorizat în Europa Centrală și de Est, bunăoară,
transformarea reală a mecanismului economic tocmai pentru că nu a
produs cadrul favorabil pieței pentru decizia și acțiunea individului.
Actorul principal al dramaturgiei capitaliste, individul cu înclinație
antreprenorială, nu numai că nu a acoperit, cum era firesc, prima
scenă a transformărilor spre economia de piață, dar nici măcar nu a
ajuns să se insinueze și să supraviețuiască pe o piață liberă, rolurile
revenind vedetelor din Occident.
În mod vizibil în Europa postcomunistă formarea proprietății
private a însemnat în cea mai mare măsură achiziționarea activelor
publice aproape exclusiv de către capitalul străin, înființarea de noi
companii situându-se în zona marginală a creării de valoare
adăugată. Procesele de liberalizare economică n-au impulsionat la
nivelul unei mase critice comportamentele antreprenoriale
78 Marin Dinu

întemeiate pe exercițiul asumării riscului investițional și nici n-au

dus la funcționalizarea piețelor.
Contribuția autohtonă la capitalizare a rămas nesemnificativă
ca să ofere potențialul necesar cuplării naturale a economiilor
postcomuniste la piețele globale. Pentru că economia a fost mai de
grabă preluată de forțele piețelor mature, parcursul tranzițional a
fost un efect al vaselor comunicante, lichidul abundent al piețelor
occidentale intrând și acoperind spațiul economic gol din orientul
postcomunist.
Astfel, ceea ce se consideră a fi forțele proprii creatoare de
piață a sucombat sub presiunea liberei circulații a capitalului
provenit din economiile cu piețe funcționalizate timp de secole. A
fost vorba, în esență, de preluarea piețelor în formare de către
economii cu capacitate concurențială consolidată. În fapt, reușita
Consensului s-a limitat la ruperea dependenței de ideologia
comunistă și de controlul politic extern, în timp ce independența
economică a rămas o temă nesoluționată.
Interesant este că acolo unde ortodoxia aplicării ideilor
Consensului a fost încălcată, mai ales în privința păstrării unui
segment mai consistent al capitalului indigen, fie public sau privat,
capacitatea economiei postcomuniste de a face față forțelor pieței s-
a manifestat benefic în această criză. Economiile cu o structură
echilibrată a capitalului, atât după criterii sectoriale centrate pe
favorizarea industriei prelucrătoare, cât și după criterii de destinare a
profitului după locația proprietarului au consemnat o reziliență mai
bună la șocurile externe și o predispoziție dovedită de atenuare a
dezechilibrelor.
Consecința la vedere a aplicării politicilor inspirate de
Consensul de la Washington este că țările postcomuniste au devenit
povestea de succes a modelului de globalizare economică ierarhică,
liberalizarea și privatizarea accelerate oferind, pe de o parte, formula
explicativă corectă politic a tranziției la economia de piață și, pe de
altă parte, calea de conformare la undele de propagare a forței
vârfului economiei globale.
Editoriale 79

Pattern-ul conceptual al Consensului de la Washington a

instituit cu prevalență un mecanism de conversie a tendințelor
economice locale în suportul performanțelor randamentale ale
economiilor capitalizate.
Realitatea tranziției postcomuniste demonstrează că
dependența economică se dovedește și în noile condiții o forță care
blochează ieșirea din periferie, emergența rămânând în continuare
un caz atipic de abordare a dezvoltării, o formulă eroică de dizidență
la Consensul globalizării ierarhice.
Saltul înainte, de ieri și de azi, forțat în oglinzile ideologiilor,
s-a dovedit a fi în realitate un salt înapoi, iar acesta dacă nu va fi
fatal este pentru că natura ezită să facă salturi mortale.
În ontologie funcționează ca lege implacabilă bunul-simț și
lucrul bine făcut.

Tot invers!

„Constituția monocordă a realității nu poate fi

evitată dat fiind faptul că Avuția este în practică
substitutul Puterii. Proprietatea este Putere. Avuția este
o problemă de randament, în timp ce Puterea este o
problemă a proprietății. Asocierea extinsă merge în
același sens: proprietatea este o problemă a individului,
după cum Libertatea are soluție doar în randament.”

Întemeierea epistemică a Economiei survine pe o filieră

ideatică în dezacord cu obiectul ei de studiu. Două sunt valorile
structurante ale teoriei responsabile de această fractură
80 Marin Dinu

metodologică: randamentalismul și individualismul. Originea

extraeconomică a surselor generatoare a ideilor a fost fixată de
Iluminism în fizica mecanică pentru randament și în filosofia
politică pentru individualism. Calea cunoașterii în Economie urma
să fie bătătorită de industrialism, văzut ca sistem tehnologic de
transformare a energiei în lucru mecanic cu destinație utilitară și de
crearea statului național, ca mașinărie a gestionării drepturilor și
libertăților individuale.
Având însă suport tehnic, randamentul părea să nu fie legat de
contextul social, după cum statul ca formulă supraindividuală părea
neutru în raport cu randamentul. Ceea ce avea să transforme cele
două elemente în determinanții stărilor antinomice ale Economiei
era, pe de o parte, idealizarea Avuției și, pe de altă parte,
materializarea Puterii, în sensul că prima devine substitutul celei de-
a doua și invers. Astfel, randamentul are un scop noneconomic,
controlul Puterii, iar individul un scop nonpolitic, controlul Avuției.
Conversia scopurilor este posibilă într-o modalitate perversă:
Proprietatea este baza Libertății! Disonanța este disimulată prin
echivalarea frauduloasă a valorilor situate prin semnificații în
contexte nonechivalente, nici prin cauze și nici prin efecte. Avuția
are, în această logică, îndreptățire individuală, în timp ce Puterea își
validează țintele pe temeiul Proprietății.
Constituția monocordă a realității nu poate fi evitată dat fiind
faptul că Avuția este în practică substitutul Puterii. Proprietatea este
Putere. Avuția este o problemă de randament, în timp ce Puterea este
o problemă a proprietății. Asocierea extinsă merge în același sens:
proprietatea este o problemă a individului, după cum Libertatea are
soluție doar în randament.
Deducția contrazice așteptarea: individul mânat de randament
are Avuție. Nucleul tare sălășluiește tot în detaliul deductiv: absența
Proprietății înseamnă absența Libertății. Dacă o economie
randamentală oferă suport pentru Libertatea individuală, aserțiunea
imediată indică faptul că o societate liberă este o asociere politică de
Editoriale 81

proprietari. Dar orice statistică din istorie arată că așa ceva este o
închipuire.
Pe de altă parte, accesul universal la proprietate se vrea o temă
politică fără fundament economic. Randamentul ca sursă a
proprietății infirmă valoarea generală a libertății individuale. Dacă
de milenii structura proprietății a limitat statistic esența
individualismului economic, Avuția a restrâns de facto îndreptățirea
democratică a Puterii. Astfel, Libertatea are sens real doar cu
referire la indivizii care au proprietate. Prin randamentalism
Economia reduce Societatea, iar prin individualism Avuția exercită
Puterea. De aceea Democrația n-a putut fi decât reprezentativă.
Randamentalismul este o variantă economică a legii
progresului cu înțelesul de multiplicare a Avuției. Într-un fel
explicit, multiplicarea Avuției are sens de concentrare, ceea ce ar
însemna diminuarea accesului la Libertate. Corecția la care s-a
recurs din rațiuni stricte de corectitudine politică a presupus
redistribuirea într-o anumită proporție a Avuției.
Statul bunăstării a fost un instrument de oarecare succes.
Destinarea lui esențială s-a dorit o corecție a conversiei absolute a
Avuției în Putere. Redistribuirea țintea mărirea bazei Libertății.
Desigur, a mai avut și o misiune specială, de a feri de alterare
preeminența perspectivei individuale asupra proprietății, amenințată
de eșecul antebelic al politicii liberale și de apariția experimentului
comunist.
Atenuarea individualismului în societate prin întărirea statului
bunăstării a fost compensată de o mișcare surprinzătoare în direcția
individualismului economic al statelor postbelice pe fondul
concurenței dintre sistemele ideologice. Individualismul economic
era subordonat individualismului politic al statului.
Arhitectura economiei postbelice a fost efectul instituționalizat
al individualismului statelor naționale, pe pilonii construcției de la
Bretton Woods. Statele defineau gradele de acces la libertatea
economică nu doar în interior, ci și în economia internațională.
Statele bogate erau cu adevărat libere.
82 Marin Dinu

Avuția a rămas, și în noua situație, baza Libertății. Statele

libere au oferit ambalajul pentru controlul Avuției globale.
Concentrarea în lume a Avuției a conservat dependența.
Libertatea are ierarhie clădită de Avuție. Puterea globală are
determinare economică susținută de etosul libertății impregnat de
randamentalism și individualism sublimat.
QED: lumea globală este tocmai invers!

Antinomia economică

„Strategia de a considera că există o știință

academică, de catedră, interesată de discurs,
respectabilă, dar ruptă de realitate, pe de o parte, și o
știință vie, centrată pe real și practicată prin expertiză
sensibilă la preferințele ideologice, pe de altă parte,
deschide o prăpastie conceptuală, produce dovada
imaturității epistemologice a Economiei.”

Economia ca știință își clădește credibilitatea pe o cale

improprie: este forțată să răspundă unor provocări din afara
domeniului ei de relevanță, iar soluțiile avansate problemelor
specifice sunt aplicate prin programe politice.
Dacă admitem că Economia și-a fixat universul său
metodologic în perimetrul raționalității acțiunii umane, pare limpede
faptul că performanța sa cognitivă nu susține performanța sa
practică. Ca lucrurile să fie corect așezate ar trebui ca Economia să
se poată rezuma la sfera ei de semnificații, iar soluțiile problemelor
de raționalitate să nu fie intermediate de instrumentarul politicii.
Încurcătura este cumva mult mai complicată pentru că prezența
în practică a ideilor economice ia forma compozită a politicilor
economice, cu deosebire la nivel macroeconomic. Constituția de
Editoriale 83

știință pe care și-o revendică Economia rămâne nebuloasă, oricum

diferită de a oricărei științe sociale, nu doar a științelor naturii.
Fractura dintre condiția asumată de Economie, oarecum
atestată de parcursul său în istoria științei, și modul în care ajung
realitate soluțiile economice, prin mijocirea lor de către practica
politică, are acoperire în ideologii. Dintre toate științele sociale,
Economia are predispoziția cea mai consolidată pentru falsificarea
ideologică a procesului de implementare a ideilor ei în realitate.
În fapt, știința economică standard este Economie Politică.
Adică un complex de perspective teoretice cu propensiuni
ideologice care asigură fundamentele practice urmărite de Politică în
planul obiectivelor de dezvoltare. În mod paradoxal, Economia tinde
să fie mai de grabă pachete de idei destinate scopurilor politice. La
modul concret se urmărește administrarea resurselor disponibilizate
prin prelevare fiscală și distribuirea politică către surse circumscrise
intereselor filtrate de criterii restrictivate ideologic. În această
situație, eficiența devine o valoare structurată pe repere din afara
științei economice. Eficient se dovedește doar ceea ce poate să
atingă obiectivele politice.
Răsturnarea de sens este o sfidare epistemică. Extensia maximă
a acestei perspective, care a ajuns să fie chiar starea obișnuită a
înțelegerii poziției Economiei ca Economie Politică, face și mai
evidentă ruptura dintre ceea ce se pretinde a fi știința economică și
fenomenologia ei pragmatică. Strategia de a considera că există o
știință academică, de catedră, interesată de discurs, respectabilă, dar
ruptă de realitate, pe de o parte, și o știință vie, centrată pe real și
practicată prin expertiză sensibilă la preferințele ideologice, pe de
altă parte, adâncește și mai mult prăpastia epistemică.
Scindarea Economiei este o dovadă a imaturității ei
epistemologice, în ciuda faptului că se invocă îndreptățirea imitării
modelului științelor experimentale, care au un elevat nivel al teoriei
și un dinamic nivel al tehnologiei. Trebuie remarcat adevărul că pe
ambele paliere științele experimentale păstrează unitatea epistemică,
în timp ce în cazul Economiei criteriile sunt disjuncte. Pe nivelul
84 Marin Dinu

academic, al științei pure, este vorba de raționalitate în condiții de

consistență dintre ipoteze și concluzii, pe când pe nivelul realității
faptice inconsistența dintre cauze și efecte este o condiție
ideologică. Politicile economice se alimentează din bazinul
intereselor definite ideologic și nu finalmente din cel al raționalității
economice.
Putem astfel să vorbim pe palierul practicii de unele idei
economice mixate cu idei politice într-o proporție în care prevalente
sunt ultimele. Problema delicată este în ce măsură poate să mai fie
considerată ca reprezentativă contribuția științei economice.
Nu încape îndoială că ne aflăm într-o situație fără răspuns,
chiar jenantă pentru un teoretician, atât timp cât ingredientul
asigurat de știința economică la rezolvarea problemelor vieții
concrete este puțin prezent.
Ceea ce putem spune este că ne aflăm în situația dilematică a
existenței a două Economii, cumva asemănătoare cu existența unei
Fizici Teoretice și a unei Fizici Experimentale, inginerească. Doar
că în cazul Economiei cele două perspective sunt aproape integral
separate, atât din punct de vedere al obiectului, cât și din punct de
vedere al metodologiei.
Practic putem vorbi de două științe economice, una
consecventă cu principiile teoretice și alta consecventă cu regulile
ideologice. Prima recunoscută ca Economie, iar alta ca Economie
Politică. Economia asertează în legătură cu raționalitatea ca spațiu
de economicitate, iar Economia Politică vizează instrumentarul
necesar gestionării resurselor pentru atingerea unor obiective sociale
înțelese în termeni ideologici.
Economia explică logic raționalitatea, iar Economia Politică
descrie pragmatic, în termeni de raționalitate posibilă în spațiul
public, acțiunea politică. Economia este știință, Economia Politică
este acțiune. Știința economică are o doză mare de ipoteze ideale,
Economia Politică are o dependență mare de practica politică.
Economia are preeminență normativă, Economia Politică are
prevalență pozitivă.
Editoriale 85

Acceptarea antinomiei ar pune corect în ecuația cunoașterii atât

înțelegerea și explicația ideilor despre raționalitatea în economie, cât
și posibilitatea și necesitatea prezenței ideilor economice propriu-
zise în acțiunea socială.

Macroeconomia politică

„Macroeconomia își contaminează principiile

oarecum sub comanda contingentului societal, creând
stări de forțare a generalității prin contextualizarea
adevărului și de circumstanțiere a soluțiilor prin
ajustarea ipotezelor.”

Câteva elemente tulbură percepția epistemică a Economiei:

poziția hegemonică a macroeconomiei în interpretarea fenomenelor,
substituirea microeconomiei cu managementul companiei, principiul
metodologic al financiarizării, prevalența perspectivei analitice a
termenului scurt, sectorizarea explicației comportamentului uman în
mediu tranzacțional și altele. Consecințele poziționării conceptuale
pe aceste elemente se regăsesc în modul în care Economia
explicitează mecanismele prin care sunt satisfăcute așteptările în
legătură cu finalitatea funcției acțiunii economice.
Dintre toate elementele caracteristice stării epistemice a
Economiei efectele cele mai vizibile sunt ale modelului explicativ
extins al macroeconomiei. Vecinătatea politică a tezelor
macroeconomiei generează fluxuri de informații – având substanța
intereselor – nefiltrate de principiul raționalității, ceea ce conferă
aserțiunilor încărcătura fluidă a asumpțiilor.
Metodologic vorbind, macroeconomia își contaminează
principiile oarecum sub comanda contingentului societal, creând
86 Marin Dinu

stări de forțare a generalității prin contextualizarea adevărului și de

circumstanțiere a soluțiilor prin ajustarea ipotezelor. Cauza o
reprezintă particularitatea demersului teoretic al macroeconomiei,
structurarea lui pe două registre, unul eminamente științific – al
gândirii soluțiilor – și altul de consistență politică, al aplicării
soluțiilor.
Falia dintre gândire și acțiune este una inevitabilă date fiind
țintele specifice fiecărui registru: de raționalitate în cazul
macroeconomiei și emoționale în cazul politicii. Sub o formă
tulburătoare falia desparte valorile centrate pe eficiența economică
de cele centrate pe eficiența politică. Într-o parte, cea a teoriei
economice, contează argumentul subîntins de calcul rațional, în
cealaltă parte, a politicii, presiunea reprezentării cere calcule de
oportunitate privind obținerea puterii de decizie.
Scopurile nu sunt doar material diferite, ci sunt și principial
tensionale, chiar cu comportament de excludere reciprocă.
Neexistând cale de conciliere nici în formă și nici în esență,
macroeconomia și politica coexistă totuși pe un palier al trădării
propriilor funcții într-o manieră germinată de voința de putere. În
calitate de știință macroeconomia ascultă de destinația baconiană de
a fi putere potențială. Tocmai această perspectivă conferă politicii
suportul manipulator pentru racordarea potențialității științifice la
mecanismele intrinseci gestiunii puterii. Și asta se întâmplă fără să
existe grija de a respecta logica eficienței economice în judecarea
impactului extrapolitic al obținerii și gestiunii puterii.
Nu încape îndoială că similaritățile uzuale de limbaj sunt
înșelătoare. Bunăoară, în situația macroeconomiei avem costuri pure
de tranzacționare, cu sens de obținere a aproprierii, iar în situația
politicii sunt costuri de transfer de simboluri, ca proces al delegării
funcției de gestiune a libertăților. Aceste costuri de transfer dislocă
raționalitatea costurilor propriu-zise de tranzacționare sau, altfel
spus, scopul registrului politic ecranează scopul registrului
economic, chiar îl pervertește până la a-l transforma în apendice
dispensabil. Și mai precis spus, costul de transfer al gestiunii
Editoriale 87

libertăților face regula jocurilor interindividuale și-și asumă întregul

câștig.
Inversiunea raționalității la nivel macroeconomic constituie un
fenomen devenit firesc în condițiile în care complexul acțional se
judecă după parametrii de performanță urmăriți de costurile de
transfer, al dreptului de decizie. Ciclicitatea performanței
transferului interindividual de putere nu este o consecință a
comportamentului economic. Durata ciclului este de natură aleatorie
și independentă de rațiuni economice.
Tema ciclului politic are un palier cu rezonanță economică doar
în zona normării guvernanței economiei. În rest, exercitarea puterii
restrânge poziția gândirii economice la producerea soluțiilor
alternative. Într-un fel experiențial lustruit istoric, Economia
contribuie cu o treime la întregul realității economice – identificarea
soluțiilor, celelalte treimi – implementarea lor și culegerea roadelor
– fiind un atribut al politicii.
Dihotomia constitutivă dintre macroeconomie și politică pare
depășită în teritoriul practicii istorice nu pentru că epistemic este
inconsistentă independența, ci pentru că exercițiul intelectual s-a
dovedit retractil, chiar obedient în fața exercițiului politic. Servitutea
macroeconomiei a intrat în obișnuință, ceea ce complică funcțiile ei
obiective mai ales în perioade critice, după cum este demonstrat din
2007 încoace.
Macroeconomia în sine rămâne o schemă epistemică valabilă,
doar că ea nu-și joacă rolul pe vreo scenă a realității. Ceea ce noi
vedem este travestiul politicii într-un monolog macroeconomic
prelungit. Cele două registre ale demersului teoretic al
macroeconomiei sunt, în definitiv, formula de ecranare a captivității
ei în gaura neagră a politicii.

Vitralii epistemice
88 Marin Dinu

„Teritoriul epistemic al Economiei constituie o

bază de survol a complexului cognitiv apărat de
convenții logicomatematice și un cap de pod pentru
incursiuni în labirintul înțelegerii oferit de studiul
comportamentului uman.”

Știința economică se structurează sub influența a două presiuni

esențiale, una originându-se în spațiul placentar al cunoașterii
raționale și cealaltă provenind din direcția dinamicii experienței
societale. Știința economică beneficiază, în acest fel, de condiția
suficientă pentru acces în cetatea cunoașterii raționale și are,
totodată, serioase posibilități de a circula idei și în zona capricioasă
a gândirii inductive și a gestului inspirat.
Traiectoria metodologică urmată de științele economice este
compozită, cumva chiar la confluența universului formalizat,
construit intențional, cu universul contingent, rezultat spontan al
intersubiectivității. Teritoriul epistemic al Economiei constituie o
bază de survol a complexului cognitiv apărat de convenții
logicomatematice și un cap de pod pentru incursiuni în labirintul
înțelegerii oferit de studiul comportamentului uman.
Limitele spațiului raționalității economice sunt astfel pe cât de
fluide, pe atât de personalizate. Constituția epistemică paradoxală a
Economiei se traduce în confirmarea eșecului propensiunii
matematice și în infirmarea determinismului material al psihologiei.
Obiectul de interes pentru știința economică este suficient de
individualizat ca să certifice originalitatea demersului cognitiv, dar
și îndeajuns de general ca să intereseze cunoașterea segmentată.
Într-un fel particular știința economică se asigură de avantajul
mijloacelor cognitive metamatematice într-o manieră îndeajuns de
suplă pentru a nu deveni pe deplin o artă a valorificării
Editoriale 89

conjuncturilor intenționale. Probabil că recurgerea la instrumentarul

formalizării a survenit pe această cale.
Problema creată este dacă știința economică se poate asigura de
consistența matematică a obiectului ei, acesta fiind circumscris unui
perimetru al realității în care determinanții modelului de cunoaștere
intelectuală kantiană au substanțiere subiectuală. Este sigur că
registrul metodologic al mecanicii nu este adecvat, deși este
universal utilizat de către economicieni.
Sensul economic al ideilor de spațiu, timp și cauzalitate este
total diferit de cel provenit pe filiera demersului cognitiv al Fizicii.
Într-o măsură decisivă raționalizarea acestora înseamnă anularea
obiectului specific științei economice. S-ar putea ca în parte soluțiile
ratate la veșnicele probleme economice ale existenței să vină din
această falsificare. La drept vorbind, cogniția economică este
dezinteresată de definirea specificității termenilor proprii modelului
intelectual de cunoaștere.
Din acest punct de vedere face mai puțin decât Sociologia
durkheimiană pentru că fixațiile sale epistemice sunt prevalent de
natură deductivă, dar mai mult decât Psihologia behavioristă prin
aceea că acceptă varianta indeterministă în explicarea aglomerării
consecințelor neintenționate.
Modelul intelectual de cunoaștere economică se încarcă de
conținut ținând seama de motivația raportării cognitive și de
stratificarea tipologiei răspunsului la motivație. Intervalul cognitiv
este mărginit, în viziunea akerloffiană spre exemplu, la un capăt de
motivații economice și răspunsuri raționale și la celălalt capăt de
motivații noneconomice și răspunsuri iraționale. Formulele
combinatorii sunt oarecum limitate, dar posibilitatea justificării lor
este deschisă.
Orizontul explicativ configurat de fiecare combinație tulbură
însă modelul kantian de cunoaștere. Adevărul este că înțelegem prea
puțin din literatura economică ce înseamnă realitatea fondată pe
motivații noneconomice și răspunsuri raționale sau pe motivații
economice și răspunsuri iraționale, ca și din orice altă combinație
90 Marin Dinu

diferită de cea situată la capătul din stânga intervalului de

posibilități. Reîncărcarea, bunăoară, a unui model de cunoaștere
intelectuală derivat din motivațiile și răspunsurile celui de-al doilea
capăt al intervalului cognitiv excede pur și simplu experienței
teoretice raționaliste.
Motivația noneconomică și răspunsurile iraționale din grila
akerloffiană constitue poarta prin care știința economică iese din
universul matematizat și intră în universul uman, unde totul devine
relativ. Modelul cunoașterii intelectuale specific Economiei
operează cu spațiul utilității, care are ca parametri atât datul
existențial, cât și creativitatea intereselor în materie de nevoi, cu
timpul subiectiv, raționalizabil în mică măsură și cu cauzalitatea
asimetrică, în sensul sugerat de teoria haosului determinist.
Poziționarea epistemică a Economiei este îndepărtată de cea a
Fizicii. Materia pe care o decelează are și nu are substanțializare,
fenomenele vizate sunt și nu sunt obiective, finalitatea este și nu este
rațională. Când Economia continuă să imite Fizica nu face altceva
decât să invite Matematica să depășească convenționalismul său
abstract și să renunțe la reducerea la absurd. În felul acesta frizează
imposibilul. Când pretinde că este autonomă recurge din nou la ceva
ce sfidează normele: ajustarea achizițiilor Sociologiei cu
străpungerile Psihologiei experimentale.
În concluzie, corpul conceptual al Economiei își expune
stigmatele epistemice prin lumina cernută de vitraliile tuturor
științelor. Rămâne să ne obișnuim cu acest adevăr!

Op țiunea pendulului

„Pendulul preferințelor motivate ideologic a atins

astăzi extrema dreaptă a perspectivei asupra
Editoriale 91

raționalității economice, principiul individualismului

metodologic fiind responsabil de bornele unei
reinventate minunate lumi noi.”

Presiunile epistemice asupra corpului conceptual al Economiei

survin și pe o filieră nu tocmai contingentă practicii economice. Este
vorba de ceea ce se dovedește a fi obișnuința politicii de a inventa în
spectrul nevoii de notorietate prin tematizarea ciclului scurt al
agendei schimbării instituționalizate. Adică, simplu spus, recurgerea
la forțări sau șocuri ideatice destinate păstrării atenției intelectuale
pe un făgaș creativ în slujba funcției puterii. Economia nu a putut să
evite această comandă perversă.
Inovarea conceptuală se alimentează, astfel, dintr-o zonă
responsabilă de structurarea realității după principii și valori
doctrinare străine procedurilor gândirii științifice. În locul
impulsurilor venite dinspre nevoia rezolvării problemelor concrete
ale așteptărilor în privința utilității, dinamica noțională și cognitivă a
Economiei își are originea în tensiunea dintre atingerea obiectivelor
politicii de control al libertăților și insuficiența instrumentelor de
care aceasta are nevoie.
Semnalul înfiripării acestui mecanism de condiționare
extraepistemică a evoluției cunoașterii economice a venit inițial pe
solul oferit de dualismul opțiunilor metodologice în știința
economică, originate în înclinația alternativă spre obiectualismul
marschallian sau spre subiectualismul mengerian. Stabilizarea
funcționării adevăratei pendulări între structurări adverse ale
corpului conceptual al Economiei a fost dată de retorsiunea
ideologică a viziunii asupra mersului economiei declanșate de
thatcherism, concordantă ca amploare și profunzime, dar în sens
invers, cu proiectul subordonării demersului tematic al Economiei
de către propensiunea colectivistă.
Așa se face că în secolul trecut, în deceniul al doilea – fie de la
sfârșit, fie de la început – găsim în oglindă formele cele mai
92 Marin Dinu

ideologizate, de extremă, ale principiilor metodologice în știința

economică. Odată cu deceniul al doilea și cu deceniul al nouălea al
Secolului XX, Economia este forțată să uite de spațiul de
raționalitate pentru a se ocupa periodic de spațiul intereselor
reducționist-ideologice, acesta configurându-se alternativ în baza
principiului colectivismului și a principiului individualismului
metodologic.
Nu încape îndoială că sursa celor mai numeroase probleme de
consistență vine de aici, cu deosebire în știința economică a ultimei
jumătăți de secol. Palierul politic a deprins mecanismul prin care își
afiliază Economia construcției societale. Din păcate, știința
economică pierde controlul asupra întemeierii raționalității
specifice, preluând formule de dezvoltare a resurselor altui domeniu
în locul propriilor provocări principiale. Ea trebuie să justifice,
bunăoară, soluții politice la distribuirea proprietății, iar nu să
rezolve problemele utilității ca suport al bunăstării.
Simptomatic este că odată cu resurecția principiului
metodologic al individualismului a dispărut din sumarul tematizării
în știința economică problema dezvoltării. Teoriile dezvoltării,
întregul ansamblu ideatic cunoscut drept Economia Dezvoltării,
inclusiv acțiunile instituțiilor globale au fost marginalizate, iar
altele, cum au fost deceniile dezvoltării, chiar blamate. În aceste
condiții, eșecul experimentului comunizant a părut o confirmare a
câștigului absolut obținut din pendularea spre alternativa pieței.
Doar că exagerarea venea nu din despărțirea de o extremă, ci
din repetarea greșelii de a merge exclusiv pe valorile celeilalte
extreme. Încordarea mecanismelor de control s-a menținut, trecând
de la experiența controlului social al avuției pentru a gestiona facil
libertatea individuală la controlul corporatist al libertăților
individuale pentru a gestiona eficient avuția. Paradoxal, capitalismul
corporatist sfidează piața, precum comunismul a sfidat societatea.
Bunul-simț al pendulului cogniției era, astfel, ciclic încălcat,
punctul median fiind considerat nefiresc. Criza actuală, a cărei
durată depășește pe a oricărei altei crize din trecut, este efectul
Editoriale 93

cumulat al experimentului de extremă în mișcarea pendulului

viziunilor teoretice și al principiilor metodologice. Criza globală
apare drept consecința neintenționată a înverșunării luptei partizane
– un fel de altă revoluție permanentă – după ce adversarul ideologic
a dat bir cu fugiții sau i-au putrezit și oasele. Tot mai mult dintr-o
formulă, cu sensul ca aceasta să devină unică, este toxic pentru
dezvoltare.
Ieșirea din criză nu poate însemna altceva decât păstrarea
justei mișcări de pendulare a preferințelor ideologice în care
extremele sunt atenuate de diversitatea modelelor de combinare a
factorilor economici în formulă naturală, adică în cea care
presupune discernământul rezervat bunului-simț ca temei natural al
economicității.
Asumată drept un succes al ofensivei pentru decăderea
practicilor statului bunăstării, favorizante ale formulelor
redistributive, sensibile la perspectiva socială în tranșarea dilemei
eficiență-echitate, diluarea teoriei dezvoltării a lăsat teren de
expansiune viziunilor fundamentalismului pieței.
Amestecul de planuri și argumente nu este tocmai firesc, ci
este răspunsul irațional al împingerii Economiei în rolul de știință a
avuției, pentru aceasta fiind interesată doar de instrumente
cantitativiste și de performanța termenului scurt. Teoretizarea
exuberanței era de neevitat, iar era turbulențelor devenea locul de
plămădire a altei așteptate epoci de aur.
Pendulul preferințelor motivate ideologic a atins, astfel,
extrema dreaptă a perspectivei asupra raționalității economice,
principiul individualismului metodologic fiind responsabil, printr-o
irepresibilă imitație, de bornele unei reinventate minunate lumi noi.

Limitări principiale
94 Marin Dinu

„Exprimări din genul antinomic „ieşirea din criză

se face prin mai multă piaţă/mai mult stat” semnalează
riscul măsurilor dijmuite de preferinţe doctrinare şi
asumpţii ideologice, adică ieşirea din criză ar urma să
se facă prin inventarea cauzelor unei alte crize.”

Fixaţia metodologică se dovedeşte o boală intelectuală destul

de evidentă în lumea academică. Ea face ravagii cognitive în mai
toate domeniile de studiu, deşi în cele sociale pare să fie mai
pregnantă. Cauzele sunt obscure, cel puţin dacă ne ghidăm după
tăcerea din evaluările strategiilor educative. Oricum, riscul ca
generaţii întregi de tineri să cunoască doar o latură a modului de a
vedea lucrurile este o realitate.
Perspectiva transmiterii cunoştinţelor ordonate după un singur
principiu metodologic este eficientă într-un sens reducţionist pentru
finalitatea formării intelectuale. Acţional s-ar putea ca rezultatele să fie
notabile, cu siguranţă punctual şi pe termen scurt sunt aşa, acţiunile
fundamentaliste dovedind acest lucru cotidian.
Cu toată avalanşa de manifestări, ce par că reprezintă normalul
fenomenologiei sociale, aria de cuprindere şi durabilitatea efectelor în
planul realităţii a preferinţei univoce pentru principiul metodologic
rămân problematice. Mai ales în legătură cu consecinţele asupra
consistenţei hominizării, cu semnificaţia spirituală a ideii de om şi
omenire, unde atotcuprinderea, deplinătatea semnificaţiilor nu trebuie
să fie afectate de partizanatul cognitiv, de înfeudarea metodologică.
Într-un fel curios pentru consistenţa lumii intelectuale,
reducţionismul metodologic în ordonarea pachetelor de informaţii în
procesul de formare şi educare constituie o formulă de subminare a
principalei calităţi a minţii, deschiderea ei către diversitate, singura
cale de întemeiere a răspunsurilor adecvate provocărilor existenţei
reale.
Închiderea perspectivelor înseamnă soluţii puţine, libertate de
mişcare redusă în spaţiul afirmării, care este natural situată dincolo
de graniţele supravieţuirii. În termeni juridici, univocitatea
Editoriale 95

principiilor metodologice în demersul cognitiv şi formativ poate fi

considerată o tentativă de crimă asupra spiritului, sechestrare a
discernământului persoanei, ultraj al liberului arbitru.
Ravagiile sunt încă mai mari pe măsura implicării în viaţa
socială, partipris-ul viziunii restricţionate metodologic determinând
scheme acţionale deficitare. Consecinţa cea mai periculoasă pentru
calitatea acţiunii o reprezintă pierderea spiritului critic, ingredientul
esenţial al inovării sociale.
În absenţa alternativelor posibile de instanţiere a culoarelor de
acţiune, prefigurarea actelor şi faptelor sociale se petrece în locul
strâmt al fixaţiilor tematice şi al obişnuinţelor metodologice. Din
ceea ce ar trebui să fie un câmp existenţial natural şi complex,
sistemul societal devine unul construit, cu funcţie selectivă, care
combină deficitar factori de emergenţă şi coagulează contradictoriu
forţele coezive. Teoria ale cărei principii limitează perspectiva
opţiunilor acţionale proiectează asupra realităţii fascicole de sensuri
înguste pentru înţelegere, instituind un mecanism de recesivitate a
funcţiilor evoluţiei pe toate palierele de substanţiere, în mod pervers
mai ales privind gândirea.
Ceea ce constituie o adevărată capcană conceptuală ţine de
neluarea în calcul a eproblemelor pe care le creează propriu-zis
aplicarea unei teorii, de regulă practica fiind concentrată pe
rezolvarea problemelor identificate de o singură teorie, în modul ei
particular. Dar, în realitate, se acumulează multe probleme cauzate
de implementarea ideilor unei teorii, adepţii prea dedicaţi acelei
teorii impunându-şi să nu le accepte ca fiind relevante.
Astfel de probleme nu se găsesc în demersul diseminării
cunoştinţelor, poate dintr-o mentalitate bigotă. Crizele economice,
de exemplu, par să se explice destul de mult prin efectele
neadecvate echilibrelor diverse ca urmare a tiparelor în conceperea
combinării factorilor recomandate de teoria mainstream. Stăruinţa
peste limite a stării de criză este un produs explicit al stăruinţei în
unilateralismul modurilor de abordare derivat din teoriile îmbrăţişate
96 Marin Dinu

necritic, dogmatismul doctrinar fiind sursa eşecului depăşirii

blocajelor.
Exprimări de genul antinomic „ieşirea din criză se face prin mai
multă piaţă/mai mult stat” semnalează riscul măsurilor dijmuite de
preferinţe doctrinare şi asumpţii ideologice, adică ieşirea din criză ar
urma să se facă prin inventarea cauzelor unei alte crize. Opţiunea
alternativă nu rezolvă adevărata problemă, ci creează un nou şir de
probleme, ale căror soluţii reale s-ar putea găsi în abordarea
transalternativă, cumva firesc desfăşurată într-un orizont (peisaj
suskindian!) care înglobează perspectivele, combină forţele de acţiune
şi unifică câmpurile de gândire.
Mişcarea transalternativă nu deranjează preferinţele pentru
principiile metodologice, le lasă acestora spaţiu de manifestare, doar că
antinomiile la nivelul consecinţelor se compensează în noul orizont de
înţelegere şi acţiune, problemele vieţii economice, sociale, politice etc.
aflându-şi soluţiile compatibile din surse nerestricţionate în vreun fel,
pe care le-am putea numi holotropice.
Problemele sistemelor dinamice complexe cu autoînvăţare,
cum sunt sistemele societale, pot fi înţelese doar în spectrul de
semnificaţii ale principiului absolut „natura nu face salturi”. Sensul
contingent al acestui principiu este că dezvoltarea, în toată
diversitatea de procese cantitative şi calitative presupuse, păstrează,
în limitele şi condiţiile perpetuării vieţii, echilibre interioare şi
exterioare atât raportat la spaţiu şi timp, cât şi la cauzalitate.
Înţelegerea construcţiei acestui sistem este, astfel, imposibilă,
ghidând gândirea după principii parcimonice.

Dubla corectivitate

„Raţionalitatea economică este shakespearianul

oraş Verona pentru consumarea în exces a relaţiei dintre
Editoriale 97

teoria economică şi practica economică; ambele caută

să supraliciteze – şi ca aşteptare, şi ca răspuns –
pornirile celeilalte părţi punând la încercare plăcerea
riscului.”

Mecanismele cognitive sunt, paradoxal, destul de confuze

atunci cînd se bazează pe parcimonie. Simplificarea, spre exemplu,
venită pe filiera determinismului în teoria şi practica economică a
dat un sens mult prea univoc economicităţii ca stare de raţionalitate,
complexul practică-teorie având doar şansa de a se autolimita la
sensurile date de principiul randamentului. Reducerea la absurd din
matematică, translatată în formula ceteris paribus sic standibus în
Economie, a favorizat relaţionarea liniară şi perspectiva materialistă
în înţelegerea acţiunii economice.
Corpurile teoriei şi al realităţii economice s-au împreunat într-
un fel semnificativ fără sentimente. Raţionalitatea economică este
shakesperianul oraş Verona pentru consumarea în exces a relaţiei
dintre teoria economică şi practica economică; ambele caută să
supraliciteze – şi ca aşteptare, şi ca răspuns – pornirile celeilalte
părţi punând la încercare plăcerea riscului.
Intercondiţionarea dintre modelele teoretice de economie şi
realitatea economică este, dacă nu neglijată, puţin înţeleasă atât de
către teoreticieni, cât şi de către practicieni. Maximumul de
neînţelegere se întâmplă să fie vizibil în corpul făcătorilor de politici
economice, cu deosebire pe fondul ineficienţei acestor instrumente
în gestionarea efectelor crizei actuale.
Imaginea care se conturează tot mai clar este că teoria
contravine funcţiei ei de sursă a acţiunii randamentare, iar practica
aplică necritic reţete de combinare a factorilor dezvoltării astfel
încât produce criză.
Epistemologic vorbind, ne aflăm în consecinţele a ceea ce
fizicienii, când stăruie asupra înţelegerii lumii, numesc realismul
dependent de model. Realitatea economică este croită după chipul
şi asemănarea modelului teoretic, într-un fel surprinzător criza fiind
98 Marin Dinu

astfel o expresie a configurării economiei după regulile teoriei. Cu

alte cuvinte economia este ceea ce ştim că este din teoria care ne-a
oferit reperele acţiunii a ceea ce este!
Nu altfel au stat lucrurile în economia ultimilor decenii, unde
sunt evidente tendinţele de a ocoli spaţiul de raţionalitate economică
pentru a urmări ţintele de randament. Scopul parcimonios a implicat
în atingerea lui căile randamentale ale banilor fictivi, care scot
economia din funcţia ei firească, a tranzacţiilor comerciale
bunăoară, ducând-o în imperiul speculaţiei de cazinou.
Randamentul se eliberează de constrângerile funcţiei sociale a
economiei, fiind nelimitat în universul fictivizării instrumentelor
valorii.
Teoria economică a oferit practicii instrumente speculative
într-un ritm concordant cu exuberanţa câştigului rapid, continuu şi
din ce în ce mai mare. Practica a exersat regula autostimulării
performanţei randamentale fără grija consecinţelor neaşteptate ale
excesului. Termenul scurt şi multiplicarea accelerată a valorii
adăugate au devenit cele două limite în înţelegerea rostului agentului
financiar ca singurul făcător de piaţă îndreptăţit la existenţă.
Această situaţie a comportamentului randamental este o măsură
greu de ascuns a puterii pe care o exercită modelul teoretic de
economie în configurarea acţiunii economice. Comprimarea
componentei raţionale a tranzacţiilor care au ca finalitate utilitatea
schimbului generat de nevoile bunăstării şi extensia componentei
speculative constituie un fapt de natura tragediei în raporturile
model teoretic-realitate economică. Ştiinţa economică sfârşeşte prin
a-şi abandona obiectul şi destinaţia lui, iar realitatea economică se
sinucide crezând în principiile teoriei.
Criza actuală este un simptom al acestei relaţionări
contranatură dintre realitate şi model, iar înţelegerea necesară
evitării sau diminuării consecinţelor negative trebuie să pornească
cu corecţia structurării acestei relaţionări. Aşa se face că în fapt criza
realităţii trebuie admisă ca originându-se în modelul teoretic. Ceea
ce reprezintă aşteptarea ieşirii din criză nu poate fi decât o trăire
Editoriale 99

raţională a unei urgenţe acţionale: eliminarea exagerărilor survenite

pe teritoriul exercitării funcţiei randamentale atât în privinţa teoriei,
cât şi a practicii.
Putem vorbi de o stare de corectivitate reclamată de
funcţionalitatea normală a complexului teorie-practică în întregul
său. Semnul acestei normalităţi este dat de reînscrierea tranzacţiilor
motivate de utilitate strict în spaţiul de raţionalitate economică.
Speculaţia s-ar dovedi în acest fel excepţia care aminteşte de eşec în
înţelegerea randamentalului în economie, căile randamentale din
afara spaţiului de raţionalitate economică, care subîntind structura
iraţională a economiei subterane, fiind ocolite.
Într-un fel elegant pentru ambiţiile epistemice ale Economiei,
câştigul cu orice preţ ar ieşi din arsenalul obişnuit al practicii
economice pentru că n-ar mai fi o consecinţă directă a teoriei
standard, aşa cum este acum. După cum instrumentele puse la
dispoziţie de către teorie ar fi în acord cu necesitatea funcţionării
corecte a spaţiului de raţionalitate în condiţii de concurenţă a
alternativelor raţionale.
Principii tari de genul „prea mari ca să cadă”, cum spune teoria
monetară mainstream în materie de băncii, ar fi expulzate din lumea
ideilor inspiratoare, făcând să funcţioneze economia cu intrări şi
ieşiri restricţionate doar de raţionalitatea pieţei libere.
În genere, Economia ar găsi simplitatea nu prin tematizarea
căilor extreme de acces la avuţie şi recomandarea alegerilor de risc
maxim, ci prin teoretizarea temeiului natural al economicului ce-şi
trage substanţa din natura care nu face salturi. Economicitatea s-ar
înţelege, în esenţă, ca instrumentare a randamentalului ataşat
condiţiei umane astfel încât natura umană să reproducă întocmai
parametrii de echilibru ai vieţii.

Ianuarie-decembrie 2013
100 Marin Dinu

Macroeconomia subterană

„La fel ca și Fizica, știință care nu poate încă

explica nouăzeci și șase la sută din substanțierea
Universului, nici Știința Economică nu este pregătită să
înțeleagă și să ofere un model explicativ rațional al
economiei subterane.”

Obișnuința de a conceptualiza din perspectivă morală unele

componente ale realității economice funcționează ca o barieră în
calea adevărului. În această situație se află conceptul de economie
subterană, teoretizat incomplet, deși tematizat excesiv, expulzat din
core of economic theory, formalizat minimalist, realitatea fiind
statistic aproximată, evaluată indirect și tratată în termeni
normativi.
Zona tare a economiei subterane, relaționată de regulă cu
comportamente individuale corupte, interlope sau cel mult cu
activitățile unor rețele ilegale, mafiote, este exclusă din obiectul
științei economice. Economia subterană este percepută ca o
problemă a justiției. Plaja acțiunilor specifice este delimitată în
raport cu modelul de definire a interdicțiilor din sistemele de
legislație. Principiul după care tot ceea ce nu este expres interzis de
lege este permis cristalizează prin negație stările și fenomenologia
economiei subterane.
Nu încape îndoială că economia subterană bulversează
înțelegerea rațională, semnificațiile ei părând să aparțină zonei
esoterice de acțiune, prin legea secretului și discreției suficiența
ținând locul realității. Așa că a devenit o regulă repetitivă abordarea
economiei subterane marginal, ca fenomen pervertit de indivizi sau
grupări care ocolesc traseele obișnuite de realizare a avuției. De aici
decurge maniera inadecvată de construire a înțelegerii și explicației,
a căror consecințe determină, între altele, contextul motivațiilor în
Editoriale 101

decizia publică privind acțiunea de eradicare a practicilor atribuite

economiei subterane. În jurul conceptului de economie subterană s-
au dezvoltat instituții având scopul de combatere a ei. În esență,
economia subterană sintetizează reacții intelectuale de tip negativ.
Conturul și substanța economiei subterane țin și de
interpretarea libertății de gândire și acțiune ca o consecință logică a
întemeierii viziunii asupra realității exclusiv pe principiul
individualismului metodologic. Din punctul acesta de vedere,
economia subterană se contaminează conceptual cu structurarea
ideologică a înțelegerii. Dintre toate perspectivele teoretice
libertarianismul economic, ca și libertarianismul social, generează,
în mod paradoxal tocmai prin fluiditatea conceptualizării pieței
libere, înclinația de ocolire a spațiului de raționalitate economică,
fiind și cea mai insistentă sursă actuală a intoleranței la
normativizare.
Economia subterană este o realitate implacabilă, evident
cognoscibilă, în ciuda semnalului inhibitor dat de inadecvata
adjectivare. Calificativul nominal „subterană” provoacă o adevărată
disonanță cognitivă, deși este vorba de un tip de economie destul de
vizibil, oricum prezent în corpul material al societății prin agenți
specifici, acțiune permanentă și efecte măsurabile. Economia
subterană este o consecință de neevitat a oricărei activități organizate
pentru atingerea obiectivelor legate de utilitate și avuție.
Istoric vorbind, economia subterană însoțește omenirea în
drumul său către prosperitate. Ea umple golurile permanente și
imense dintre așteptările de confort și posibilitățile accesului la
resursele presupuse de împlinirea acestora, fiind prin definiție o
macrorealitate. Folosindu-ne de sugestiile cosmologiei,
s-ar putea spune că economia subterană are similaritate cu ceea ce se
alătură la cele patru procente ale Universului material, vizibil, adică
douăzeci și trei de procente materie neagră și șaptezeci și trei de
procente energie neagră. La fel ca și Fizica, știință care nu poate
explica încă nouăzeci și șase la sută din substanțierea Universului,
102 Marin Dinu

nici Știința Economică nu este pregătită să înțeleagă și să ofere un

model explicativ rațional al economiei subterane.
Partea complicată epistemologic este că percepția noastră
teoretică în economie se raportează la un întreg, când de fapt ne-am
obișnuit să vorbim doar de o parte, anume de acea parte a cărei
dimensionare este sugerată de conceptul de raționalitate economică
prezentat în termeni pozitivi. Raționalitatea economică, însă, are
sens integral dacă este văzută ca o cale de realizare a finalității
sociale în diversitatea ei. Astfel, perspectiva epistemologică standard
a ajuns să admită o deformare a realității, pentru că finalitatea
socială este servită de întregul câmp acțional uman, adică inclusiv
de ceea ce atribuim ca tipare economiei subterane.
În fapt, ceea ce există ca parte exclusă din universul științei
economice este macroeconomie subterană. Adică, o realitate
obiectivă pe o filieră a unui tip special de convenționalitate
instituțională a intersubiectivității, acceptarea maximizării realizării
scopului imediat al posesiei avuției prin aranjamente tacite. În aceste
condiții, este mai lejer de înțeles de ce problema utilizării
mijloacelor obținerii avuției se relaxează la proba soluțiilor. Cazul
apelului la practicile offshore, bunăoară, are această întemeiere.
Offshore-urile sunt din punct de vedere geografic punctiforme, dar
răspândirea lor este globală, cu deosebire sub forma depersonalizării
capitalului și secretizării operațiunilor valutare. În siajul offshore se
aliniază evaziunea fiscală, piața neagră, renta de monopol etc. Criza
actuală are un declanșator în excesul de iraționalitate prin inovarea
vehiculelor nesecuritizate de capitalizare bursieră, fictivizarea
valorii și miza absolută pe speculație.
Controlul pieței globale a energiei, mai ales prin metode
violente, ca și gestiunea discretă în termeni de drenare a profitului
pe piețele ultrarentabile ale drogurilor, traficului cu organe sau chiar
cu forța de muncă acoperă un segment important al economiei
subterane. Comerțul cu duplicate, reproduceri, copii, înlocuitori,
falsuri intră în arsenalul impresionant al unei realități omniprezente,
constituie mijloace masiv folosite în unele strategii naționale privind
Editoriale 103

dezvoltarea economică. Nu este nesemnificativă predispoziția de

influențare a piețelor prin evaluare și rating, campanii de formare a
cererii, recurgere la stimularea consumului, creare a exuberanței
piețelor, determinare a nevoii de ofertă prin producția de viruși
informatici și biologici. În particular, regiunea țărilor postcomuniste
s-a confruntat adesea cu fenomenul de „curățare a pieței” prin
privatizare sau cu cel al presiunii de a evolua spre condiția de piețe
de consum. „Gâlceava” în jurul bugetelor și parazitarea proprietății
publice, alături de încurajarea migrației economice și acceptarea
muncii la negru diversifică peisajul propriu economiilor de tranziție.
Ieșirea din complexul cognitiv al tipologiei microfenomenului
pare să fie o soluție a construirii unui veritabil model explicativ
pentru economia subterană. Poate că abordarea economiei subterane
ca o problemă de supradeterminare ar fi varianta câștigătoare a
sporului de cunoaștere. Oricum, circumscrierea ipostazierii stărilor
economiei subterane ar fi lipsită de finalitate reală fără să se ia în
calcul contextul macroeconomic, mai ales în conjuncția lui firească
cu guvernanța societății. Germenii realității sub denumirea de
economie subterană au determinare societală, ei traversează
frontiera dintre potențial și real din câmpul acțional uman.
Macroeconomia subterană este realmente o problemă a
guvernanței naționale și globale, nu doar un rezultat al inițiativei
individuale și al proprietății private. Este evident că în multe situații
și locuri, când se acceptă hegemonia piețelor, corporatizarea
guvernării sau ocuparea economică a statelor, se mizează pe
procesele economiei subterane. După cum sunt și situații când
contribuția economiei subterane se adaugă fără rest la prosperitatea
societății. Acest adevăr este indubitabil pentru orice fel de
metropolă, cum era evident că în condiția economiei de penurie din
regimurile comuniste frigiderul era plin cu produse din economia
subterană. Strategiile performante în străpungerea cercurilor
vicioase ale dezvoltării, ale evadării din periferie nu sunt străine de
dublarea reziduului solowian cu impulsul economiei subterane în
multiplicarea surselor de prosperitate, astfel procedându-se fără
104 Marin Dinu

excepție oriunde a fost vorba de reușită socială. Filosofia ultimei

frontiere s-a dovedit, unde s-a aplicat, a fi fost suportul semnificativ
al căii integrale spre performanță.
În fine, principial tratând lucrurile, există un motiv puternic al
reținerii de a include economia subterană în teoria obișnuită privind
crearea avuției: extensia sa reală subminează ipoteza piețelor
raționale și eminența lui homo oeconomicus. Acceptarea economiei
subterane în corpul teoretic al Economiei erodează construcția
raționalității piețelor, de altfel o idee greu de împăcat cu logica
intersubiectivității activată de interese egoiste. Abordările de
economie comportamentală, în manieră akerloffiană spre exemplu,
ca și de economie heterodoxă înclină spre nuanțarea modelului
explicativ prin luarea în calcul a ipotezei combinării de motivații și
răspunsuri în spațiul intersubiectivității tranzacționale pe intervale
de concretizări economic/noneconomic, rațional/ irațional.
Evident că în această grilă conceptuală s-ar instala realismul
teoretic în înțelegerea întregului economic, adică la un loc fiind prin
efecte finale economia de la suprafață și economia din subteran.

Dezideologizarea pie ței

„În raport cu orice context, piața este în sine un

mijloc natural sau nu este de loc. Piața nu are grade de
existență, orice adjectivare alterând funcțiile ei
necesare, care au ca izvor natura umană.”

Eflorescența ideologică a conceptului de piață are sensul

procesului chimic de pierdere a cristalizării prin care substanța ia
forma prafului/pulberii. Cel mai evident aspect eroziv pentru
Editoriale 105

structura fină a pieței îl au perspectivele doctrinare, interesate de

asocierea noțiunii prin adjectivări extrase din sângele propriu. La loc
ultravizibil se află insistența activismului liberal de generație
spontanee și cu propensiuni spre limită atât în teritoriul economic,
cât și în cel social, de a atașa conceptul-manifest de libertate
conceptului de piață. În această viziune piața are drept de cetate
epistemică doar ca piață, chipurile, liberă.
Existența pieței se proclamă în maniera lucrurilor a priori, nu
se justifică prin intermediari și adjuvanți ai lumii preferate, oricât ar
avea aceștia o încărcătură filtrată etic. Piața este oricum un lucru din
ordinea necesității, deci este naturală și, ca atare, suficientă pentru
finalitatea ei naturală, indiferent de contextul ideologic. În raport cu
orice context, piața este în sine un mijloc natural sau nu este de loc.
Piața nu are grade de existență, orice adjectivare alterând funcțiile ei
necesare, care au ca izvor natura umană. Există cel mult înțelegere
precară a contextului, deși pretențiile ideologiilor sunt abil
disimulate în redute ale corectitudinii și desăvârșirii.
Ideea de piață liberă, ca oricare altă nominare în manieră
ideologică, precum piață socialistă, sărăcește de conținut economic
un operator cognitiv-cheie al științei economice. Piața în sine
exprimă natura propriu-zisă a economicității, esența spațiului de
raționalitate economică. Ea surprinde starea funcțională și
instrumentală multicorelativă a comportamentului primar de
apropriere, în termenii tranzacționali ai utilității și randamentului.
Preeminența pieței dată de substratul său ca mecanism al
interindividualității motivate de valori ontologice o ferește de nevoia
de a se reclama de la valori ideologice. Amestecul de planuri
referențiale deturnează într-o primă etapă discursul științific, ca apoi
să-l dizolve în spectrul intereselor de sorginte politică.
Cazul nominării „piață liberă” survine din acestă zonă și
trădează o ordine de preferință în privința sensului, alterând
substratul primar și mutând accentul pe ceea ce alterează esența.
Conceptualizarea economică este înlocuită de conceptualizarea
politică. Se iese astfel din imperiul raționalității care țintește avuția
106 Marin Dinu

ca motivare a acțiunii umane și se intră în imperiul politicii, unde

ținta este puterea, ca obiect al guvernării.
Piață liberă este conceptul care transformă în forță centripetică
Puterea, ca gestiune a libertăților și care disipează fondul
economicității, economia devenind un mijloc de producere a
hegemoniei politice prin Avuție. Nu este vorba de o simplă inversare
de poziții, ci de o substituire de concepte justificată prin simplul
apel nominativ la o valoare etică, esențială în ordinea politică, dar
fără legătură de esență cu starea naturală, nonetică, a unei structuri
funcționale cum este piața.
Dar dintre toate consecințele de neconformitate epistemologică
cea mai complicată negativ este aceea că ideea-metis „piață liberă”
conține în sine permisivitatea la normă, atentând la specificul
antropic al mediului amniotic în care există. Raportarea la genul
proxim și la diferența specifică a conceptelor de piață și piață liberă
înseamnă plonjarea într-un turbion epistemic fatal înțelegerii
raționale.
Se știe că substanța spațiului de raționalitate economică este
definită în termeni normativi, ca reguli și proceduri interindividuale
ale utilității, prin care schimbul răspunde unei necesități obiective de
esență tranzacțională testată randamental. Extensia sensului pieței pe
palierul libertarian al înțelegerii atributive a celei mai relevante
variabile a condiției sociale care este libertatea produce confuzie,
orientarea în stările realității fiind golită de sens rațional. Și aceasta
are loc sub forma cea mai neobișnuită, libertatea justificând
comportamentele umane cu motivație economică pentru soluții
nonraționale sau din afara circuitelor obișnuite spațiului de
raționalitate economică, identificate prin conceptul de piață neagră,
atașată ideii de economie subterană.
Lipsa normei în configurarea sensurilor libertății generează în
ordine firească economia subterană ca fenomenologie prevalentă a
pieței libere. Nu este doar un paradox al contaminării ideologice a
economicității prin exercițiul libertarian, ci o teribilă abdicare a
practicanților acestei ipoteze de la constrângerile parcimonioase ale
Editoriale 107

cunoașterii raționale spre care aspiră Economia. Asistăm la

declasificarea cogniției economice în rândul tiparelor de gândire
preștiințifică. Suntem retroproiectați în universul de semnificații al
Evului Mediu Întunecat, în care dreptul divin echivalase calea
puterii cu controlul avuției, economia fiind expresia directă a
dreptului feudal la însușirea prin orice mijloace a valorii adăugate.
Etica nu este de felul ei prietenă cu economicitatea. Balanța
drepturilor este dintotdeauna manipulată de către Puterea oarbă
pentru drenarea Avuției în favoarea sa. Economia era exclusiv
Politică. Or, piața liberă readuce la viață același mecanism economic
dezinteresat de normă ce părea să fie demontat de raționalismul
iluminist: economia subterană este consecința ideologică a pieței
libere. Raționalitatea economică se fluidizează, căile de producere a
valorii adăugate se relativizează. Pentru a avea calificativul de
liberă, piața include în corpul ei gena egoistă a politicii, care o
împinge spre mutații la nivelul înțelegerii relației dintre mijloace și
scop.
În felul acesta, Avuția fiind scop certifică opțiunea subterană,
iar Puterea fiind mijloc traduce raționalitatea în termeni libertarieni,
adică îi videază îndreptățirile. Scopul utilității îndreptățește
Economia să opereze fără alte constrângeri decât cele randamentale.
Economia, ca și epicentrul său acțional care este piața, configurate
după valori etice sau, mai rău, ideologice, generează anomalii
conceptuale și comportamente perverse. Teoretizarea pieței libere
este din aceeași clasă cu teoria comerțului liber, în care dezvoltarea
este gândită în termeni de avantaje relative, a căror concretizare însă
ia mereu forma dezechilibrului de confort dintre metropolă și
periferie.
Piața liberă este o viziune din care decurge fictivizarea
corelațiilor specifice unui spațiu de raționalitate. Acest spațiu, deși
implică intersubiectivitatea, nu acceptă arbitrariul. Libertatea în
economie are sens doar când se respectă corelațiile și simetriile
inerente contributivității factorilor și agenților. Într-un fel ciudat
piața nu este liberă cum înțelege politica această valoare. Piața este
108 Marin Dinu

pur și simplu piață nu pentru că este liberă de norme, ci pentru că

rămâne un mijloc transpersonal potențial liber de folosit pentru
atingerea utilității. A spune „piață liberă” echivalează cu denaturarea
conținutului de concept primar al economicității.
Piața liberă este în conținut un amestec alchimic de planuri
referențiale, din care a ieșit, formal, un pleonasm prin care
recidivează ideologii.

Simetriile sensibile

„Simetria participativă – şi la efort şi la efect – a

factorilor şi agenţilor nu este o pretenţie ideologică, ci
condiţia primară a temeiului natural al economicităţii.”

Criza actuală a pus în evidenţă o predispoziţie a utilizatorilor

ştiinţei economice de a neglija formulele de semnalizare proprii
fundamentelor. În fapt, criza ca atare este rezultatul desconsiderării
acestor semnale. Cea mai gravă nesocotire s-a întâmplat în privinţa
corelaţiilor şi proporţionalităţilor. Se ştie că grila corelativă dintre
elementele de profunzime, din substratul generic al economicităţii,
se întemeiază pe binomul tensorial al condiţiei umane şi al naturii
umane. Câmpurile lor de forţe se află în conjuncţie structurală,
Editoriale 109

condiţionându-se reciproc după tipare specifice sistemelor complexe

cu învăţarea drept funcţie de autocorecţie. În particular, criza este
consecinţa expresă a ratării învăţămintelor din evoluţiile anterioare.
Funcţionalitatea în spaţiul de raţionalitate economică este
posibilă în condiţiile în care dimensiunile, intensitatea şi durata
vectorilor specifici angajării factorilor şi agenţilor, regăsiţi în
amploarea şi consistenţa fenomenelor şi proceselor economice, iau
valori corelative bine determinate. Am putea spune că este vorba de
constante prevalente de mărime şi ritm, de raporturi matematice
reproduse în intervale cu limite invariabile, de distribuţie a efectelor
în manieră genetică, de ordine de prioritate a impulsurilor în termeni
de motivaţie raţională.
Fără îndoială, ecuaţia este expresia formalizată a reprezentării
corelaţiilor. Toate corelaţiile, inclusiv cele de rezultat, deşi aparţin
spaţiului intersubiectivităţii interesate de utilitate în termeni
randamentali, au ca expresie directă armonia acţională şi echilibrul
beneficierii. De la input până la output, în variantă cantitativă, de la
intenţie până la consecinţă, în varianta calitativă, ies în evidenţă
raporturile de mărime, de prevalenţă şi de preeminenţă, de viteză, de
volum, de termene şi de nivel. Gândirea economică asertează,
calculează, testează şi corectează proporţii, echilibre, decalaje,
deficite sau condiţionalităţi dinamice privind sustenabilitatea,
durabilitatea, participarea, coeziunea, convergenţa, dezvoltarea,
modernizarea.
Într-o variantă sui-generis, Economia nu face cogniţie în alt fel
decât Fizica atunci când aceasta decelează structura şi evoluţia
universului. Economia este interesată de relaţionarea elementelor
sale fundamentale de natură subiectuală şi obiectuală în contextul
complex al dimensionării utilităţii, iar pentru aceasta se foloseşte de
parametrii corelativi, de natură pozitivă dintre procese, de creştere,
bunăoară, sau de reguli de conduită, cum ar fi limitele dintre
consecinţele diferitelor faze ale circuitului economic, exemplul cel
mai uzitat fiind „să se consume mai puţin decât se produce”.
110 Marin Dinu

Diversitatea parametrilor este reductibilă la două aliniamente:

primul, cu două paliere, cel al ţintirii corelaţiei dintre principalii
factori economici, muncă şi capital, şi cel care vizează aspectele
corelative dintre efort şi efect şi al doilea aliniament este cel
reprezentat de tabloul de bord al macroeconomiei. Focalizarea în
primul palier o realizează corelaţia dintre creşterea productivităţii şi
a veniturilor, într-o manieră extinsă la zonele de contribuţie
specifice fiecărui factor în parte, iar nu doar referitor la salariu.
Palierul eficienţei conţine cheia finalităţii sociale a proceselor
economice şi suportul puterii economice. Tabloul macroeconomic
dă măsura performanţei, certifică valoarea guvernanţei economice
şi asigură potenţialul de progres.
O economie, ca să funcţioneze, păstrează raporturi corecte de
mărime şi ritm pe fiecare componentă aparţinând celor două
aliniamente, regula generică fiind la nivel micro expansiunea
ciclului de afaceri (veniturile mai mari decât cheltuielile) şi la nivel
macro creşterea economică participativă (efecte de bunăstare şi de
dezvoltare). Funcţionarea prin respectarea corelaţiilor dă satisfacţie
cauzelor existenţei economiei, situate în structura condiţiei umane,
ce subîntind munca, lucrul şi acţiunea.
O economie, ca să performeze însă, are nevoie de reglare mult
mai fină, la nivelul substratului profund al ţesăturii pe care o
determină natura umană. Aici reglajele privesc elemente inefabile de
natura motivaţiilor, imponderabile comportamentale venite din
aşteptări şi speranţe, ambiţii proiective dimensionate identitar,
soluţii emoţionale, calcule subiective sau credinţe fără rest raţional,
porniri egolatre sau forţări ale riscului. Paleta elementelor se
multiplică în funcţie de context. Trebuie spus că ştiinţa economică
este timidă în cogniţia acestei zone din fundamentele ei.
Aspectul cel mai important de rezolvat ţine de ceva cu totul
delicat, care aproape că sfidează propensiunea raţională a
demersului economic; oricum el este puţin perceput şi deloc luat în
seamă de teoreticieni, indiferent de înclinaţia lor doctrinară. Este
vorba de nevoia de a include în înţelegerea problemelor şi în
Editoriale 111

validarea soluţiilor a sentimentului proporţiilor. Sensul său real este

izvorât din reclamarea îndreptăţirilor, adică din impulsul interior
care atestă existenţa conştiinţei participării la procesul economic, a
celor care dau formă şi conţinut imput-ului şi output-ului, efortului
şi efectului. Reglarea fină înseamnă validarea recompenselor,
perceperea în termeni de simetrie a obligaţiilor nu între
abstracţiunile muncă şi capital, ci între subiecţii care se posedă.
În genere, simetria participativă – şi la efort şi la efect – a
factorilor şi agenţilor nu este o pretenţie ideologică, ci condiţia
primară a temeiului natural al economicităţii. Consecinţa corectă a
economicităţii este o iluzie fără respectul simetriei angajante a
rolurilor şi statusurilor sau cel mult ar putea fi un rezultat obţinut
prin forţarea debalanţei dintre obligaţii şi îndreptăţiri. Reuşita vine
din echilibrul în distribuirea îndreptăţirilor, obsesia postmodernă a
egalităţii de şanse fiind străpungerea zidului care ascunde privirii
simetria sensibilă.
Lungul şir de practici ale discriminării pozitive a
antreprenoriatului, începând cu răspunderea limitată şi culminând cu
blocarea falimentului pe motiv că afacerea este prea mare,
demonstrează absenţa viziunii simetrice în croirea traseelor spre
confort şi coeziune. Fără să internalizeze intensiunea simetriilor în
configurarea realităţii economice, teoreticienii bâjbâie prin gaura
neagră a cunoaşterii formale şi scapă din când în când din ea
travestiţi în cavaleri ai apocalipsei.
Ignoranţa nu scuză, ci acuză!

Nominarea pieţei

„În raport cu forma economiei, oricare ar fi

aceasta după eşecul alterităţii planului, piaţa rămâne
112 Marin Dinu

invariabil un mecanism al certificării intersubiective

a randamentului prin tranzacţionarea utilităţii, un
reglator raţional al aproprierii resurselor şi al
propensiunii spre prosperitate.”

Perspectivele integrative prezintă situaţii intermediare în

percepţia unor concepte în care adesea se confundă forma cu esenţa,
metoda cu obiectul, parcurgerea traseului trans-formator fiind luată
drept de-formarea conţinutului. Cazul pieţei unice europene oferă
cel mai semnificativ exemplu.
Integrarea economiilor naţionale este inevitabil un proces
complex, fără precedent în practica societală. Desăvârşirea lui este
consecinţa instrumentării proceselor evolutive, a dozării
transformărilor după criterii de sustenabilitate, a ajustării orizontului
după obiective consensuale, a instituţionalizării mecanismelor după
internalizarea bunelor practici. Este vorba de construcţia unui tip de
economie într-o manieră coordonată de către toţi agenţii implicaţi,
cu ţinte raţionale specifice unui proiect de readaptare la structurile
societale, schimbate radical de ciclul globalizării în care a intrat
omenirea.
În sens general, ne aflăm în situaţia de trecere la o altă
paradigmă pe scara evoluţiei conştienţei, când dependenţa verticală
devine orizontală, omul depinzând de sine ca nod în reţeaua umană
cooperativă, ajungând cu adevărat măsura tuturor lucrurilor, de la el
izvorând toate şi prin forţa conştienţei sale împlinindu-se toate. Se
încheie secularizarea prin raţiune şi se lansează umanizarea prin
conştienţă. Dar tocmai radicalismul mişcării inovative constituie
motivul reacţiilor adverse, adeseori încrâncenate, oricum resimţite în
planul dialogului nevrotic dintre teorii, în manieră inchizitorială, de
îndepărtare cu orice preţ a ceea ce se resimte drept pericolul
maculării habitudinilor conceptuale din clasa mainstream.
Partea delicată este că întregul european aproximat prin
integrarea statelor şi economiilor naţionale conferă părţilor
Editoriale 113

componente roluri şi funcţii dimensionate de transferul de

suveranitate, iar până la desăvârşirea întregului există un interval în
care suprapunerile confuzionează, semnificarea sensului înainte-
înapoi fiind rezultatul poziţionării partizane. Separarea apelor de
uscat are semnificaţia începutului de lume nouă în vaietele lumii
vechi. Fără îndoială că viziunea răsturnată este rezilientă,
deconstrucţia modelului de economie structurat în jurul ideii de
suveranitate a statului naţional fiind un proces puternic tensionat,
deşi încă funcţional.
În atare condiţii ne confruntăm cu un atavism lingvistic al
obişnuinţei de a identifica totul şi părţile lui componente doar prin
locul de desfăşurare sau prin particularităţile contextului. Şi aceasta
se întâmplă într-o realitate fragmentată, feudală, căreia opţiunea
capitalistă incipientă de societate i-a dat forma cea mai persistentă a
fragmentarismului, prin inventarea statului naţional şi a economiei
naţionale. În consecinţă, logica spontană a atribuit firesc pieţei
numele statului naţional și al economiei naţionale, ca apoi, în mod
reflex, să folosească variatele denumiri pe care ideologiile le
atribuiau cadrului societal.
Adevărul este că de la gospodăria/oekonomia grecilor antici, ca
prototip al ideii de economie, şi până la economia capitalismului
corporatist piaţa a însemnat mereu acelaşi lucru, gena sa egoistă
trecând de la un purtător la altul, aceştia fiind diferiţi doar ca formă
şi potenţial. De altfel, până la disputele ideologice pentru supremaţia
viziunii în construcţia societală, a confruntării acerbe dintre
perspectiva capitalului şi perspectiva muncii, amplificate în plin
proces revoluţionar pentru instituirea statului naţional şi
consolidarea prin industrialism a economiilor naţionale, pieţei nu i
s-a atribuit un calificativ. Corifeii ideologiilor de secol nouăsprezece
şi prima treime a următorului au iniţiat campania de ranforsare a
arsenalului adversităţii prin racolarea conceptelor economice, mai
ales a pieţei, culminând cu războiul revendicărilor puritaniste odată
cu experimentul planificării sovietice.
114 Marin Dinu

Ceea ce cunoaştem astăzi ca experienţă europeană a pieţei

coordonate este, în realitate, metoda de întemeiere a funcţionării
pieţei în parametrii integrativi, concordanţi cu tendinţele
globalizării, iar nu o varietate sau un alt tip de piaţă. Genetic piaţa
nu se schimbă, doar experienţa utilizării ei pentru funcţiile
economiei se diversifică şi se amplifică. În termeni epistemici
vorbim de fază tranzitivă în formarea noului context, global, al
pieţei interne europene, care păstrează în noua formă întocmai
esenţa obişnuită a pieţei de spaţiu de raţionalitate economică. Altfel
spus, piaţă coordonată este metoda de funcţionalizare a pieţei
economiei postnaţionale europene.
Piaţa rămâne un mecanism reglator al economicităţii în oricare
alt tip de economie decât cel naţional, nu se transformă ea însăşi în
altceva diferit de ceea ce este propriu-zis. Piaţa este piaţă indiferent
de modalitatea în care are loc evoluţia tipului de economie, inclusiv
a celui socialist, dacă admitem realitatea economiei postplanificate
asiatice.
Ceea ce se spune despre piaţă că ar fi socială, coordonată sau
socialistă nu este decât o eroare de identificare cu tipul de economie
sau cu tipul de societate. Asemănător stau lucrurile şi în cazul
folosirii conceptului de piaţă liberă, când o falangă ideologică
rătăcită în jungla propriilor ipoteze teoretice structurate pe
tribalismul aproprierii transferă unui instrument de raţionalitate o
valoare definitorie pentru constituţia raţională a societăţii. Or, liberă
trebuie să fie societatea ca atare în întemeierea prin discernământ a
proiectelor sale, inclusiv prin utilizarea mecanismelor obiective şi
invariabile ale pieţei.
Calea de trecere de la funcţionalitatea pieţei centrată pe
economia naţională la starea preeminentă şi prevalentă a pieţei
unice europene nu schimbă nicidecum esenţa acesteia, ci creează
contextul său funcţional de alt tip, integrativ, al spaţiului social
global european. În raport cu forma economiei, oricare ar fi aceasta
după eşecul alterităţii planului, piaţa rămâne invariabil un mecanism
al certificării intersubiective a randamentului prin tranzacţionarea
Editoriale 115

utilităţii, un reglator raţional al aproprierii resurselor şi al

propensiunii spre prosperitate.
Nu încape îndoială că performanţele pieţei ar sugera o
diferenţiere tipologică, inclusiv prin nominare, dar rezolvarea prin
limbaj trădează superficialitate teoretică şi conceptualizare
inadecvată, adeseori chiar escaladarea adversităţilor ideologice.
Adevărul nud este că se confundă forma cu fondul.

Temeiul natural

„În cazul înţelegerii şi construcţiei conceptului

utilităţii, ca şi al altor multe concepte, cum ar fi
creşterea bunăoară, apare ca trădare fuga de
biologie, psihologie şi antropologie, când de fapt
Economia are nevoie de o imediată şi definitivă ieşire
din teritoriul metodologic şi de semnificaţii al fizicii
clasice.”

Restricţia majoră în înţelegerea raţionalităţii ţine de

internalizarea fundamentelor economicităţii ca aparţinând prevalent
de natura umană. Până acum, experienţa cognitivă părea să înfrângă
limitele deoarece decela sensurile profunde ale conceptualizării în
reperele obiectuale ale condiţiei umane, munca, lucrul şi acţiunea
fiind eminamente compatibile cu sfera de semnificaţii şi cunoştinţe
creată prin secvenţa cognitivă principală care este studiul materiei,
energiei şi informaţiei.
Dar, tocmai pornind de la sugestiile şi achiziţiile secvenţei
cognitive principale, fără identificarea în fundamentele
economicităţii a temeiului natural, inevitabil situat în natura umană,
ştiinţa economică rămâne mai degrabă o tehnologie a fenomenelor
116 Marin Dinu

randamentale, pentru care cauza componentelor condiţiei umane

este dispensabilă. Economia a teoretizat în spectrul concreteţii, a
operat cu dialectica unor componente existenţiale pretabile la
raţionalizare, a dat pentru individ repere în ordinea materială, idealul
fiind acumularea de avuţie, a aranjat implicarea energetică în acţiune
astfel încât să fie măsurată în rezultate comensurabile. În aceste
condiţii restricţia majoră dispare într-adevăr, dar această ciudăţenie
se întâmplă pentru că dispare chiar sursa conţinuturilor condiţiei
umane. Ceea ce nu este doar de neadmis, ci chiar greşit pentru
statutul Economiei de ştiinţă socioumană.
Fenomenologia izvorâtă din conceptualizarea exclusiv
materialistă a fundamentelor economicităţii s-a dovedit că serveşte
pornirii instrumentale în reglarea raporturilor omului cu mediul
natural. Astfel, Economia a evoluat spre condiţia de ştiinţă a
randamentului pe traseul definit de cantitate, creşterea avuţiei, în
variile ei expresii, având tendinţa să devină un scop în sine. Condiţia
epistemică a devenit accesibilă prin configurarea obiectului nu
diferit de metoda ştiinţelor naturii, substanţializarea acţiunii dând
simţurilor suportul de întemeiere a gândirii raţionale. Ingredientele
ranforsării acestei construcţii conceptuale s-au rafinat pe calea
fragmentarismului, specializării sau delocalizării, ca elemente logic
dependente de supercentrarea pe individ a motivaţiei în soluţionarea
problemei avuţiei.
Pe acest traseu, oricât ar părea de neobişnuit, Economia a uitat
de determinaţiile propriului obiect. Cauzele generării avuţiei au fost
răsturnate, locul lor fiind luat de consecinţe, care şi ele au fost
identificate drept valori sociale generice pentru performanţă.
Prosperitatea, spre exemplu, a ajuns să acopere cea mai mare parte
din semnificaţiile raţionalităţii, fără însă să exprime rezonabil
adevărul propriu-zis al economicităţii. Conexarea potenţialităţii ei
cu proprietatea a generat o buclă epistemică improprie scopului
social al activităţii economice. Asocierea valorilor societale a
adâncit şi mai mult bucla deviantă în care Economia a fost forţată să
se structureze prin obiectualizarea orizontului său de semnificaţii.
Editoriale 117

Practic Economia a fost împinsă să fie interesată exclusiv de

aspectele materiale maximizate pe termen scurt, să se cantoneze
doar în teritoriul combinării factorilor consumabili, să raporteze
evaluarea câştigului şi a pierderilor numai la interesul individual.
Introducerea în ecuaţia cogniţiei economice a conceptului de
utilitate este rezultatul simptomatic al aproximărilor epistemologice
preferate de Economie. Orice străduinţă de a fixa elementele
concrete ale utilităţii duce într-o direcţie contrară practicii
materialităţii, în străfundurile ei utilitatea rămânând să combine
alchimic plăcerea subiectuală cu fericirea idealizantă, adică să
sublimeze conţinuturile şi aşa destul de fluide ale naturii umane.
Utilitatea nu doar că atomizează obiectul de studiu al Economiei,
dar şi îl expediază în zona erorilor de substituire a metodelor de
cunoaştere şi a extragerii esenţei lui din spaţiul firesc al
intersubiectivităţii.
Dacă plăcerea şi/sau fericirea acoperă fondul utilităţii, cogniţia
economică are o problemă insolubilă de poziţionare corectă în
coordonatele ştiinţei care se pretinde a fi. La drept vorbind, în cazul
înţelegerii şi construcţiei conceptului utilităţii, ca şi al altor multe
concepte, cum ar fi creşterea bunăoară, apare ca trădare fuga de
biologie, psihologie şi antropologie, când de fapt Economia are
nevoie de o imediată şi definitivă ieşire din teritoriul metodologic şi
de semnificaţii al fizicii clasice. Desigur, ar putea să urmeze un
traseu al corecţiilor dacă ar face un ocol de iniţiere prin teritoriul
fizicii cuantice, mai ales pentru deprinderea obiceiului de a încărca
cu mintea umană obiectul său de studiu şi de a opera cognitiv într-
un spaţiu inefabil, pretabil la exerciţiul teoretic al mecanicii
cuantice. Economicitatea are sens doar în contexte dotate cu
inteligenţă, gândire, memorie, voinţă.
Ştiinţa economică fiind fixată pe cunoaşterea resorturilor
randamentale ale celor trei aliniamente ale condiţiei umane –
munca, lucrul, acţiunea – a neglijat cunoaşterea contextului în care
acestea au sens, în esenţă originea existenţei obiectului
economicităţii. Aproape invariabil explicaţiile proceselor economice
118 Marin Dinu

s-au formulat în manieră mecanică, fluctuaţiile de volum şi de

intensitate ale rezultatelor s-au conceptualizat statistic, cauzele
crizelor au fost explicitate în termeni exogeni, performanţele au fost
puse pe seama îndemânării manageriale. Evoluţia economică
exprimă prin intermediul indicatorilor globali măsura progresului
societăţii, fără să redea imaginea cu diversitatea detaliilor, mediile
statistice nivelând diferenţialele sensibile ale stării economice.
Algoritmul lustruit de discursul Economiei este, cum se
observă din prezentarea anterioară, extrem de difuz. Acest aspect
jenant nu se datorează, cum se susţine frecvent, complexităţii
obiectului Economiei, ci unei conjuncturi cognitive în care acesta a
fost tratat. Cheia ieşirii din această situaţie stă în reechilibrarea
accentelor în înţelegerea fundamentelor Economiei, acestea fiind
fixate dual în determinaţiile condiţiei umane (muncă, lucru, acţiune)
şi ale naturii umane (gândire, sentimente, emoţii, motivaţii, scopuri).
Temeiul natural al obiectului de studiu al ştiinţei economice
este bunul simţ, ca sinteză semnificantă a naturii umane, placenta
condiţiei umane.

Contextul anantropic

„Teoria economică acceptă soluții la probleme

specifice tipului de viață fără inteligență, viziunea
mecanică funcționând într-un context anantropic,
construit pe relaționări în care umanul este redus la
condiția de consumabil sau cel mult la cea de
ingredient pentru apetitul randamental al
capitalului.”

Argumentul tare pentru reconstrucția științei economice îl dă

nerezolvarea în termeni raționali, de timp, amploare și cauze, a
Editoriale 119

problemei crizei. Deși este considerată în primul rând ca o dereglare

a funcționalității piețelor, criza persistă și se extinde la toate
sistemele acțiunii umane. Partea delicată a problemei constă în
faptul că perspectiva mecanică în structurarea viziunii, ținând cumva
de ordinea abordării pragmatice a realității, sugerează posibilitatea,
experiențială cel puțin, a înlăturării cu lejeritate a defecțiunii.
Se știe, însă, că mecanismele care pot fi reparate sunt cele ale
căror principii de construcție și de funcționare sunt teoretic
explicate. Stăruința și insinuarea crizei dincolo de limitele obișnuite
de timp și spațiu indică limpede că există un deficit sever de
cunoaștere a modului de configurare și de funcționare a
economicității. Altfel s-ar putea interveni pentru restabilirea
parametrilor și condițiilor din rețeta generică. Recomandarea
libertarienilor că totul se va rezolva de la sine, calculând înainte de
toate costurile duratei dereglării, adică raportând efectele la sensul
raționalității, este cel puțin o glumă nereușită.
Epistemologic, deci, defecțiunea își are originile în forma
perceperii economicității ca pe un mecanism care poate fi
suprasolicitat pentru a-i crește randamentul. Decelarea
comportamentului economic se face în termeni de tehnologie a
avuției, cu perioade faste de utilizare, dar și cu întreruperi din cauze
energetice și de uzură. Criza este expresia directă a supraturației
mecanismului economic pentru creșterea avuției pe termen scurt. Ea
amplifică prin mijloace speculative crearea de valoare adăugată.
Configurarea deviantă a mecanismului economic se vede în
redistribuirea pe căi nonraționale, violente chiar, a avuției. Astfel,
criza economică sfârșește prin a fi o criză socială structurală.
În siajul acestei concepții, criza este o manifestare ciclică, ea
vine și pleacă într-o repetare pe termene definite de contextul în care
se aranjează afacerile, cu intensități și volume bine stabilite.
Fatalismul crizei face parte din peisajul intelectual motivat de
principiile laissez faire.
Ontologic, însă, defecțiunea se arată mult mai complexă.
Structura instituțională a economiei globale centrată monetarist și
120 Marin Dinu

orizontul funcțional străjuit de principiile maximale ale autoreglării

piețelor implică supraturația mecanismelor economicității. Ieșirea
din criză are, în aceste condiții, rețeta administrării de supradoze de
criză. Îndatorarea publică, spre exemplu, destinată să satisfacă
apetitul de funcționare la limită a sistemului monetar, activează
principalul canal al extinderii crizei. Nu încape îndoială că în acest
model flexibilizarea principiului autoreglării este tolerabilă cât timp
prin aceasta se favorizează transferul costurilor crizei dinspre piețe
spre bugetele publice.
Autoreglarea este inovația cea mai spectaculoasă ieșită din
viziunea neomonetaristă prin aceea că absolvă piețele de povara
costurilor supraturării. Apare astfel o realitate la limita
economicității din care se evoluează spre sublimarea crizei piețelor
și activarea crizei statelor. Trebuie subliniat că teoria autoreglării
pieței este o variantă sofisticată a principiului machiavelic scopul
scuză mijloacele.
Complexitatea defectării mecanismelor economicității survine
pe calea autoritarismului teoriei asigurat de corporatism printr-un
pact cu administrația statelor. Forma vizibilă a acestui pact este
circularitatea reprezentării la nivelul sistemelor de guvernanță.
Aceasta face ca prin concepția privind funcționalitatea piețelor să se
acopere, cu un strat explicativ bine întreținut publicistic, câteva
grade de libertate corporatistă în raport cu responsabilitatea statelor
față de finalitatea socială a economicității, deturnată prin îndatorare
excesivă. Cumva consolidat, corporatismul neomonetarist lucrează
pe termen lung pentru maximalizarea funcției randamentale,
performanțele pe termen scurt fiind însă vârfuri inimaginabile,
rostogolind ca pe un bulgăre de zăpadă apetitul pentru speculație. În
fapt, jocul este tot de control al resurselor, de astă dată într-o
formulă atotcuprinzătoare, inclusiv a celor cuvenite generațiilor
viitoare.
Teoria mainstream – capitalismul corporatist – consacră
prevalența capitalului în raport cu munca, a piețelor în raport cu
statele, a economiei în raport cu societatea. Din punct de vedere
Editoriale 121

unifactorial, teoria este perfectă, satisface integral interesele

capitalului. Dar contextual ea este placenta în care se plămădește
catastrofa. În esență, teoria economică acceptă soluții la probleme
specifice tipului de viață fără inteligență, viziunea mecanică
funcționând într-un context anantropic, construit pe relaționări în
care umanul este redus la condiția de consumabil sau cel mult la cea
de ingredient pentru apetitul randamental al capitalului. În realitate,
umanul este total dependent de impuls, în termeni de limitare a
prevalenței prin conformare la regula puterii. Monstruozitatea este
evidentă, dar operează nestânjenită pentru faptul că este
randamentală în raport cu așteptările materialității.
Sub presiunea ideilor unidirecționale, tiparele
comportamentale își redefinesc modelele. La drept vorbind, legea
gravitațională a universului materialist centrează ordinea pe avuție,
indiferent de distanța față de resurse. Forța subtilă a concordanței
acționale este iluzia. Construcția economiei respectă nevoia
reproducerii iluziei proclamând avuția ca ideal. De aceea proiecția
este una a trăirii prin reprezentanți.

Determinism indirect

„Avându-se în vedere atitudinea cognitivă a

parcimoniei, înrădăcinată cultural prin operarea
cogniției cu briciul lui Occam, sunt vizibile doar
efectele directe ale unei cauze, cel mult și cele ale
unor cauze colaterale. Efectele indirecte ale unei
cauze explicite sunt însă neglijate.”
122 Marin Dinu

Paradigma organismului, a cărei pliere pe modelul de

cunoaștere a complexității este mai ușor de înțeles, relevă
conținuturi surprinzătoare ale determinismului.
Alături de alte științe sociale, înainte de toate fiind vorba de
psihologie și antropologie, Economia a procedat la aplicarea din
aproape în aproape a metodei determinismului pentru a surprinde
înșiruirea cauzelor care ar putea să justifice cât mai multe dintre
efecte. Înlănțuirea cauzală a devenit, în genere, un fel de reflex
cognitiv, formula la care recurge spontan cunoașterea comună în
situații complexe.
Explicațiile pe care știința economică le dă tradițional
problemelor sale survin pe această cale: efectul este produsul unei
cauze sau șir de cauze care trebuie identificate pentru a întemeia un
comportament rațional. Macroeconomia s-a impus atenției și a avut
impact asupra strategiilor economice de orice natură tocmai prin
preocuparea ei pentru surprinderea intercauzalității.
Intermedierile cauzale s-au dovedit a fi terenul de încercare a
performanțelor cognitive ale științei economice.
Totul a devenit absolut problematic când, în anumite perioade
sau în contexte speciale, de regulă definite drept crize, s-a constatat
aglomerarea efectelor neașteptate, percepute ca rezultate
neintenționate, cu cauze îndepărtate, chiar necunoscute. Tiparul
cognitiv al cauzelor înlănțuite a fost pus în dificultate. Ceea ce părea
să fie o formulă de succes pentru progresul cunoașterii în Economie,
explicația cauzei care are o cauză, ca și a pattern-ului circularității
efectului și cauzei, și-a epuizat virtuțile în condițiile crizei actuale.
Desigur nu este vorba de o infirmare propriu-zisă a metodei.
Cumva neașteptat metoda are nevoie de o schimbare a perspectivei
de utilizare, a filosofiei care o susține, complexitatea neputând fi
înțeleasă prin liniaritate cauzală, fie ea mai scurtă sau mai lungă.
Ipostazierea cauzală a trebuit să dezlege ceea ce am putea numi
noduri de cauze, dispuse nonliniar, suprapuse, subîntinse,
transversale, cu condiționări spațiale încrucișate, întrețesând o rețea
de influențe nu doar directe. Adică, simplu spus, a trebuit să devină
Editoriale 123

aptă să surprindă cauze indirecte, determinismul dovedindu-se

inevitabil multiplu, intercondiționarea nemaifiind explicită.
Modelul explicativ al liniarității cauzale făcea accesibil scopul
imediat, cu dimensiuni punctuale, era eficient marcării reperelor
termenului scurt și atingerii scopurilor centrate individual.
Întemeierea explicației prin modelul determinismului indirect dă
măsura anvergurii macroeconomice, a proiectelor construite pe
algoritmizarea termenului lung, a strategiilor transsectoriale, a
scopurilor plurivalente, economice, politice, sociale,
intergeneraționale, în contexte funcționale de tip global.
Dar cu adevărat provocant pentru modelul cognitiv al
determinismului indirect este altceva: decelarea efectelor indirecte
ale unei cauze explicite. Studiile de impact inventariază de regulă
efectele, bunăoară, ale unei măsuri de politică economică după
principiul corelării de tip proporțional. Avându-se în vedere
atitudinea cognitivă a parcimoniei, înrădăcinată cultural prin
operarea cogniției cu briciul lui Occam, sunt vizibile doar efectele
directe ale unei cauze, cel mult și cele ale unor cauze colaterale.
Efectele indirecte ale unei cauze explicite sunt însă neglijate.
Corect ar fi să spunem că de fapt nu există percepția problemei.
Doar aglomerarea consecințelor neașteptate pe fondul crizei a trezit
interesul pentru căutarea răspunsurilor dincolo de formula
tradițională a cauzalității liniare. Fenomenologia consecințelor
criziale ține în esență de existența unui mod radical diferit de
manifestare a relației cauzale, configurat la intersecția
conceptualizării discretului și probabilului în spațiul incertitudinii.
Expresia specifică este cea rostogolită în literatura recentă prin
metafora lebăda neagră.
Legătura univocă dintre cauză și efect este puțin evidentă, chiar
indiscernabilă. Realitatea consecințelor se constituie pe trasee
cauzale nonliniare în cea mai mare parte, cu sensul nefamiliar, dar
contingent, al haosului determinist și al relaționării din geometria
fractală.
124 Marin Dinu

Determinismul efectelor neașteptate configurează o logică cu

filtre raționale neadecvate practicii tradiționale de validare a
adevărului. Conținutul exploziv al acestei logici are temei prin
recunoașterea inadecvării metodelor acțiunii concrete la soluționarea
problemelor complexe. Atât multitudinea de corelații necunoscute
între variabile, cât mai ales influențele indirecte cu funcție de
autopropagare rămân de regulă în afara folosirii ca operatori în
strategii. Incompletitudinea conceptualizării proceselor complexe
este un adevăr care deconcertează cognitiv și anomizează orice
sistem acțional.
Modelul de cunoaștere a rămas în aceiași parametri inferențiali,
exersați de geometria euclidiană, ai logicii clasice. Orice cauză are,
în realitatea complexă de scară 1/1, un ansamblu de efecte, directe și
indirecte, nemijlocite și mijlocite, instantanee și decalate, pozitive și
negative, incrementale și recesive etc. Crizele însele pot fi definite
ca aglomerări de efecte neașteptate, de sorginte indirectă, mijlocită,
cu substanțializare recesivă, perversă prin persistență, negativă prin
decalare, desincronizare și propagare.
Efectele indirecte ale unei teorii, filosofii, strategii sau politici
economice contează mai mult decât efectele directe, la vedere.
Calculele rețin ca regulă doar efectele directe, măsurabile, când în
realitate dimensiunea lor ar putea să fie depășită de câteva ori de
volumul efectelor indirecte, cu sens contrar.
Ca atare, modelul de cunoaștere trebuie să se încarce cu
achizițiile logicii situaționale, sensibilă la dinamica
multicondiționărilor din sisteme complexe cu învățare.
Manifestările acestora, care sunt trans, supra și infrarelaționale
inverse, cu sensuri diferențiate, evidențiază noduri de cauze, iar nu
simple cauze univoce. Dar aduc la lumină și efecte neașteptate, cu
pondere critică în planuri sau segmente de realitate extrem de
diferite față de cele influențate direct de un nod de cauze.
Editoriale 125

Economicitate psihologizată

„Ceea ce suntem în fapt ne apare ca o nălucă,

iar ceea ce reprezintă avatarurile naturii umane
în lupta cu înțelegerea esenței ei ia forma realității.”

Macroeconomia se zbate indefinit între două limitări ale

condiției sale epistemice: resortul psihologic al funcțiilor și
finalitatea filtrată politic. Intervalul acestor limitări cunoaște o
diversitate de forme de explicație încât unui obiect focalizat i se
atribuie funcții adeseori contrare. Este vorba de o pervertire totală a
elementelor primare ale existenței.
Soluțiile la problemele avuției, de la producție la distribuție, se
împrăștie pe toată întinderea pestriță de viziuni și teorii. Acestea
fixează originile economicității în nebuloasa psihicului clădită pe
materialitate și predestinează satisfacerea așteptărilor sociale ca
rezultatul acțiunii naturale generate de nevoia de subzistență. Ceea
ce în esență este obiectiv, în sensul că are cu necesitate temeiul în
concretețea vieții, adică construirea confortului naturii umane,
ajunge să se justifice și să se deruleze într-o altă ordine, cea a
idealului, definit în spectrul trăirii visului în rai.
Desigur, nu cere nimeni (sau aproape nimeni, căci mai sunt
pretenții demiurgice pe ici, pe colo!) ca Economia să fie
responsabilă de avânturile sau delăsările ființei umane. Partea
delicată este că se încearcă să se lege starea de fapt a realității
economice de formele extreme ale iraționalului. Argumentul se
întoarce cumva pe dos: avuția este produsul exuberanței, iar
pierderea ei se datorează panicii!
Nu încape îndoială că răsturnarea determinismului ține de o
predispoziție spre gândirea mitică, de acord cu care noi existăm
pentru că suntem replica pământeană a proiecțiilor noastre celeste.
Exuberanța creează avuție cum noi am plăsmuit Olimpul care să ne
explice cum am devenit produsul lui, iar panica devorează avuția
precum noi devorăm iluziile noastre că am putea să fim nemuritori.
126 Marin Dinu

Imaginația nu ar fi întreagă dacă exuberanța și panica nu ar

mișca leagănul unui zeu năzdrăvan care preia grijile existenței
noastre în mâna sa invizibilă. Piața crește și descrește puterea
noastră economică, dispoziția față de avuție într-o manieră
implacabilă în funcție de exuberanța sau panica autonomizate de
intențiile noastre lumești. Ceea ce suntem în fapt ne apare ca o
nălucă, iar ceea ce reprezintă avatarurile naturii umane în lupta cu
înțelegerea esenței ei ia forma realității.
Lucrurile sunt și mai aiurea în privița ambițiilor umane. Ele
sunt zadarnice din cauza excesului de intenții raționale, dar și
posibile din cauza spiritului de aventură. Asumarea riscului sau
aversiunea la risc creează diversitatea pozițiilor într-o structură
societală născută din fatalitatea ordinii naturale. În aceasta, ceea ce
avem este sfânt, ceea ce nu avem ne individualizează, după cum
ceea ce putem face este liberalizat, iar ceea ce nu putem face este
reglementat.
Relația funcțională dintre factorii randamentali vrea să spună
că efortul se împarte firesc, dar efectul rămâne discreționar. Balanța
nu se echilibrează nicicum, rolul măsurii fiind jucat alternativ de
echitate și eficiență. Egalitatea răstoarnă rânduiala valorii,
polarizarea demolează liftul social. Când un factor este ieftin,
celălalt își stimulează colesterorul până face infarct.
De corecție prin folosirea diferenței specifice a antropicului nu
poate fi vorba. Rațiunea se îneacă în oceanul de credință pe care
plutește arca avuției. Emblema valorii este făcută din încrederea că
totul se mișcă pentru prosperitate. Dar dacă facem toți același lucru
în același timp, credința se retrage în paginile manualelor. Instinctul
de conservare dezgroapă anomia socială, din natura umană se
revarsă frica de iad.
Adaosul care desăvârșește tabloul libertății vine din spuma
mărimii, care înfrânge gravitația, fiindu-i interzis să cadă oricâte
poticneli ar avea în palmares. Eșecul este al oamenilor, nu al
construcțiilor lor. Guvernarea, pentru că nu mizează pe exuberanță
sau panică, ci pe bunăstare, este bună de plată. Piața știe să ceară,
guvernul trebuie să învețe să dea. Dacă dă, acesta are o singură
variantă: să dea și mai mult în continuare.
Editoriale 127

Cu resorturile confiscate de psihologie, economicității îi

rămâne o singură alegere: alianța cu politicul. În fond, întemeiată pe
credință, economicitatea adoptă țelul voinței de putere. Religia
încrederii expandează pe corectitudinea politică a echivalenței
dintre avuție și putere. Guvernarea se raționalizează, iar democrația
se sublimează.
În noul context răsturnat banul devine scop în sine, încetând să
mai fie mijlocul funcționalității în termeni de sustenabilitate a
acțiunii dedicate satisfacerii în dinamică a nevoilor vieții. În jurul
lumii s-a instalat o veritabilă monedosferă care filtrează principii și
produce norme pentru mersul general al lucrurilor. Banul a luat
locul spațiului și timpului în modelul relativist al lumii
corporatizate.
Portretul Economiei, colorat cu instincte și înrămat cu
preferințe politice trezește valuri de pasiuni care trec ființa umană
prin toate stările, dându-i senzația de forță. Acea forță prin care
speculația îl absolvă de muncă, profitul îl scutește de mobilitate,
virtualitatea îi satisface visele, poluarea îl trimite în stele.
Oikonomia s-a născut în Grecia odată cu Oikoumene, Lumea
stabilă. Însemnele lor au fost libertatea spațiului public și
gospodărirea spațiului privat. Economia modernă a transformat
Agora în Piață, făcând posibilă societatea de piață. Însemnul
acesteia: consecința determină cauza.

Gravita ția subdezvoltării

„Energia necesară ieșirii din câmpul

gravitațional al subdezvoltării și intrarea pe o
traiectorie a evoluției dependentă de forța
gravitațională a dezvoltării nu este inteligibilă în
termeni economici.”
128 Marin Dinu

Așa cum arată statistica globală subdezvoltarea are forță de

gravitație mai mare decât dezvoltarea. Nu altfel se explică ponderea
mereu ridicată a populației aflată sub limita standardelor de venit și
de condiții de viață acceptate ca normale pentru lumea civilizată.
Teritoriul sărăciei absoarbe, printr-o forță de tip gravitațional, în
sfera ei de ipostaze cea mai mare parte a indivizilor planetei.
Genetic nu avem o explicație, iar geografia nu este
convingătoare în încercarea ei de a da un răspuns. Istoria
perpetuează mituri. Antropologia exhibă folclorul întemeietor.
Sociologia nu trece dincolo de măsurarea suprafeței.
Starea lumii cunoaște pe termen lung, în ciuda a ceea ce se
crede, reașezări a căror explicație cauzală nu este prea clară.
Regula schimbării se dovedește confuză în reperele raționalității, iar
aspectul etic structurează comportamentele în mod marginal.
Cumva contrariant, fuga de norme pare să fi fost de-a lungul istoriei
câștigătoare. Ieșirea din rând apare ca o opțiune, care asumată
emoțional cu riscul eșecului în contexte progresiste, se soldează
adeseori cu câștigul unui orizont inovativ.
Operațiunile normate de cadrul global nu conduc la același
rezultat așteptat de către toată lumea. Adunarea și înmulțirea sunt
metodele de calcul cu sens pentru conservarea puterii obținute prin
scăderea și împărțirea avuției globale. Cinismul este intrinsec
sistemului de calcul. Oamenii se folosesc sau sunt folosiți de
sistem. Doar că unii pot să facă sistemul, ceilalți fiind cuprinși
natural în sistem.
Legea gravitației dezvoltării operează pentru mase mari sau
pentru energii descătușate. Inteligibilitatea poziționării în universul
dezvoltării se arată a fi o problemă de calcul în care funcționează
doar regula voinței. Explicația este imbatabilă în termeni de ordine.
Din punct de vedere social configurația lumii este inegală, iar
individual este utopică, liberul arbitru fiind irelevant pentru legea
numerelor mari.
Cert este că energia necesară ieșirii din câmpul gravitațional
al subdezvoltării și intrarea pe o traiectorie a evoluției dependentă
de forța gravitațională a dezvoltării nu este inteligibilă în termeni
economici. Încercarea de a judeca realitatea în reperele
perspectivelor politicii produce confuzia corectitudinii. Alteritatea
Editoriale 129

în materie de politici nu pare să se înfiripe cu scopul de a înfrânge

preceptele teoriei mainstream.
Grupul celor șapte state dezvoltate exprimă starea de segregare
a universului avuției. Dincolo de materialitatea reprezentată de
dezvoltarea G7 se află spațiul extins specific materiei și energiei
întunecate, în termeni economici sugestia din fizică având
consistența sărăciei. Cum s-ar spune, energia și materia întunecate
sunt deduse din efectele de emergență ale țărilor care, prin alăturare
la G7, compun G20. Desigur, percepția diferențialului G13 este
interfața critică a ceea ce este mult mai întinsul G189 pentru
soliditatea grupului țărilor dezvoltate. Expresia scruton-
fergusoniană vestul și restul, care nu definește întru-totul raportul
G7/G189, emană etosul segregaționist al avuției și sărăciei din
structura lumii.
În termeni geopolitici teoria mainstream se dovedește a fi
inversul sugestiilor ei logice: vehiculul pervers al conservării statu-
quo-ului structurilor societale. Realitatea este că lumea rămâne
stratificată, dezvoltarea așezându-se pe postamentul
supradimensionat al subdezvoltării. Idealismul smithian al avuției
națiunilor nu a mișcat cu nimic, statistic-relativist cel puțin,
realitatea întregitoare care este, folosind expresia-avertisment
landesiană, avuția și sărăcia națiunilor.
Construită astăzi pe axiomele neoliberale ale Consensului de la
Washington, viziunea tutelară generează dezvoltare în mod
parcimonios. Dezvoltarea s-a instalat în timp doar acolo unde au
existat comportamente și decizii non-liberale. În zonele unde
subdezvoltarea trebuie depășită, politicile construite pe teoria
principală generează efecte de întârziere a atingerii pragurilor
distinctive dezvoltării.
Consecințele neașteptate ale crizei economice relevă faptul că
raporturile naturale în câmpul acțional uman acționează un virus
scăpat din laboratoarele ideologiilor centrate pe puterea avuției.
Valorile constitutive ale lumii moderne sunt astfel redefinite în
termeni de prevalență, deși mai degrabă este vorba de
dependendență pe o verticală a aranjamentelor geopolitice.
Dreptatea nu mai are împlinire ca libertate, căci progresul și
toleranța au conținut doar pentru putere ca echivalent al avuției.
130 Marin Dinu

Guvernanța devenind corporatistă, eficiența întrerupe alimentarea

echității.
Conceperea unei strategii de dezvoltare în contextul
constrângerilor neoliberale nu este o temă de economie, oricâtă
inspirație și dedicare s-ar pune în rezolvarea ei. Structura actuală a
lumii face din dezvoltare o problemă de geopolitică a ordinii
globale. Dezvoltarea este astăzi problema politică numărul unu a
cărei soluționare trebuie făcută cu conștiința evitării la limită a
apocalipsei.
Pe acest fundal, realitatea adâncirii decalajelor dintre țările
dezvoltate și cele în curs de dezvoltare care au adoptat viziunea
Consensului de la Washington se arată a fi o sursă de colaps a
coexistenței pașnice.

Austeritatea corectivă

„Consecinţele neaşteptate cele mai grave ale

evoluţiei
s-au aglomerat în zona unei utopii răsturnate,
în care socialul
este recompus în termeni economici.”

Modelul economiei capitalismului corporatist a început să

evolueze prin excrescenţe motivate în principal de teza
randamentelor crescătoare. În genere, croit pe cantitativismul
extrem, posibil prin creştere economică stimulată speculativ, acest
model este astăzi în colaps. Înaintările sale imprudente sunt
Editoriale 131

corectate brutal de realitate, pierderea de acum depăşind de câteva

ori câştigul de ieri.
Forma cea mai exagerată pe care a emanat-o modelul
capitalismului corporatist a constat într-o pretenţie izvorâtă din
sfidarea limitelor în structurile lui funcţionale considerate prea mari
ca să cadă! Aceasta a consemnat ordinea societală corporatistă,
realizată prin subordonarea la regulile şi funcţiile corporaţiilor a
tuturor elementelor constitutive ale sistemului societal, în primul
rând a statului.
Expresia la vedere a fost fixată de o schimbare de prevalenţă în
relaţia pieţe-state: jocurile sunt făcute de pieţe, statele devenind din
plătitori de ultimă instanţă plătitori de orice situaţie.
La un nivel superior de înţelegere, capitalismul corporatist
reprezintă acea stare a realităţii sociale în care relaţiile naturale
dintre elementele constitutive, de la tipurile de cauze la seturile de
efecte, trecând prin structuri funcţionale, aranjamente instituţionale
şi marcări valorice, sunt judecate în termeni materiali şi validate în
termeni randamentali. Forma cognitivă generică este a unui
mecanism care, montat la scara universului societal, transformă
valorile de orice fel, pe principiul lucrului mecanic, în bani.
Calea constitutivă a funcţionalităţii corporatiste are datele unui
experiment tolerat, dar scăpat de sub control. Dublul limbaj
favorizează toleranţa ca atrofiere a spiritului critic. Aglomerarea în
discursul public de termeni mesianici, prin care prosperitatea renaşte
mirajul raiului, bunăoară, iar corectitudinea politică normalizează
interdicţia mentală şi fizică, opacizează înţelegerea. Realitatea este
ocurentă şi trebuie să fie acceptată ca atare. Astfel, inerţialitatea
credinţei apare ca un rezultat al trecerii timpului, vectorul prin care
obişnuinţa se transformă în a doua natură.
Desigur, resursa principală a insinuării experimentului a fost
stimularea ideologică a intoleranţei la control. Opţiunea pentru
dereglementare în economie a favorizat preceptele capitalismului
corporatist. În esenţă, au fost dizolvate sensibilităţile pentru
păstrarea condiţiilor reproducerii corelaţiei eficienţă-echitate. Adică,
132 Marin Dinu

s-a diminuat lubrifiantul care menţinea în limite noncritice frecarea

dintre mecanismele pieţei şi mecanismele societale.
Consecinţele neaşteptate cele mai grave ale evoluţiei s-au
aglomerat în zona unei utopii răsturnate, în care socialul este
recompus în termeni economici. Consistenţa valorilor care
structurează comportamentele este o funcţie a pieţei. Determinanţii
convingerilor sunt filtraţi de corectitudinea politică. Guvernarea
devine guvernanţă economică, decizia este tehnocrată, spaţiul public
se privatizează.
Străpungerea perfectă ca utopie a capitalismului corporatist
vine din ruperea de cauze a libertăţilor, cu varianta ultimă a
explicării nedeterministe a liberului arbitru. De aici se alimentează
libertarianismul social, provocând o altă răsucire spre preistorie a
ţesăturii civilizaţiei. Înainte-înapoi apare ca un tipar de acţiune
resuscitat cu pretenţia de a impune o nouă viziune societală.
Reducţionismul economic al filosofiei corporatiste atinge cu un
singur mijloc toate scopurile experimentelor socializante, cunoscute
şi necunoscute. Rezultatul este şi el unul singur, reapărând în istoria
modernă indexul evului mediu întunecat pentru opţiunile sociale.
Dislocarea alternativei ajunge să se asigure prin lege. Inversiunea
neaşteptată în contrariul interzis, deşi contravine ireversibilităţii
timpului, este cea mai rebelă manifestare a realităţii: evoluţia prin
decădere. Noul model unic ajunge să fie dizolvat de diversitatea prin
care se perpetuează viaţa.
Tiparul unic al constrângerilor comportamentale, prezentat ca
model al globalităţii clădite pe universalitatea comunicaţională, este,
însă, bucla deviantă a unui drum al violenţei revărsate din
întemeierea drepturilor naturale ale învingătorului.
Lumea îşi arată, prin această filozofie, disponibilitatea de a
sfârşi, chiar la propriu, într-o apocalipsă hobbesiană. Violenţa
contrariilor, care a depăşit cu mult adversitatea ideologică şi
pacificarea prin exterminare, mai întâi la nivelul predicatului, apoi la
nivelul subiectului, exhibă esenţa corporatizării societăţii.
Editoriale 133

Iluminismul stabilităţii

„Stabilitatea economică, având în epicentrul ei

stabilitatea financiară, este o chestiune inteligibilă
doar în termeni de dezvoltare,
inclusiv când este gândită după preceptele filosofiei
politice a austerităţii.”

Tratată ca o problemă de adâncime a pieţei financiare,

stabilitatea financiară are soluţii valide în condiţiile existenţei de
fluxuri financiare înspre şi dinspre procesele economice centrate pe
valorificarea resurselor în diversitatea lor, cu respectarea corelaţiilor
fundamentale ale economicităţii. Într-o piaţă financiară unde doar
circuitul cvasigeneral al resurselor bancare de finanţare face regula,
stabilitatea nu poate fi susţinută. Raritatea surselor de capitalizare,
inclusiv clasica economisire, ca şi capitalizarea bursieră aproape
nulă, transformă într-o iluzie stabilitatea şi într-o imposibilitate
potenţialul de convergenţă.
Stabilitatea financiară într-o economie deschisă, emergentă şi
slab structurată este astfel o provocare fără speranţa de a susţine
obiective strategice pe termen lung şi de a fi o consecinţă a
dezvoltării. Temeiul acestui adevăr constă, pe de o parte, în faptul că
stabilitatea financiară se aranjează după o tranziţie dificilă, în unele
cazuri distorsionată, pe pilonii incompleţi ai stabilităţii economice şi
sociale şi, pe de altă parte, stabilitatea în general este puţin
probabilă, chiar inconsistentă în termeni de subdezvoltare.
Astăzi este pe cale să se producă o balansare la nivelul viziunii
teoretice, ca şi al încercărilor practicii, semnalată de ţintirea mai
precisă a soluţiilor la problemele complicate ale ieşirii din criza
financiară, mai ales după ce aceasta a devenit o virulentă criză
economică şi ameninţă să degenereze într-o criză socială. Dar sensul
căutat de analize în privinţa stabilităţii este, surprinzător, o
134 Marin Dinu

provocare destul de confuză: prin decizii se favorizează „echilibrul”

de pe panta minimală a curbei dezvoltării sau se stimulează
tendinţele de recuperare a reculului dezvoltării provocat de criză?
Principial, analiza are sens când stabilitatea economică este văzută
ca suport al permanentizării tendinţelor dezvoltării sociale, iar
stabilitatea financiară – o consecinţă a stabilităţii economice.
Ca atare, sunt de definit tipuri de stabilitate financiară luând în
considerare parametrii de pantă ai dezvoltării sau stadiul concret de
configurare a economiei din punctul de vedere al nivelului de
dezvoltare. Imaginea fidelă a acestor tipuri de stabilitate, prin
temperarea/dezactivarea surselor dezvoltării, cum sugerează
strategiile de austeritate, sau prin utilizarea lor sustenabilă, cu
obiective de etapă consolidate pe termen lung, cum ar fi normal
pentru o ţară emergentă, obturează succesul strategiei de integrare
funcţională a acestor economii. Analiza comparată, folosind
indicatorii globali de rezultat, recunoscută ca o metodă uzuală prin
care se caracterizează capacitatea economiei, inclusiv potenţialul
sistemului financiar, aduce slabe dovezi că se asigură finalitatea
procesului de stabilitate.
Realitatea crudă este că pentru mult timp de aici înainte Europa
Centrală şi de Est îşi va epuiza energiile cu ieşirea din
subdezvoltare, deci se va confrunta inevitabil cu instabilitatea.
Nivelarea comportamentului economic sub efectul integrării, mai
ales prin acceptarea benevolă a standardelor funcţionale specifice
Zonei Euro, a gripat potenţialul economiilor emergente
postplanificate de absorbţie a forţei de tracţiune a integrării, situaţie
prelungită şi de neşansa aderării unora odată cu declanşarea crizei
economice care a afectat economia integrată europeană.
Cheia înţelegerii este adevărul că substratul de recurenţă a
instabilităţii este cronicizat într-o economie emergentă de tip
postcomunist, iar spargerea nodului de probleme ale subdezvoltării
este o iniţiativă decizională şi acţională prea mult amânată. Între
altele, documentarea de profunzime a comportamentului care face
ca structura capitalului să nu aibă capacitatea de realizare de
economii pentru investiţiile de dezvoltare, nici în mod direct prin
investiţii cu efect de propagare a dezvoltării economice şi sociale,
nici indirect prin profitabilitate fiscalizabilă susţinătoare a
investiţiilor publice, merită să i se acorde atenţie, mai ales să fie
realizată la modul empiric neafectat de pretenţiile unor teorii prea
Editoriale 135

expandate ideologic. La aceasta se alătură consecinţele adâncirii

fracturii dintre strategia băncilor comerciale, în majoritatea lor cu
capital străin, care se menţin prin non combat în zona respectării
cerinţelor de prudenţialitate şi prin răspunsul dat problemelor cererii
în condiţii de aversiune la riscul de creditare.
Stabilitatea economică, având în epicentrul ei stabilitatea
financiară, este tot mai evident pentru această zonă o chestiune
inteligibilă doar în termeni de dezvoltare, inclusiv dacă va continua
să fie gândită după preceptele filosofiei politice a austerităţii.
Suntem în punctul de inflexiune în care acţiunea de forţare a
blocajelor de dezvoltare impune relaţionarea conceptuală în
universul stabilităţii, cu aliniamentul de refăcut logic dintre
economia monetară – cumva împinsă de curentul mainstream să fie
autistă în privinţa dezvoltării – şi economia reală, străbătută de
tendinţe decrementale ale factorilor fireşti de dezvoltare.
Aşa se face că starea de aparentă stabilitate este, în fapt,
materializarea unei involuţii, până la pragul asimilării crizei, a
consecinţelor care să stimuleze cercurile virtuoase ale dezvoltării.
Pentru schimbarea direcţiei, fundamentele economice trebuie
recentrate pe semnificaţiile motivante şi dinamice ale avuţiei, mai
ales în ceea ce priveşte sursele corecte, salarizarea şi profitul. În
context, este de judecat înlănţuirea cauzală dintre relaxarea fiscală
pe partea directă din perioada precriză şi expansiunea fiscală în
plină criză pe partea indirectă (cazul României în care impozitarea
cu 16% a veniturilor a atras impozitarea cu 24% a consumului!).
Stabilitatea financiară, sub raport structural, a fost astfel
aşezată pe cercurile vicioase ale sărăciei, dovada fiind faptul asupra
căruia trebuie insistat în explicaţii pentru a fi pe deplin înţeles:
sensul fluxurilor financiare generează aproape în exclusivitate
profitabilitate extrasistem (într-o expresie sugestivă – se exportă
profit şi se importă îndatorare!), ceea ce complică problema
bugetelor în ţările emergente postcomuniste.

După tranzi ție

136 Marin Dinu

„Pentru că schimbarea a fost abordată în

semnificațiile relației învingători-învinși, transformarea
ca proces real nu a fost reformare
propriu-zisă, ci dislocare a mecanismelor interne pentru
relocarea celor externe.”

Marea transformare pentru țările Europei Centrale și de Est

(ECE) rămâne, nu doar economic, o problemă cu soluții indecise. La
aproape două decenii și jumătate traiectoria urmată fără ezitare se
dovedește a avea o finalizare greoaie. Astfel, optimismul ieșirii la
liman s-a corectat violent, în termeni europeni puterea de tracțiune a
sistemului dovedindu-se profund asimetrică.
Acoperirea argumentelor în poziționare vine în măsură tot mai
mică din bun-simț, zgomotul de fond al confruntării ideologice fiind
cel care reîncepe să acopere nuanțele în configurarea opiniei
publice. După cum evoluează lucrurile este greu de spus care ar fi
rezultatul, invocarea libertății devenind mult prea abstractă pe
fondul amânării sine die a recuperării decalajelor de dezvoltare.
Falia dintre frenezia libertății și deficitul de dezvoltare nu poate
fi acoperită mult timp de entuziasmul stimulat prin promisiuni.
Simpla judecare a mijloacelor cu care s-a operat și se operează
nefiind, paradoxal pentru libertate, o preocupare la vedere, se
acutizează riscul limitării bazinului de aderenți ai modelului de
schimbare practicat.
S-ar putea ca modelul să nu fi fost întru-totul adecvat. Unele
cazuri de schimbare mai puțin ortodoxe, dar generatoare de creștere
economică întăresc sentimentul eșecului. În ECE, conformarea la
sistemul de piață a fost una mecanică în primă fază, similară cu
schimbarea în viraj a roților unui autoturism de formula unu, aceasta
fiind urmată în faza a doua de o acoperire, pe principiul vaselor
comunicante, a fluxurilor de piață.
Cumva neașteptat, dar inevitabil în condițiile abordării
schimbării în semnificațiile relației învingători-învinși,
Editoriale 137

transformarea ca proces real nu a fost reformare propriu-zisă, ci

dislocare a structurilor interne pentru relocarea celor externe. În loc
să apară piața ca mecanism reglator al economiei restructurate, s-a
extins piața făcută de actorii globali. Agenții economici și factorii
sociali generatori de efecte de bunăstare prin funcționalizarea
potențialului indigen producător de avuție au devenit cel mult
subalterni. Consecința expresă s-a arătat a fi schimbarea sensului
dependențelor, iar nu eradicarea lor.
La început eroismul schimbării a funcționat cu adevărat,
rezultatul în planul realității fiind însă o ieșire de pe pista de rulare a
dezvoltării. Străpungerea spre faza de maturizare a modernității,
care părea să fie promisiunea tranziției, s-a diminuat prin
parcurgerea unei noi bucle cu valoare de experiment în tranșarea
drepturilor de proprietate, în care s-au multiplicat fatal costurile
schimbării. Reparația trecutului a ajuns să fie o zădărnicire a
viitorului sub o insistentă motivație etică. Economiile postcomuniste
au devenit, în fapt, prin decapitalizarea indusă politic, noua frontieră
a piețelor consolidate. Firme cu strategii speciale de expansiune,
multe dintre ele aparținând unor proiecte geostrategice nu prea
limpezi, au făcut regula jocului.
Cert este că pentru locuitorul ECE rezultatul la scara unu pe
unu al tranziției postcomuniste este prea diferit față de așteptări și
prea nesemnificativ pentru a reaprinde motivația. Pentru o masă
critică, a cărei funcție se acutizează,
stop-cadrul a devenit metoda lucidă a evaluării reușitelor și
eșecurilor. Și nu sunt semne că se întâmplă acest lucru exclusiv
pentru a redeschide orizontul care să rezoneze cu un adevărat
proiect de reinserție pe calea câștigătoare a modernității. Credința că
are loc un nou abandon într-o zonă gri a speranțelor locuitorilor din
ECE de către cei către care se îndrepta inițial elanul schimbării este
greu de spulberat.
Sentimentul ratării marii transformări vine din ceva imposibil
de înțeles în Occident: memoria experimentului. Țările din ECE au
o dependență proprie de cale, emoția schimbării violente se trezește
138 Marin Dinu

instantaneu, blochează sau moderează indistinct inițiative insuficient

explicate pentru a fi înțelese. Suspiciunea de altceva aruncă în aer
dezbaterea rațională. Comunicarea este prinsă între excesul de
emoție și neîncrederea în declarații, fie ele și de bune intenții.
Dacă este să se remarce lucrul cel mai folositor din traversarea
unei lumi a îndoielii în tot ceea ce te înconjoară, ridicată la rang de
politică statală, specifică buclei comuniste în care a fost împinsă
populația ECE în a doua parte a secolului trecut, acesta este
obișnuința cu respingerea idealului. Moralitatea nu are in ECE
decât forma cuvântului frumos rostogolit peste instinctul de
conservare. Dublul limbaj se suprapune peste dorințe și nevoi,
primele din categoria trăirii stărilor ideale, reprimate după ce s-au
dovedit înșelătoare, celelalte fiind ingredientul vieții care trebuie
trăite în orice condiții, cu orice preț, după modelul supraviețuirii ca
specie.
Memoria recentă a experimentului social modelează atitudini,
comportamente și mentalități care presupun asimilarea crizei.
Reziliența la șocuri a devenit atât de mare încât totul s-a structurat
pe muchie de cuțit: înaintarea sau retragerea din proiect, schimbarea
sensului de mers având probabilitatea egală de a însemna învins sau
învingător. Ieșirea din această remiză a istoriei este posibilă doar
prin sincronizarea perspectivelor. Vestul și Restul au fost alternative
construite în logica adversității! Dar de ce și după tranziție?

Ianuarie-iunie 2014

După tranzi ție

„Pentru că schimbarea a fost abordată în

semnificațiile relației învingători-învinși, transformarea
ca proces real nu a fost reformare
Editoriale 139

propriu-zisă, ci dislocare a mecanismelor interne pentru

relocarea celor externe.”

Marea transformare pentru țările Europei Centrale și de Est

(ECE) rămâne, nu doar economic, o problemă cu soluții indecise. La
aproape două decenii și jumătate traiectoria urmată fără ezitare se
dovedește a avea o finalizare greoaie. Astfel, optimismul ieșirii la
liman s-a corectat violent, în termeni europeni puterea de tracțiune a
sistemului dovedindu-se profund asimetrică.
Acoperirea argumentelor în poziționare vine în măsură tot mai
mică din bun-simț, zgomotul de fond al confruntării ideologice fiind
cel care reîncepe să acopere nuanțele în configurarea opiniei
publice. După cum evoluează lucrurile este greu de spus care ar fi
rezultatul, invocarea libertății devenind mult prea abstractă pe
fondul amânării sine die a recuperării decalajelor de dezvoltare.
Falia dintre frenezia libertății și deficitul de dezvoltare nu poate
fi acoperită mult timp de entuziasmul stimulat prin promisiuni.
Simpla judecare a mijloacelor cu care s-a operat și se operează
nefiind, paradoxal pentru libertate, o preocupare la vedere, se
acutizează riscul limitării bazinului de aderenți ai modelului de
schimbare practicat.
S-ar putea ca modelul să nu fi fost întru-totul adecvat. Unele
cazuri de schimbare mai puțin ortodoxe, dar generatoare de creștere
economică întăresc sentimentul eșecului. În ECE, conformarea la
sistemul de piață a fost una mecanică în primă fază, similară cu
schimbarea în viraj a roților unui autoturism de formula unu, aceasta
fiind urmată în faza a doua de o acoperire, pe principiul vaselor
comunicante, a fluxurilor de piață.
Cumva neașteptat, dar inevitabil în condițiile abordării
schimbării în semnificațiile relației învingători-învinși,
transformarea ca proces real nu a fost reformare propriu-zisă, ci
dislocare a structurilor interne pentru relocarea celor externe. În loc
să apară piața ca mecanism reglator al economiei restructurate, s-a
140 Marin Dinu

extins piața făcută de actorii globali. Agenții economici și factorii

sociali generatori de efecte de bunăstare prin funcționalizarea
potențialului indigen producător de avuție au devenit cel mult
subalterni. Consecința expresă s-a arătat a fi schimbarea sensului
dependențelor, iar nu eradicarea lor.
La început eroismul schimbării a funcționat cu adevărat,
rezultatul în planul realității fiind însă o ieșire de pe pista de rulare a
dezvoltării. Străpungerea spre faza de maturizare a modernității,
care părea să fie promisiunea tranziției, s-a diminuat prin
parcurgerea unei noi bucle cu valoare de experiment în tranșarea
drepturilor de proprietate, în care s-au multiplicat fatal costurile
schimbării. Reparația trecutului a ajuns să fie o zădărnicire a
viitorului sub o insistentă motivație etică. Economiile postcomuniste
au devenit, în fapt, prin decapitalizarea indusă politic, noua frontieră
a piețelor consolidate. Firme cu strategii speciale de expansiune,
multe dintre ele aparținând unor proiecte geostrategice nu prea
limpezi, au făcut regula jocului.
Cert este că pentru locuitorul ECE rezultatul la scara unu pe
unu al tranziției postcomuniste este prea diferit față de așteptări și
prea nesemnificativ pentru a reaprinde motivația. Pentru o masă
critică, a cărei funcție se acutizează,
stop-cadrul a devenit metoda lucidă a evaluării reușitelor și
eșecurilor. Și nu sunt semne că se întâmplă acest lucru exclusiv
pentru a redeschide orizontul care să rezoneze cu un adevărat
proiect de reinserție pe calea câștigătoare a modernității. Credința că
are loc un nou abandon într-o zonă gri a speranțelor locuitorilor din
ECE de către cei către care se îndrepta inițial elanul schimbării este
greu de spulberat.
Sentimentul ratării marii transformări vine din ceva imposibil
de înțeles în Occident: memoria experimentului. Țările din ECE au
o dependență proprie de cale, emoția schimbării violente se trezește
instantaneu, blochează sau moderează indistinct inițiative insuficient
explicate pentru a fi înțelese. Suspiciunea de altceva aruncă în aer
Editoriale 141

dezbaterea rațională. Comunicarea este prinsă între excesul de

emoție și neîncrederea în declarații, fie ele și de bune intenții.
Dacă este să se remarce lucrul cel mai folositor din traversarea
unei lumi a îndoielii în tot ceea ce te înconjoară, ridicată la rang de
politică statală, specifică buclei comuniste în care a fost împinsă
populația ECE în a doua parte a secolului trecut, acesta este
obișnuința cu respingerea idealului. Moralitatea nu are in ECE
decât forma cuvântului frumos rostogolit peste instinctul de
conservare. Dublul limbaj se suprapune peste dorințe și nevoi,
primele din categoria trăirii stărilor ideale, reprimate după ce s-au
dovedit înșelătoare, celelalte fiind ingredientul vieții care trebuie
trăite în orice condiții, cu orice preț, după modelul supraviețuirii ca
specie.
Memoria recentă a experimentului social modelează atitudini,
comportamente și mentalități care presupun asimilarea crizei.
Reziliența la șocuri a devenit atât de mare încât totul s-a structurat
pe muchie de cuțit: înaintarea sau retragerea din proiect, schimbarea
sensului de mers având probabilitatea egală de a însemna învins sau
învingător. Ieșirea din această remiză a istoriei este posibilă doar
prin sincronizarea perspectivelor. Vestul și Restul au fost alternative
construite în logica adversității! Dar de ce și după tranziție?

Consensul idealului

„Împotmolirea în materialism, abordarea

contabilă
a macroeconomiei și mecanica voturilor în societate
sunt formule
prin care elitele desfigurează astăzi realități și închid
orizonturi.”
142 Marin Dinu

În mod paradoxal față de propensiunile raționale ale

modernității de secol XXI, omenirea trece printr-o perioadă în care
problema sensului frizează ignoranța. Această situație poate fi
definită ca o defectare a decodorului înțelegerii semnalelor inefabile
care structurează cunoașterea mersului lumii sensibile. Ceea ce
creează ordinea lucrurilor, care asigură echilibrul conviețuirii,
devine tot mai confuz sub presiunea unor contexte nevrotice. Într-un
fel simptomatic universalitatea prin proiecte angajate societal, cu
efecte de emancipare revărsate în democrație, este substituită de
hegemonia crizială a structurilor speculației financiare.
Personalizată, situația constă în starea elitelor, a căror funcție
de trăgător în configurarea direcției de evoluție câștigătoare pare să
fi dispărut. Dintr-o sursă a inspirației și inovării soluțiilor la
problemele societății, elitele au ajuns să aibă viziuni care complică
problemele. Împotmolirea în materialism, abordarea contabilă a
macroeconomiei și mecanica voturilor în societate sunt formule prin
care elitele desfigurează astăzi realități și închid orizonturi. Între
altele, în locul deschiderii sperate prin ieșirea din comunism,
inclusiv ca mântuire de recursul la distopia planificată, s-a instalat
un poligon de încercare a celeilalte extreme experiențiale, a „pieței
divine”, la fel de violent alienantă.
În termeni spirituali, lumea traversează o acută criză a
idealului. Sechestrarea creativității în spații fictive și înghesuirea
așteptărilor în termenul scurt, alături de obsesia randamentală de tip
robotic, împăienjenesc mintea cu vidul dixlexiei. Comunicarea
sensului și mobilelor transgeneraționale este bulversată de
disonanțele cognitive din dezbaterea publică. Se preferă concluziile
emoționale, ideile rămânând artefacte ale gândirii raționale. La
această gândire se renunță sub pretextul că este prea lentă într-o
lume unde contează viteza, nu punctul de sosire. Bifurcația întârzie
carnavalul căii care se închide consumând energiile alternativei
câștigătoare. Șocul a devenit hrana existenței.
Natura socială intră în anomie ca urmare a reducționismelor
ideologice motivate de scheme ale abandonării discernământului în
Editoriale 143

fața mecanicii mâinii invizibile. Tipologia dedublării individului în

consumabil/capital uman – manipulabil/votant face regula peisajului
uman. Practic, omenirea traversează un experiment în care costurile
destinate coeziunii sociale sunt considerate inutile. Sub raport
structural, societatea este suma indivizilor, iar funcțional, aceasta
devine expresia instinctului de apropriere. Distribuția șanselor de
acces la resurse este dependentă de performanța spațiului public, iar
redistribuirea este legată de comportamentul randamental al
individului.
Lecțiile istoriei sunt pasate în jocul la cacialma al lumii
agresate de imagine. Timpul se scurge prin ecranul emoțiilor
existențiale explicate prin limbaje criptate și decriptate impresionist.
Lumea nu are vreme de argument în fața vieții filmate prin
obiectivul audienței. Realitatea survine din ficțiunea telenovelei, are
substanța faptului divers prezentat în tușe violent colorate. Instituția
supremă care fabrică destine se dovedește a fi moda.
Devine tot mai puternic sentimentul că poziția omului de
centru nervos al lucrurilor care configurează linia progresului este
subminată de avalanșa impunerilor iraționale. Economismul vieții
sociale elimină din opțiunile valorizării pe cele care întemeiază
memoria culturală. Discernământul se edifică pe teritoriul
minimalismului referențial, conștiința alternativei fiind atrofiată.
Mijloacele au devenit mai importante decât scopurile, mecanismele
echilibrându-se indiferent de consecințele asupra omului. Piața, iar
nu omul, a ajuns măsura tuturor lucrurilor.
Senzația de aranjare pe dos a realității este susținută și de
excesul de dedublare la nivelul comunicării publice. În fapt, s-a
atins un prag critic al agresiunii realității prin proiecte de schimbare
a ordinii naturale printr-o răsturnare a normelor conviețuirii în baza
îndreptățirii ideologizate. Libertatea a devenit emblema sub care se
mistifică egalitatea de șanse prin mecanismele pieței. Biologia
economică a concurenței asigură teoretic spectrul posibilităților,
contingența fiind inevitabil monopolistă. Fețele realității țin de iluzia
144 Marin Dinu

eticii strategiilor geopolitice, adevărul fiind exprimat pe o singură

voce, aceea a puterii economice.
Societatea este locuită economic, democrația este ocupată
electoral, statul de drept este acoperit de textura puterii. Cetățeanul
pierde identitatea, relativizarea valorilor amplifică diferențele,
orientarea devine ambiguă, în timp ce înainte are sens de înapoi, iar
punctele cardinale, ca și polii magnetici ai planetei, se inversează
odată cu paralelele și meridianele.
Acest haos pare să aibă o singură cauză: lipsa consensului
asupra a ceea ce suntem. Universul în mișcare este inteligibil dacă îi
dăm un sens, consistența societății este dată de idealul ei de evadare
din infernul materialismului.

Pisica metodologică
„Economia înţelege acţiunea ca având intensiune
de tip aici şi acum, dovezile constând în faptul că, în
scop explicativ, utilizează în exces două limitări de sens:
spaţiul este văzut ca locul cu destinaţie privată ( prin
disonanţa cognitivă a individualismului metodologic),
iar timpul ca termen scurt
(prin distopia pieţelor raţionale).”

Condiţia umană se află sub influenţa unui complex unitar, deşi

indefinit de factori. Analizele economice survolează această
dificultate cognitivă luând în calcul un număr redus de factori. De
regulă, factorii de influenţă sunt identificaţi în corelaţie cu
componentele condiţiei umane: munca, lucrul şi acţiunea.
Enumerarea lor însă variază tematic, dar şi după viziunea asupra
rolului fundamentelor economice. Deoarece teoriile economice sunt
concurente la fundamentarea deciziilor politice, nu există o ordine
de prevalenţă a factorilor unanim recunoscută.
Editoriale 145

Acest mod de contextualizare în decelarea unui obiect de

studiu nu diferă formal de experienţa cognitivă din alte ştiinţe, unde
teoriile au viziuni alternative. Doar că în ştiinţa economică este
aproape o imposibilitate să existe certitudine în legătură cu relevanţa
factorilor luaţi în seamă. Jocul de credibilitate în care sunt angajate
teoriile economice este expresia directă a preferinţei pentru o
ierarhie a factorilor, iar nu o descifrare a unor mecanisme
implacabile care ţin de realitate. În fapt, tot ceea ce se ţese în jurul
condiţiei umane, deci şi în privinţa componentei ei randamentale,
are consistenţa unui turbion al influenţelor. Descifrarea modului lui
de producere rămâne neclară, ştiinţa economică alegând să
urmărească o parte a acestuia, fără siguranţa că alegerea este
corectă. Acest lucru relevă limitarea cogniţiei economice la
observarea doar a unor tendinţe, care se pot dovedi episodice,
întâmplătoare, parţiale, diversificate spaţial şi temporal, adică a
cazurilor irepetabile şi nu a regularităţilor perpetue.
Provocarea reală căreia ştiinţa economică trebuie să-i facă faţă
este să explice performanţa economică prinzând toţi factorii într-o
formulă explicativă coerentă. Recurgerea la metoda factorului
principal în explicarea creaţiei de avuţie, acreditată cu virtuţi
cognitive, s-a dovedit cel mai adesea a fi ineficientă: diferenţierea
teoriilor economice după preferinţa pentru factorul principal nu a
garantat sporul de cunoaştere necesar. Modelele lor explicative – cu
deosebire ale teoriilor interesate de perspectiva macroeconomică –
nu au ajuns să fie complementare, ba mai mult au propus soluţii care
se exclud. Adevărul este că problema pe care se focalizează o astfel
de teorie nu are întemeierea cerută de metoda economiei pozitive, ci
este construită normativ, reprezintă cel mai adesea o proiecţie
ideologică asupra realităţii economice.
Probabil că din acest motiv în gândirea economică a contat, ca
paliativ al legitimităţii demersului teoretic, recurgerea la evidenţe, la
ceea ce se vede şi se simte direct de către agent sau observator, cu
deosebire după convingerile tematice sau afilierile conceptuale. Într-
un fel paradoxal, ştiinţa raţionalităţii în atingerea nevoilor materiale,
146 Marin Dinu

cum vrea să fie Economia, a mizat, în prescrierea de reţete ale

succesului, pe intuiţie. În multe privinţe, teoriile aleg să ofere reţete
care conţin folosirea flerului jucătorului pentru câştigul la cacialma,
pe recurgerea la oricare mijloace, deci şi a celor imorale sau ilegale,
în valorificarea şansei. Cumva firesc, Economia s-a retras în
condiţia de ştiinţă a prescrierii de reţete particulare, adică să facă
exact ceea ce consideră că nu face: tratează bolnavi individuali, cu
simptomatologie diferită, iar nu boli, ca fenomene cu tipare
universale. Individual are relevanţă, pe calea alegerii dintr-un număr
limitat de posibilităţi marcate experienţial, factorul principal care se
identifică cu cauza bolii şi asupra căruia se îndreaptă tratamentul.
Acest mod de configurare a structurii cognitive în Economie
conduce la faptul că timpul este definit prin îndemnul horaţian
„trăieşte clipa!”. Economia înţelege acţiunea ca având intensiune de
tip aici şi acum, dovezile constând în faptul că, în scop explicativ,
utilizează în exces două limitări de sens: spaţiul este văzut ca locul
cu destinaţie privată (prin disonanţa cognitivă a individualismului
metodologic), iar timpul ca termen scurt (prin distopia pieţelor
raţionale). Între aceste comprimări maximizate dintre intenţii şi
consecinţe randamentale nu mai are cum să încapă realitatea vie,
între altele fixaţia nevrotică pe profit ignorând complexitatea
contextului. Cu excepţia factorului considerat principal, ceilalţi cu
rol cauzal sau corelativ sunt forţaţi de metoda utilizată să intre în
gaura neagră a lui ceteris paribus.
Excluderea de influenţe seamănă cu modelul comportamental
al credinţei, cunoaşterea economică abuzând de invocarea trăirilor
aşezate pe încredere, a aşteptărilor ancorate pe iluzii. În substanţa sa
epistemică Economia admite, ca amestec operaţional în configurarea
contextului creării de avuţie, paradoxul comportamentului religios.
Echilibrul cel mai la îndemână în universul motivaţiilor individuale
îl reprezintă credinţa că forţa divinităţii rezolvă totul. Odată cu acest
mod de a înţelege, lucrurile vin spre împlinire de la sine, totul se
simplifică prin faptul că depind de miracolul unic şi inevitabil al
credinţei. Pe această cale de cedări şi asimilări a ajuns Credo să fie
Editoriale 147

piatra din alchimia banilor şi a creditului. Chiar şi metode, cum este

cea a ţintirii inflaţiei sau teorii cum este cea a alegerilor raţionale
sunt construite pe asumpţia credinţei. S-au proliferat formule de
inducere a credinţei cum se întâmplă în privinţa explicării funcţiei
de dezvoltare atribuită investiţiilor străine de portofoliu sau a
efectului de creştere economică generat de speculaţia bursieră.
Sugestia altor ştiinţe de a lua în calcul elemente de dincolo de
metoda raţională a parcimoniei bigote nu a fost băgată consecvent în
seamă de Economie. Matematica a recurs la evadări din modelul
intelectual de cunoaştere fixat de Kant, acceptând contraintuitivul
haos determinist în înţelegerea sistemelor complexe, nelăsând astfel
vreo breşă pentru insinuarea credinţei în teritoriul raţiunii. La fel a
făcut fizica nivelului cuantic când a acceptat indeterminismul şi
ubicuitatea ca principii epistemice. Geometria a străpuns dincolo de
artificialul formelor ideale analizând spaţiile noneuclidiene sau
regulile realităţii fractale. Structura universului a fost recitită în
semnificaţiile metodologice ale principiului antropic, nuanţând
perspectiva mecanicistă până la a se vorbi de peisajul cosmic care să
cuprindă funcţia celui care explică. Toate aceste îndrăzneli
epistemice au mizat pe reîncărcarea sensurilor particulare în reperele
întregului, ale totalităţii, singura formulă de a se asigura validitatea
oricărei teorii, concordanţa ei cu realitatea complexă.
Economia ca ştiinţă a fost predispusă să facă abstracţie de
încastrarea condiţiei umane în inefabilul complex al naturii umane.
Izolarea metodologică a conţinuturilor muncii, lucrurilor şi acţiunii
şi reducerea sensului lor la câte un singur element, pentru a face
posibilă maximizarea funcţiei randamentale, a dizolvat toate
celelalte funcţii ale individului uman ca fiinţă socială. În schimb,
pentru a fi randamentale interstiţiile complexului acţional sunt
lubrifiate cu expectaţiile de masă pentru câştig, posibil apocaliptic
prin exuberanţă iraţională.
Economia poate să iasă din această strâmtorare cognitivă
revenind la sensibilitatea smithiană, cu care s-a născut, de a vedea
totalitatea, deci inclusiv individualul, într-o perspectivă fundamental
148 Marin Dinu

antropică, adică unitară, cu toate influenţele, cu calcule precise şi

aproximări relevante, cu raţiune şi sentimente. La un loc şi în mod
funcţional trebuie înţeleasă existenţa părţilor întregului reprezentat
de mozaicul lucrativ al condiţiei umane contextualizat în nebuloasa
pulsatorie a naturii umane. Universul nonuman a lui homo
economicus, în care natura umană este expulzată în deşertul ceteris
paribus, trebuie să rămână, asemenea pisicii lui Schrodinger, doar
un experiment mental.

Triade inversate

„Sensul ascendent sugerat de conceptualizarea

dorințelor generează, paradoxal, materialitatea precară
de jos, în timp ce materializarea dorințelor este posibilă,
la fel de paradoxal, doar prin inflaționarea
credințelor.”

Problemele cele mai provocatoare ale consistenței în știința

economică sunt cele care țin de intuibilitate. Realitatea economică
este intuibilă prin apelul excesiv, cumva chiar primordial, la
formele cognitive intermediare ale fizicii mecanice. Invazia de
termeni ca mecanism, forță, energie, dinamică, sistem, echilibru,
potențial, propagare, relevă această stare de lucruri.
Eșafodajul conceptual al Economiei provine la origini din
transferuri terminologice dinspre știința care a alimentat direct
prima revoluție industrială. Ulterior, sub impactul străpungerilor
teoretice ale biologiei, prin evoluționismul darwinian, și ale
sociologiei, prin evoluționismul spenglerian, Economia a făcut
achiziții de nuanțare a propriilor reprezentări cognitive.
Într-un fel de înțeles pentru modul de raportare academică la
mersul cunoașterii, Economia a profitat de câștigurile altor științe
Editoriale 149

pentru a-și fortifica funcția explicativă. Doar că preluările de

reprezentări conceptuale masive din științele mai bine situate pe
scala performanțelor cognitive a complicat funcția sa educativă, de
percepție publică a arhitecturii ei conceptuale de sine stătătoare.
Principala rezultantă a fost că s-a instalat în conștiința socială o
declasare a individualității epistemice a corpului de reprezentările
conceptuale al Economiei. Distinctivitatea slabă a arsenalului de
formule cu ajutorul cărora operează intuiția în Economie a ascuns,
sub stratul gros de concepte împrumutate, structura cognitivă
proprie.
Evident că această stare a diminuat la limită adecvarea
cunoașterii la logica evoluției economice. Între altele, bunăoară, s-au
estompat resorturile definitorii pentru întemeierile realității
economice, ca fapte de consistență subiectivă, comportamentul
uman fiind de regulă dizolvat în expresii ale determinismului
materialist. Bucla epistemică a Economiei nu era astfel propice
înțelegerii universului de semnificații ale umanului, obligat să fie o
sinteză acțională generată în spectrul tensional dintre două valori
imponderabile, dorințe și credințe. Așa se face că secole la rând
Economia a recurs la perpetuarea viziunii ei inadecvate asupra
realității, educația economică promovând aliniamentele perceptive și
intuitive venite dinspre alte formule de cunoaștere și alte stări
ontologice.
Cheia reașezării lucrurilor constitutive în poziția firească
constă în decopertarea stratului de obișnuințe cognitive din
Economie, așezat pe traiectoriile conceptualizării definite de dorințe
și credințe. Trebuie remarcat faptul extraordinar că dorințele, ca
forță structurantă a realității economice, trasează reprezentări din
ordinea materialității, iar credințele substanțiază dorințele printr-o
formulă demnă de alchimie, reușind transmutația elementelor
spirituale în elemente materiale. Prin acest vârtej cu mișcare
contrară firescului s-au reîncorporat în alcătuirea reprezentărilor
intuibile ale Economiei limitările contrarii sugerate de dualitatea
150 Marin Dinu

funcțională dintre dorințe și credințe: asimptoticele cognitive la

ordinea materialității și la ordinea spiritualității.
Din gama ordonării conceptuale a dorințelor enumerăm
profitul, avuția, bogăția, câștigul, succesul, valoarea adăugată, iar
din gama credințelor, la loc de cinste stau banii și creditul,
reprezentări ale posibilului, închipuiri ale minunii, materializări ale
încrederii că se întâmplă să se producă ceva în virtutea cauzei fără
cauză. Din această bortă epistemică se ivesc așteptările, speranțele,
iluziile, exuberanțele, panicile, motivațiile, satisfacția, notorietatea,
autoritatea.
Gândirea categorială a dorințelor poate face apel la forme
simple intuibile, în schimb gândirea categorială a credințelor este
difuză și confuză, oricum greu de conciliat în reperele gândirii
raționale. Deloc întâmplător, simbolistica și ritualizarea de extracție
teologică sunt accesorii ale construcțiilor explicative din economia
monetară.
Decelarea precară a țesăturii dintre cele două universuri ale
Economiei impietează asupra înțelegerii formulelor sub care
realitatea ca atare este intuibilă. Puterea de centrare a înțelegerii
esenței economiei pe dorințe este atât de mare încât pur și simplu
sunt excluse întemeierile reale ale sensului conceptelor. Ordinea
conceptuală a dorințelor acaparează cunoașterea, o unilateralizează,
zădărnicind alegerea soluțiilor eficiente.
Acest sechestru epistemic face, printre multe alte denaturări, ca
țintirea performanțelor materiale să instituie un sens invers al
semnificațiilor față de reprezentarea intuibilă a succesului, spre
exemplu. Sensul de ascendență al succesului material, tonic în
ordinea materială a dorințelor, ecranează înțelegerea sensului
realității, configurarea ei nonsistemică pe principiul excluderii.
Exprimarea glorioasă a ascendenței tipice succesului o găsim în
statistica globală sub forma concluzivă „85 de miliardari dețin o
avuție egală cu cea pe care o are jumătate din populația lumii”.
Formulând problema economică în termeni binari individ-societate
soluția este congruentă pe sensul descendent al realității, iar doar
Editoriale 151

aparent și înșelător pentru rațiune sensul este sugerat ca ascendent;

conținutul informativ relevant al formei concluzive de mai sus
vizează sărăcia – nu bogăția – drept centralitate a demersului
înțelegerii, și, deci, a cogniţiei economice. Descifrarea triadei de jos
individ-societate-sărăcie este adevărata provocare rațională a
Economiei. Triada de sus, sugerată de ascendența relației individ-
societate-virtual (bani, credit, încredere) este reprezentată, ca formă
concluzivă în analize recente, la fel de înșelător, de expresia
„volumul tranzacțiilor valutare este de 14 ori mai mare decât PIB
global”.
Sensul ascendent al conceptualizării dorințelor generează,
paradoxal, materialitatea precară de jos, în timp ce materializarea
dorințelor este posibilă, la fel de paradoxal, doar prin inflaţionarea
credințelor.
Inversiunea de sensuri din cele două triade, intuibilă pe calea
expresiilor concluzive menționate, trădează inconsistențele
epistemice ale Economiei. Punctul de aur care permite revenirea la
normal este reconstrucția conceptuală prin apelul la formule
intuibile provenite din altă relație, eminamente rațională, cea dintre
mijloace și scopuri, în locul celei dintre dorințe și credințe. Așezarea
corectă a termenilor aliniați mijloacelor și scopurilor presupune,
desigur, evitarea transformării mijloacelor (derivate ale dorințelor)
în scopuri, pentru a nu inversa și în acest fel triadele explicative.
Prin această reconstrucție conceptuală va deveni posibilă
încărcarea mai corectă a scopului în economie, în esență cu
semnificațiile conceptelor al căror sens intuibil vine din masa critică
a faptelor pozitive care asigură intensiunea sensului vieții, cum sunt
dezvoltarea, bunăstarea, confortul etc.

Impasul metodologic
152 Marin Dinu

„Pentru ca spaţiul de raţionalitate economică să

funcţioneze, nu pot face acelaşi lucru în acelaşi timp toţi
indivizii, toate pieţele sau toate economiile.”

Diferenţierea de intenţii şi scopuri constituie temeiul

economicităţii. De altfel, argumentul tare care face din
individualismul metodologic un principiu susţine contextul
diferenţierii pe dublul palier al intenţiilor şi scopurilor. Fără această
diferenţiere intensiunea termenului individ devine un nonsens. În
plus, singura formulă prin care ce acoperă non-conflictual interesul
individual este alegerea liberă – în sens necorelat spaţial şi temporal,
independent, nu ca element al unei mulţimi – a obiectivelor şi a
căilor de atingere a lor.
Dar, în ciuda pretenţiilor de consistenţă universală, nivelul
diversităţii discrete, ca expresie a principiului individualismului
metodologic, încarcă parţial fenomenologia economică. Nivelul care
certifică operaţionalitatea principiului este explicit cel
microeconomic. Doar la acest nivel principiul operează în condiţii
de natură discretă, unde părţile contează acţional, ele făcând regula.
Nivelul macroeconomic se configurează ca realitate
transindividuală, un fel de diversitate fuzionată organic. La acest
nivel se validează economicitatea într-o realitate de consistenţă
complexă, unde întregul are funcţii prevalente.
Comportamentul celular, discret şi discreţionar – ca efect al
supercentrării gnoseologice pe individ – de la nivelul
microeconomic nu poate trece prin inversiune în comportamentul
organic, complex şi cooperativ de la nivelul macroeconomic. La
acest ultim nivel relevanţa cognitivă a principiului individualismului
metodologic se dizolvă. La nivel macro îşi are locul complexitatea,
structurată de un alt principiu, cel al socialităţii metodologice. Acest
principiu asigură cogniţiei platforma argumentativă de a surprinde
sensul realităţii complexe prin evidenţierea co-relaţiilor spaţiale şi
temporale, a ţesăturii contextului social, temeiul inter-subiectiv al
Editoriale 153

naturii umane. Pornind de la acest principiu metodologic,

macroeconomia descifrează modul în care interacţionează
diversitatea intenţiilor şi obiectivelor individuale ca univers
atotcuprinzător.
O fixaţie cu cauză extraştiinţifică refuză dreptul de cetate
acestui principiu. Ca atare, macroeconomiei i se cere să rămână sub
imperiul determinismului specific microeconomiei. Consecinţa
directă este anularea funcţiilor normative, cooperative şi distributive
specifice acestui palier al realităţii economice. Astfel, centrarea
analizelor pe individualismul cu funcţii excluzive proiectează
macroeconomia prin sumarizarea fenomenelor microeconomice.
Întregul este conceput mecanic drept sumă a părţilor.
În fapt, macroeconomia este un întreg catalizat de substanţa
socială a individului uman, de valorile economice ale
intersubiectivităţii. Întregul macroeconomic excede ca realitate
adiţionarea componentelor funcţionale, are funcţii nu doar mai
complexe, ci şi complet diferite ca finalitate. Coeziunea întregului
obligă la păstrarea raporturilor de prevalenţă şi preeminenţă cu tot ceea
ce justifică performanţa părţilor. Bunăoară, competitivitatea, ca
dimensiune macroeconomică, vede concurenţa microeconomică drept
element al său, la care nu se reduce însă invariabil. Potenţialul
economiei este o problemă formulată în termeni sociali şi ale cărei
soluţii sunt eminamente de natura discernământului consensualizat,
deci socializat.
Când schimbă orizontul şi altitudinea analizei ştiinţa economică
trebuie să evite inconsistenţa metodologică. Acest imperativ
epistemic a fost depozitat într-un principiu puţin vehiculat: ceea ce
este valabil la nivel microeconomic nu este valabil la nivel
macroeconomic. În materie de comportamente, inconsistenţa este de
domeniul evidenţei: pentru ca spaţiul de raţionalitate economică să
funcţioneze, nu pot face acelaşi lucru în acelaşi timp toţi indivizii,
toate pieţele sau toate economiile.
Mecanica paradoxală a configurării intenţiilor şi scopurilor
devoalează inconsistenţa epistemologică a modelului explicativ al
154 Marin Dinu

Economiei. Probabil că ieşirea din acest impas ar putea să survină

prin înţelegerea fracturii totale de sens a intenţiilor şi scopurilor,
sugerată de substanţierea diferenţierii şi a complexităţii, pe nivelele
micro- şi macroeconomic. Pe palierul micro există o confruntare a
intenţiilor şi o dispersie a scopurilor, în timp ce pe palierul macro
intenţiile se concentrează, iar scopurile se integrează. Principiul
individualismului metodologic explică diversitatea funcţională a
naturii economice, iar principiul socialităţii metodologice explică
diversitatea contextelor acţionale încorporate naturii umane.
Stările de concordanţă a intenţiilor şi scopurilor sunt contrarii
care exced funcţionalităţii, sunt anormale şi devin anomalii extreme.
Ele sunt inteligibile doar în termeni ai naturii umane. Cumulativ, cu
sens macroeconomic, acestea iau forma exuberanţei iraţionale, cu
sens diferenţial microeconomic semnifică panica. Şi unele şi
celelalte dintre anomalii anulează agresiv starea de raţionalitate
economică, în primul caz prin supralicitarea intenţiilor, în cel de-al
doilea prin contraperformanţa scopului.
Limitele comportamentale date de exuberanţa iraţională şi de
panică fac vizibil adevărul că natura umană constituie contextul în
care se substanţializează natura economică. Cele două principii
metodologice nu sunt substituibile decât cu riscul de a altera
cogniţia. Ele se află în raporturi de complementaritate explicativă de
tip parte şi întreg. Viziunea configurării domeniilor existenţei umane
pe contexte încastrate după regula definită de săgeata
epistemologică care se deplasează de la simplu la complex este
valabilă şi în cazul cuplajului principial microeconomie-
macroeconomie, adică individual-social.

Reglatorul natural
Editoriale 155

„Banii au complicat modul economic de gândire

şi au deturnat sensul operării raţionale asupra ordinii
materiale.”

Știinţa economică a apărut ca o metodă a afirmării cogniţiei

raţionale în valorificarea oportunităţilor ordinii materiale. Aspectul
cel mai semnificativ este că ea a stăruit mai puţin pe descifrarea
manifestărilor naturale ale acestei ordini: inovaţiile cele mai
proeminente ale Știinţei economice au fost de natură artificială.
Între aceste inovaţii banii au rolul cel mai important. Într-un fel
fatal, banii au complicat modul economic de gândire și au deturnat
sensul operării raţionale asupra ordinii materiale. Ei au generat
structurile operaţionale care au favorizat abandonarea înţelegerii
consecinţelor utilizării la limită a determinanţilor ordinii materiale
naturale. Totodată, ordinea artificială clădită pe scheletul banilor a
schimbat radical sensul acţiunii umane, care a ajuns să distrugă
substanţa ordinii naturale pentru a susţine performanţa în ordinea
artificială.
Prima consecinţă a fost că piaţa, ca reglator al acţiunii
economice, a fost tratată exclusiv în termeni monetari. Astfel,
spaţiul economic de raţionalitate are, pentru elementele ordinii
naturale a acţiunii umane, cum sunt, bunăoară, cererea și oferta, un
reglator structurat artificial. Este ca și când traseul sevei vitale dintre
rădăcinile unui pom și fructele lui ar trece printr-o conductă de
plastic, în loc de un trunchi natural.
Cererea exprimată în termeni monetari este nu doar înstrăinată
de substanţa sa din ordinea naturală, a subzistenţei (și în sens extins,
de confort), ci și ruptă de cauza și funcţiile ei vitale. Impulsul ei
generic vine dintr-o voinţă de a face, necondiţionată de viaţă.
Acţiunea umană tinde să fie desprinsă de determinaţiile ei firești,
nemaifiind legate de viaţă, de starea de graţie a naturalului. Funcţiile
cererii servesc unei iluzii, cea a posibilităţilor multiplicate nelimitat
156 Marin Dinu

de expansiunea ofertei artificiale. În aceste condiţii, mecanismul

pieţei ca reglator al acţiunii economice funcţionează indeterminist.
Practic, neavând limitări naturale, jocul dintre cerere și ofertă
nu mai structurează spaţiul de raţionalitate economică. Nu este deloc
întâmplător faptul că a devenit o regulă ca producerea valorii
adăugate să aibă loc în afara circuitelor intrinseci spaţiului de
raţionalitate economică. Economia subterană, căutarea de rentă,
banii virtuali, piaţa neagră, sistemul bancar dual etc. sunt
răspunzătoare
de partea cea mai randamentală a economiei globale. Acestea
configurează de manieră excluzivă ordinea globală, concentrează
bogăţia, generează îndatorarea, maximizează riscul polarizării
sociale.
Ceea ce trebuia să fie un mecanism reglator în termeni raţionali
s-a dovedit unul funcţional în termeni iraţionali. Ca atare, nu
calculul întemeiază traseul acţiunii umane, ci manifestări ale
psihicului din gama așteptărilor, credinţelor, sentimentelor, iluziilor.
De aici încolo a fost ușor ca exuberanţa iraţională să fie sursă a
câștigului, notorietatea să explice performanţa, stimularea încrederii
să masifice alegerea, ritualizarea deciziei să ancoreze finalitatea.
Știinţa economică joacă rolul de magie a artificialului,
răsturnând modul economic de gândire. Mecanismul reglator se
compune din elemente contrare logicii spaţiului de raţionalitate
economică.
Lucrul cel mai contrariant este că Știinţa economică nu
recunoaște că sensul cogniţiei ei este făcut de sursa acţiunii umane
randamentale, de omul mânat de substratul vieţii să satisfacă oricum
nevoile care ţin de ordinea naturală. Pare o situaţie nevrotică.
Determinanţii acţiunii raţionale n-ar trebui să se confrunte și să se
modereze cu elemente din altă ordine, pentru că ei ţin esenţial de
ordinea naturală specifică speciei, de natura umană. Structurarea
spaţiului de raţionalitate economică are un reglator provenit
eminamente din natura umană. Modul economic de gândire se
ordonează în jurul unui element al naturii umane. Acest reglator
Editoriale 157

natural dă sens firesc acţiunii umane, instituie regulile logicii acestei

acţiuni. Este vorba despre bunul-simţ.
Centrarea acţiunii umane randamentale pe bunul-simţ
constituie singura posibilitate ca aceasta să rămână în perimetrul
ordinii materiale naturale. Orice alte elemente destinate să facă
obiectul acţiunii umane, cum ar fi cele în scopuri de intermediere a
nevoilor, de genul banilor, ar păstra statutul de mijloace, de
instrumente de lucru și nu ar putea să ajungă scopuri în sine,
înlocuitoare ale elementelor ordinii naturale, legate de viaţă.
Acţiunea umană randamentală nu-și poate atinge ţelurile
încastrate în natura umană decât cu mijloace ale ordinii materiale
naturale. Măsura acţiunii umane randamentale este măsura naturii
umane, adică bunul-simţ. Altfel se iese din ordinea materială
naturală, se construiește imperiul artificialului suficient sieși, și prin
aceasta contrar singurei instanţe care instituie și certifică logica
acţiunii umane, adică viaţa.
Din străvechime se spune că omul este măsura tuturor
lucrurilor, și bune, și rele. Măsura naturii umane, și în ceea ce are
bun, și în ceea ce are rău, adică în toate, este bunul-simţ. Este
centrul în jurul căruia gravitează tot ceea ce ţine de natura umană.
Prin raportare la măsura lui esenţial umană se configurează
realitatea. Acţiunea umană, pornită din impulsul raţional al naturii
umane o recunoaştem a fi acţiune economică. Aceasta nu este
radical diferită în determinanţii ei de consecinţa voinţei de a face,
specifică naturii umane. Starea economică de raţionalitate este și ea
consecinţa firească a reglatorului naturii umane, bunul-simţ. Altfel
totul ar ţine de magie, iar raţionalitatea ar fi extraumană.
Monedosfera multistratificată de astăzi acoperă lumina
necesară finalităţii acţiunii umane randamentale și face din planeta
naturii umane deșertul speculaţiei. Sub pâcla groasă a monedosferei
natura umană manifestă tendinţe comportamentale nefirești, acceptă
consecinţele extreme sau își robotizează universul trăirilor.
Scoaterea naturii umane de sub controlul artificialului, regenerarea
ei și reîntemeierea ordinii naturale presupun recurgerea la un
158 Marin Dinu

reglator natural. Bunul-simţ este singura soluţie. Restul s-a dovedit

iluzie.

Două vorbe
Demersul teoretic decurge
din studiul hărții, iar nu al
texturii terenului natural al
economicității.

Cogniția în știința economică, ca și în psihologie, are limitări

drastice, mai toate frizând imposibilul. Bunăoară, în realitatea
economică , spre deosebire de alte tipuri de realitate, este imposibil
de tranșat definitiv care este cauza unui fenomen. Fiind vorba de un
sistem complex, condiționalitățile dintre elemente sunt imposibil de
precizat. Legăturile reale dintre impulsurile diverse și calitatea
consecințelor, ca și dintre motivații ale acțiunii și conținutul
răspunsurilor concrete sunt și ele imposibil de surprins.
Șirul imposibilităților este într-adevăr nesfârșit. Practic, în
materie de consistență a teoriilor economice există o fragilitate
pronunțată. Ieșirea din această înfundătură epistemică nu a primit
până acum rețeta concordantă cu statutul unei științe expusă
judecății contextelor istorice.
Teoria economică a construit un model intelectual de
cunoaștere cu elemente de nesiguranță cognitivă. În bună măsură
acest handicap epistemic vine din simplificarea excesivă la care
recurge Economia în constructele sale teoretice. Simplificarea
produce și se referă la epifenomene, în timp ce sporul util de
cunoaștere ar trebui să vină doar demersul focalizat pe fenomene
Editoriale 159

reale. Argumentația susține, uneori credibil, ideile teoretice, dar nu

reflectă adevăratul mers al lucrurilor concrete.
În felul acesta s-a ajuns la altă imposibilitate, și mai gravă:
modelele explicative au prea puțină legătură cu realitatea. Demersul
teoretic decurge astfel din studiul hărții, iar nu al texturii terenului
natural al economicității.
Se încearcă să se suplinească acest neajuns prin inventarea de
regularități. Explicațiile în Economie se învârt însă în spectrul
dependențelor lineare. Esențialul influențelor dintr-un context
dinamic, volatil și legăturile inverse negative nu fac decât marginal
obiectul analizelor economice. Învățarea ca funcție inefabilă, care
determină configurația stărilor sistemului economic, nu este luată în
considerare de Economie. Influențele complexe dintre componentele
sistemului și dinamica consecințelor sunt trecute între parantezele
metodelor axate pe epifenomene.
Greșeala cea mai frecventă este luarea unei simple corelații
dintre factori cuantificabili ca fiind cauza unei tendințe.
Dimensiunea temporală este văzută în Economie ca o cale
rezonabilă de identitate a evenimentului anterior cu cauza și a celui
ulterior cu consecința.
Acest tipar de înțelegere vine din gândirea structurată pe
repere duale, metoda dialectică fiind în Economie cea care oferă
arsenalul accesibil pentru falsa identificare a cauzei. Perspectiva
factorială asupra naturii economicității este formulată în termeni de
adversitate. Tentația alterității este marcată negativ prin simularea
contradicției. Aproape fără excepție, experiența teoretică a
economiștilor s-a structurat pe explicarea legăturii dintre două
elemente, cel mai adesea contrapuse, contradictorii. Diada
conceptuală a economiștilor reprezintă reflexul stăruinței în
acumulările perspectivei aristoteliene asupra cogniției. Stările
160 Marin Dinu

descrise au relevanță fie de „da”, fie de „nu”. Economia s-a obișnuit

cu un organon apt să ofere înțelegere pentru stări categoric
opozabile.
Aparentele condiționări de tip bivalență și aranjamentele
binare, în manieră secvențială, ale episoadelor în exercitarea
rolurilor presupuse de subiectivitatea tranzacțională, ajută
operaționalitatea, dar lasă în zgomot tendința. Determinismul linear
este acceptat ca tipar structurant al demersului cognitiv, iar alegerea
semnificațiilor se face radical simplificat între două nominații,
aproape mereu decantate ideologic.
Ca o prelungire, soluțiile la probleme sunt judecate în maniera
alternativă, „pe de o parte, pe de altă parte”.
Fixația materialistă a gândirii economice a dezvoltat
conceptualizarea corelațiilor care au consecințe extreme ca sens.
Antinomia este văzută de Economie drept sursa funcționalității.
Când ceva se întâmplă să crească, altceva trebuie să scadă.
Mecanica tranzacțiilor și întreaga logică a pieței presupun repetarea
firească a câștigului și pierderii. Ciclicitatea exprimă un tipar al
creșterii și descreșterii economice. Rațiunea profundă a
economicității reiese din principiul complementarității actelor de
voință. Dacă toți oameni fac același lucru în același timp, acțiunea
economică este blocată.
Din această perspectivă conceptuală a ieșit propensiunea spre
echilibru. Traseele radiante ale acestei viziuni au dus spre
disciplinele care dezvoltă tehnici și instrumente în care o parte a
activității economice trebuie să corespundă cantitativ sau valoric,
evident că doar nominal, părții antinomice. Știința economică a
eșuat în a număra intrările și ieșirile de bani. Avuția este înlocuită de
bani. Marea știință economică a ajuns să țină evidența în dublă
partidă cantitativă a motivațiilor și răspunsurilor naturii umane.
Editoriale 161

Obsesia simplificării obiectului de studiu la doi termeni

condamnați la existență prin contrapunere a fertilizat terenul
austerității. Funcția Economiei de știință socială s-a minimalizat,
frângând cumpăna progresului. Relația fundamentală a
economicității este formulată în termeni de resurse care se
compensează. Munca se ieftinește, rezultatul exploatării capitalului
crește. Astfel, speculația a lichidizat suportul avuției în căutarea
muncii abundente.
Prin natura sa, dialectica împlinește alternativ. Da/Nu.

Transferuri fundamentale

Proba maturizării Economiei

este să realizeze conexiuni
epistemologice cu pachetul
științelor sociale
Maturizarea Economiei nu este atestată, cum susține credința
modernă, de folosirea Matematicii. Sensul maturizării ar trebui să
fie dat de întărirea capacității Economiei de a reflecta cât mai
adecvat complexitatea inefabilă și volatilitatea inevitabilă ale
obiectului ei de studiu.
Puterea cognitivă a Matematicii se dovedește prin aplicare în
sisteme omogene, neutre față de timp, cu mișcare repetitivă și
cauzalitate liniară. Matematica rămâne ea însăși imatură în materie
de surprindere a structurilor compleze, dinamice și cu feedback
negativ, cum sunt și sistemele economice. În plus, Matematica
operează cu reducții cantitativiste care denaturează însăși esența
proceselor sociale.
Fenomenul uman nu este matematizabil. S-ar putea ca partea
antropică a lumii să fie calculabilă în vreun fel, dar încă nu
beneficiem de un atare instrument. Matematizabil este lucrul uman,
162 Marin Dinu

adaosul artificial prin care omul complementarizează naturalul. Dar

și acest lucru este făcut într-o manieră marginală, prin măsurare
indirectă. În decelarea esenței fenomenelor sociale, Matematica
acoperă intrumental relevant cogniția circa un sfert, completitudinea
adevărului fiind atinsă prin alte forme,mijloace și practici ale
gândirii umane.
Ceea ce reușește Matematica in Economie este să
aproximeze, fără să stăpânească eroarea și să predicteze, fără să
dimensioneze incertitudinea.
Eroarea și incertitudinea din spațiul economicității sfidează
funcțiile raționale ale matematicii. Configurarea Economiei între
determinanții fluizi ai motivațiilor și volatilitatea răspunsurilor
individuale în acțiunea randamentală limitează utilitatea cognitivă și
operațională a instrumentelor matematice. Modelul intelectual de
cunoaștere rațională nu este eficient într-un univers delimitat de
cauze multistratificate conjunctural și consecințe disipate aleatoriu.
Acuratețea informației, consistența tiparelor cognitive și
coerența explicațiilor nu pot fi atinse în grade accepabile de
relevanță de către metoda matematică în Economie. Dependența de
subiectual a dozajului dintre avantajele și dezavantajele combinării
resurselor îndepărtează Economia de Matematică.
Proba maturizării Economiei este să realizeze conexiuni
epistemologice cu pachetul științelor sociale. Lucrul acesta
înseamnă, pe de o parte, ieșirea Economiei din fundătura cognitivă
în care a ajuns urmând calea Fizicii Mecanice, după aventura
iluministă a spargerii corpului Filosofiei Naturale, și, pe de altă
parte, recuperarea dimensiunii subiective a spațiului economicității
prin legătura firească cu Antropologia, Psihologia, Sociologia etc.
Din Biologie Economia nu prea a luat, fără ajustări precaute,
teoriile de bază. Evoluționismul în Economie a intrat din
Sociologie, via Spencer. Specificul orizontului problematic al
Economiei are semnificații prevalent sociologice. Notiunea de
subzistență, bunăoară, care particularizează spațiul economicității,
are sens biologic indirect. Când vorbim de nevoi, ne raportăm de
Editoriale 163

regulă la reflecția lor culturală, deci privită prin prismă sociologică.

În Economie, nevoile au legătură cu ceea ce este distinctiv uman, nu
strict biologic. Reperele înțelegerii nevoilor sunt situate pe
aliniamentele condiției umane, muncă, lucru, acțiune. Nu vorbim
confortabil în Economie de condiția animală, care are sens doar
alăturat noțiunii de supraviețuire, ca stare cronică. Subzistența face
din supraviețuire o stare potențială.
Economia se gândește în fundamente fără raportare la
supraviețuire. Darwin se ocupă de supraviețuire, iar când vorbește
de om în acest context se limitează la instincte. Rezonanța culturală,
de gândire conștientă, rațională a condiției umane creează o
turbulență cognitivă când o abordăm alături de natura umană. Doar
că lucrurile sunt greu de despărțit. Natura umană evolueaza pe
dimensiunea culturală, în direcția fabricării artificialului, a propriei
naturi, fie și prin dislocarea naturii naturans. Natura animală este
natura naturans, ea nu are propria cultură (natură artificială).
Locul de conjuncție dintre natura naturans și natura artificială
este pur si simplu natura umană. Fundamentele Economiei au
legătură cu această conjuncție inefabilă. În Economie structurarea
conjuncției este esențială, înainte de toate ca aranjamente acționale
în jurul raportului (studiat genial de Jung) dintre conștient și
inconștient, dintre Rațiune și Instinct. Drept consecință a acestei
constituențe, Economia urmează și tipare ale finalității randamentale
prin contribuția nematematizabilă a emoțiilor, a opțiunilor cu
fundamente non-logice.
Kahneman si Tversky au explicat algoritmii condiționali
rezultați pe o relație complicată, cea dintre gândirea rapidă și
gândirea lentă. Una este rapidă pentru că ține de reflexele naturale
ale supraviețuirii ( animalului și vânătorului) din vremuri fără
memorie culturală, cealaltă este lentă pentru că își construiește
argumente, apelează la discernamânt, optimizează, calculează, și
asta începând cu Epoca Axială,dar consistent de trei secole.
Gândirea rapidă vine de la sine, fără calcule, ea vrea totul,
deodată și poate să piardă în ordinea lucrurilor orice, chiar
164 Marin Dinu

iremediabil. Această gândire face frenezia vânătorului, care mișcă

economia de cazinou. Este responsabilă de majoritatea deciziilor și
este de fiecare dată la originea exceselor. Exuberanța irațională și
opusul său panica izvorăsc din această gândire. Statistic,
fenomenologia economică este în proporție de trei sferturi produsul
acestei gândiri necomputabile. Gândirea lentă trebuie provocată,
angajează costuri înainte de profit. Este calculul antreprenorial în
efectuarea pasului următor în confruntarea cu forțele invizibile care
fac piața.
Dubla tipologie a gândiri acoperă integral teritoriul
economicității. Economia trăiește cu ambele stări ale naturii umane.
Matematica alege gândirea rațională. Biologia este la ea acasă doar
în prima formă de gândire. De întregul dialectic, care contează ca
realitatea la scara unu pe unu a fenomenului uman, se ocupă
Psihologia, ajutată de Antropologie.
Sociologia subîntinde interstițiile întregului, având și ea, ca și
Economia, încercări de alianță cu Logica, Matematica etc.
Sociologia cantitativă repetă soarta Astrologiei și, asemenea
Economiei cantitative, ajunge o notă de subsol a Matematicii.
Editoriale 165

Marin DINU

THE ECONOMICITY
Epistemic Landscape
166 Marin Dinu

The Economic Publishing House

Foreword
Liminal Texts
Editoriale 167

Warning
The Monthly Rate
168 Marin Dinu

aprilie-decembrie 2010

The Crisis of Reflexivity

“When performing economic analyses, facts could amaze (fascinate

or blind) us to such an extent that we can
no longer see the idea to which they belong.”

A ghost roams free on the inside of knowledge: the present

economic crisis could belong to that category of fluctuations
represented by the behavior of the fundamental elements of nature.
The suggestion is that, similar to states removed from equilibrium
(where the effect of the law of bifurcation takes place), both in the
depth of economic facts as well as in their ideational reflection (in
Economics) an alternative opening occurs, a contextually different
passage emerges, another level of complexity which demands
another level of interpretation.
If it is so, economic analysis could open itself to such a surprise
(also in a sense of fascination and blinding) by the facts and their
spectacular trajectories that it will become oblivious to the idea to
which they are bound or, if you will, the idea shielded by the facts.
Editoriale 169

Surely though, the hypothetic resemblance would only be possible

through the methodological envelopment of the present crisis in the
perspective of the scientific experiment. Based on this it is probable
that things may appear to connect, or more precisely it would be
obvious why they connect or – more appropriately – we could
visualize the way in which they connect; we would give this pattern
the significance of the state of crisis. We know though that this
cognitive transgression on the mysteries of economic facts is not
possible, especially when they can no longer be perceived as events
with turbulent effects on the material and the spiritual comfort.
In this situation our mind is all puzzled and does not adequately
process that which could be the violent reaction of our own
excesses. Because, no matter how much we tend to hide the origin
of the effects as having no relation to us, by trying to construct
explicative models crystallized by material determinism, and not
matter how much we falsify the substance of economic facts by
considering it as pertaining to universal laws, we still cannot
convince everyone and in a permanent way that the king would
appear different to what we can all see.
The type of mental construction of what the crisis represents must
not – in order to have a rational meaning – exclude us from the
cause, but place us at the origin of facts on which the perspicacity of
knowledge remains locked. The bifurcation of events toward crisis
or toward equilibrium remains a sufficiently abstract convention and
it is through this that it is revealed as non-conforming to the
meanings of the material bifurcation in the direction of either loss or
gain. It couldn’t even be otherwise for as long as the idea of
bifurcation which we are considering is reductionist – in the extreme
sense, of absolute objectification because of the subjectivity of facts
is being removed from the equation of knowledge.
Essential for the economy are – somewhat upside down (but as a
rebound to the normal position!) – not the state of the facts, their
substance, but their states of becoming, meaning the subjectivity
170 Marin Dinu

from which the facts are born. The specific trait lies in the fact that
when subjectivity is excessively objectivized it moves far away
from equilibrium, it regresses toward the critical state, which is the
state of abnormal excess; but when it follows the rule of the natural
common sense it functionalizes the inner equilibriums of the “ideal”
state of far-from-equilibrium, therefore shaping the positive
performance of becoming.
No matter how we look at things, with or without us in the context,
a challenge emerges against an alternative removed from the law of
bifurcation, and what counts within this challenge is the choice of
the path toward the fact and not the fact in itself. Choosing the
perspective of originating the objective facts in subjectivity (more
precisely in inter-subjectivity) or choosing the perspective build on
the objective facts as a given (faced with which we can only
acknowledge the reality) constitutes the drama of knowledge in
Economics, as in any humanist science.
But this challenge is also the trap whose exit reveals not just the
origin of the crisis but also the solution to it. What complicates this
rational positioning is not related to, in truth, just the inadequacies
of reflexivity, of the dialectic of concepts, but also (maybe
especially so) to the tangible on which human nature feels the need
to settle, on the palpable substance of winning and on the speed of
the fulfillment of expectations.
To the degree to which fluctuation is seen, within Economics, as a
dynamic of the physical states around the imminence of the
elementary bifurcation, the sign is one which transcends both the
material and the emotional not to annihilate them, but to make them
compatible with another level of relationship, more complex, but
also with another level of understanding which remains attached to
neither the given nor the created, but combines them both into a new
cognitive unit.
Economics conceptualizes differently from Physics, in the sense that
it conceptualizes facts as landmarks of the complex dynamics of the
Editoriale 171

subjectivity which constructs the vision as the optimum of

knowledge in both its components, rational and emotional.
Economics conceptualizes the subjective origin of object-oriented
facts and the objectifying of subjectivity in complex contexts
structured through inter-subjectivity.
If a bifurcation occurs in Economics, it cannot be perceived but as a
caesura in inter-subjectivity, equivalent to the deterioration of its
substance, as inter-subjectivity does not increase through
scissiparity.
The crisis is, thus, an accident in the substantial inter-subjectivity of
Economics which lasts until the tears made by forcing performance
through concept are repaired. In this way the crisis of the object is
also the crisis of reflexivity, in essence any fluctuation in the
contextual inter-subjectivity of Economics having at origin that
which man thought could bring change in rhythm and direction to
the dynamic of the complex inter-subjectivity.
The economy as a sum of economic facts sits at the origin of the
crisis of theory. Man is the cause of the crisis. The fluctuations
which lead to bifurcation take place in his theoretical visions, and
when he applies them to reality the counter-reaction is natural, and
we call this reaction crisis.
If we could foresee the crisis, we must realize that the supporting
backbone of the theory is made to crumble under the weight of facts
which it cannot explain; the crisis of facts the crisis of theory which
faultily projects the facts.
But we perceive it upside down, as a crisis of objectified
consequences and therefore we register failures in coming out of the
state of crisis. Because we try, practically not just reversed but also
illogically, to come out of the effects by remaining in the cause,
ourselves and our ideas about economic facts being the true cause.
The distinctly applied dichotomies in the theory, with pretense of
explicative autonomy, approve the complexity of inter-subjectivity,
172 Marin Dinu

excessively simplify it, encourage it to stay fixed in the material

(thereby forgetting the origins) or urge the complexity to steer
toward the origins, as an obsession of the equilibrium (severing it
from its ineffable substance). In between these unnatural states
happens the reaction of inter-subjectivity to the fluctuation from the
reflexivity of facts in the form of crises. It is clear (but in a
complicated way) that the solution to the crisis is the solution of the
theory, of the conception on the specifics of substantiation in the
economy.
The crisis at the level of economics facts is the consequence of the
crisis of the fundaments of the theory.
Any overcoming of the state of radical bifurcation in the
tendentiousness of facts first requires the elimination of the excesses
of the theory.

The Desert between Worlds

“Western man has secured power for himself in the Universe of

Forces, while oriental man was left without specific force in the
Universe of Power.”

The Enlightenment paradigm was born as a counter-reaction to the

Inquisition’s imposed restrictions on knowledge. The demarcations
drawn by the bishoprics and the papacy between the mythical and
magical thinking, quintessentialized in Tradition, on the one hand,
and the dogmatic thinking, founder of the Church, progressively
cleansed of that which constituted heresy in the belief of the
hierarchs, on the other hand, has created the great antinomy of the
spirit in between whose cracks the people of the Enlightenment have
succeeded in insinuating the rational thinking.
Editoriale 173

Until the Enlightenment’s silent revolution, rational thinking has

been preserved in the Aristotelian formula, somewhat tolerated by
the Inquisition, for then onwards to constitute the support which
made possible the boldness of secularization. The Renaissance and
Rosicrucian episodes have proven to be the frail tip of an iceberg
which by its nature remains hidden to empirical certitudes. And this
because the Enlightenment change stopped after the conquest by
Reason over the commanding role exerted from 1184 until 1834 by
Church dogma, sanctioned in 325 by the Council of Nicaea and
decanted throughout the first millennium.
In fact, the Enlightenment did not change the order of knowledge,
but only the hierarchy of instruments, Reason taking the tutelary
position held with authority until then by the Faith, which had itself
acted in a similar manner with regard to Magic, Myth and Tradition.
In a reductionist way, as soon as truth is demonstrated but not
revealed, the only court allowed to judge in the City of Truth is
Reason. All the alternative paths for reaching the truth are occulted
(a less violent way of being forbidden, but sufficiently perverse in
order to suggest the advantages of abandon).
The differences in focus between the scenarios undertaken by the
Occident and the Orient, far from being essential as fundaments,
were proven radically different in the way they allowed themselves
to be guided by the value of Tolerance when establishing the order.
The Occident, fixed in the experience of purifying the Faith guarded
by the Inquisition, dedicated itself with subservience to the religion
of Reason, following the Path of Progress. The Orient, opting for
understanding towards the other forms of thought, followed the path
of Tolerance.
The Western performance was somatic, the Eastern one spiritual.
The West illustrated itself in the artificial universe, the East
connected to the rhythms of nature. The paradox of the paths taken
lies in the fact that due to the restriction of behavior and thought the
Occident was obsessed with constant breakthroughs while the
174 Marin Dinu

Orient, aligned to the energies of the natural, has generated

continuous ruptures.
The liberation through Progress achieved by the Occident has led to
independence from nature, while the liberation through Tolerance
experienced by the Orient marked a deepening of the dependence on
nature. Interpreted in a heroical way, western man had secured
power in the Universe of Forces, while oriental man stayed natural,
without specific force in the Universe of Power.
The performances of Reason to be found within Progress have
defined the Center, while the successes of Oriental eclecticism,
favored by Tolerance, have shaped the Periphery. The Center is the
world created by Reason, the Periphery is the revealed universe
conserved through Tolerance.
The Center and the Periphery are complementary results of
modernity and tradition, of assuming the risk of rupture and the risk
of continuity, of
ex-formation and of in-formation. Both are, in the end, royal paths
of evolution. The modernist approach loses man in its own creation,
while the traditional approach abandons man in the great creation.
The path of liberation through the power of Reason enslaves, the
path of harmony with Nature demeans. Regarded separately they are
failures, complementarized as experiences they can re-open the
horizon of fulfillment.
What constitutes a drama of the dichotomous Occident-Orient
evolution is the establishing of materialist supremacy, made more
acute by the progressive internalization of the efficiency model
along the lines of the “science is power” precept. It’s obvious that
this critical situation for the unity of the post-Enlightenment world
had derived from making the methods of knowledge unilateral, from
making the imperialism of Reason and rationalization the main
course for knowledge and material progress. The banning or the
atrophy of other cognitive paths and the total extension of rational
thought, together with its empirical substantiator represented by wealth
Editoriale 175

– as a fundament of freedom, has thwarted any possibility of

crossing the explicative desert which divides the types of thought.
If something would bring the reunification of the thought
experiments pursued separately by the Occident and the Orient, it
could only be an ample and vigorous movement of
acknowledgement, which would suppose corrections and options, in
fact a movement of both worlds parting with their fundamentalist
options. The realignment of a new unity’s compatibility focuses
wouldn’t be necessarily done through abdications in favor of the
opposing path, but with regard to the closeness to the path of
integrality, as a mental experience of summarizing the specific
perspectives of all the parts in the whole.
Neither would the Occident be less attached to efficiency, nor would
the Orient break totally with tradition, but they would both seek the
path of the original alchemy of the worlds in order to try a new
model of synthesis. The parsimony of Reason gave us the spectacle
of the estrangement from wealth, while the eclecticism of Tradition
comfortably aggregated us into poverty. One part of the world
submitted to the norm in order to be free, while the other abandoned
itself to the freedom permitted by nature. The first were constrained
to be free, the others were free to choose the constraint. Where the
Pyre or the Guillotine functioned – the liberation happened, where
Tolerance functioned – the incarceration took place.
The externalities of the Enlightenment’s ideological dichotomy were
instilled under the guise of Individualism in the Occident and in the
form of Collectivism in the Orient. The Cain and Abel of the
rationalist Enlightenment, disguised in the ideological roles of
capitalism and socialism, have fixed the extremities. The biblical
tragedy reenacted in 1989 was not the solution to the Occident-
Orient dichotomy problem, but the revelation of the historical rift of
mentality marked by the modern-tradition boundary, as spaces
constructed through different formulas of cognition.
176 Marin Dinu

The rebuilding of world unity must start with the refashioning of the
originations, for them to lose their adversity.

The Victory of the Exception

“The behavioral double standard,
of immoral deeds and moral discourse,
misled the world on the path to success.”

… Ideologies do not solve the economic crisis. This assertion is

categorical. Nor does Economics solve the crisis. This assertion is
bewildering. The crisis will pass by itself. This assertion is
antihuman… here are a few snippets of sentences from the debates
started by the novelty of the economic crisis.
The first assertion points to the unsustainability of behavioral
extremes, the second one indicates a malfunction of the capacity to
understand and explain, while the third one gives the measure of the
degrading cynicism. Somewhat exemplary, what we see here is a
stair of human counter-performance, from the cheap solution offered
to the easy-going thinking in its political guises, going through the
abandonment of the genus proximum embedded within reason and
ending with failure in the tentacles of the annihilating fatality.
It’s obvious that the steps do not lead to redemption. The direction is
of descent into inferno, with no way of reaching – be it through
enlightenment – a place of savior-inversion.
The way they are described by the facts of the moment these stairs
do not signify the transition between worlds or between its – worse
or better – states, but represent the final road, between world and
non-world.
Editoriale 177

The expectation that this stair would be a possibility among others is

no longer soothing for the great spirits either. And this not because
they would have extended their skepticism to the maximum, but
because they find themselves ever harder in the configuration of the
present world. We cannot otherwise explain the deficit of theoretical
solutions, accompanied by the irrational measures against the
problems of the crisis, advanced by the economic management.
Symptomatic is the fact that some of them show up in a mixture by
recipes specific to obscurantist practices spilling over into social
engineering.
The impasse of Reason in dealing with its own errors rekindles the
alternative of faith; of the most eroding faith, that things will work
out by themselves.
This is the cause for the delay of breakthroughs in the field of
economic thinking!
But, we have to say this, it is about the forceful blocking of Reason
and not due to causes intrinsic to it. The failure of the without-
alternative economic model – nonetheless, a product of reason – has
injected scientific thinking with an extremely powerful tranquilizer.
There is no doubt it also suited Economics to abandon itself to the
comfort promised by the perfect and unique model, a model itself
comfortable (in a perverse way) with the obsession of unification,
first of the theory and later of the action, as an answer to the
challenge represented by the organic integrality of Nature.
The evolutional path of the present economic model is one marked
by appearances. Started under the auspices of the unification of the
cardinal values generated by the ideal of freedom, it then amazingly
fast reached uniqueness through homogenization. No chance for
either freedom or equality of chances. Freedom is judged in
conditions of counter-selection on the principle of “we say one thing
and do another”. It is about freedom as allowed by interest, which
expels supreme values to the ideal and purifies reality according to
the shape and form of the force which confiscates power. In its turn,
178 Marin Dinu

the equality of chances becomes a romantic lesson, a story about

faces and places which only exist for oneiric heroes.
The group equality of power is the mechanism through which
inequality is implacably centrifuged as poverty of the large numbers.
The average income is no longer surrounded by its own population;
it at most hides the comfort of the one percent among us and offers
the fata morgana image of Edenic life for three quarters of us.
Economic quantifying is, thus, twice inadequate: once because it
considers our lives by the kilogram and secondly because we do not
recognize within the indicators the picture of our pantries.
The present economic model is an exclusivist innovation, a luxury
good accessible only to a minority molded out of cynicism, pack
instincts and siren songs. The behavioral double standard, of
immoral deeds and moral discourse, misled the world on the path to
success. The institutional weave of the net thrown over
consciousnesses is tight. The goal is for nothing to escape, as the
model must be unique.
The effect of scale of the model shows its performances in –
alongside the political machinery of control – the condition of the
means of access to wealth. In a brutal way the model manifests as a
support for too few and too small wages, especially in the area of
effective production. And this not only as an answer to the
performances of technique and technology, but especially as an
expression of the preference for the favoring of capital. This very
preference seems to be the ingredient which has generated the
critical mass for the collapse started in 2007.
The theory of the corporatist capitalist model, the inspiration of
populism as an ideology of façade (because it made efficient the
means for transmitting the message expected by the auditorium, in
order to obscure the truth about the purpose) has displaced the
alternatives. Success seems electorally consolidated in countries
where the political culture had structured for decades on the unique
model. The failure at the polling booth registered in the country of
Editoriale 179

origin, the USA, is for now unclear. The reactions of ideological

idiosyncrasy – identical to the avatars of class struggle – to the
alternatives of corporatist capitalism delay the escape from the
alternative. Within these guidelines the social components of the
model are being sacrificed, components which, otherwise, are
derisory for it.
In the corporatist capitalist economic model the population is the
electorate to whom illusions or false targets are administered; the
illusion of the generalized Agora, of the freedom of being, alongside
the false target of the distribution of wealth as an obstacle on the
path of the freedom of having. The social lift is more and more
cramped and functions ever more rarely. The floor on which it gets
stuck is that of wealth-based power.
The economic model has thus configured society, but does society
conform to the new political economy?

The Natural Median

“Those who hold a return ticket of intelligence

are declared enemies of class.”

What occurs in the area of Economics is not different from what can
be observed in the behaviors which configure the economic reality.
The irrational characteristic of intellectual reactions has a natural
dimension in the emotional state and an artificial one in impulsive
ideological actions.
In the economy, the alignments of emotion and passion combine,
describing the dynamic of factorial choices at the individual and
social levels, respectively. The prevalent trajectory of the reactions
is – obviously – a question of critical mass, over-determined by
situational logic and inter-subjective contexts restructuring. The
180 Marin Dinu

trajectory’s territory remains in the house of the random, with

emotion not knowing the legitimacy of the argument, and ideology
indulging in parsimony. Incertitude is reproduced, thus, from the
double source of the death of complexity: non-communication and
adversity. The tendency towards maximization holds a sense of
generalized anomie while the tendency towards minimization holds
a sense of eminently non-rational communication (which makes
revealing the state of economic rationality impossible) and of
substituting the truth with assumptions (substituting science with
faith).
The theatre of economic ideas in the conditions of the crisis of trust
which has engulfed the world plays the drama of Economics. The
main actors no longer wear the mask of reason because they cannot
save the substrate of falseness with appearances anymore. In fact,
the faces of ideologies are shown, increasingly devastated by the
panic of losing their audience, shouting their right to glory.
The tannoys compete in propagating the culture of monologue, from
which the extinct species of class-struggle will be cloned into the
world of ideas. The subliminal proclamation tells how it was good
when things were bad. Good and evil are the heroes and antiheroes
of ideological perspectives from which social relativism was
learned.
Ideological identity has become the supreme method in whose
spectrum functionalism has dissolved. How to make things good –
as a result of the negotiation for the access to resources – doesn’t
count; adopting the pernicious solution of mainstream ideology
does. The truth is, thus, decreed and not legitimized by way of
acumen. The result is pre-formed, therefore there’s only need for the
offer to be accepted, the ideology’s horn of abundance basking in
the pleasure of choosing the advantages.
The ideology eliminates both the risk of losing as well as the
incertitude of being. Wealth is inviting us to come out of the
illusion, while ideology repays us with the belief that there is no
Editoriale 181

way of turning back. Those who hold a return ticket of intelligence

are declared enemies of class. Those who return to the natural state
in which common sense dwells are burned on the pyre of partisan
justice.
There is no middle-way for the adverse ideologies. You are either on
the side of the goat or on the side of the cabbage, it is not politically
correct to make cabbage rolls with goat meat. “Plan, ever more
plan” (a one-way ticket) does not allow for the market in any way.
Just as “market, ever more market” excludes the plan as a crime of
lèse majesté (another one-way ticket).
In the ideological visions, there is a chasm of absolute evil between
the two opposing directions. A territory uninhabited by any being
and condemned to never reach intelligent life. But, strikingly, it is
the very zone in which all that constitutes the elements of life
occurs. Even though life is also possible at the extremes, it always
prefers choosing the median. The experience of extremes is intense,
but it is not normal. When it lasts for too long, the experience of the
extreme forgets its human purpose.
Man is not compatible with the ambitions of the extremes. Only the
hierarchical systems, one of oligarchic control of power and the
other of oligarchic control of wealth, enliven the extremes, man
being invariably at the heart of the makeup of the universe.
That is to say he is always equidistant from the heroes and
antiheroes of adverse ideologies.

The Turbulence of the Solutions

“Subjectivity is objectified into the invisible hand

which becomes the supra-rational authority
for certifying economic truth.”
182 Marin Dinu

The turbulences at a decision making level in matters of economic

crisis are now obvious. The causes, though, deserve scrutiny from at
least a couple of perspectives: firstly, because the ideological
blockage of standard economic theory is already visible and,
secondly, because the ideological resilience produces examples of
defiance of the human aspect with regard to the consequences of the
crisis.
In the spectrum of causal outcomes takes shape a problem whose
solution has always been avoided: the problem of the objectifying of
economic knowledge, as an ambition of scientificity, has removed
from the equation the only determinant of economic phenomena
which makes the certifying of truth through experiment impossible:
subjectivity. Somewhat contrary to the rules of rational knowledge,
economic knowledge cannot have access to certitudes but through
an approximately rational formula (in essence, barely rational!), in
the sense that it operates in the fluid space of intuition in order to –
often deceptively – identify sources of deduction.
Economic knowledge, respecting its object, haunts the paths of
intuition and hopes to reach the solid steps of deduction. The drama
of economic knowledge is the fact that it remains suspended
between intuition (though while hooked to it) and deduction (but
without reaching it, in an experimental formula). When it announces
truth, economic knowledge rather believes that intuition has been
fixed in a reason-able field.
More finely put, economic growth calls on conjectural operators
whom it finds on the artificial island of rationality, inhabited by
subjectivity, declaring the logical probability as a possible fact,
identifiable and provable through experiment. However, a forgery of
maximal magnitude takes place here, as economic knowledge does
not apply to facts or objects, but to economic phenomena emanated
in inter-subjective contexts and having sense only in those contexts.
Through their nature, the inter-subjective contexts are under-
stretched, in indefinite proportions, by both rational and irrational
Editoriale 183

determinants. The demarcation line between the determinants is

oscillating in a very particular object-oriented framework of a
reflexive, sensitive and chaotic nature; human nature, in other
words.
The excess of reason in the knowledge of human nature means its
reduction to the human condition, and can never be treated as itself
without being transformed in that which it essentially is not: an
object, a fact for experimental knowledge to be applied on.
Economic knowledge has no chance of reaching regularities, except
in a reductionist way, focusing on the human condition as a world of
economic facts, of economic objectives; what come out of the
knowledge process are notions of economic physics, of the
mechanics of de-subjectified gestures. Apart from the danger of
escaping in the absurd imaginarium, knowledge such as this is itself
a product of the imagination of something which cannot in essence
be imagined.
But the contents fixed by economic knowledge throughout history
are in part arisen from imagination. The markings are represented
by metaphors, by nebulous concepts, confused and diffused in
equal measure – like the invisible hand – which attribute the
market with extra-subjective capacities eminently imagined in
order to fill-in the objectified area of certification through
experiment. In a metaphysical way, subjectivity is “objectified”
into the invisible hand which pretends to be the authority which
certifies the truth. It’s just that the truth-function of the market has
sense in an inadequate, extra-logical and supra-rational way. The
error is immense; the truth thus certified not being an extra-
subjective, implacable, omniscient and omnipotent object.
The economic truth is an uncertain result of a inter-subjective
transaction which is tied to a precise value originating in the
determinants of the human nature. But these determinants are not
exactly rational, they’re even eminently imprecisely rational, even
in the sense of being – most often – obviously irrational.
184 Marin Dinu

The decisional turbulence revealed by the present economic crisis is

amplified by the non-rational intermediary between science (even in
an approximate sense) and faith, meaning ideologies. These don’t do
anything but exacerbate the limitations of knowledge to favored
approximations from the cognitive universe of Economics. Which
translates as a sort of reduction of the second degree (a reduction to
the reduction), constructing theories on this cognitive parsimony.
There is no chance for the crisis not to deepen as long as ideological
visions are being used, visions which maim even further the already
crippled product of economic knowledge. Ideologies seem potent in
matters of the economy because they either objectify the faith of
predetermination (a sort of fata morgana of expectations), or
subjectivize the faith of salvation (a sort of utopia of the means).
Meaning, the ideologies invariably reduce the multiverse of human
nature to a minuscule dimension. That is why they are not apt to
operate on the reason-able and on rationality, where the solutions to
the crisis might be found.
The crisis lingers because ideologies search for rationality in other
places than the human nature.

The Wiseness of Economics

“What Economics lacks in order to subdue shocks

is the functional dosage of perspectives obtained
through flexible positioning with regard
to the Cartesian axes of interventionism and deregulation.”

The present crisis brought back a disturbing question: why do

people stay attached to failing ideas? Of course, the special corollary
Editoriale 185

of the question is constructed as: why do the economists remain – or

stubbornly become – partisan to theories which are defied by the
crisis?
The answers to the domestic part of the dubitation pertain to the
resilience of the general knowledge built on classified, dictionary-
knowledge. However, dictionaries do not change easily in their
general composition, their knowledge being normalized and
accepted – in the deeper levels of knowledge transfer – with even
century-long disparities to the scientific revolutions. The inculcation
of knowledge through the schooling system is based on the principle
of the unquestionable truth, destined to provide the emerging minds
with clear guidelines for the understanding and with secure
operators for the explanation. At the level of common knowledge
the world came to be Aristotelian.
Regarding the corollary – which describes behavior at the level of
scientific knowledge – the situation is more complicated. At least with
regard to what is happening in the sphere of economic thinking and in
the intellectual universe of the community of economic theorists
(which we call theoretical economists), the complication is revealed by
the crisis to be on a path different from that of the unquestionable
knowledge. What have we been noticing for the three years since the
crisis has been wreaking its havoc? The theoreticians keep swinging
the blades of their ideas against the same worn-out shields of
interventionism and deregulation. The creativity of theoretical
economists gets stuck in Manichean intolerance, while the proposed
solutions seek to save the eternity of the irreconcilable positions of
religious consistency. The solution to the crisis seems to be of no
interest (or is invisible). What comes to the fore seems to be the saving
of the dual causes which have over time either invariably, or
distinctively, or together generated crises.
Here, practically, all the resources – of credibility first and foremost
– are being irrationally consumed. Because of them the dictionaries
of Economics have routinely revised editions, according to the
186 Marin Dinu

asymptotic evolution of one alignment or the other, in a Cartesian

manner.
The false positioning of the community of theoretical economists in
devising the method for solving the crisis has itself become – in the
Cartesian system, with the referentials of interventionism and
deregulation – a reflex for understanding and for explaining. In
other words, it came to be the Gordian knot in the universe of
economic cognition.
This is attested by the fact that the present crisis has double impulses
at its origin: from interventionism as well as from deregulation. Even
though this truth should generate reactions of correction or self-
correction in the behavior of theoretical economists, what we see
today is the increasingly stubborn fixation for the option of the
political barricade. What Economics lacks in order to subdue shocks
is the functional dosage of perspectives obtained through flexible
positioning with regard to the Cartesian axes of interventionism and
deregulation.
It is clear that this method of mediation cannot be escaped but with
high costs. Simplification means guaranteed failure, regardless of the
option for either interventionism or for deregulation. It’s as if we
would coerce the pendulum from not returning, in its balance, to the
opposite location, and have it perform an impossible – as well as to
explain – move in just one direction. The pendulum would not only
cease to perform its rational function, it would stop being a pendulum
but an impossible object defying the universal laws of nature.
The supreme secret of the pendulum is that it visits, at an energy
cost, both axes. It does it inexorably, without partisan options and
with good results in measuring time because it has no unilateral
inclinations. The movement to one direction and the other is natural
in achieving the goal of the balance.
Outside a physicalistic reductionism, Economics should not exhibit
a behavior of constant failure, but one of augmenting the effects of
Editoriale 187

wealth if it would oscillate between interventionism and

deregulation, in rational doses, even from a time perspective. What
is being consumed, sometimes with a tendency for excess, in one
direction, would anyhow create the balancing thrust which pushes
the predisposition for seeking solutions in the opposite direction,
with the same energy. But it does so violently!
The stake is not in defining the directions as contrary, but as
complementary, one’s shortcomings being positively compensated
by the other and vice-versa. The complementarity of solutions is
natural to the function of the economy in the sense that the denying
of one move denaturalizes the economy itself, obligating it to
function through exceptions to the rules of nature and the natural, to
take mortal leaps (including in a Malthusian sense).
Opting exclusively for one axis or the other turns theoretical
economists into forgotten soldiers in the jungle of sentiments
(decades after the conflict has ended!), and Economics into a theatre
of war in which prosperity means the mass extermination of
sentiments.

The Orient’s Inneism

“The birth (and rebirth) of capitalism in the Orient resembles a

child gifted by the gods to experience all the crises of growing up,
together with meeting his school chores and the obligations
of being the unique heir of the paternalist tradition.”

The experience of post-communist countries in approximating the

pro-capitalist path has, essentially, the consistency of an experiment.
Simply by referring to the developments structured on a theory
contained in the Washington Consensus, witnessing the condition of
the transformations is easy.
188 Marin Dinu

There is no doubt that the imprint of this theory, founded on

excessively idealized assumptions which are fundamentalist in
regard to the societal system, did not configure a reality in
accordance with the historical layout of capitalist society – as it has
naturally evolved in the past three centuries. To the point, the
experiment insinuated itself in the void between the expectations
generated by the abstract vision – with ingredients of functional
Utopia belonging to the Washingtonian pattern of transition – and
the reality formed by the long-term existence of the competition for
resources, statuses and institutions.
It is known that the temptation for the extremes of attitude, specific
to societal experiments, does not change anything per se, except
maybe the mathematical sign of the convictions of public discourse.
The proof of this is the behavior which gives away the conditioned
reflex of changing the dependency on one geographical direction
with the other geographical direction. Change is formal, plain and
simply, because what is considered to be the strong suggestion of
the post-communist transition theory – the independence to act,
behave, feel and decide – does not appear.
The theory of post-communist transition has been contaminated,
frankly speaking, by what was supposed to be the theory of post-
capitalist transition: the dialectic and historical materialism, through
its propagandistic phalanx known as scientific socialism, the
miraculous force to change the world. The post-communist
experiment has in fact, still, another utopian determination, on top of
the utopian determination of communism. This experiment is, due to
the double determination, the very illusion of the radical and
absolute change itself.
History’s arguments tell that both in the interrupted phase of
capitalism (by way of revolution or geopolitical arrangement) as
well as in the one restarted by the post-communist transition, the
specific performance of normal, uninterrupted evolution has not
Editoriale 189

been attained – an evolution centered on the concept of capital, as it

has happened in the Occident.
The more than a century’s delay of the capitalist transformation in the
Orient (both the European as well as the Asian one), interrupted by
the few decades of the experiment of communist occupation, has
implemented a mechanism meant to shorten the path towards wealth.
But this mechanism, which is specific to the effervescence of the
periphery, has short-circuited the moral element of the social context,
as it has liquefied the norms-generating structures.
To be direct, this is the natural effect of inventing the agents of
change out of nothing, both with regard to the alignments of
freedom, as well as with regard to the management of property.
Ironically, the explanation gathers meaning if we compare the birth
(which has always been a rebirth) of capitalism in the Orient with
that of a child gifted by the gods with experiencing all the diseased
of childhood, together with meeting his school obligations, as well
as those of being the single living heir of the paternalist tradition.
Here lies the core of the ineluctability of the experimental
characteristic of the transition, which can be found – implacably – in
the means and goals implied as well as in the societal finality.
Apparently paradoxical, this statement expresses the double essence
of the – somewhat integrative of intercultural sensibilities – order,
centered on the final cause in the Occident and on the absolute
essence in the Orient. Resorting to the collectivist reflexes of the
Oriental meme while running a scenario built on the Occidental
individualism meme has led inevitably to a Malthusian pre-
capitalism instead of a functional capitalism. The observable result
is, thus, part of the category of societal constructions which pre-
configure capitalism through reformed social agents which stimulate
its development by redistributing common property for no
equivalent value, toward clan-like structures.
190 Marin Dinu

It is obvious that from an exclusively Occidental point of view, the

situating and the situation of the Orient are precarious. But what is
also evident is the Orient’s answer to the Occident’s claimed
winning choice: causal simplification unites material wealth with
spiritual poverty. The explicit accusation is about the excess of
externalization in the name of an efficient materialism which
annihilates man and about the centripetal accumulation of wealth
which draws its proportions from the poverty centrifuged into a
periphery which covers increasingly more human space.
Expectedly, the societal Orient tries to remain equally distant from
determinations and targets, persisting in a perpetual experiment
because it does not opt definitively for one ideological vision or the
other. The Orient murmurs continuously, as if coming out of a
trance, that the choice belongs to the human nature and not to the
ideologies.
What is unsettling is the fact that the measure of all things is to be
found between the absolute essence of the Orient – in which
fulfillment is, paradoxically, possible through renunciation, and the
final cause – fixed by the Occident in wealth, where fulfillment is
exclusive and, paradoxically, against nature.

Reliable-Viable

“Fractalization, as a cognitive and supportive model

for the understanding and explaining of the Economics-Politics
binomial, slowly begins to reveal both the mysterious confluence
between being reliable and being viable (simultaneously and non-
contradictory), as well as the influence of transforming the state of
rationality by levels of substantiation, meaning one represented by
the mechanism of wealth and another by the level of the organism of
power.”
Editoriale 191

Today’s crisis has revealed that for economic theory, apart from its
fundamental inconsistencies, living side by side with political
ideologies can only spell failure. Us, the ones from the European
Orient, we are somewhat entitled to declare – based on our direct
experience with ideology-creating contexts – that in the Economics-
Politics functional relationship the winning games are as such because
… Society loses. Sure, the economy loses first, even in both of its
guises: that as a theory (Economics) and that as an activity (the
economy).
What really comes off as shocking is that the loss – of consistency
(in the case of Economics) and of substance (in the case of the
economy) – is unrelated to the quality of the dominant economic
vision. Being rigorous, something such as this does not exist
because, essentially, what we call dominant economic vision is
proven to be the Economics-Politics mixture, in which the control
function for the effects is held by Politics. Otherwise there is no
alternate reason for the economy to be considered – in spite of
fundamentalist perceptions – a product which does not sell but
under the brand of Politics, coming to be exactly what we believe it
should not be: Political Economics.
Translating the explanation of this knowledge in the field of
significations of fractal theory, we could argue that the functional
entity resulting from the confluence of the two instruments for the
operationalization of the societal is composed out of one third
Economics (with conceptual and actional content) and two thirds
Politics. In the projected arrangement the homothetic relations are
respected regardless of form and scale.
What is construed as a potential for bifurcation (towards either
failure or win) in the mix area resides in the control of the segment
(either linear, of perimeter or of volume) disputed at the confluence
between the one third of Economics and the two thirds of Politics.
Two situations can be observed here: on the one hand, the case of
the prevalence of the propensity towards economic rationality,
192 Marin Dinu

where the trend is for the moderation of a little over one half of the
double measure of the Politics segment, thereby reducing the risk of
crisis and launching into an upward trend; on the other hand, the
case where the expectations of Politics weigh heavier, where
rationality is often defied and the one third of the confluence
belonging to Economics is being altered, even in its integrity.
The state of permanent tension, illustrated by the trends in the area
of confluence, has explanations belonging to different perspectives,
to which specific procedures of action are being attached. They
indicate that the control of the mechanisms of wealth matter for
Economics (at the value of a third of a viable entity) and the
function for the control of power takes precedence for Politics (at
the value of two thirds of the resulting societal entity). The reunion
of the two functions is inconsistent, because the possibility of
compromise is excluded, and the result can only be of either one
nature or the other. In fractal language, Economics has the function
of generating the rule for covering the territory of Society with the
homothetic dimension specific to the state of rationality, while
Politics has the function of generating an internal structure of the
Social according to the rule of fluctuating arrangements, with no
internal homothecy in the Mandelbrotian sense. And for this reason
the double target is proven to be a one-way highway to failure.
The mechanical solution to covering the Social is the very raw failure
which we experience as generalized crisis, when Politics forcefully
pushes it way towards achieving its goal. It achieves, though, this
counter-performance by minimizing the reliable manifestation of the
specific segment of Economics. The solution is to restart the
dynamics in the Economics-Politics area of confluence. For this, the
function of Economics is to enlarge the space of rationality over at
least half of the fractal dimension with which Politics intersects the
area of confluence. Which means that Economics has to functionalize
its own segment and, at the same time, in order to achieve the
Editoriale 193

viability of the confluence it has to control – based on socially-tested

efficiency criteria – the most part of the dimension of Power.
The fine tuning between the two levels of action in the area of
confluence (which, obviously, is also a noise interval) pertains to the
awareness to the link between the physical entities and the
biological entities (between artifacts and human nature in the field
of Economics and between decisions and inter-subjectivity in the
spectrum of Politics). But it also pertains to the fact that the
mechanisms of wealth and power put together tend to eliminate the
societal goals of both Economics and of Politics.
The most important issue for this explicative model inspired from
the theory of fractals is that the area of confluence between
Economics and Politics has to be characterized, at some point, by a
mechanism for managing the tensional movements of influence. It’s
evident that something like this must exist when the final goal
belongs to a different level in the configuration of reality, where the
reliable sense transcends into viable, because we’re talking about a
complex, dynamic and open system, which is the human society. In
such systems the fracturing (not as much methodological but
operational) has catastrophic consequences. Fractalization as a
support for understanding and explaining gradually reveals both the
mysterious confluence between being reliable and being viable
(simultaneously and non-contradictory), as well as the influences of
transforming the state of rationality by levels of substantiation,
meaning one represented by the mechanism of wealth and the other
represented by the organism of power.
The fractalization of the Economics-Politics functional complex
demands for it to be understood as a perimeter of the field of action,
where the societal entity which contextualizes the tensional trends is
permanently being configured, through interpolations and
extrapolations (which in the end are nothing but consensual
arrangements). This eminently rational perspective protects us from
compromising the reliability of randamental mechanisms and from
194 Marin Dinu

altering the viability of the societal organism. Thus, the

fractalization of the Economics-Politics post-Enlightenment super-
territory distinguishes the demarcation line of the horizon of the
understanding of the compromise between conflicting states in the
dynamics of societal systems and, at the same time, points to the
level in between whose limits the explanation is coherent and
unavoidably consistent.
The Reliable-Viable transformational consequence of the tensional
dynamic in the Economics-Politics area of fractal confluence is the
sole natural resource which neutralizes the toxic effects of the crises
which open-close the cycles of modernity.

Ideal-Functional

“The crisis of solutions is the perverted expression of the intention

for conservation and, after the recession, of the performance in
redistributing the added value, the appropriation ideal being
already now half and half between speculation and rationality.”

The conceptual fixation of Economics in the theory of equilibrium

(as an equally ideal and functional state) does not differ from the
manner in which Physics and Cosmology had remained, until a few
centuries ago, captive to Aristotelian materialism and Ptolemaic
sphericity, respectively. Mankind has covered its ignorance with the
sufficiency of the ideal, building structures and relations in which
the functional principle was only accepted if the path of
sui-generis balancing between the demands of authority (including
the scientific one) and their tacit acceptance by the remaining
majority was made possible.
Equating perfection with the attainment of the ideal form, and
performance with the achieving of equilibrium, has pushed
Editoriale 195

Economics into the obsession for growth. Its sense was understood
as a progressive compensation –over large segments of time –
between gains and losses. Somewhat scholastically, starting from its
very birth, the theory of economicity has conformed with the
precepts of the universe moved by the mechanics of infallible
cyclicity. The control of surpluses was, obviously, the attribute of
the authority (in its various expressions) and it eventually finished
by indentifying itself with the money-managing power.
The rule of the mechanical equilibrium, generator of trends towards
the ideal, configured Economics as a science by way of transferring
methodological perspectives, especially from Physics. It is known
that the rationality of the physicalist universe is partial, the idea of
the primary impulse with regard to the movement of bodies being
accepted as coming from outside the system. Economics founded it
dynamic universe in the same manner – finality being the trend-
setting expression for the ideal equilibrium and with the prime cause
coming from a nebulous nature, destined to self-generate and to
induce self-regulation in the functioning of the wealth-producing
mechanism.
The metaphor of the invisible hand inculcates this vision. It means
that Economics has constructed a mechanism by which it –
invariably – gives solutions which cumulate the surpluses of wealth
in favor of the part which holds the right (as being born from the
ideal) to pretend for the equilibrium to be favorable to it.
The fixation of Economics in the ideal is completely transparent in
this crisis when it manifests itself as a crisis of solutions. In fact, the
perception of Economics as an explicative formula for the (short-
term) fluctuations in the contribution of factors to the infallible
(long-term) growth does not differ from Newton’s perspective when
he had to explain why the universal clock does not stop. Cognitive
tolerance allows for the existence in the same place of the rational
and the irrational, while Economics manifests excessive tolerance in
196 Marin Dinu

its explicative model whose result is the equivalence between the

desirable ideal and the functional possible.
The crisis of solutions originates in this very tolerant composition of
desirable things and functional things, which confers Economics with
the quality of self-sufficient dogma. By a somewhat medieval formula,
its axioms related to functionality gain the value hypotheses, allowed
to explain alternative patterns to the ideal state. This vision, which in
cosmology has denied the sun the central position for about a
millennium, refuses in Economics the structuring function of man and
the determinism of anthropical essence of the functional in favor of the
ideal – Olympus-like – consistency of the market. Ideality as a self-
sufficiency of the mechanism of economicity turns derisory any
solution to the concrete situation, to that which truly functions in an
anthropic context. At most, the solution could be accepted as a
working hypothesis, in order to imagine intervention as possible when
covering losses, because it cannot be accepted for the ideal stance,
which pretends to self-replicate its performance.
This celestial vision on Economics tolerates the earthly race for
solutions only because it accepts it as an oblation of the anthropic
ignorance on the inexpugnable altar of economic ideality. The final
form of unassailable ideality was taken in Economics by the natural
right, of master of economicity, held by the financial market
together with its first born (from its alliance with speculation), the
banking system.
The crisis of solutions is the perverted expression of the intention for
conservation and, after the recession, of the performance in
redistributing the added value, the appropriation ideal being already
now half and half between speculation and rationality. Any solution
which would remove the absurdity of this partisan ideality is
categorically rejected. This proves that reality is being disregarded,
ideality being defined as opposed to functionality no matter the costs,
especially the social ones. For no other reasons are the solutions for
Editoriale 197

socializing losses accepted tacitly and the solutions for offloading the
own excesses vehemently rejected.
The ideality of economicity is saved by sacrificing that which
functions with a rational impulse: the real economy.

ianuarie-decembrie 2011

The Circularity of Ideologies

“Too big to fail” became, through the channel of ideology,

the antinomic expression of the free market theory.

The true turbulences with which the idea of crisis has been
associated don’t belong as much to the eminently irrational behavior
of the financial markets, as they do to the attempt of making heard
the ambitions of imposing of one ideological vision or the other.
From the libertarian over-excitement with regard to the millennial
wonders of the market to the most perverse interventionism of the
top-down change, almost all variants of political ideology exhibited
their exaggerations in the form of promises to bring us out of the
crisis. These, though, have been driven only by the cause of
maintaining power through the overuse of perverse forms of market
control. There is no doubt that the panic induced by the crisis was
and continues to be associated with the stretching to the limit of the
prevalent positions around the circuits of wealth.
It is worth mentioning that the higher visibility of ideological
projections, to the detriment of those economical per se, could
represent one proof of the behavior of ideologiesby which they must
198 Marin Dinu

not assume the guilt for starting the crisis. If it can be this way (and
it is obvious that all the conditions are met for it to be possible!) the
opportunity for maximizing gains cannot be missed by the political
ideologies. The costs are supported only by the economy. Certainly
this situation points to the fact that in the post-crisis things will still
be arranged according to the pre-crisis model.
The most revealing clue of this evolution is the transformation of the
appeal for socializing losses into a behavioral leitmotif, as opposed
to respecting the laws of the free market game. Thus, the cancerous
growth came to be the savior of counter-performance. The
dimension above natural limits of some functional structures of the
economy (such as banks or strategic enterprises) has become the
argument directly derived from the logic of the faith in the
infallibility of all that which exceeds normal measure.
“Too big to fail” became, through the channel of ideology, the
antinomic expression of the free market theory. That this refrain
happens in a place where not so long ago it was considered
inconceivable does not seem to raise any worries.
We can find here the well dissimulated goal for which the crisis
transforms into an argument against a change in the order of things:
the very force which is interested in reproducing the crisis is
allowed to be the one tasked with ending the crisis. In fact, the
opportunity of maintaining the ideology functional resides in the
double possibility at hand: either to prolong the crisis as much as
possible, or to prepare the seeds for the comeback of the crisis as
fast as possible.
Although it seems like something pertaining to the absurd, we must
not be deterred in recognizing that the most valuable specialty of
ideologies is to border the absurd. The guaranty of this consequence
is the stark option of any ideology for pushing the alternative into
the derisory. The solution of an ideology is constructed to be unique
and its singularity is unavoidable. The fundamental methodological
reductionism of ideologies is especially due to this exclusivism of
Editoriale 199

solutions, the very germinating bed of crises of all kinds,

economical ones in particular.
The substratum to this puzzling state of fact resides in the
conversion of wealth into the secret ammunition of the weapon of
power, which is used to mass-exterminates the diversity of
solutions. It is an unexpected way of rationalizing human action not
only in its economical component, but also in the one belonging to
ideas.
The democratic scaffolding often becomes, in times of crisis, so frail
against the natural weight of diversity that – in the name of
economic rationality – all economic principles are annihilated and
the fulgurant values of ideologies are the ones being put to use. The
present crisis is the kymographic case of illustrating the triumph of
ideological simplification in an absolutist manner, likened to “the
end justifies the means”, as such that where the option for the
fairness of the market seemed obvious, the option for political
correctness manifested itself instead, made to reason against the
logic of the market.
The reason for liquidation, offered by the market as a sanctioning of
counter-performance, has been nullified by the reason of the non-
economically offered liquidity, without parity, as a bonus for
performance realized outside the market.

The Confusion of Methods

Wealth is an individual goal, disputed in an inter-subjective

transactional context, certified by efficiency. When it turns into a
political goal, wealth becomes a referendum theme resolved by the
counting of votes.
200 Marin Dinu

Among the most perverse forms of pragmatism, the top-down

change of the order stands out from afar. In its present form, top-
down change has become the natural expression of politics. The
understanding of things seems to stem from reason only where
reason is a means of convincing us that the explanation of the
possible is the same as the possibility of antinomically defining
reality.
It’s in this manner that, in the preceding years of economic crisis,
the themes of individualism and the market came to be comfortably
tolerated as indicated by the acceptance of solutions suggested by
the antinomic themes of interventionism, in order to save the market
from its own excesses and to invest public funds in the resuscitation
of the imminent egoism in the functioning of competitive markets.
What conceals the lack of ideological coherence, as well as that of
epistemic consistency, is the appeal to the Enlightenment process of
offering change, originating in Aristotelian philotheistic thinking,
where order is the expression of vertical dependence.
Regardless of the horizon of significances used in sustaining the
motivations of political ideologies pertaining to the solutions to this
crisis, the offer is ultimately identical: the individualists (in the role of
market fundamentalists) cancel the public economy’s debt of
covering the failures of the private economy, while the
interventionists (in the role of strategic planners) are adhering to
cleaning the market through the temporary nationalization of losses.
We find ourselves in the exceptional circumstance of obtaining the
same result through diametrically opposed methods of dealing with
the problems of the economy. But the accepted result is predefined,
and its consequence is the actual reformulation of the problem. In
other words, the result is to the antinomic political ideologies a fixed
given, the only thing left to do being the repositioning of the terms
of the problem.
Changing the problem of the economy in order to reach the
established result is the source of the prolonging of the crisis, and
Editoriale 201

may even bring about the possibility of making it a permanent crisis.

Providentially, for the demiurgic ambitions of political ideologies,
the crisis saves them from allocating too large a resource for an
identity of scope, after giving them the chance for cutting the costs
for methodological identity to the maximum. Top-down change thus
became the correct path.
It came to the point where the methods which have shaped for three
centuries the mistaken path of antinomic identities, have been
discarded in the wastebasket of inefficient social control. In a simple
manner, political ideologies have gathered under the flag of the
pragmatic principle of “the end justifies the means”. After all, the
direct expression of the goal of power are the methods for
controlling liberty, and they – just like money – have no smell,
although they can have colors, forms, and various sources. The
common methodological background of political ideologies,
highlighted by the crisis, needs though the reproductive framework
of the crisis. If there were a premise for imagining the conclusion of
the crisis, this situation can only entail for political ideologies the
acceptance of some – rather derisory - costs, while expecting the
inverse effects of the methods used for coming out of the crisis: the
immediate spillover into another crisis.
Around the methods of the top-down change and of erasing the
identity of means, which are called upon by political ideologies
during a crisis, there is a stimulated silence which holds a double
cause: on the one hand, the fear that in the end the presence of
political ideologies in the perimeter of economicity will be shown to
be unnatural, and on the other hand, the gross disparity in the means
utilized for a purpose which does not belong to economicity. And
this because holding political power by any means justifies the
interest in the individual control of the circuits of wealth, whereas
the purpose of economicity is to be a means for inter-subjectively
opening access to the same circuits.
202 Marin Dinu

Political power wants the control of wealth, when wealth is the

object of a different dispute, that of legitimacy imparted by
productiveness and not one of political whims. Wealth is an
individual goal disputed in an inter-subjective context certified by
efficiency. When it turns into a political goal, wealth becomes a
referendum theme resolved by the counting of votes.
The greatest enemy of Economics is Political Economics. The top-
down management of the economy is the consequence of the
universal preference for political ideologies for the crisis, as only
this makes top-down change possible.

The Cognitive Isolationism

The absence of a global theoretical vision, as a necessary

referential for insuring the coherence of specialized cognitive
initiatives, translates into incoherence in the actional plane; this
though, is much more: it is a cumulative counter-performance which
produces the critical mass necessary for a social explosion.

The confused conceptual state of Economics is also the result of the

constraint-creating division of visions, as an expression of
postmodern cognitive specialization. Practically, the communication
of methods and the transfer of meanings between the compartments
of Economics are proven to be broken, or at least lacking.
The most relevant blockage took place on the bidirectional
highways of economic knowledge, which are represented by
Economics, as an academic discipline, together with the other
theoretical perspectives, especially those centered on functionality.
The first to stand apart is Finance, as the center stage for the
knowledge on the management of value and the risk of investments,
Editoriale 203

an increasingly closed discipline made so by the ordinate principle

of the sufficiency of immediate profit.
The direct expression of financial rationality is the eviction of social
motivation and long-term projections from the space of economic
rationality. The most perverted form of Finance’s specialization, as a
science responsible for the knowledge regarding the productivity of
assets, lies in the universe of financial derivatives, which fuels
speculation in the virtual space. Completely separated from the
vision of inter-subjective contexts which is specific to Economics,
the science of Finance exiled itself in the territory of conventions
and mathematical algorithms, creating its own illusion of succeeding
in fusing the desirable and the possible at the level of human
condition.
As we can well see in this crisis, Finance has turned into a body of
knowledge against-nature and into a set of methods identified as the
source of opposing behaviors in the act of government and the
reason for the avalanche of unintended social consequences. The
absence of a global theoretical vision, as a necessary referential for
insuring the coherence of specialized cognitive initiatives, translates
into incoherence in the actional plane; this though, is much more: it
is a cumulative counter-performance which produces the critical
mass necessary for a social explosion.
In this perspective, understanding the functioning of the economic
whole is no longer possible because there isn’t any unit of measure
in the creation of particular solutions given to the problems of the
component parts. The result is the use of an ultra-specialized
procedure, by means of thousands of simultaneous operations for
each suffering organ, in the hope that the organism will be kept
functioning as a whole. The hypothesis stems from a determinist and
absolutely linear understanding of things, with no connection to the
rational approach of complex situations. Inexcusable reductions of
sense are made, complemented by hazardous assumptions. As if, in
physiology, the increased speed in the circulation of blood would
204 Marin Dinu

represent the lead cause of increased efficiency in the mental

abilities of the brain. Cognitive isolationism came to provide the
tools for micro-level performance, all the while dissolving the
meaning of the context which assembles, in a vital order, the parts
into a whole.
Even worse is the fact that, in the present system of economic
sciences, cognitive isolationism most often absolves its assertions from
the obligation of respecting the coherence with the fundamentals of
Economics. Every discipline searches for truth by its own rules and
founds a universe of significations and representations which could
only by chance be in concordance with the general context. The
absolutism injected into the efficiency function of fashionable financial
theories meant the absolute reduction of the social function of
Economics.
There is no other explanation for the fact that, for instance, the
phenomenon of speculation in asset values, which gives the measure
of performance in today’s financial theory, was proven to be at the
same time the measure for failure in the normal functioning of the
economy as the space of rationality configured as a single unit. Of
course that the detachment of parts from the whole was in itself a
triumph in the conquest of nature originating in the Baconian dream,
but it was also proven to be the method through which the whole is
functionally spent and collapses for lack of energy, while from a
cognitive point of view it become an abstract, non-anthropic
convention – an uninhabitable Utopia.
The path followed by Finance from an epistemic point of view is,
mutatis mutandis, that of the extinction of the living, of eroding the
most relevant whole which is the societal body, the world. The profit
which is mostly targeted through calculation in fictitious elements
and in the bluffing from the “game of leverage”, points to a space
where there cannot reside the arguments of inter-subjective contexts,
of complex interactions between agents who have values,
expectations and ideals.
Editoriale 205

The cognitive responsibility of disciplines caught in the obsession of

focusing uniquely on partial performances is urgently demanded by
the crisis-prone economy of the present. These disciplines also need
to be rethought by reattaching them to the epistemic stream of
Economics, as a whole which certifies its relevance in the unitary
contextualization of the economical.

Making Instruments Fictitious

“The creation and stimulation of demand, which motivate the

symbolic economy, were achieved through the use of the unlimited
resources of speculation.”

As mankind became less dependent on nature and the natural things,

the functional and existential risks have developed exponentially.
They have emerged out man’s world need for self-determination,
with the promise that this world created by man will come to
perfection through the virtualization of the actional space.
The artificial world (a demonstrative expression of man’s demiurgic
propensity) has largely materialized during the post-Enlightenment
industrial revolution. On the path of the thus configured progress,
economicity has accepted among is functional principles – after the
gold-standard was made redundant – the most perverted form of the
synthetic: producing fictitious instruments. The expansion of the
power of making unlimited transactions has thus invented, above
everything, fictitious money.
The context of the expansion was given by the real-nominal
dichotomy, which was in this way proven to be more than just a
methodological development in the conceptual universe of Economics.
Here were grown the seeds of faith in the possibility that value can be
206 Marin Dinu

something other than a matter of evaluation: value came to be

understood as a natural result of speculation. And speculation achieved
its perfection by replacing the objects of trade with their most
depersonalized conventional forms. Issuing currency has become,
unavoidably, the miraculous source in the formation of the ocean of
credits. Within its vast expanses the competition started for the
evermore expensive cruises of amplifying the consumption function as
the engine of economic growth.
The first major breach to appear in the realist vision of economicity
happened the instant monetarism turned the symbolic economy into
the alchemy laboratory of added value. Starting from the
neoclassical ambition of creating demand to monetary creation, or
from the stimulation of the leverage effect to turning the market of
dual banking into fact, the creation of fictitious instruments in the
space of economic activity supported speculation’s power of
attraction based on consumption.
There is no doubt that this new constitution for value was founded
on the assumption that the market certifies value rationally through
a mandatorily rising level of asset return. Despite the circular
assertion, this theory has become widely accepted as a basis for
substituting the forces of the market with strategies of speculation,
either through the stock market channel or through the one
transacting commercial instruments. It is true that the amplitude of
the substitution has been maximized by generalizing the practice of
the lender of last resort (being represented by the central banks) and
by making official the policies of socializing loss (meaning dumping
them into the public debt).
With these two output pressure valves, it is self-explanatory that the
financial market was free to prove its performance by turning to the
process of creating fictitious instruments. Only that in these conditions
the end-indicators had to be seriously dressed-up to be interpreted as
profit in accounting. This is the reason for polishing the methods of
eliminating losses from the balance sheet, under the guise of the
Editoriale 207

securitization offered by derivatives. Looking at the situation as a

whole shows that the financial market was allowed to declare the
profit, favored by the function of the central bank regarding the free
allocation of financial resources, while the losses were introduced into
the public budget deficit.
In a manner lacking epistemological perspectives, the function of
valuing goods was directly taken over by the symbolic economy. Offer
and demand – as the forces to generally structure the market – came to
be managed as monetary instruments. The phenomena relating to price
were monetarily substantialized. The excuse for this success was –
theoretically speaking – at hand, because the dimension of the market
had become a problem solvable only through the transmission
channels of monetary policy. The creation and stimulation of demand,
which motivate the symbolic economy, were achieved through the use
of the unlimited resources of speculation. Supplementing demand was
itself proven an unlimited resource by way of making money fictitious.
In this way the symbolic economy tended to become sufficient to
itself, helped by currency issues and by the appetite for the credit
stimulated compensating it on public debt.
Taken as a whole the economy seemed to be exclusively efficiency-
driven in its symbolic part and mixt in its real part. The miracle was
made possible by the demonic distributor (à la Maxwell) which
turned out to be lender-of-last-resort function of central banks and
the savior-of-last-resort function attributed to the public budget.
Obviously, the distribution of losses targeted the real economy and
the households, at no discount.
This mechanism, which explains the process for the production and
reproduction of economic crises in the last three or four decades, has
generalized the false belief that value is linked to the potency of the
symbolic economy. Making this economy autonomous seemed
natural as fiduciary money broke away completely from the material
support traditionally provided by the real economy, which is mostly
seen as production.
208 Marin Dinu

In the way theoretical vision has evolved, Economics was

interpreted (and had offered explanations for its part) without
connection to its conceptual fundaments. This is the only course on
which took shape the idea that the present crisis belongs to
Economics, not just to action.

The Fall of Hierarchical Systems

“The hierarchical control of power has failed as a generator of

wealth, the hierarchical control of wealth is starting to show signs
of failure in realizing the access to power.”

Among other challenges thrown by capitalism which have not

received a rational answer there is truly fundamental one: are
economic crises a part of the essence of the system? The mechanical
perception of the problem may explicitly suggest the interpretation
of the challenge; which means that the capitalist system – as a
societal formula of organization interested in attesting the truth on
the path of efficiency – should not go through recursive stages of
near-crisis. The base of this positive construction, capitalism, a
developer of efficient order in the form of the accumulation of the
specific substance called wealth, would never know cyclicity but
only progress.
As any other theory built on conceptual simplification, capitalism
underwent a determinist structuring by reduction to the key role of
one element. The assertions are consistent with the fundamental
hypothesis of the absolute core-quality of one factor, vectored by a
centripetal force, all other factors responding to the opposite,
centrifugal movement. In other words, capitalism – within its
essence which is centripetally based on wealth – is both
Editoriale 209

homogenously substantial as it is linear, with a non-contradicting

behavior. From this point of view, the solution offered by capitalism
to the relations between the economic and the social environments
only differs in sense from the antithetic response offered by the
other twin system, socialism, which is centripetally based on power.
Socialism has itself developed the ethos of non-contradiction, its
cycles being declared as a leap in quality, an illustration of the
implacable progress invoked by the rationalists of the
Enlightenment.
As societal systems, both capitalism and socialism viewed
themselves as being natural, and therefore perpetual. The defect of
these visions resides in the fundamentals’ lack of equilibrium,
fixating them with unilateral terms and without the structuring force
coherent with the way for the creation of constitutive forces. Both
wealth and power generate hierarchical control systems, thus
socialism was bogged down as a system for the hierarchical control
of power, while capitalism encounters crises as system for the
hierarchical control of wealth.
The similar, systemic trait of the hierarchical control determined by
the centripetal element is the source of the state of crisis. The
hierarchy generates the crisis through polarization: in the case of
socialism, between the party and the people with regard to
freedoms; in the case of capitalism, between the owners and the
non-owners with regard to resources. The collapsing of socialism is
explained, paradoxically, through the fact that the polarization
regarded solely an individual value which was a determinant of a
social crisis, while the systemic crisis of capitalism becomes more
evident through the polarization of a social value as the substance of
individual wealth.
The hierarchical control of power has failed as a generator of
wealth. The hierarchical control of wealth signals failure in
instrumenting the access to power, as long as wealth deals the cards
of power. The state of crisis constitutes a given of hierarchical
210 Marin Dinu

systems, the crisis essentially acting in a systemic manner. The

recourse to market through which socialism tries to avoid the effects
of a system crisis is replicated capitalism’s resort to state
interventionism in order to encapsulate the system crisis. The
behaviors of hierarchical systems mirror each other: the genetic
similarity determines the identification with the same form,
unchanged by employing tailoring means and procedures
differentiated by fashion.
A difference must be pointed out though, between the crisis as a
moment in the cyclicity of the capitalist system and the system crisis
– which is that type of crisis leading to the collapse of a deviant
form of the system. Relevant today is the crisis in the form of the
casino-economy which was stimulated by the capitalist system.
In the entrepreneurial-type of capitalism freedom is corporatized,
the state entering the structuring phase of an absolutist type – in the
sense of an entrepreneurial state, within the limits of which the
democratic access to power is being mimicked. The state of crisis
extends from the social to the forms of administration of order in a
global sense. The sign of the system crisis is the intolerance to the
different, the road to collapse being opened by the violent control of
freedoms.
The system thus renounces its consequences in order to sage it
premise, but the unintended effects categorically cancel the validity
of the premise. The correction cannot be found on this path which is
generated by the deviant system of exclusive, entrepreneurial
capitalism, but it requires a return to the forms of the permissive
capitalism, interested in democratizing wealth and in liberalizing
power.
Overcoming the system crises requires the humanization of the
capital and the rationalization of the social, these being possible
only by coming out from the logic of hierarchical and opaque to
inclusion type of systems.
Editoriale 211

Reloading Economics

“The unusual characteristic of wealth was imposed in two ways: as

an illusion of the equality of chances and as a support for the
statistical access to power.”

For at least two decades, the explicative capacity of Economics has

been experiencing a problem: consequences, in their vast majority,
do not follow from premise. A neurotic estrangement took place
between the relevance of the theory and its consistencies and
contents.
Critically, the phenomenology of relevance failed to be founded on
the substantiation heralded by consistency. The empty explicative
space was also equally installed between the rationality of the
premise and the configuration of the consequences – the inclusion
area of unintentional consequences, for instance, points to this.
Between the intentional load of the premise and the end result a
significant difference emerges, represented by unintentional
consequences, a fact which generates pre-logical, and even illogical
states for the understanding.
When something occurs beyond the explicative spectrum of rational
hypothesis, it infiltrates magical thinking with a motivating role.
The rationalized aspects remain thus suspended, even creating for
Economics the risk of operating with conjectures, if it does not fail
in the jungle of ideologizing assumptions.
We cannot ignore the fact that this epistemological neurosis of
Economics appeared from the moment the means for attaining a
certain goal have been forcefully multiplied, that goal being wealth.
The unusual characteristic of wealth was imposed in two ways: as
212 Marin Dinu

an illusion of the equality of chances and as a support for the

statistical access to power. The former related to permissiveness of
societal mechanisms as implied by democratization, while the latter
was linked to the cost reduction in the functioning of democratic
systems.
Both situations are, without doubt, perverted: the equality of
chances is real in a potential sense, which is that it can only be
statistically verified, while the access to power is a potential which
is fulfilled by exception, non-statistically.
The alteration of the sense of democracy into an illusion of the
equality of chances is more and more obvious as the means for the
substantiation of wealth multiply. The well-travelled path of the
casino economy supports this truth. Speculation, rent-seeking, the
creation of fictitious assets, the virtualization of real-estate growth
etc. insure the content of the casino economy. In a tragic and
therefore unreal way, people experience the illusion of getting rich.
Perpetually inventing means for growing the wealth, like credit
unlimited by rational conditions or the stimulation of the price of
homes in order to generate the irrational exuberance of deferring
costs to the future through excessive indebtedness, represent aspects
specific to the casino economy.
In a casino economy the reality feels good, while reason – with its
scientific pendant – is sent on vacation. Frankly speaking, the
conditions for this absence are created because people, being
overwhelmed by success, have no need for reason and rationality.
As it is well known, the excessively better collapses the accessible
good, the architecture of success sought by any means crumbling
inevitably in the dust of illusion.
What seemed the royal path of the equality of chances through
unlimited access to wealth is proven a Sisyphean tragedy
experienced in mass. And this because after the panic attack is spent
through the unraveling of the illusion, the habit of experiencing
Editoriale 213

genuine effort must be re-acquired, as suggested by the fable of the

hero of antiquity. It is the only measure for the equality of chances.
The goal of attaining power through wealth by any means is always
statistically lost. Wealth cannot be democratic as long as it must also
be rational, whereas power rarefies democracy by using wealth as a
founding argument. One cannot be the other unless both are
admitted as having no connection with democracy – seen as equality
of chances and as responsible right to freedom.
The thing we feel is the neurosis of Economics is based on the
falsifying of the means necessary for attaining the goal, as well as
the loading of this goal with illusory contents. In fact, exiting the
neurosis is possible by reloading Economics with its substance
limited by the natural, original goal. The mixture of senses in the
function of Economics pushes it towards the transactional universe
of political interests in the distribution of power, a fact which would
generate the abdication from the principles which structure the space
of the rationality of utility effects, because the effort would be
simply a problem of political calculation.
Epistemologically, this means that the results must be completely
explained by another rational hypothesis.

The Decline of Modernity

“The paradigm of rationalized materialism, as an expression

formaking progress economical which has reached the stage where
the increase of wealth is pursued at any cost, has depleted its
consistency; the global crisis representing the point of collapse of
the economic systems which were generated by the first modernity.”
214 Marin Dinu

The pervading feeling today, especially among economists, is that

the direction taken by scientific research is a debatable one. The
voluntary restraining of thematic fields to the mainstream theory’s
sphere of significance, in order to insure guarantees when certifying
relevance, and the creation of exclusive circuits for presenting the
results of research, in order to obtain acceptance in the field of
information, are the practices most suspected of negative
consequences. Associating these means with the one for
recognizing the performance of various careers, as it happens in
academic education, complicates even more the negative perception,
despite a certain voluntary conformation. This is because, even
though sociologically argued, that which is considered the right of a
scientific community to standardize understanding and to validate
explicative models has become a mean for supporting the
exclusivism of a theory or of a trend in research.
The situation as such pertains to a true paradox of the infancy of the
knowledge society, which manifests itself in discordance with the
thematic openness and the emancipation from the ideologizing
authorities which ruled thought, especially in the Dark Ages. Frankly
speaking though, fixating the defining references of cognitive
performance into reductionist institutional constructions, such as the
monopoly over the criteria for establishing the factor of influence,
represents a handicap in the birth of a new cycle of modernity. And this
is because, essentially, the system can be manipulated because its rules
are exclusive.
The extension is also manifestly forced for the cycle of the second
modernity of the evolutional path of the content and form of
Baconian scientific knowledge, blocking its specificity. The sense of
the method of knowledge continues to be parsimony. The cognitive
context is still structured on materialism, heterodox instrumentation
is marginalized, while holistic perspective is avoided. In other
words, knowledge continues to be trapped in the deviant vortex of
non-anthropic, physicalist empirism, with the societal being the
Editoriale 215

proving ground for the projections of mechanical determinism and

for the extrapolation-justified imaginary. The resulting situation
resembles one where the child’s level of intelligence is explained in
accordance with the epistemic proficiency of the parent.
In fact, a drastic limitation of the initiative and of freedom of thought
occurs. There even takes place a blocking of the intuition, as the motor
of ideaistic breakthroughs. Undoubtedly this is a reduction of diversity
as a reason for the force of scientific knowledge to not close itself, to
not become a postmodern scholastic. The conceptual rarefaction, sold
as a deepening of knowledge, wrapped in the dogma of quantitative
testing and promoted as a standard for recognizing the merits of
research is also evident, despite the material logistics for imposing the
calculation of the factor of influence as principle of quality testing for
instance, while the practice of granting conditional access to articles is
in effect.
What happens with the validation of research performance is not all
too different from the goings-on in the field of risk evaluation on the
global economy by the rating and auditing companies who have
created an oligopoly predisposed to forgery and fraud in certifying
real value, in order to insure their own profit.
Economic research is firmly established on the path treaded before it
by the experimental sciences. The peremptory proof is the setting of
the recourse to knowledge models based on measurement and calculus
as a rule for certifying the right to recognize professional performance.
This is how the themes centered on microeconomic functionalism and
the formulas for dissecting reality derived from a managerial
perspective of the economy came to be employed with prevalence.
Most of studies focus on the disfunctionalities of efficiency
mechanisms and compete in suggesting solutions for correcting the
failures.
What seems to lie outside the area of interest is the evaluation of the
state of energy depletion of certain mechanisms, and even of certain
formulas for building economic systems. From this point of view,
216 Marin Dinu

economic research shows an autistic behavior in relation with the

example set forth by the experimental sciences, which are predisposed
to periodically test the consistency of their fundamentals and to
question their mainstream theories. It looks like Economics, by
seeking to consolidate its epistemic status, has fallen prey to a
dangerous assumption: to safeguard the image of a self-confident
science it has eliminated the competition of ideas – the confrontation
of theoretical perspectives - from its conceptual universe
The most critical aspect is the lack of interrogation of the human
action fundamentals of an efficiency type and the neglecting of the
understanding of the dynamic in the area of conceptualization.
Somewhat significant for the confusion of the epistemic moment in
which Economics lingers is the restraint shown by theoreticians in
evaluating the degree of maturity as a science, by rechecking the
cognitive valences of the concepts considered to be fundamental,
and of the basic hypotheses of Economics.
One evidence of this strange attitude is the almost zero chance of
acceptance, by the top-notch editorial network for Economics research,
of a text describing the results in analyzing the fundamentals of the
theory; sometimes even Economics works of logic are refused. Of
course that, in essence, even the form for the communication of
research becomes a constraint. The standardization of the presentation
is, in the end, an exaggeration of the normalization of correctitude to
the detriment of content and a reduction of innovation potential.
The uncertainty of exiting the present crisis is itself a symptom of a
spiritual disease in the shape of the conceptual fixation in the sphere
of significances of a model of understanding and of explanation
specific to the old cycle of modernity. The acute deficit of
understanding and of explanation for what happens in reality
belongs to this malady which has struck Economics. The failed
series of advanced solutions is justified by the inappropriate origin
of the cognitive initiative – the use of mental constructions specific
to a way of structuring reality which is not relevant today.
Editoriale 217

The paradigm of rationalized materialism, as an expression for

making progress economical which has reached the stage where the
increase of wealth is pursued at any cost, has depleted its
consistency; the global crisis representing the point of collapse of
the economic systems which were generated by the first modernity.
To correct these systems is to stay in perpetual crisis.
The path is for the trends of inclusiveness to be encouraged, as a
signal for the emergence of other economic systems, belonging to
second modernity generation, permissive to the principle of the
equality of chances with regard to the access to wealth and with a
propensity for internalizing the costs of wealth. In this perspective,
economic research must follow the path of making itself socially
responsible, breaking the shackles of the networks for controlling
the content and the means for exposition and public certification of
its performance.

The Signaling Crisis

“The present crisis was also proven to be a crisis of signaling, its

proportion being, perhaps, particularly a result of its signaling
difficulties, if not the very coarse expression of the working
networks applied by the signaling system.”

It is well known that in market theory – as a regulation mechanism –

an essential role to the functioning of the economy is given to the
signals received by its agents and to the meaning that is attributed to
these signals. In time, interest has also grown for the function and
behavior of the signal emitter. Something, though, has remained
outside of both the explicative model as well as understanding: how
are the signals being emitted.
218 Marin Dinu

In the context of the sovereign debt crisis, signaling becomes truly

problematical, taking forms which exceed the economical and these
often being received on a geopolitical note.
The pervading opinion that the market is the direct source of the
signals is not only an error which somewhat guiltily perpetuates, but
also a way of lessening the epistemic status of Economics. In fact
the states of the subjective are illicitly transformed into something
objective and the confusion that the objective would have an
immanent action is perpetuated. In a curious way, the material
option is being asserted according to inverted rules, belonging to an
extra-human logic, methodologically instrumented by mechanical
perspectives, cancelling any subjective determination, resulting in
the space of economicity being emptied of the anthropical.
The depletion of the inter-subjective character of the states of
economical rationality is shown to be, paradoxically, the reason for
the fact that the signaled trends do not coincide with the market
trends. Between what goes on in the market and what is being
signaled a widening gap emerges, which is hard to explain in
rational terms: the market contains neglected signals, which are
falsified and truncated by the signalers right under the shield of
objectivity.
There is no doubt that the reality of the market came to be different
from the reality represented by the signaling (at least starting with
the present crisis), in spite of the fact that the assumption used is
wrapped with pretense of rational rigor. And this because, in fact,
the signaling function attributed to the market has been
institutionally employed in a manner defying the perception of
correctitude.
The present constitution of the global economy presents a sui
generis model of the signal emitters in the regulation of
performance. On one hand, the state of financial rationality is
answered for by the Big Four auditing firms, and on the other hand
Editoriale 219

risk evaluation is handled through the exclusive filter of three rating

companies – a true oligopoly.
The present crisis was also proven a crisis of signaling, its
proportion being, perhaps, particularly a result of its signaling
difficulties, if not the very coarse expression of the working
networks applied by the signaling system. Starting with the dot-com
crisis, the instances of failure due to signaling are symptomatic with
regard to both audit, as well as risk evaluation. The institutional
signaling of market trends has minimalized the adverse effects of the
arrangements made in order to favor over-profitability. The febrility
of speculative innovation for the maximization of short-term gain
has been justified by creative accounting and certified by the rating
agencies. What was until yesterday a source of risk has become
practice, declared as a rule of corporate governance.
The immediate consequence of these evolutions was that the
epicenter for the functioning of societal systems through more
supple formulas for the balancing of market trends, the goals of
government and individual action, was critically destructured. It was
all possible as long as government has limited its mission to
covering social transfers and to tolerating the practices of the lender-
of-last-resort, while the individual was considered as a source for
the trust in the system.
Thus, associated with the passion for deregulation, counterfeiting
the institutional signaling of the market’s trends of failure has led to
the creation of a monster of profit at any cost, a type of managing
the workings of the economy in accordance with the “the end
justifies the means” irrational principle. The mechanisms for
moderating the instability of the economy were inactive, or left to
idle. The speculative propensity seemed to satisfy the demand for
added value, questioning the credibility of the fundamentals of the
space of economic rationality by way of extending the informal
circuits, off-the-books statements and of virtualizing value. The
immediate gain, as an effect of the speculative bubble and of over-
220 Marin Dinu

stimulating demand through cheap-credit, was considered normal by

the signaling system.
The bad part is that after the explosion of the thus-created system,
the signaling of market trends did not itself adopt a normal behavior,
whose feature would be prudence, but has taken to manipulating
information. The occasion arose with the inflammation of a nodule
of the bad government: sovereign debt. The alert signals are emitted
in such a way that the attention is deflected towards the periphery of
the global economy.
The incertitude surrounding the consolidation of the exit from the
crisis, equivalent with the risk of a powerful relapse, shows the same
attitude of signalers of favoring the instability factors. Overall this
means the abandoning of the prevention role which institutional
signaling has with regard to the behavioral fluctuations of agents
and their influence over the economic cycle.
The system for alerting us of market failures in the global economy
has itself opted for speculation.

Novum Organum Oeconomicum

“In order to generate science, the collection of observations,

valuable to the critical moment of intervention in a particular case,
must prove its validity not in an ontologically defined system, but in
an epistemological one.”

Reductionism was so faultily installed in the conceptualization of

Economics that it has started to obscure the greater picture. The
evaluations of the states of rationality mostly take into account the
intra-conditionings of the part to the detriment of the inter- and
supra-conditionings regarding the whole. In Economics’ recent
Editoriale 221

manner of configuring its concepts, the context which includes

meanings and irradiates solutions has been substituted by the
structure of the contingent and useful element.
Thus, excessively rationalized, the understanding of things was
closed within the exclusive hypothesis and the explanation was
limited to the immediate and sufficient functional. The over-
segmented perspective and the spurious instrumentalisation have
created the basis for the deductive certification of unique solutions.
The drawing of epistemic borders has followed the principle of the
homogeneity of means in reaching measurable goals, behaviors
being approached in a normative-technological manner. The
preference for empirism and econometrics has thus found, in turn,
its comfort. The qualitative analysis, the theoretical horizon and the
conjugation of methods in the founding of explicative models of
reality – though complex, dynamic and integral – have all been sent
to the periphery.
In fact we cannot talk of a normal conformation of Economics to the
Baconian pattern of scientific knowledge. The decantation of
concepts through experimentation traces an eminently indirect path
in Economics. In a particular way, Economics – like all sciences of
the humane – practices the theoretical exercise, building it
hypothetically and counterfactual, with the experimentation of the
hypothesis not being a de facto direct actional form. If this is the
fundamental distinctiveness of Economics as a science, it means that
the integral and integrative theoretical vision is inevitable, while the
method is flexible.
Equally, the special epistemic condition of Economics can be
distinguished only if the propensity for assimilating practical
experience – as a laboratory for producing economic science – is
correctly interpreted. The logic of the system for the promotion of
economic research, being overly attached to empiricism, could be
the source for the mixing of the planes of perception. The indistinct
understanding of the research levels – one centered on the study of
222 Marin Dinu

theoretical experience and the other focused on the practical

experience – is favored by the growing demand for management
consulting. In the first case the creation of the conceptualization is
made a priori, while in the second case deduction is being used,
reducing reality to the abstract. One highway line of cognition is
frequented by the sophisticated logic of scientific research while the
other facilitates the transport of fuel for the motor of economic
action.
The two highway lines run in parallel, their direction being opposite
and logically consistent: one way from idea towards idea and the
other way from facts towards facts. The analogy with the physical
form of a two-way highway does not help us really understand the
type of movement, because forward and backward for instance, as
indicators of sense in the circulation of knowledge, exist here for
both directions. Meaning that the backwards-forwards movement
takes place on the direction of ideas while the same motion occurs
in the realm of facts. It is a sort of coming and going of the
meanings of creation and recreation from an idea, or group of ideas,
to another idea or group of ideas – a transfer of mutually validated
connotations having a cognitive added value as a result.
In the actional plane the transfer of meanings has, on the one hand,
the consistency of a good practice with a potential resonance in the
plane of ideas and, on the other hand, a randamental finality,
reopening the back-and-forth balancing motion in the plane of
practical experience. An autonomy of movement is being configured
in the two planes due to the differing substantiation, and due to the
finality of the movement as well: explicative models in the case of
ideas and efficiency of action in the case of facts.
What we have here is an insufficiently deciphered dialectic through
which the paths of communication between theoretical knowledge
and practical knowledge are entwined. The unclear part is the
manner in which the transaction of connotations takes place and,
especially, the way in which the fusion of the cognitive values
Editoriale 223

between the two highways takes place. It is probable that the

suggestions of the logic of the third state (T-state) may help us see
the highways of theoretical and practical knowledge in Economics
as lanes of the same highway. Frankly, here is where we find the
sources for the blockage of cognitive cooperation and they have the
consistency of professional sufficiency.
The preference for expertise-type studies is a natural fact for a
performance economy, but in time it proves its limitations when it
tries to substitute the process of scientific research. It is as if a
surgeon would pretend that files containing the observations on an
operated organ could replace fundamental knowledge in medical
science. In order to generate science, the collection of observations,
valuable to the critical moment of intervention in a particular case,
must prove its validity not in an ontologically defined system, but in
an epistemological one. The insertion in scientific discourse is a
problem solved by coherence within the main conceptual body. This
test is itself preliminary to a testing of the epistemic consistency by
which the area of relevance is drawn and cognitive potential is
certified.
The differential between the two levels of economic cognition
pertains to the fact that science colonizes the world of ideas, while
expertise habits the world of facts. The conceptual horizon of the
scientific type of research approach has the relevant idea as a unit of
measure in the reproduction of generic ideas, while the expertise
type of studies are interested in advancing concrete solutions,
specific to problems of conjuncture, of political economics.
Complementarity mustn’t be a way of mixing up referential plans and
also not an option for the substitution of perspectives.
Complementarity signifies the circular essence of knowledge, in which
the principle of univocal causality is relativized in the actional space of
the determinist chaos which structures theoretical experience and
practical experience, ideas and facts.
224 Marin Dinu

The preparation for epistemological fragmentation arrived in

Economics by way of making academic disciplines autonomous and of
the tunneling of specialized education. The sociological consequence
was double-sided: the micro-dimensioning of competence and the
installing of autism in the community of economists. The vehicle of
scientific communication has been damaged, and the transfer of
knowledge has been linearized. The cognitive transfer took place
between the adjacent methodologies interested in short-term yield. The
objective-function of synthesis was at most activated in the actional
space circumscribed to the making of the current decision. The
coherence of the temporal three-dimensionality of evolutions was a
random fact.
The image of a cog in the machine located beyond the cognitive border
is the best illustration for the state of Economics. Punctiform
knowledge, the assumption of self-regulated scientificity and the
expertise-type studies have become reproductive, dislocating the
established research practices, especially those of a fundamental
nature. What is left of Economics, as a matrix for the conceptual
meanings of the integral state of rationality – certifiable as an inter-
subjective transaction of utility, is the escape into the instrumentation
borne by pragmatism.
The bad part is that, under the pressure for the presentation of
current policies, it cannot avoid falling into ideology.

The Ideological Reductionism

“To deny Economics its collaboration with ideologies would

transform it into an alchemical recipe for wealth, a science of the
Editoriale 225

private laboratory where light doesn’t come on because it would

compromise the fertility of darkness.”

The most controversial form of parsimony – as an expression of

postmodern neo-reductionism – is the construction of analyses in the
self-sufficiency of mainstream theory hypotheses. The extension of the
scientific community which practices the ideas of this theory,
whichever it may be and whenever it would have found itself in a
leading position, was an exaggeration through both references
(favorable or not) as well as through the flux of approaches which
configure economic policies. Methodological conventionalism
produces simplification, but when it stems from a single theory it
reaches excessive forms.
This is not about the fact that a theory occupies the epicenter of
conceptualization in Economics, but also about the fact that the
alternatives are being pushed to the periphery in their function of
contradicting the truth made absolute through partisanship. The
referential uniformization unravels the rational counter-argument in
this situation. Ideology is insinuated in the path of the deductive
discourse. Its social reflex is totalitarian.
An almost immanent trend in Economics, ideological contamination
has multiple resources. It seems though that there are only two
important ones: the first, the pride of applying the solutions of an
analysis in order to recognize its practical validity, the second, the
dependence of institutionalized structures of research on politically
aligned funding. It is in fact the obverse and reverse of the same coin,
human nature, whose circulation is on the highways of human
condition (labor, work, action) in a transactional form. The theoretical
economist seeking notoriety at any price – including the moral one –
and the societal system based on the rationality of the market,
especially in regard to public election, are parts of the same
mechanism of compromise preferred by ideologies.
226 Marin Dinu

At the intersection between the theoretical economist’s interest for

access to the official logistics of political institutions (for the
promotion and daily experiencing of notoriety) and the interest of
the systems of power in the scientific cautioning of their line of
conduct, there can be found the ideological conversion of the
rational process.
The functioning of this convection has an historical character and it
assumes paroxysmic values in the eras in which the preference for
perfectly uni-dimensioned societal theories is manifested. The
textbook example of the socialist experiment is not the only one,
while unfortunately not being the first or the last.
Societal constructions following a single leading criterion, applied
invariably to the configuration of the functional structure and to the
context of randamental over-determination of the management of
powers, find in the theory of corporatist capitalism, for instance, a
kymographic update. Economic research focuses strictly on the
nuances of this theoretical perspective, emerged from the latest
ideological parsimony, searching for the short path of imposed
notoriety. The entire architecture of confirming the results of economic
cognition conspire towards the trend of encouraging research inspired
by the objectives of this societal theory. In order to count,
symptomatically put, there is only the path of conforming to the trend,
leading many to act accordingly.
The problem of whether this problem can be circumvented remains
nebulous, with no correct solutions recognized to date anyway. It is
true that the specificity of the cognitive process cannot be defined
too exactly, the reflexiveness of the fundamental process is
inextricable, the rational cannot be radically separated from the
emotional in judging the causes and the individual ends. There
cannot be practiced a knowledge which is permanently separated
from the emotionally conditioned reflexes of subjectivity, and even
harder to do it when separated from the reflexes of transactional
inter-subjectivity with regard to roles and statuses.
Editoriale 227

A sort of Promethean curse can be observed here, economic research

forever remaining chained to the hard rock of ideological
reductionism. Frankly, Economics cannot escape the pressure of its
times. Its scientificity arrives on a special path, most of it trodden by
the soles of political interests. From this point of view the name of
Political Economics given to the science of the economy is logically
constructed.
The degree of scientificity pertains to a double measure: the realism of
the problem to which solutions are proposed and the wealth effect
generated by the solving process. When dealing with problems whose
solutions imply effects of a different consistency, even though it seems
that the scientific position is betrayed, the relevance of the propagated
consequences must be evaluated from sociological and politological
perspectives. In a systemic way all social sciences compete in
understanding the anthropical universe.
Somewhat unusual to prior experience, there is no need for the use
of the limited randamental sense of the cognitive contribution of
Economics in order to conserve its quality as a science. When
compared to the alignments of the human condition, the rationality
function of Economics is evaluated in the substantial terms specific
to labor, work and action, meaning that efficiency is concretely
measured. In this territory Economics is experimental, while its
phenomenology is praxeological.
It is a different story for the senses of cognitive effects when
Economics operates in the fluid universe of human nature, where the
rationality function targets the categories of understanding and
explanation, is imbued with abstraction and is associated with the other
forms of knowledge in the complexity of the social – forms either
interested in the palpable truth, in the recipes for the control of power
or in the plurivalent motivation of human behaviors. To deny
Economics its collaboration with ideologies would transform it into an
alchemical recipe for wealth, a science of the private laboratory where
228 Marin Dinu

light doesn’t come on because it would compromise the fertility of

darkness.
The only vocation which must always be re-confirmed is for
Economics to glimpse the alternative sources of light. It will remain
fully within the robe of science as long as it makes visible the
ideological simplification of reality and does not restrict access to
the diversity of the means for constructing the randamental function.
It must, at the same time, show the path on which wealth remains
the prosperity-generating source tested in accordance with the law
of large numbers.
Any theory which temporary structures the operational mechanisms of
the components of the human condition holds an episodic meaning, the
infinite series of randamental facts being composed by the sub-series
of antithetical performances of the human nature.

The Gnoseological Crisis

“We may find ourselves in a system-crisis exactly because the

founding vision of the modern context, the structuring of civilization
is being affected.”

It is not hard to realize the fact that today’s crisis flows from economic
relevance towards other territories, including the one of knowledge.
The most peculiar aspect of contagion is related to the model of
knowledge, its very intellectual fundaments, time and causality. This is
the sign that we may face a system-crisis exactly because the founding
vision of the modern context, the structuring of civilization is being
affected.
The most novel implications arrive with the sublimation of the
artificial – represented by the virtualization of space and by its
dislocation of the empirical. Previous crises have been focused on
Editoriale 229

configuring – with a propensity for the extreme – only the empirical

space, such as its exclusively hierarchical arrangement or the violent
centrifugation of the periphery. Today the virtual space, invented
purely for reasons of efficiency and yield, minimizes the empirical
space as a source of added value. Ideally, added value follows the
principle of the maximum gain in the short term, being a consequence
of combining some virtual factors into the essence.
Fictitious money, for instance, constitutes the preferred instrument of
the speculative path, specific to the postindustrial economy. Banking
leverage, together with the practices of fictitiously increasing the value
of assets, short selling and other instruments sustain the framework of
the casino-economy where – as it is well known – success demands
the playing of bluffs. Rules in the virtual economic space are invisible
or voluntary. The dual banking market, or the frenetic derivative
market are the instrumental breakthroughs of the virtualization of
value. They are successes of the transformation of the economy into a
goal. Winning at any price, including the price of emptying the social
finality of the economy, no longer demands the economy’s natural
condition of being the vehicle of welfare.
The expansion of the virtual-value economy drives the monopolistic
configuration of financial markets to paroxysm. The structure of the
world economy is arranged antithetically between the reduced center
and the ever-growing periphery, the real economy is turned
dysfunctional though financial polarization and the elevator of
emergence is being blocked. The periphery’s chronic dependence on
the center accumulates social tensions and exhibits the risk of violent
resolution in the positioning regarding the sources for development.
The empirical dimension of the postindustrial economic space is the
recessive result of the allocative principle after the minimization of the
costs of labor. The real fundaments of the economy are diminished by
the expanding virtualization of the means of profit.
The crisis which was started at the heart of the postindustrial economy,
following the crisis-waves born almost two decades ago with the
230 Marin Dinu

bursting of the dotcom bubble, has become a double crisis, of markets

and of sovereign states in equal measure. Out of a contagious failure of
the markets, which was possible to correct by appealing to the state’s
fund of historical experience, the world experiences the shock of the
state’s failure as a rational instrument for managing development. The
unusual situation is twice debilitating to the rational attitude: firstly
because through the rule of “too big to fail” the markets have trapped
the power of the state in the grinding mechanisms of the short-term
gain and secondly because the state has retreated by itself in the
defensive position of being left to pay the bill.
This is how, through this crisis, time has become a vehicle of inter-
generational transfer of costs, in practice being the riskiest of
alternatives: passing the cost of the welfare of present generations into
the responsibility of the future ones.
Finally, the implications of the crisis on the fundaments of thought and
knowledge can be found in the form of the multiplication of de-
correlations between processes or trends, and even in the form of the
obscuring of causal links. The financial boom turned speculative
bubble is the result of the reversal of relationships between various
sectors of the economy. The economic function of the state has been
subordinated by the financial market and public sector economy has
been subjugated by the private sector economy. This environment
made possible the emergence of puzzling trends such as the over-
performing financial markets while sovereign debt booms, the rise of
inflation while the monetary policy interest rate tends to – or is – zero,
after decades of coexisting high unemployment and economic growth.
The causal relationships are strongly perverted by the speculation
phenomenon, leading to tears in the evolutionary directions –
including the one between productivity and revenue, touching on the
dissolution of the rule of social security.
Editoriale 231

The Negative of the World

“Economic activity is devoid of content without the existence of the

fine weave between the individual motivation for profit and the
social fulfillment of the expectation of prosperity.”

The insistent call to trust the system is different from what it is

hoped: the debatable founding of conceptualization in Economics is
betrayed on the principle of methodological individualism. The
situation is not different from that of the Holy Office which was
created to cleanse, by way of pyre, certain individuals from the
persistence of their religious faith – as a social phenomenon. The
theoretical scaffold of Economics, centered on the reduction of
randamental behavior to a single benchmark, that of individual
motivation, transforms the human actional field into a centrifuge of
negative externalities.
The perspective of the market as a space of economic rationality is
encapsulated in the calculations based on individual expectations,
which, to the contrary, do not generate only rational behaviors. This
mechanism brings along the tendency for speculation, which means
– in the extreme – the tearing away of economic truth from any
empirical referential. It also means the division of market
participants into winners and losers, and into the included and the
excluded in the societal plane, following the principle of wealth
makes power. Which means, simply put, that the individual
dissolves the social, the tree replaces the forest.
In fact, what we interpret as market is a projection largely lacking in
economic rationality because it is manifested as a set of transactions
which function at a loss for the great majority of the market’s actors.
232 Marin Dinu

This conceptual defect has been noticed by the founder of

Economics no less, Adam Smith, who suggested that the
understanding of the functioning of the space of economic
rationality implies a fine balance between randamental intentions
and trans-individual – meaning social – consequences. The theme is
pervasive throughout the incipient period of capitalism, interested in
the ethical fundaments of profit. The inspired formula of the
conviction that all which is good for society is also good for the
capitalist explains, on the other hand, the success of the new method
of producing wealth. The drastic limitation of the rate of interest,
for example, was proven at the dawn of capitalism to be the
measure for moderating the access to resources, destined to avoid
the excessive polarization of society.
The birth of the theory of capitalism was not – and could not even be –
delivered by methodological individualism. The original capitalism
was a runaway hit exactly because it proved sensitive to the social
consequences of the economical. The human intention for profit was
reinforced by two-way moral reasoning, that of the lack of ostensibility
of those who win and that of moral attitude, of their generosity towards
those who lose.
The profound sense of the primary concepts of Economics lies in
their consolidation on the individual pillars of randamental
initiative, seen as sustaining the advantage of the construction of the
whole which is society. It is possible to spend individual gain in the
plane of comfort only in a general context, it otherwise would
contradict the very basis of life.
The absurdity of profiting by one’s self was managed to be avoided
by the pioneers of capitalism not because it was forbidden by
religious precepts, but because the logic of prosperity had imposed
the truth of conditioning wealth by social guidelines. Inter-
individualism, which is inferred by methodological individualism,
formally covers the essence of the social relations concentrated
around wealth. The atomizing of society is an excessive parsimony,
Editoriale 233

even if it is an essential hypothesis in formalizing randamental

calculations.
What leaves formalization out is the social sense of the purpose
which we neutrally baptize as profit. It is a distributive effect both in
regard to the roles between the randamental factors, and also in
regard to the consequences of their randamental combination, which
brings about the perspective of a correct relationship between
individual and society. After all, the ethical basis of economic action
is situated in the space defined by this natural relationship.
In the end economic activity is devoid of content without the
existence of the fine weave between the individual motivation for
profit and the social fulfillment of the expectation of prosperity. In a
social context denied the chance for prosperity, the space of
economic rationality is practically void. Prosperity, with its twin
wealth have a socially contextualized sense. Prosperity and wealth
are not anchoritic concepts.
The monopoly is revealed to be the consequence of the desensitization
to structural equilibrium, even as an expression of the common sense,
coming from the area of experience ruled by methodological
individualism. The market tends, thus, to lose contact with the
multitude of meanings emanating from man’s perspective as a social
being. It operates by excluding factors and costs in the realization of
profit, therefore pushing for the evolution to the maximum
polarization, specific to a monopoly. The market transformed into an
anti-prosperity mechanism breeds monsters!
Frankly speaking, the monopoly is the natural expression of
methodological individualism, but it has an unnatural consequence
in canceling the participative dimension specific to the social
finality of the economical. The epistemological forgery leads to the
falsification of the ontological fundaments of the world, which feed
from the cooperative diversity of reality, because the monopolistic
market exclusively reduces the relevance of the parties’ existence to
the consistency of the material gain.
234 Marin Dinu

Monopoly targets prosperity through social exclusion, even though

capitalism was born as a recipe for the individual inclusion in the
zone of prosperity. Methodological individualism is a cynical
principle destined for a world which is seeking tragedy: the market
economy becomes market society. All the goals end up being
randamental in a materialist sense, the capitalist social model being
the corporation with a social monopoly behavior.
The consequence? The path of hominization ends in methodological
individualism.

ianuarie-decembrie 2012

Inter-regnum

“If God proved tolerant towards the varying intensity in the people’s
acceptance of their destiny, the markets exclude those which are not
anytime, anywhere and, especially, anyhow adaptable.
Liberalization is no longer tolerant. The market proclaims: I am the
State!”

The founding vision of the model for understanding and explaining

the functioning of the world is nowadays made up of precepts which
defy the essence of natural, organic evolution. In the economy
speculation tends to replace work, while in the life of the individual
the illusion unravels reality. The present consumes the future,
justifying this as a favor towards human rights. The freedom of
commerce acts as a centripetal force towards competitive advantage
and centrifuges the ideality of development. The theoretical
wrapping is politically correct, but the practices conserve disparity.
Editoriale 235

The economy concentrates wealth at a fast rate, but society does not
escape poverty.
The guidelines of knowledge have become fluid under the plethora
of contradictions. The path of which the dissonances insinuate has
been prepared by the fact that the day-to-day action has been
removed from under the matrix of ethically balanced discernment.
Profit was judged as normal outside the caveat of it bringing good to
everyone. The equality of chances became a loser’s solution.
Materialism has extended its anti-human facet, becoming the raison
d’être of social systems. The whole human universe thus led to
antithetical consequences, the will for good being perverted into a
source for crisis.
The feeling of dysfunctionality in the present world configuration is
rooted in ideological determinism. The faded expression of this
picture is the result of a movement originating in the resuscitated
depths of societal experiments. Unnatural targets – such as the
expectations of the market – structure the trajectory of actional
systems. Inside the materialist inter-conditionings empire of profit-
at-any-cost, the causes are replaced by motives, while intentions
replace rules. Order is a matter of personal ambitions transferred to
the formulas of power.
On this terrain the states are sacrificed in the management of
markets, whereas the markets occupy the positions of democratic
decision-making. Reality becomes increasingly trapped within
theoretical frameworks which are obsessed by efficiency, while
performance is certified by the very short time span. Freedom
becomes particularized, power economicised and wealth
dissocialized. A global mechanism emerges, through which the
markets impose the functions of the state. Through corporatization,
capitalism becomes a market society.
The paroxysmal behavior of market ideology, having become
corporativism, announces the halting of creative destruction. The
world got fixed in that exceptional manner of the survival solutions
236 Marin Dinu

represented by the principle of “the purpose justifies the means”.

Innovation no longer has the goal of increasing the productivity of
factors, pursuing speculation as a source of added value. The
markets no longer care for their natural status as a space of
economic rationality – they are transforming into generators of
virtual values.
The breakthrough in making economic factors fictitious nullifies the
practical sense of economic activity. In this universe of abstract
conventions man is a derisory body. In a world centered of gain, the
speed of wealth leaves comfort far behind. This is the inherent
paradox in the development of markets on the social ground and the
fatal consequence of the state’s corporatization. Prosperity becomes
a decorative theme on the streets lined with exclusivist shops. The
statistic gives us wealth as a mean distribution, instead of the Gini
coefficient.
The appeal to state interventionism in bailing out the markets is, in
this context, tolerable. But the slow reaction of the financially
exhausted state in insuring the continuing support for the freshly
rescued markets’ appetite for profit is intolerable. The states become
indebted in order to avoid the failure of the markets and over-
indebted in order to insure the profitability of the markets. The
recent economy no longer knows, as it is natural, the method of
competition on the markets, but the competition of markets for the
control of the state’s functions. A state is good only if it becomes the
annex of the markets. Otherwise it is declared bankrupt. In this way,
all it is left for the citizen is to live in the inter-regnum between the
indebtment of the state and the profit of the markets.
Capitalism has become corporatism. From the long-prepared end of
adversative history to the stimulated agony of the functional
equilibriums between the states and the markets, a black hole is
insinuated into reason. The impact of the belief in the superhuman
force of the markets bellies the belief in the supernatural. If God
proved tolerant towards the varying intensity in the people’s
Editoriale 237

acceptance of their destiny, the markets exclude those which are not
anytime, anywhere and, especially, anyhow adaptable… against
anyone, it could be argued, in an obvious paraphrasing of an
illustrious Romanian financier.
Liberalization is no longer tolerant. The market proclaims: I am the
State!
Corporatism cannot stand freedom.

Goliath

“Economic systems justify their reason of being through the

quantitative rule of evermore and much faster, political systems aim
for the absolute control, cultural ones entertain globalism and
religious ones claim universalism.”

Growth can be observed as a common trait of both natural and

artificial systems. The difference lies in the fact that artificial
systems, created by man, have the tendency to not follow the rule of
commonsense while growing.
In a multi-secular forest, the tree which does not follow the general
rhythm of growth does not endure. A forest lasts over the ages when
the trees grow in matching rhythm. What stays small or grows too
large compared to the median height of all the trees will drop out of
the game. This is not to say that some forests are not taller than
others or that the woods cannot contain species of different size. The
problem is that the same specie constitutes a durable forest,
following the principle of the equal access to the resources of light
and humidity.
238 Marin Dinu

Nature is a democratic principle in the understanding of necessity.

The food chain functions on the rule of the disequilibrium favorable
to all. Nature is built upon the commonsense of the vital
proportions, the only secret to success being that of harmonious
together-living.
If within all living nature the growth is governed by the sign of
arithmetical harmony, except for the occasional occurrence of
cancerous behavior, then in
man-made world – with its multiple dimensions of economy,
politics, culture, religion etc. – growth follows the trend of
geometrical progression. Economic systems justify their reason of
being through the quantitative rule of evermore and much faster,
political systems aim for the absolute control, cultural ones entertain
globalism and religious ones claim universalism.
Due to the fact that they are overbidding their functions, artificial
systems experience decline, they are marked by the implacable
growth-decline cycle. All which gets to grow more that it is
necessary to the proportional measure between cause and effect,
between intention and consequence or between reasons and ends
will
self-destroy sooner or later.
The flagrant disparities between the hypothesis and the conclusions
indicate a logical inconsistency. The much too large deviations from
the mean of entry and exit values show the structural precariousness
of a system. That which becomes too large kills diversity and tends
to be self-sufficient. Monopoly, for instance, equalizes through
massification, demotivates through centralization and subordinates
through power.
The world proves that it chooses Goliath. Everything it does is
pervaded by the admiration for Goliath. This inclination towards
massiveness pertains to the materialistic fiber of mankind. It
illustrates the admonition for the recognition of its demiurgical
Editoriale 239

power. It is the effect of the breaking of the chains with which

nature had pinned it to the rock of reason and of the rational.
Being too big is the end whose attainment certifies liberation to
mankind. Liberty has begun with the sense of conquering nature.
The goal of mankind is to exit nature, to be a supra-nature by
dimension and costs. The image of the supra-nature is diverse, from
the capacity for destruction (which is, in fact, self-destruction) to the
squandering of resources.
Somewhat symptomatic, the supra-nature created by mankind has
the consistency of implosion. That which becomes too large falls
under its own weight. From empires to global companies, the rule of
falling has functioned without fault. The history of mankind is,
essentially, the history of the growth and decline of over-grown
structures. Where growth had been spectacular an even more
spectacular fall has followed.
The global economy, as a preferred formula of the creative power of
mankind, defies the rule of the natural commonsense. The markets
have become so large that they align everything in accordance to
their demands. The society is organized on the principles of the
markets. The banks have lifted their power of influence so high that
states pay a tribute for existing. The Paretian polarization of
revenues approaches the limit of the absurd: 1 to 99! It seems now a
golden age when ten percent of the population owned ninety percent
of the wealth.
Goliath gets his revenge!

Silent Con fusions

240 Marin Dinu

“In its explicative model on the functioning of the rational space

called market, Economics lends itself to manipulation by the
predominant ideological sensitivities, through the fact that it
accepts a skewing of the role and the status of factors in the
equation of wealth production.”

In Economics, assertions do not invariably call on the objective

founding of the truth and on the empirical testing of hypotheses. The
specificity of cognition in Economics presupposes the replacement
of the experiment with the observation – throughout large data series
– of the causes and the consequences of economic reality. However,
it also presupposes something different, much harder for rational
thought to accept: the admission of faith in explaining the way
things work, as well as the acceptance of subjective forms of
manifestation in the understanding of causality. The expectation, for
instance, becomes a forger of attitudes. This cognitive constitution
of a discrete nature, permissive to the fluid influences of what the
economists have dubbed “the animal spirits”, provides the rationalist
experimentalists with indubitable proof that Economics is not a
mature science.
The most confusing sign for the non-orthodoxy of the model of
intellectual knowledge with which Economics operates is offered by
the assumption that the economic system built on the factorial
preeminence of the capital has an immanent auto-corrective
behavior. This vision, ubiquitous in the world of economists, seems
to eliminate the specificity of economic phenomena – which obey
stochastic causality – by instituting a superior determination, akin to
the invisible hand, which is responsible for continuity. The most
obvious form invoked as the reason for the self-regulating capacity
of capitalist economic systems is the recurrence of profit and the
diffusion of prosperity. But is the expectation for the infallibility of
self-regulation a cognitive path, when there is an economic crisis?
Or, in other words, is expectation – as a basis for the trust in auto-
Editoriale 241

correction – a source for the acceptance of loss? Of course, there is

also a corollary for the question, entirely avoided: which is the
source for the correction?
The questions appear contentious, if we take as a guide the rarity of
their being brought up in the debates concerning the consistency of
economic theory, and scientifically useless when we observe that the
answers are being charged with ideological perspectives. As they
say, there is no place for doubt when the games are made by faith.
The consequence of the acceptance, with regard to causality, of a
different course for the intellectual understanding of economic
phenomena obfuscates, pure and simple, the epistemic state of the
body of economic knowledge.
The conceptual structuring of Economics in the perimeter defined
by the procedures of the logic for validating the specific truth of the
sciences of nature is not entirely possible. Essentially, Economics’
object is human behavior justified by yield; a behavior which does
not exclusively have objective causes. This fact certainly looks to be
in contradiction with the perception that Economics deals with the
state of rationality of human action. The puzzlement comes from the
acceptance of a non-rational source for the state of rationality. This
state is a characteristic of evolved markets, such as the financial
ones, which make speculative bubbles appear and disappear.
By observing the human behavior’s sources for the proportions
between the rational and the non-rational, and the objectual and the
subjectual such as they are in reality, Economics would not have a
problem of logic, but an epistemological one: keeping as well the
natural proportions in its conceptual architecture, ahead of all the
proposed explicative models. Behavioral excesses are determined by
the excesses of founding the understanding only on certain
behavioral sources, discounting others of similar relevance.
Highlighting only certain sources within explicative models
generates phenomena of cognitive dissonance, with one thing being
242 Marin Dinu

told by the theory and another being suggested by the theoretical

good sense which stems for the spontaneous contact with reality.
In the end, the complication affects the status of Economics in a
somber note with regard to the clarification of what the scientific
character of economic knowledge is. Where the assumption of self-
regulation having a power of law becomes essential in the
construction of explanations, an abstraction from the subjectual
essence of economic phenomena is being made. Thus, for instance,
deciding in favor of the immanence of randamental effects translates
into an elimination from the explicative model of the fundamental
causes of a stochastic nature, which originate from subjective
behavior. The epistemic result is in accordance with the rationalist
visions, but in perfect contradiction with the object of economic
knowledge.
The oddity arrives from the direction of a non-scientific need, whose
purpose is to avoid the doubting of the social virtues of the
economic systems, which generate order by resorting to a
preeminent, if not unique, principle. We are in fact talking about a
logical inconsistency, the switching in the planes of reference from
the economic (belonging to wealth production) to the societal
(which manages power). In its explicative model on the functioning
of the rational space called market, Economics lends itself to
manipulation by the predominant ideological sensitivities, through
the fact that it accepts a skewing of the role and the status of factors
in the equation of wealth production. The effect is absurd, because
systems which are at most antithetical (economy versus society,
market versus state) are laid into an irreducible (antinomian)
conflicting position. The absurdity starts with an ideological option
in favor of either the capital factor, or the labor factor.
The way in which this is done is also absurd: a product of man (the
capital and the societal system centered on it) is declared as the
main cause of reality. The expectation for something to happen is an
irrational request for inaction. Meaning that the human condition is
Editoriale 243

to be emptied of content, without action it will no longer be in

resonance with the human nature.

Mystical Economics

“The world envisioned by Economics resembles the Garden of

Eden, where everything came from God, the pre-primordial sin
people having nothing else to do but wait for the natural rhythms,
set by the invisible hand, which is moved by the will and the power
of the Creator.”

The theoretical construct of Economics based on the assumption of

self-regulation has, apart from a logical inconsistency coming from
the depletion of the subject-object cognitive relationship, multiple
epistemic inadequacies. Essentially, the latter ones derive from the
belief that inter-subjectivity is not the explicit source of economic
processes. The vision of Economics on its own object starts thus
from the hypothesis that the origin of phenomena is extra-human,
the link with the components of the human condition – labor, work,
action – is over-determined, while the evolution of reality occurs by
itself. By accepting this way of understanding, we find ourselves in
the same undefined relationship like in the case of gravity: we can
clearly see that it is an universal force, which is manifested
objectively, we cannot oppose it, we do not know where it comes
from or what causes it.
This cognitive perspective is as much curious as it is dangerous. It is
curious because it is not in accordance with the rational method of
knowledge, specific to social sciences; it is dangerous because it
assumes inaction as the essence of rational space. Thus, the world
envisioned by Economics resembles the Garden of Eden, where
everything came from God, the pre-primordial sin people having
244 Marin Dinu

nothing else to do but wait for the natural rhythms, set by the
invisible hand, which is moved by the will and the power of the
Creator.
Human action, both the individual and the social one, constitutes the
fundamental element in the space of economic rationality, being the
one which gives sense to the wealth-producing system. As such,
setting the explicative model of Economics in something other than
the sphere of temporal and contingent meanings of the human action
– as a transactional formula of inter-subjectivity, interested in utility
– signifies a betrayal of the epistemic constitution of Economics.
This happens even more so as there is an insistence on the relevance
of the self-regulation of the present system of wealth production,
which is centered on capital, by diminishing the weight carried by
the role of the subjective factor, hypostatized both individually and
inter-individually (socially) as the main agent for the way things
work.
There seems to be a skewing of the scientific perspective coming
from the direction of eroded disputes on the divine right for the
control of power, this time transfigured into the unique principle for
structuring the space of economic rationality. In a spectacular way,
the ethos of the political order influences the arrangements of the
economic order so profoundly that even the architecture of
economic cognition conforms to its precepts. The founding of the
rules of wealth production on the faith in the legitimacy of power
not only perverts the rational fundament of economic knowledge, it
also turns into derisory any logical principle. Thus for the
conceptual construct of Economics only the expectations of power
become sufficient. The operating space of the principles of power
becomes absolute through the fusion with the oligopolitical space of
wealth, the result being the most active source for the reproduction
of the vision on the implacable, self-driven march of the economy.
All possible exaggerations fit into such a paroxysmic exaggeration,
with the invariable goal of maintaining the faith in the divine powers
Editoriale 245

of the capital factor, of guaranteeing the labor force’s natural right to

capitalization. The capitalist option does not need these
exaggerations of its superiority, not only because the alternatives
have failed anyway, but in order to be able to strengthen its
efficiency by leaving open the possibility of the alternative. The
theories which are bringing forward the theme of superiority – the
human gene origin of capitalism, for example – apart from
discrediting the rational objectives of the equality of chances,
transform biological inequality into a principle of immutable social
stratification.
Even if this is the state of the matter, there still cannot be neglected
the consequences carried by such a vision in the plane of the
destabilized configuration of economic reality, brutally present in
the polarized structure of society. The unidimensional economic
projection over the social body sharpens the dichotomist
constitution of the society in which potentially yielding action is
genetically reserved for 20% of individuals, while “inaction” is
natural for the 80% (whom is offered the solution called
tittytainment). In terms of wealth the proportion carries even more
polarizing values in the real world.
There is no doubt that it is impossible for the polarization to be
replaced by the equal access to resources, but a balancing is
necessary starting from the reconstruction of the vision through
lessening the antithetic principles generated by the natural
combination of capital and labor in wealth producing systems. The
superiority of the capitalist form of economy would lie in the sui-
generis capacity of balancing the inter-human relationships on
wealth.
However, this balancing does not take place by itself, it does not
stem from the economic system’s coverage of space and time or
from its objective existence. This wonder is made possible only
through the concerted action of the agents which hold a role in the
production of wealth. This is done through subjective implication, in
246 Marin Dinu

the rational manner suggested by the evaluation through the cost-

benefit method of analyzing the motivation of an action.
Casting aside this evaluation as non-necessary, on the grounds that
things take their own course anyway, is contrary to the rational spirit
and counterproductive to the social system based on the underlying
rationale of individual freedom, which is the socially validated
action.

The Consensus of Hierarchy

“Post-communist countries have become the success story of the

model of hierarchical economic globalization, with the accelerated
liberalization and privatization offering, on the one hand, the
politically correct explicative formula for the transition and, on the
other hand, the path for conformation to the waves propagating
from the powerful summit of the global economy.”

In the past two decades a powerful logical inversion has occurred in

the creative algorithm of Economics: the referentials of the explicative
framework most often stem from the geostrategic vision of
globalization. The most relevant assertions in the world of economic
ideas are marked today by hypotheses of political thinking which are
specific to the Washington Consensus.
Economic policy arrangements target values inspired by the theory of
free international commerce and reach their peak with the
liberalization of the capital account, reacting thus to the advantages of
highly developed economies. The immediate consequence of this
unexpected inversed economic determinism – with the effect
generating the cause – is that the usual economic theory offers adverse
solutions to the democratic objectives of economic development. The
achievements of transition economies are not found, as it would have
Editoriale 247

been expected, in spreading the effects of wealth, nor in the “forward

leap” assumed by the concept of a global world on which the promises
of the Washington Consensus are based.
The stated destination of the Consensus of being the reservoir for
sustaining the exit of underdeveloped countries from the poverty trap,
by resorting to the harmonization of existing policies with those of
Western world economies’, remains a deceiving assumption. The
increasingly pervasive sentiment in society is that the post-communist
countries have remained still between two mirrors with opposed
reflections.
For instance, the Consensus did not favor Central and Eastern
Europe’s real transformation of the economic mechanism especially
because it did not provide the framework favorable to the market with
regard to the decision and action of the individual. The leading actor of
the capitalist dramaturgy, the entrepreneurial-inclined individual, not
only did he not discover – as was natural – the first scene of the
transformations leading to the market economy, but didn’t even get to
insinuate himself into, and survive on, a free market; the roles were
assigned to the Western stars.
Visibly, in post-communist Europe the forming of private property has
largely been represented by the acquisition of public assets almost
exclusively by foreign capital, with the creation of new companies
being situated in the marginal area of added-value creation. The
processes of economic liberalization did not push into a critical mass
the entrepreneurial behaviors which were founded on the acceptance
of investment risk and neither did they bring about functional markets.
The indigenous contribution to capitalization remained too
insignificant to offer the necessary potential for a natural plug-in of
post-communist economies into the global markets. Due to the
economy being rather taken over by the forces of the mature markets,
the process of transition was an effect of communicating vessels, the
abundant liquid of western markets entering and covering the empty
economic space of the post-communist orient.
248 Marin Dinu

Thus, what are considered to be the own market-creating forces have

succumbed under the pressure of the free flowing capital originating in
the economies with centuries-old functional markets. It was,
essentially, the takeover of the forming markets by economies with
consolidated competitive capacities. In fact, the success of the
Consensus was limited to breaking the dependency on communist
ideology and on external political control, while economic
independence remained an unsolved issue.
It is interesting that were the orthodoxy in applying the ideas of the
Consensus has been broken, especially with regard to the keeping of a
more consistent segment of indigenous capital, be it either public or
private, the post-communist economy’s capacity of dealing with the
market forces was beneficial in this crisis. The economies with a
balanced capital structure, both by sectorial criteria centered on
favoring the manufacturing industry and also by criteria of allocating
profit based on the owner’s location, have shown better resilience to
external shocks and a proven predisposition for attenuating
disequilibriums.
The obvious consequence of applying the policies inspired by the
Washington Consensus is that the post-communist countries have
become the success story of the model of hierarchical economic
globalization, with the accelerated liberalization and privatization
offering, on the one hand, the politically correct explicative formula
for the transition and, on the other hand, the path for conformation to
the waves propagating from the powerful summit of the global
economy.
The conceptual pattern of the Washington Consensus has mostly
established a mechanism for converting the local economic trends into
a support for the efficient performance of the capitalized economies.
The reality of post-communist transition shows that economic
dependence is proven under the new conditions as well to be a force
which blocks the exit from the periphery, emergence remaining still an
Editoriale 249

atypical case of dealing with development – a heroic formula for

dissidence to the Consensus of hierarchical globalization.
The forward leap, of yesterday and of today, forced in the mirrors of
ideologies, was proven to really be a leap backwards, and if it won’t be
fatal it is because nature hesitates in making deadly jumps.
In ontology, commonsense and the well-done job function as
unbendable law.

Still the Opposite!

“Reality’s monochord constitution cannot be avoided due to the fact

that Wealth is, in practice, the substitute of Power. Property is
Power. Wealth is a problem of yield, while Power is a problem of
property. The extended association goes in the same direction: the
property is an individual’s problem, while Liberty can only find its
solution in yield.”

The epistemic founding of Economics falls into misstep, on an ideatic

path, with its object of study. There are two values which structure the
theory responsible for this methodological fracture: yield and
individualism. The extra-economical origin of the idea-generating
sources has been fixed by The Enlightenment in mechanical physics,
for yield, and in political philosophy for individualism. The path of
knowledge in Economics was to be trodden by industrialism, seen as a
technological system for the transformation of energy into mechanical
work with a utilitarian destination, and for the creation of national
states as machineries meant to administer the individual rights and
freedoms.
Having technical support though, yield did not seem to relate to the
social context; just like the state seen a supra-individual formula
seemed neutral in regard to yield. What was about to transform the two
250 Marin Dinu

elements into the determinants of the antinomic states of Economics

was, on the one hand the idealization of Wealth and, on the other hand
the materialization of Power, in the sense that the former becomes the
substitute of the latter and vice-versa. Thus, yield has a non-economic
goal – the control of Power, while the individual has a non-political
goal – the control of Wealth.
The conversion of the goals is possible through a perverse way:
Property is the basis of Liberty! The dissonance is dissimulated by the
fraudulent equivalence of the values situated – through their meaning –
in contexts which are non-equivalent either through causes or through
effects. Wealth has, in this logic, individual righteousness, while Power
validates its targets on the basis of Property.
Reality’s monochord constitution cannot be avoided due to the fact
that Wealth is, in practice, the substitute of Power. Property is Power.
Wealth is a problem of yield, while Power is a problem of property.
The extended association goes in the same direction: the property is an
individual’s problem, while Liberty can only find its solution in yield.
The deduction contradicts the expectation: the yield-driven individual
has Wealth. The hard core still lies in the deductive detail: the absence
of Property means the absence of Liberty. If a yield economy supports
individual Liberty, the immediate assertion indicates that a free society
is a political association of owners. Any statistic in history shows that
such a thing is make-belief.
Otherwise, the universal access to property is seen as a political theme
with no economic basis. Yield as a source of property nullifies the
general value of individual liberty. If for millennia the structure of
property has statistically limited the essence of economic
individualism, Wealth has executed a de facto reduction in the
democratic eligibility of Power. Thus, Liberty only has a real sense
when it refers to the individuals who own property. Resorting to yield
Economics reduces society, while through individualism Wealth
wields Power. That is why Democracy could only have been
representative.
Editoriale 251

Yield is an economic variant of the law of progress interpreted as the

multiplication of Wealth. In an explicit way the multiplication of
wealth lead to concentration, which would mean the diminution of the
access to Liberty. The correction which was resorted to due to strict
reasons of political correctness presupposed the redistribution of
Wealth into a certain proportion.
The wealth-state was a somewhat successful instrument. Its essential
destination was to be a correction of the absolute conversion of Wealth
into Power. The redistribution targeted the enlargement of the base of
Liberty. Certainly, one special mission also took place, that of keeping
safe from alteration the preeminence of the individual perspective on
property, which was threatened by the ante-bellum failure of liberal
politics and by the emergence of the communist experiment.
The attenuation of individualism in society by furthering the wealth-
state was compensated by a surprising movement in the direction of
the economic individualism of the post-bellum states, in the context of
competition between the ideological systems. Economic individualism
was subordinated to the political individualism of the state.
The architecture of post-bellum economy was the institutionalized
effect of the individualism of the national states, on the pillars of the
Bretton Woods construction. The states defined the degrees of access
to economic liberty not only within, but also in the international
economy. The rich states were truly free.
Wealth remained the basis of Liberty in the new situation as well. The
free states have provided the package for the control of global Wealth.
The worldwide concentration of Wealth has conserved the dependency.
Liberty has a hierarchy built by Wealth. The global Power has
economic determination sustained by the ethos of liberty impregnated
by yield and sublimated individualism.
QED: the global world is exactly opposite!
252 Marin Dinu

The economic antinomy

“The strategy of considering that there is an academic science,

meant for teaching, interested in the discourse, respectable but out
of touch with reality, on the one hand, and a living science, centred
on fact and practiced by way of an expertise which is sensitive to
ideological preferences, on the other hand, opens a conceptual rift
and produces the proof for the epistemological immaturity of
Economics.”

Economics builds its credibility in an improper manner: it is forced to

answer to challenges from outside its field of relevance, and the
solutions forwarded for specific problems are applied through political
programs.
If we admit that Economics has fixed its methodological universe
within the human action’s perimeter of rationality, it seems clear that
its cognitive performance does not support its practical one. For things
to be in their right place, Economics would have to be able to limit
itself to its sphere of meaning, while the solutions to problems of
rationality should not be intermediated by political means.
The mix-up is somehow more complicated because the presence in
practice of economic ideas takes the composite form of economic
policies, especially at a macroeconomic level. The scientific
constitution claimed by Economics remains murky, in any way
different from that of any other social science, not just the natural
sciences.
The split between the condition assumed by Economics – somewhat
attested by its journey throughout the history of science – and the way
in which economic solutions become reality through their employment
by the political practice is explained by ideologies. Out of all the social
Editoriale 253

sciences, Economics has the strongest predisposition for the

ideological distortion of the process of implementation of its ideas in
reality.
In fact, standard Economics is Political Economics: meaning a
complex of theoretical perspectives with ideological propensities
which insure the practical fundaments sought by Politics with regard to
development objectives. As a paradox, Economics tends to be more of
a package of ideas destined for political purposes. In practice the goal
is to administer resources made available by fiscal means and to
politically distribute them towards sources circumscribed to interests
filtered by ideologically restrictive criteria. In this situation, efficiency
becomes a value structured by guidelines from outside of Economics.
Proven efficient is only that which cannot interfere with political
objectives.
The overturn of meaning is an epistemic defiance. The maximal
extension of this perspective, which came to be the usual state for the
understanding of Economics’ position as Political Economics, makes
even more evident the split between what Economics pretends to be
and its pragmatic phenomenology. The strategy of considering that
there is an academic science, meant for teaching, interested in the
discourse, respectable but out of touch with reality, on the one hand,
and a living science, centred on fact and practiced by way of an
expertise which is sensitive to ideological preferences, on the other
hand, further enhances the epistemic rift.
The splitting of Economics is a proof of its epistemological
immaturity, despite the call for the righteousness of imitating the
model of experimental sciences, which have an elevated level of
theory and a dynamic level of technology. It must be noted that on
both these levels the experimental sciences keep their epistemic unity,
while in the case of Economics the criteria are disjunctive. On the
academic, pure-science level, there’s rationality in an environment of
consistency between hypotheses and conclusions, while on the level of
factual reality the inconsistency between causes and effects is an
254 Marin Dinu

ideological condition. Economic policies grow from the pool of

ideologically defined interests and, in the end, not from the one of
economic rationality.
Thus we can talk on a practical level about some economic ideas
mixed with political ideas in a proportion which favours the latter. The
delicate problem is to what extent can the contribution of Economics
still be considered as representative.
There is no doubt that we find ourselves in a situation without an
answer, even embarrassing for a theoretician, as long as the ingredient
provided by Economics to solve real-life problems is seldom present.
What we can say is that we find ourselves in the dilemmatic situation
of the existence of two Economics, rather similar to the existence of a
Theoretical Physics and of an engineering, Experimental Physics.
However, in the case of Economics the two perspectives are almost
fully separated, both from the point of view of the object, as well as
from a methodological standpoint.
Practically, we can speak about two economic sciences: one in
accordance with the theoretical principles and another one consistent
with ideological rules. The first is recognised as Economics, while the
other as Political Economics. Economics asserts rationality as the
space of economicity, while Political Economics focuses on the means
necessary for managing the resources used in attaining certain social
objectives defined by ideological terms.
Economics explains rationality with logic, while Political Economics
describes pragmatically, in terms of possible rationality in the public
space, the political action. Economics is science, Political Economics
is action. The economic science has a large dose of ideal hypotheses;
Political Science has a large dependency on political practice.
Economics has normative pre-eminence; Political Economics has
positive prevalence.
Editoriale 255

Accepting the antinomy would correctly place in the equation of

knowledge both the understanding and the explanation of ideas about
rationality in the economy, as well as the possibility and the necessity
of the presence of genuine economic ideas in the social action.

Political macroeconomics

“Macroeconomics contaminates its principles in subordination to

the societal contingent, in a way, creating states of coerced
generality by contextualising the truth and circumstantiating the
solutions through the adjustment of hypotheses.”

A few elements blur the epistemic perception of Economics: the

hegemonic position of Macroeconomics in interpreting phenomena,
the substitution of Microeconomics with company management, the
methodological principle of financiarisation, the prevalence of the
short-term analytical perspective, the compartmentalisation of the
explanation for the human behaviour into transactional medium and
other parts. The consequences of the conceptual positioning on these
elements are found in the manner in which Economics explains the
mechanisms which satisfy the expectations on the finality of the
function of economic action.
Of all the characteristic elements of the epistemic state of Economics,
the most visible are the ones of the extended explicative model of
Macroeconomics. The political vicinity of the theses of
Macroeconomics generates streams of information – bearing the
substance of interests – unfiltered by the principle of rationality, which
imbues the assertions with the fluid load of the assumptions.
Methodologically speaking, Macroeconomics contaminates its
principles in subordination to the societal contingent, in a way, creating
256 Marin Dinu

states of coerced generality by contextualising the truth and

circumstantiating the solutions through the adjustment of hypotheses.
The cause is represented by the particularity of the theoretical
intercession of Macroeconomics, its structuring on two planes: an
eminently scientific one, of rationalizing the solutions, and another of
political consistency, of applying the solutions.
The fault line between thought and action is unavoidable, given the
specific targets of each plane: of rationality in the case of
Macroeconomics and of emotion in the case of politics. In a troubling
manner, the values centred on economic efficiency are split by the fault
line from those centred on political efficiency. On one side, that of
economic theory, matters the argument ruled by the rational calculus,
while on the other side, that of politics, the pressure of representation
demands estimations of opportunity on obtaining the power of
decision.
The goals are not only materially different, but also in tension on their
principles, to the point of having reciprocal exclusion behaviours. With
no path for conciliation either in form or in essence, Macroeconomics
and Politics still coexist on a plane where they betray their own
functions in a manner germinated by the will for power. As a science,
Macroeconomics obeys the Baconian aim of being a potential power.
This very perspective confers politics with the manipulative support
for connecting the scientific potentiality to the intrinsic mechanisms of
the administration of power. And this is happening with no regard to
following the logic of economic efficiency in judging the extra-
political impact of obtaining and administrating power.
There is no doubt that the usual similarities of language are deceiving.
For instance, in the case of Macroeconomics we have pure costs of
transaction, in the sense of obtaining property, while in the case of
politics we have transfer costs for symbols, as a process for delegating
the function of managing liberties. The transfer costs displace the
rationality of the transaction costs per se, or in other words the goal of
the political plane obscures the goal of the economical plane, even
Editoriale 257

perverting it to a state of disposable appendix. More precisely, the

transfer cost of managing freedoms sets the rule for the inter-individual
arrangements and assumes the gains entirely.
The inversion of rationality at a macroeconomic level is a phenomenon
turned commonplace when the actional complex is judged by the
performance parameters sought by the transfer costs of the right to
decide. The cyclicity in the performance of the inter-individual transfer
of power is not a consequence of economic behaviour. The duration of
the cycle is aleatory and independent of economic reason.
The theme of the political cycle has an area of economic resonance
only in the field of regulating the governance of the economy.
Otherwise, the exercise of power reduces the position of economic
thought to the production of alternative solutions. With an experience
sharpened by history, Economics contributes a third to the total of
economic reality: identifying the solutions. The other thirds – the
implementation and the reaping of results – being the attribute of
Politics.
The constitutive dichotomy between Macroeconomics and Politics
seems overcome across historical practice not because independence is
epistemically inconsistent, but because the intellectual exercise was
proven withdrawn, even obedient in the face of the political exercise.
The servitude of Macroeconomics has become commonplace,
complicating its objective functions especially at critical times, as it
has been demonstrated from 2007 since.
Macroeconomics per se remains a valid epistemic scheme, except that
it does not play its role on any real stage. What we see is the travesty
of politics into a prolonged macroeconomic monologue. The two
plains of the theoretical intercession of Macroeconomics are, in the
end, the formula for obscuring its captivity in the black hole of
Politics.

Epistemic stained-glass
258 Marin Dinu

“Economics’ epistemic territory constitutes a base for surveying

the cognitive complex guarded by logical-mathematical
conventions, and a bridgehead for incursions into the labyrinth of
understanding offered by the studying of human behaviour.”

Economics is being structured under the influence of two essential

fronts, one originating from the placental space of rational knowledge
and the other coming from the direction of dynamics of societal
experience. Economics thus benefits from the sufficient condition for
accessing the citadel of rational knowledge and it also has serious
possibilities for circulating ideas in the capricious area of inductive
thinking and inspired gesture.
The methodological trajectory taken by the economic sciences is
composite, somewhat right at the confluence of the formalized,
intentionally built universe with the contingent universe, the
spontaneous result of intersubjectivity. Economics’ epistemic territory
constitutes a base for surveying the cognitive complex guarded by
logical-mathematical conventions, and a bridgehead for incursions into
the labyrinth of understanding offered by the studying of human
behaviour.
The limits of the rationality space are therefore as fluid as they are
personalized. The paradoxical epistemic constitution of Economics is
translated as the confirmation of the failure of the mathematical
propensity and as the refutation of the material determinism of
Psychology. The object of interest for Economics is sufficiently
individualized for it to certify the originality of the cognitive approach,
but also general enough in order to appeal to the segmented
knowledge.
In a particular fashion, Economics insures for itself the advantage of
the metamathematical cognitive means in a lean enough manner to
avoid becoming entirely an art which values the intentional
Editoriale 259

conjunctures. The recourse to the tools of formalization probably came

about in this way.
The emerging problem is whether Economics can be sure of the
mathematical consistency of its object, it being circumscribed to a
perimeter of a reality in which the determinants of the model of
Kantian intellectual knowledge have subjectual substantiation. It is
certain that the methodological registry of the mechanics is inadequate,
even though it is the universe utilized by economicians.
The economic sense of the ideas of space, time and causality is
completely different from the one originating from the cognitive
approach of Physics. Their rationalization decisively signifies the
cancelation of Economics’ specific object. It may be that, in part, the
failed solutions to the eternal economic woes of existence may arise
from this falsification. Frankly, economic cognition is disinterested in
defining the specificity of the terms belonging to the intellectual model
of knowledge.
From this point of view it does much less than Durkheimian Sociology
in defining the specificity, because its epistemic fixations are
prevalently of a deductive nature, but
it does more than behaviourist Psychology by accepting the
indeterminist option in explaining the agglomeration of unintentional
consequences.
The intellectual model of economic knowledge draws its content by
being observant of the motivation of cognitive reporting, and of the
stratification of the typology relating to the answer to motivation. The
cognitive interval is bordered, according to the Akerloffian vision, by
economic motivations and rational answers, on one end, and by non-
economic motivations and irrational answers, at the other end. The
combination formulas are somewhat limited, but the possibility for
their justification is opened.
Yet the explicative horizon configured by each combination blurs the
Kantian model of knowledge. The truth is that, from the economic
260 Marin Dinu

literature, we understand too little about the meaning of the reality

founded on non-economic motivations and rational answers, or the one
founded on economic motivations and irrational answers, or about any
other combination different from the one situated on the left end of the
possibilities interval. For instance, the recharging of a model of
intellectual knowledge derived from the motivations and answers of
the second end of the cognitive interval exceeds, plain and simple, the
rationalist theoretical experience.
The non-economic motivation and the irrational answers from the
Akerloffian grid constitute the gate through which Economics exits the
mathematized universe and enters the human universe, where
everything becomes relative. The model of intellectual knowledge
specific to Economics operates with the space of utility – which
contains as parameters both the existential given as well as the
creativity of the interests of needs and wants, with the subjective time
– which cannot be rationalized very much, and with the asymmetrical
causality – in the sense suggested by the theory of determinist chaos.
The epistemic positioning of Economics is removed from the one of
Physics. The matter which it studies both has and doesn’t have
substantialization, the examined phenomena are and are not objective,
the finality is and isn’t rational. When Economics continues to imitate
Physics it only invites Mathematics to overcome its abstract
conventionalism and to give up on the reduction to the absurd. In this
way it touches on the impossible. When pretending to be autonomous
it again resorts to something which defies the norms: adjusting the
acquisitions of Sociology with the breakthroughs of experimental
Psychology.
In conclusion, the conceptual body of Economics reveals the epistemic
stigmata in the light filtered by the stained-glass of all sciences. We are
left to get used to this truth!
Editoriale 261

The pendulum’s option

“The pendulum of ideologically motivated preferences has presently

reached the extreme right of the perspective on economic
rationality, the principle of methodological individualism being
responsible for the milestones of a reinvented wonderful new
world.”

The epistemic pressures on the conceptual body of Economics arrive

from an area not quite tangent to economic practice. The emerging
issue is the politics’ habit of inventing within the spectrum of the
need for notoriety, by personalizing the short cycle in the agenda of
institutionalized change. Which signifies, simply put, the recourse to
heavy-handedness or ideatic shocks destined to keep the intellectual
attention on a creative path to benefit the function of power.
Economics could not avoid this perverted command.
The conceptual innovation is thus fuelled by an area which is
responsible for the structuring of reality according to principles and
doctrinary values that are removed from the procedures of scientific
thinking. Instead of the impulses coming from the need for solving
the concrete problems of the expectations regarding utility, the
notional and cognitive dynamic of Economics places its origin in the
tension between the objectives of the policy for the control of
freedoms and the insufficiency of the instruments which it needs.
The signal for the insinuation of this mechanism of extra-epistemic
conditioning of economic knowledge was first seen in the foundation
offered by Economics’ dualism of methodological options, which
originated in the alternative inclination towards either Marschallian
objectualism or Mengerian subjectualism. The stabilization of the
functioning of the real pendular motion between opposing structures
in the conceptual body of Economics was achieved by the ideological
retorsion of the vision on the future of the economy started by
262 Marin Dinu

Thatcherism, which concords in amplitude and profundity, but in

reverse, with the project of subordinating the thematic intention of
Economics by the collectivist propensity.
This is how in the last century’s second decade – counting either from
the beginning or the end – we find mirrored the most extreme,
ideologized forms of methodological principles in Economics.
Beginning with the second and ninth decades of the 20th century,
Economics is forced to forget the space of rationality in order to
periodically deal with the space of reductionist-ideological interests, a
space which alternatively configured itself on the basis of the
principle of collectivism or on the basis of the principle of
methodological individualism.
There is no doubt that the source for the most numerous problems of
consistency comes from here, especially for the Economics of the last
half-century. The political establishment has caught on to the
mechanism through which it can affiliate Economics to the societal
construct. Unfortunately, Economics loses control over the creation
of the specific rationality by taking over formulas for the
development of resources belonging to a different field, in place of its
own challenges of principle. It must justify, for instance, the political
solutions to the distribution of property and to solve the problems of
utility as a pillar of wealth.
It is symptomatic that with the resurrection of the methodological
principle of individualism, the problem of development has
disappeared from the thematic summary of Economics. The theories
of development and the entire ideatic ensemble known as Economics
of Development – including the actions of the global institutions –
have been marginalized, while others such as the decades of
development have been condemned even. In these conditions, the
failure of the philo-communist experiment appeared as a
confirmation of the absolute gain obtained from the pendulation
towards the market alternative.
Editoriale 263

Except that the exaggeration did not stem from moving away from an
extreme, but from repeating the mistake of following exclusively the
values of the other extreme. The tightness of the control mechanisms
was maintained, by moving from the experience of the social control
of wealth in order to easily manage individual freedoms, to the
corporatist control of individual liberties in order to efficiently
administer wealth. Paradoxically, corporatist capitalism defies the
market, just as communism has defied society.
The common sense of the pendulum of cognition was thus cyclically
breached, the median point being seen as unnatural. The present
crisis, whose span surpasses that of any other past crisis, is the
cumulated effect of the extremist experiment in moving the pendulum
of theoretical visions and of methodological principles. The global
crisis appears as the unintentional consequence of the heated partisan
battle – a sort of alternate permanent revolution – after the ideological
adversary took off in haste or has been long dead. Having more out of
one formula, pushing it to become the sole one, is toxic for
development.
To come out of the crisis can only mean to keep the just movement of
pendulation in the ideological preferences, where the extremes are
attenuated by the diversity of the models for combining the economic
factors in a natural formula – in other words, the formula which asks
for the discernment reserved to common sense, as a natural reason for
economicity.
Assumed to be a success of the offensive for bringing down the
practices of the welfare state, favouring redistributive formulas which
are sensitive to the social perspective in solving the equitability –
efficiency dilemma, the dilution of the theory of development has
freed up space for the expansion of the visions of market
fundamentalism.
The mixture of plans and arguments is not quite natural, but it is the
irrational answer of pushing Economics into the role of a science of
wealth, where it is preoccupied only with quantitative instruments
264 Marin Dinu

and short-term performance. To theorise the exuberance was

unavoidable, while the age of turbulences became the place to build
another awaited golden age.
The pendulum of ideologically motivated preferences has reached
thus the extreme right of the perspective on economic rationality, the
principle of methodological individualism being responsible, through
irrepressible imitation, for the milestones of reinvented wonderful
new world.

Limitations of principle

“Antinomic expressions such as “exiting the crisis is done through

more market/more state” point to the risk of measures which follow
doctrinary preferences and ideological assumptions, meaning that
exiting the crisis would be achieved by inventing the causes of
another crisis.”

Methodological fixation has proven to be a quite obvious intellectual

disease in academia. It wreaks cognitive destruction in most areas of
study, though it seems more prevalent in the social studies. The
causes are obscure, at least according to the quietness in the
evaluations of educational strategies. In any way, the risk that whole
young generations may know only one side of looking at things is
real.
Passing on knowledge ordained by a single methodological principle
is an efficient perspective in a reductionist sense, for the finality of
intellectual formation. The results may be notable – in an actional
way; they are surely so in the short term and punctually:
fundamentalist actions prove this daily.
Despite the torrent of manifestations, which seem to represent the
normality of the social phenomenology, the single-voiced preference
Editoriale 265

for the methodological principle is still problematic in its area of

inclusion and in the durability of its effects on the real world. The
problem is especially felt in the consequences wrought upon the
consistency of hominization – here in the spiritual sense of the idea of
man and mankind – where the all-encompassing meanings should not
be affected by cognitive partisanship and by methodological feuding.
Curiously for the intellectual world, the methodological reductionism
in arranging the packets of information within the education and
formation process constitutes a recipe for the undermining of the
principal quality of the mind: its openness to diversity, which is also
the only way to formulate adequate answers to the challenges of real
life.
The closing of perspectives means less solutions and reduced
freedom of movement in the area of affirmation – which is naturally
situated beyond the limits of survival. In juridical terms, the single-
voice-ness of methodological principles in the formative and
cognitive approach can be viewed as an attempted crime on the spirit,
a sequestration of personal reasoning, an attack on free-will.
The ravages are even greater as the involvement in social life
increases, with the parti pris of the methodologically restricted vision
determining the stunted actional schemes. The most dangerous
consequence to the quality of the action is the loss of the spirit of
criticism, which is the essential ingredient of social innovation.
In the absence of possible alternatives for the creation of actional
channels, the pre-configuration of the acts and facts of society is done
within the tight confines of thematic fixations and methodological
habit. Out of what should be a natural and complex existential field,
the societal system turns into an artificial one, with a selective
function, deficiently combining factors of emergence and negatively
coagulating the cohesive forces. The theory whose principles limit
the perspective of actional options projects beams of stunted meaning
over reality, instituting a mechanism for the recessiveness of the
266 Marin Dinu

functions of evolution in all fields of creation, perversely more so in

the case of reason.
What is truly a conceptual trap is the ignoring of the problems arising
from the actual application of a theory. In practice, the rule is to solve
the problems identified in its particular way by a single theory. In
reality though, many more problems crop up, caused by the
implementation of the ideas of a single theory. The overly dedicated
advocates of this theory vow to disregard these problems as
irrelevant.
Such problems are absent when disseminating knowledge, due
perhaps to a bigoted mentality. The economic crises, for instance,
seem to explain themselves quite well through effects which are
inadequate to various equilibriums, as a result of the patterns
recommended by mainstream theory for conceiving the combination
of factors. The persistence beyond limits of the state of crisis is an
explicit product of the persistence of the unilateralism of approaches,
which was derived from theories adopted without criticism.
Doctrinary dogmatism is the source of the failure to overcome the
blockages.
Antinomical expressions such as “exiting the crisis is done through
more market/more state” point to the risk of measures which follow
doctrinary preferences and ideological assumptions, meaning that
exiting the crisis would be achieved by inventing the causes of
another crisis. The alternative option does not solve the true problem,
it only creates a new series of problems whose real solutions could be
found in the trans-alternative approach – an approach which
somewhat naturally unfolds over a horizon (a Susskindian
landscape!) which encompasses the perspectives, combines the forces
and unifies the fields of thought.
The trans-alternative movement does not disturb the preference for
the methodological principles, allowing them space to manifest.
Except that the consequence-level antinomies do not compensate
within the new horizon of understanding and action. The problems of
Editoriale 267

economic, social and political life draw their solutions from

completely unrestricted sources, which we could call holotropic
sources.
The problems of self-learning complex dynamic systems, such as
societal systems, can only be understood through the prism of the
absolute principle of “nature does not make leaps”. The contingent
sense of this principle is that development, in all its supposed
diversity of quantitative and qualitative processes, keeps interior and
exterior equilibriums - within the limits of the perpetuation of life –
both with regard to space and time, and causality as well.
Understanding the construction of this system is, thus, impossible: it
guides thought on parsimonious principles.

The double correctness

“Economic rationality is like the Shakespearean city of Verona in

the excessive consummation of the relationship between economic
theory and economic practice; they seek to one-up – both in
expectance and feedback – the other’s initiatives provoking the
pleasure of risk taking.”

Cognitive mechanisms are, paradoxically, quite confused when they

rely on parsimony. It was the simplification, for instance, coming
from the determinism of economic theory and practice, which gave a
much too univocal sense to the economicity as a state of rationality,
with the practice-theory construct being left only with the chance of
limiting itself to the sense given by the principle of efficiency. The
mathematical reduction to absurdity, transposed into the formula of
ceteris paribus sic standibus in Economics, has favoured the linear
268 Marin Dinu

relation and the materialist perspective in the understanding of

economic action.
The bodies of economic theory and reality have come together in a
particular way, lacking in feelings. Economic rationality is like the
Shakespearean city of Verona in the excessive consummation of the
relationship between economic theory and economic practice; they
seek to one-up – both in expectance and feedback – the other’s
initiatives by provoking the pleasure of risk taking.
The reciprocal influence between the theoretical models of the
economy and the economic reality is if not neglected, then little
understood by both the theoreticians and the practitioners. The peak
of the misunderstanding happens to be visible within the corps of the
economic policy makers, especially when these instruments are being
inefficient in managing the effect of the present crisis.
The picture becoming ever clearer is that the theory contradicts its
function as a source of efficient action, while the practice applies
without criticism the recipes for the combining of the development
factors, thus producing crisis.
Epistemologically we find ourselves faced with the consequences of
what the physicists call – when contemplating the understanding of
the world – the model dependent realism. The economic reality is
made in the image of the theoretical model, thus surprisingly making
the crisis an expression of the economy’s configuration by the rules
of the theory. In other words, the economy is what we know it is from
the theory which has provided us with the guidelines for what it is!
Things were not any different in the economy of the last decades,
where we can witness the trend of avoiding the space of economic
rationality in order to follow efficiency targets. The parsimonious
goal demanded for its completion the use of the efficient paths of
fictitious money, which derailed the economy from its natural
function (e.g. commercial transactions) and bringing it into the realm
of casino speculation. Efficiency is freed from its constraints as a
Editoriale 269

social function of the economy, becoming unlimited in the realm of

the fictitious instruments of value.
Economic theory has supplied practice with speculative instruments
at a rate in accordance with the exuberance of the quick gain:
continuously and in greater numbers. The practice applied the rule of
the self-stimulating efficient performance without worrying about the
unexpected consequences of excess. The short-term and the
accelerated multiplication of added value have become the two limits
in the understandding of the purpose of the financial agent as the sole
market-maker entitled to exist.
This predicament of the efficient behaviour is a hard to conceal
measure of the power exercised by the theoretical model of the
economy in the configuration of economic action. The finality of the
transactions is the usefulness of the exchange, which is generated by
the needs of welfare. The compression of the transaction’s rational
component and the expansion of the speculative component
constitute a fact pertaining to the nature of a tragedy, in the relation
between the theoretical model and the economic reality. Economics
ends up abandoning its objects and the object’s destination, while the
economic reality kills itself by believing in the principles of the
theory.
Today’s crisis is a symptom of this unnatural relationship between the
reality and the model. The necessary understanding for the avoidance
or the diminution of the negative consequences must begin with the
correct structuring of this relationship. This is how in fact the crisis of
the reality must be acknowledged to have originated from the
theoretical model. The expectation for coming out of the crisis can
only be a rational feel of an actional emergency: the elimination of
the excesses effected in the actional space of the efficiency function,
both in theory and in practice.
We can bring up a state of correctness, as claimed by the normal
functioning of the theory-practice construct in its entirety. The sign of
this normality is the reassigning of the transactions motivated by
270 Marin Dinu

usefulness strictly to the space of economic rationality. Speculation

would thus prove to be an exception, a reminder of the failure to
understand economic efficiency. The paths of efficiency from outside
the space of economic rationality, which span the irrational structure
of the underground economy, would therefore be avoided.
In an elegant manner for the epistemic ambitions of Economics, gain
at no matter the cost would exit the usual arsenal of economic practice
because it would no longer be a direct consequence of the standard
theory, as it is now. In the same way, the instruments offered by the
theory would be in accordance with the necessity for a correct
functioning of the space of rationality, where rational alternatives
compete with each other.
Hard principles like “too big to fail” – as claimed by mainstream
monetary theory in the case of banks – would be banished from the
realm of inspiring ideas, allowing the economy to function with inputs
and outputs restricted only by the rationality of the free market.
By and large, Economics would find simplicity not through
establishing the extreme ways of access to wealth and recommending
the choices of maximum risk, but through theorizing the natural
foundation of the economical, which draws its substance for the non-
jumping nature. The economicity would be understood, essentially, as
the instrumentation of the efficiency attached to the human condition
in such a way that human nature would accurately reproduce the
parameters for the equilibrium of life.

ianuarie-decembrie 2013

The underground macroeconomics

Editoriale 271

“Like Physics, which cannot yet explain 96% of the substance in the
Universe, so is Economics, unprepared to understand and to offer a
rational explicative model to the underground economy.”

The habit of conceptualizing certain components of the economic

reality from a moral perspective functions as a barrier to the truth.
That is the predicament of the concept of underground economy,
which – though excessively themed – is incompletely theorized,
expelled from the core of economic theory and minimally
formalized. Thus reality undergoes statistical approximation, is
indirectly evaluated and treated in normative terms.
The hard core of the underground economy, usually associated with
corrupt individual behaviours or at most with illegal activities of
criminal organizations, is excluded from the object of Economics.
The underground economy is perceived as a problem for Justice to
solve. The breadth of specific courses of action is limited by the
model of defining the interdictions of the legislative systems. The
principle according to which everything which is not expressly
forbidden by law is therefore permitted crystalizes by negation the
state and phenomenology of the underground economy.
The underground economy has an undeniably baffling effect over
rational understanding, its mores seemingly consistent with an
esoteric plane of action, where by the law of secrecy and discretion
the reality is replaced with sufficiency. Thus it has become a
repetitive rule for the underground economy to be handled
marginally, as a phenomena perverted by individuals or groups who
bypass the usual paths of wealth making. From this stems the
inadequate manner of constructing the understanding and the
explanation, whose consequences are determining – among others –
the context for the public decision motivations on the eradication of
the underground economy practices. Around the concept of
272 Marin Dinu

underground economy there have developed various institutions

aimed at fighting it. Essentially, the underground economy
synthesises negative intellectual reactions.
The contour and the substance of the underground economy also
pertain to the interpretation of the freedom of thought and action as
a logical consequence of the founding of the vision of reality
exclusively on the principle of methodological individualism. From
this point of view, the underground economy is conceptually
contaminated by the ideological structuring of the understanding.
Out of all the theoretical perspectives, economic libertarianism – as
well as social libertarianism – generates the inclination to avoid the
space of economic rationality. It does so paradoxically, through the
fluidity of the free-market conceptualization and it results in the
most insistent contemporary source of intolerance to the setting of
norms.
The underground economy is an implacable reality, ostensibly
cognizable, despite the inhibiting signal given by the inadequate
adjectivization. The nominal qualification of “subterranean” sparks
quite a cognitive dissonance, even though this isn’t about a visible
enough type of economy, somewhat present in the material body of
the society through specific agents, permanent action and
measurable effects. The underground economy is an unavoidable
consequence of any activity which is set up to the reach objectives
related to utility and wealth.
Historically, the underground economy accompanies mankind on its
journey toward prosperity. It fills the permanent and immense voids
between the expectations of comfort and the possibility to access the
resources needed for their fulfilment. It is, by definition, a macro-
reality. Using the suggestions of cosmology, it could be said that the
underground economy bears similarity to the companion to the four
percent of the visible, material Universe, meaning the twenty three
percent of dark matter and seventy three percent of dark energy. Just
like Physics, which cannot explain the further ninety six percent of
Editoriale 273

the Universe’s substance, so is Economics, unprepared to

understand and offer a rational explicative model of the
underground economy.
The epistemologically complicated part is that our theoretical
perception in Economics relates to a whole, when in fact we have
gotten used to talking just of one part, the one whose dimension is
suggested by the concept of economic rationality presented in
positive terms. Economic rationality, though, holds an integral sense
if it is seen as a path for the realization of social finality in its
diversity. Thus, the standard epistemological perspective came to
admit a skewing of reality, because the social finality is served by
the entire human actional plane, including that which we attribute to
the patterns of the underground economy.
In fact, that which exists as a part excluded from the universe of
Economics is underground Macroeconomics. Which is an objective
reality drawn on a special type of the institutional conventionality of
the inter-subjectivity, an acceptance of the maximization of the
immediate goal of wealth possession through tacit arrangements. In
these conditions, it is easier to understand why the problem of using
the means for obtaining wealth is relaxed when it has to offer
solutions. Calling upon offshore practices, for instance, originates
from this. The offshores are but mere geographical points, but their
spread is global, especially in the form of depersonalized capital and
secret currency operations. The offshores drag in their wake tax
evasion, the black market, rent-seeking monopolies etc. The present
crisis is triggered by the excessive irrationality exuded by the
unsecuritized drivers of stock exchange capitalization, the fictitious
value and the absolute reliance of speculation.
The control of the global energy market, especially through violent
means, as well as the discrete management of profit draining from
the ultra-productive illegal drugs markets, organ trafficking or even
labour trafficking cover an important segment of the underground
economy. The trade in duplicates, reproductions, copies,
274 Marin Dinu

replacements and fakes is part of the impressive arsenal of an

omnipresent reality and massively used in some national strategies
for economic development. There is not an insignificant
predisposition for influencing the markets through evaluation and
rating, demand-creating campaigns, stimulating consumption,
creating market exuberance, determining demand through the
creation of electronic and biological viruses. In particular, the region
of ex-communist countries has often witnessed the market-cleaning-
through-privatization phenomenon, or the pressure to evolve into
consumption markets. The “bickering” around budgets and the
leeching of public property, together with the encouragement of
economic migration and the acceptance of illegal employment
diversify the specific flavour of transition economies.
Escaping the cognitive complex of the micro-phenomenon’s
typology seems to be a solution for constructing a veritable
explicative model of the underground economy. Perhaps
approaching the underground economy as a problem of over-
determination would be the winning choice of the increase in
knowledge. In any way, circumscribing the hypostasis of the states
of the underground economy would lack a real finality without
taking into account the macroeconomic context, especially in its
natural conjunction with society’s governance. The sprouts of the
reality called “underground economy” have a societal determination,
crossing the frontier between the potential and the real in the human
actional field.
The underground macro-economy is really a problem of national
and global governance, not just a result of individual initiative and
of private property. It is obvious that in many places and situations –
when market hegemony, the corporatization of governance or the
economic occupation of states are accepted – the processes of the
underground economy are being employed. Just as well as there are
situations where the contribution of the underground economy is
added wholly to the prosperity of society. This truth is without doubt
Editoriale 275

for any metropolis, as was evident in the penurious economy of

communist regimes when the fridge was full of products from the
underground economy. The successful strategies in breaking the
vicious circles of development and of evading from the periphery
are not strangers to the doubling of the Solowian residuum with the
impulse of the underground economy in the multiplication of
prosperity sources, thus being proceeded without exception
wherever there was social success. The philosophy of the last
frontier was proven – where it was applied – to be the significant
base of the integral path towards performance.
Finally, treating things on principle, there is a powerful reason for
the abstaining in including the underground economy in the usual
theory of wealth creation: its real extension undermines the
hypothesis of rational markets and the eminence of homo
oeconomicus. Accepting the underground economy within the
theoretical body of Economics erodes the construction of market
rationality, an otherwise hard idea to match with the logic of the
inter-subjectivity activated by selfish interests.
The approaches of behavioural Economics, in an Akerloffian
manner for example, as well as those of heterodox Economics tend
toward the nuancing of the explicative model by taking into
consideration the hypothesis of the combination of motivations and
answers in the space of transactional inter-subjectivity on
aggregating intervals of economic/noneconomic and
rational/irrational.
Theoretical realism in understanding the economic whole would
evidently lodge itself within this conceptual grid, which would place
together – by final effects – the surface economy and the
underground economy.

The deideologizing of the market

276 Marin Dinu

“Against any context, the market itself is either a natural means or

it doesn’t exist at all. The market does not have any degrees of
existence, with any adjectivization altering its necessary functions,
which spring from the human nature.”

The ideological efflorescence of the market concept is akin to the

chemical process of the loss of crystallization, through which
substance is turned to powder. The most obvious erosive aspect to
the fine structure of the market is brought up by the doctrinary
perspectives, which are interested in notion association through
adjectivizations extracted from their own blood. In the most visible
place is the insistence of the liberal activism of the spontaneous
generation – which has propensities toward the extreme both in the
economical and in the social planes – of attaching the manifest-
concept of freedom to the market concept. In this vision the market
has the epistemic city right only as a market-free, supposedly.
The existence of the market is proclaimed in the manner of an
apriority. It does not justify itself through intermediaries and
adjuvants of the preferred world, regardless of their ethically filtered
characteristics. In anyway, the market belongs to the order of
necessity, it is thus natural and therefore sufficient to its natural
finality regardless of ideological context. Against any context, the
market itself is either a natural means or it doesn’t exist at all. The
market does not have any degrees of existence, with any
adjectivization altering its necessary functions, which spring from
the human nature. There is at most a precarious understanding of the
context, even though the pretence of ideologies is skilfully
dissimulated into fortresses of correctitude and fulfilment.
The idea of free market, like any other ideological nomination –
such as the socialist market – depletes the economical content out of
a key cognitive operator of Economics. The market itself expresses
the very nature of economicity, the essence of the space of economic
rationality. It encompasses the multi-correlating functional and
Editoriale 277

instrumental state of the primary behaviour of appropriation, in the

transactional terms of utility and yield. The pre-eminence of the
market given by its characteristic of being a mechanism of inter-
individualities motivated by ontological values keeps it away from
the need claim ideological values. The mix of referential planes
initially hijacks the scientific discourse, to later dissolve it into the
spectrum of political interests.
The term of “free market” comes from this area and reveals a
preferential order regarding the sense, by altering the primary
substrate and moving the accent on that which alters the essence.
Economic conceptualization is replaced by political
conceptualization. There is thus a departure from the empire of
rationality, which focuses on wealth as the motivation for human
action, and a step into the empire of politics, where the focus is on
power, as the object of government.
The free market is the concept which transforms Power into a
centripetal force, where Power managed freedoms and dissipates the
basis of economicity, turning the economy into a means for
producing political hegemony through Wealth. It’s not just a simple
reversal of positions, but a substitution of concepts justified by the
simple nominal call to an ethical value, essential in the political
order, but inherently unconnected to the natural, non-ethical state of
a functional structure such as the market.
Out of all the consequences of epistemological inconformity, the
most negatively complicated one is that the hybrid idea of “free
market” contains the permissiveness to the norm, challenging the
anthropic properties of the amniotic medium in which it exists. The
reliance on the definiens and on the specific difference of the
concepts of market and free-market leads to an epistemic turbulence
which is fatal to rational understanding.
It is known that the substance of the space of economic rationality is
defined in normative terms, as rules and inter-individual procedures
of utility, through which the exchange is an answer to an objective
278 Marin Dinu

necessity of a transactional essence tested by yield. Extending the

sense of the market on the libertarian plane of understanding –
attributed to freedom, the most relevant variable of the social
condition – produces confusion, the orientation in the states of
reality being depleted of rational sense. This takes place in its most
unusual form, with freedom justifying the economically motivated
human behaviours for choosing non-rational solutions or answers
from outside the usual workings of the space of economic
rationality, which are identified by the concept of the black market,
attached to the idea of underground economy.
The lack of norms in configuring the sense of freedom naturally
turns the underground economy into the prevalent phenomenology
of the free market. It is not just a paradox of the ideological
contamination of economicity through the libertarian exercise, but
an awful abdication by the practitioners of this hypothesis from the
parsimonious restraints of the rational knowledge towards which
Economics aspires. We are witnessing the declassification of
economic cognition into the patterns of pre-scientific thinking. We
are being retro-projected into the universe of the Dark Ages, where
the divine right had equalled the path of power with the control of
wealth, with the economy as the direct expression of the feudal right
for the appropriation of any means of added value.
Ethics is not characteristically friends with economicity. The
balance of rights has always been manipulated by the blind Power in
order to draw Wealth towards itself. Economics was exclusively
Political. But the free marked brings back to life the same economic
mechanism which is not interested in the norm, a mechanism which
seemed to be invalidated by the Enlightenment’s rationalism: the
underground economy is the ideological consequence of the free
market. Economic rationality becomes more fluid and the methods
for producing added value become relative. In order to be called
free, the market includes in its organism the selfish gene of politics,
Editoriale 279

which pushes it towards mutations in its understanding of the

relationship between means and ends.
Thus, Wealth as an end certifies the underground option and Power
as a means translates rationality into libertarian terms, depleting it of
sense. The purpose of utility gives Economics the right to operate
with no other restraints other than those of yield. The economy, as
well as its actional epicentre which is the market, both configured
by either ethical or – worse – ideological values, generates
conceptual anomalies and perverted behaviours. The theorisation of
the free market and the theory of free commerce belong in the same
class, in which development is defined in terms of relative
advantages, whose realisation, though, always takes the form of the
imbalance of comfort between the metropolis and the periphery.
The free market is a vision which gives rise to fictitious specific
correlations in a space of rationality. This space, which implies
inter-subjectivity, does not accept the arbitrary. Freedom in the
economy only has a sense when the correlations and inherent
symmetries in the contributions of factors and agents are being
respected. In a peculiar way the market is not free in the way
politics understands this value. The market is simply a market not
because it is free of norms, but because it remains a trans-personal
means, potentially free to be used to achieve utility. To say “free
market” is equivalent to perverting the primary content of the
concept of economicity.
The free market is an alchemical mixture of referential planes,
which formally gave rise to an ideology-rekindling pleonasm.

The sensitive symmetries

280 Marin Dinu

“The participative symmetry – to both the effort and to the effect –

of the factors and agents is not an ideological pretence,
but the primary condition of the natural purpose of economicity.”

Today’s crisis has highlighted the Economics users’ predisposition

to neglect the signalling formulas which are specific to the
fundamentals. In fact, as it stands the crisis is the result of these
signals not being taken into consideration. The most serious offense
was the ignoring of correlations and proportionalities. It is known
that the correlative grid between the elements located deeper in the
generic substrate of economicity is built on the tensed binomial of
the human condition and of human nature. Their fields of
competence are found in a structural conjunction, conditioning each
other in accordance with the specific patterns of the complex
systems wherein learning is a self-corrective function. Particularly,
the crisis is the distinct consequence of failing the lessons of past
evolutions.
Functionality in the space of economic rationality is possible when
the dimensions, the intensity and the duration of the specific vectors
of engagement for the factors and agents, which can be found in the
extent and the consistency of the economic processes and
phenomena, take well determined correlative values. We could call
them prevalent constants of size and rhythm, mathematical ratios
occurring at intervals with invariable limits, a genetic distribution of
effects or a priority order of the impulses according to rational
motivation.
Without a doubt, the equation is the formalized expression of the
representation of correlations. All correlations, including the ones
without a result, even though they belong to the space of
intersubjectivity which is interested in utility – in randamental
terms, have as a direct expression the actional harmony and the
equilibrium of the benefit. From input to output, in quantitative
guise, and from intention to consequence, in qualitative guise, there
Editoriale 281

are drawn out the relations of size, prevalence and pre-eminence,

speed, volume, terms and level. Economic thinking asserts,
calculates, tests and corrects proportions, equilibriums, disparities,
deficits or dynamic conditionalities regarding sustainability,
durability, participation, cohesion, convergence, development and
modernisation.
In sui-generis guise, Economics doesn’t think any different than
Physics when it dissects the structure and evolution of the universe.
Economics is interested in the relationships between its fundamental
elements. These elements are of a subjective and objective nature in
the complex context of the dimensioning of the utility. This is why
the science makes use of correlative parameters of a positive nature
between the various processes of growth, or uses rules of conduct,
such as the limits between the consequences of the various phases of
the economic circuit, with the most used example being “let’s
consume less than we produce”.
The diversity of the parameters is reducible to two alignments: the
first, with two levels: one for targeting the correlation between the
main economic factors – work and capital, and the other for dealing
with the correlative aspects between effort and effect; the second
alignment is represented by the control panel of Macroeconomics.
The focusing in the first level is realized by the correlation between
the increase in productivity and revenues, in a manner which
extends to the specific areas of contribution of each factor – and not
just regarding salary. The level of efficiency contains the key to the
social finality of the economic processes and the foundation of
economic power. The macroeconomic panel establishes
performance, certifies the value of economic governance and insures
the potential for progress.
For an economy to function it needs to keep fair relationships
between size and rhythm for each component between the two
alignments, the micro-level generic rule being the expansion of the
business cycle (revenues greater than expenses) and the macro-level
282 Marin Dinu

rule being the participative economic growth (effects of wealth and

of development). Functioning by respecting the correlations gives
satisfaction to the reasons for the existence of the economy, which
are situated in the structure of the human condition, and they pertain
to work, labour and action.
For an economy to perform though, it needs a much finer tuning, to
the level of the profound substrate of the weave determined by the
human nature. Here the adjustments are in accordance with the
ineffable elements of the nature of motivations, the imponderable
behaviours stemming from hopes and expectations, the identity-
dimensioned projective ambitions, the emotional solutions, the
subjective calculations or the irrational beliefs, the egotistic drives
or the excessive risk-taking. The range of elements multiplies
according to context. It must be pointed out that Economics is shy
in the cognition of this part of its fundamental area.
The most important aspect in need of solving is something entirely
delicate, which almost defies the rational propensity of the
economic approach; in any way, it is hardly perceived and
completely ignored by theorists, regardless of their doctrinary
inclination. It is the need to include the sentiment of proportions into
the understanding of the problems and into the validation of
solutions. Its real sense springs from the claiming of rights, the
interior impulse which attests the existence of the conscious
participation to the economic process of those who shape and give
content to the input and the output, to the effort and to the effect.
The fine tuning means the validation of the recompense, the
symmetrical perception of the obligations not between the abstracts
of work and capital, but between the possessing subjects.
By and large, the participative symmetry – to both the effort and to
the effect – of the factors and agents is not an ideological pretence,
but the primary condition of the natural purpose of economicity. The
correct consequence of economicity remains an illusion when the
symmetric engagement of roles and statuses is not respected, or it
Editoriale 283

could be at most a result obtained by forcing the imbalance between

rights and obligations. Success comes from the balanced distribution
of the rights, where the postmodern obsession for the equality of
chances is to break through the wall which obscures from sight the
sensitive symmetry.
The long line of positive discrimination practices in favour of
entrepreneurship, starting with the limited responsibility and
culminating with the staying of bankruptcy on the grounds that the
business is too large, demonstrates the absence of symmetrical
vision in establishing the paths toward comfort and cohesion.
Without internalizing the intensionality of the symmetries in the
configuration of economic reality, the theorists stumble through the
black hole of formal knowledge and occasionally escape from it by
masquerading as the horsemen of the apocalypse.
Ignorance does not excuse, it accuses!

The nomination of the market

“Compared to the form of economy, whichever this may be after the

failure of the alterity of the plan, the market remains invariably a
mechanism for the intersubjective certification of efficiency through
the transaction of utility, a rational regulator of resource
appropriation and of the propensity for prosperity.”
284 Marin Dinu

The integrative perspectives contain intermediate situations in the

perception of certain concepts within which the form is often
mistaken for the essence, the method for the object and where taking
the trans-forming path is seen as a
de-formation of the content. The case of the single European market
is the most significant example.
The integration of the national economies is unavoidably a complex
process, without precedent in societal practice. Its completion is the
consequence of the instrumentation of evolutional processes, of the
pacing of transformations according to sustainability criteria, of the
adjustment of goals according to consensual objectives, of the the
institutionalization of mechanisms according to the internalization
of good practices. It is the construction of a type of economy in a
manner which is coordinated by all the agents involved, having
rational targets specific to a project for the readaptation to the
societal structures which have been radically changed by the cycle
of globalization.
Generally, we find ourselves facing the crossing into another
paradigm in the evolution of consciousness, when the vertical
dependency becomes horizontal, with man dependent on himself as
a node in the cooperative human network, leading to him as the true
measure of all things, with all things coming from him and
everything happening through the force of his consciousness.
Secularization through reason ends, while humanization through
consciousness emerges. But the very radicalism of the innovative
movement constitutes the reason for the adverse, sometimes fierce
reactions, which are anyhow being felt in the neurotic dialogue
between theories in an inquisitorial manner, which intends to reject
at any price whatever is being perceived as the danger of the
maculation of the mainstream class conceptual habitudes.
The delicate part is that the European whole, approximated by the
integration of national states and economies, confers its component
parts roles and functions dimensioned according to the transfer of
Editoriale 285

sovereignty. There is an interval, until the completion of the whole,

where the overlaps fuse. The significance of the forward-backward
sense is thus the result of partisan positioning. The separation of
water from land holds the signification of the beginning of a new
world through the lamentations of the old one. There is no doubting
the resilience of the upturned vision, the deconstruction of the model
of economy structured around the idea of the sovereignty of the
national state being a very tense process, even if still functional.
In such conditions, we face the linguistic atavism of the habit of
identifying everything and its component parts only according to the
place of execution or the particularities of context. And this takes
place in a feudal, fragmented reality, which was shaped into the
most persistent form of fragmentarism by the incipient capitalist
option, by inventing the national state and the national economy. As
a consequence, the spontaneous logic had naturally attributed the
market with the name of the national state and the national
economy, to later – as a reflex – use the various appellatives
attributed by ideologies to the societal frame.
The truth is that starting from the ancient Greeks’
household/oekonomia, as the prototype for the idea of economy, and
until the economy of corporatist capitalism the market has always
held the same meaning, its selfish gene passing from one carrier to
the next, their difference being only in form and potential.
Otherwise, up to the point of the ideological disputes on the
supremacy of the visions for societal construction, and of the heated
confrontation between the perspectives of capital and of labour –
amplified in full revolutionary process in order to help with the
creation of the national state and the industrialist consolidation of
national economies, the market wasn’t attributed with any
credentials. The coryphaei of the 19th century (and initial third of
the next’s) ideologies have initiated the campaign for reinforcing the
arsenal of adversity by conscribing the economic concepts – and the
286 Marin Dinu

market especially – and culminated with the war of puritanical

claims during the experiment of soviet planning.
What we now know as the European experience of the coordinated
market is, in reality, the founding method for the functioning of the
market within integrative parameters, in accordance with the trends
of globalization, and not some variety or another type of market.
Genetically, the market does not change – only the experience of its
use for the functions of the economy is diversified and amplified. It
is, in epistemic terms, a transitional phase in the formation of the
new, global context of the internal European market which keeps in
its new form the ordinary essence of the market as a space of
economic rationality. In other words, the coordinated market is the
method for turning functional the post-national European economy.
The market remains a regulating mechanism of economicity in any
other type of economy but the national one. It does not transform
itself in anything different from what it already is. The market is a
market regardless of the way in which the evolution of the type of
economy unfolds, including the socialist one, if we admit the reality
of the Asian post-planning economy.
What is being said about the market, that it could be social,
coordinated or socialist is nothing but an identification error with
the type of economy or the type of society. Things are similar when
the concept of free market is being used, when an ideological
phalanx lost in the jungle of its own theoretical hypotheses –
structured by the tribalism of appropriation – transfers to an
instrument of rationality a defining value for the rational
constitution of society. However, it is the society itself who needs to
be free to found its projects with discernment, while also using the
objective and invariable mechanisms of the market.
The path from market functionality centred on the national economy
to the state of pre-eminence and prevalence of the single European
market does not change the essence of the market at all, but creates
its functional context of a different, integrative type – that of the
Editoriale 287

European global social space. Compared to the form of economy,

whichever this may be after the failure of the alterity of the plan, the
market invariably remains a mechanism for the intersubjective
certification of efficiency through the transaction of utility, a rational
regulator of resource appropriation and of the propensity for
prosperity.
There is no doubt that the performance of the market would suggest
a differentiation of typology, by nomination inclusively. But the
semantic solution points to theoretical superficiality and inadequate
conceptualization, and often even to the escalation of ideological
adversities. The naked truth is that the form is mistaken for the
essence.

The natural foundation

“When understanding and constructing the concept of utility, as

well as in the case of many other concepts – such as growth, for
instance, there is seemingly treason in the flight from biology,
psychology and anthropology, when in fact all that is needed by
Economics is an immediate and definitive exit from the
methodological and expressional territory of classical Physics.”

The major restriction in understanding rationality lies in the

internalization of the fundamentals of economicity as elements of a
prevalently human nature. Until now the cognitive experience
seemed to overcome the limits because it used to split the profound
meanings of the conceptualization into the objective guidelines of
the human condition. Labour, work and action were eminently
compatible with the sphere of meanings and knowledge created by
the main cognitive sequence which is the study of matter, energy
and information.
288 Marin Dinu

However, because it starts from the suggestions and acquisitions of

the main cognitive sequence, without identifying within the
fundamentals of economicity the natural foundation – which is
inevitably placed in the human nature, Economics rather remains a
technology for the phenomena of yield, to which the determinant
cause for the components of the human condition is dispensable.
Economics has theorized within the spectrum of concreteness, has
operated with the dialectics of existential components suitable for
rationalization, has provided the individual with guidelines in the
material order – the ideal being the accumulation of wealth, has
arranged for an energetical involvement into the action so as to
appraise it with commensurable results. In these conditions the
major restriction does indeed disappear, but this oddity occurs
because of the vanishing of the very source of the contents of the
human condition. This is not only inadmissible, but even wrong for
the status of Economics as a socio-human science.
The phenomenology stemming from the exclusively materialistic
conceptualization of the fundamentals of economicity was proven to
serve the instrumental drive in regulating man’s relationship with
the natural environment. Thus, Economics has evolved towards the
condition of a science of yield on the path defined by quantity. And
so, the increase of wealth, in its various expressions, has the
tendency to become its own purpose. The epistemic condition
became accessible through a configuration of the object resembling
the method of the natural sciences, with the substantiation of the
action lending the senses with the basis for the founding of rational
thinking. The ingredients for reinforcing this conceptual construct
have been refined through fragmentarism, specialization or
delocalization, as elements logically dependent on the super-
centring of motivation on the individual when finding a solution to
the problem of wealth.
On this path, however unusual, Economics has forgotten the
determinants of its own object. The causes for the generation of
Editoriale 289

wealth have been overturned, their place taken by the consequences

– themselves identified as generic social values of performance.
Prosperity, for instance, came to cover most of the meanings of
rationality but without reasonably expressing the true nature of
economicity. Connecting its potentiality with private ownership has
generated an epistemic bubble ill fitted to the social purpose of the
economic activity. The association of societal values further
increased the deviant bubble in which Economics had been forced to
structure itself by objectifying its territory of meaning.
Practically, Economics was coaxed into being interested exclusively
by short-term-maximized material aspects, to limit itself to the
combining of consumable factors, to base the evaluation of profit
and loss only on the individual interest. The introduction of the
concept of utility into the equation of cognition is the symptomatic
result of the epistemological approximations preferred by
Economics. Any stride toward fixing the concrete elements of utility
leads in a direction contrary to the practice of materiality, with
utility being left – deep down within itself – to alchemically
combine the subjectual pleasure with the idealizing bliss; or, in other
words, to sublimate the already fluid enough contents of the human
nature. Utility not only atomizes Economics’ object of study, but
also sends it into the area of the errors of substituting the methods of
knowledge and extracting its essence from the natural space of
intersubjectivity.
If pleasure and/or happiness cover the content of utility, then
economic cognition has an insoluble problem in positioning
correctly into the coordinates of the science it pretends to be.
Frankly, in the case of understanding and constructing the concept
of utility, as well as many other concepts – such as growth, for
instance, there is seemingly treason in the flight from biology,
psychology and anthropology, when in fact all that is needed by
Economics is an immediate and definitive exit from the
methodological and expressional territory of classical Physics.
290 Marin Dinu

Surely, it could follow a path of corrections if it would take a detour

of initiation into the territory of quantum Physics, especially in order
to learn the habit of loading its object of study with the human mind
and to cognitively operate in an ineffable space, suitable to the
theoretical exercise of quantum mechanics. Economicity gains sense
in contexts bestowed with intelligence, thought, memory and will.
The science of Economics being tethered by the knowledge of the
randamental drives of the three alignments of the human condition –
labour, work and action – has neglected the knowledge of the
context in which these have sense, which is essentially the origin for
the existence of the object of economicity. Almost invariably, the
explanations of economic processes have been formulated in a
mechanical manner, the fluctuations of volume and intensity of the
results have been statistically conceptualized, the causes of crises
have been explained in exogenous terms, and performance has been
attributed to managerial skill. The economic evolution gives the
measure of societal progress through global indicators, without
releasing the full image with the diversity of details, with the
statistical mediums levelling the sensitive differentials in the state of
the economy.
The algorithm honed by the discourse of Economics is, as can be
seen from the previous presentation, extremely diffuse. This
embarrassing aspect is not due to – as frequently argued – the
complexity of the object of Economics, but due to a cognitive
conjecture in which it has been treated. The key for escaping this
predicament lies in reinstating the equilibrium of the accents in the
understanding of the fundamentals of Economics, because these are
dually fixed in the determinants of the human condition (labour,
work, action) and those of the human nature (thought, sentiments,
emotions, motivations, goals).
The natural foundation of the object of study of Economics is the
common sense, as a significant synthesis of the human nature, the
placenta of the human condition.
Editoriale 291

The unanthropic context

“Economic theory accepts solutions to the problems which are

specific to a type of life without intelligence, where the mechanical
vision functions in an unanthropic context built on relationships in
which the human factor is reduced to a consumable, or at most an
ingredient to the capital’s appetite for yield.”

The strong argument for the reconstruction of Economics is

provided by the problem of the crisis, which in rational terms of
time, amplitude and cause remains unsolved. Even though it is
primarily considered as a miscalibration of market functionality, the
crisis persists and keeps extending across all the systems of human
action. The delicate part of the problem is that the mechanical
perspective in structuring the vision, belonging to a somewhat
pragmatic take on reality, points to the – at least from experiential
knowledge – possibility of carelessly removing the defect.
It is known, however, that the mechanisms which can be repaired
are those whose principles of construction and functioning are
theoretically explained. The lingering and insinuation of the crisis
beyond the usual limits of time and space clearly indicate that there
is a severe deficit of knowledge on the configuration and
functioning of economicity. Otherwise, an intervention could be
made in order to restore the parameters and conditions of the generic
recipe. The libertarians’ recommendation to wait for all the
problems to solve themselves, calculating in advance the costs for
the duration of the disorder – or in other words comparing the
effects to the sense of rationality, is a bad joke.
Thus, epistemologically, the defect originates in the way the
economicity is perceived as a mechanism which cannot be
292 Marin Dinu

overloaded in order to increase its yield. The understanding of

economic behaviour is done in the terms of the technology of
wealth, which enjoys beneficial periods in its use, but also breaks
caused by lack of energy and by wear. The crisis is the direct
expression of the over-revving of the economic mechanism in order
to obtain wealth increase in the short-term. It amplifies the creation
of added value through speculative means. The deviant
configuration of the economic mechanism can be observed in the
non-rational, even violent, redistribution of wealth. This is how the
economic crisis ends up being a structural social crisis.
In the wake of this concept, the crisis is a cyclic event: it comes and
goes repeatedly, its periods defined by the context of business, with
a well-defined intensity and volume. The fatalism of the crisis is part
of the intellectual background, motivated by the laissez faire
principles.
Ontologically though, the defect proves much more complex. The
institutional structure of the monetarily centred global economy and
the functional horizon ruled by the maximal principles of the
market’s self-regulation imply the over-revving of the mechanisms
of economicity. In these conditions, the exit from the crisis has the
recipe for administering crisis overdoses. Public debt for instance,
destined to satisfy the appetite for the on-the-edge functioning of the
monetary system, activates the main channel for the expansion of
the crisis. There is no doubt that in this model, the softening of the
principle of self-regulation is tolerable as long as this favours the
transfer of the costs of the crisis from the markets to the public
budgets.
Self-regulation is the most spectacular innovation to come out of the
neomonetarist vision because it absolves the markets from the
burden of the costs associated with the over-revving. So a reality
emerges, at the fringe of economicity, from which stems the
evolution towards the sublimation of the crisis of the markets and
the activation of the crisis of the states. It must be pointed out that
Editoriale 293

the theory of market self-regulation is a sophisticated variant of the

Machiavellian principle of the end justifies the means.
The complexity in the break-down of the mechanisms of
economicity comes from the authoritarianism of the theory, which is
insured by corporatism through a pact with the state administrations.
The visible form of this pact is the circularity of the representation
at the level of governance systems. This allows the concept of the
functionality of the markets to cover, with an explicative layer well
maintained through publicity, a few degrees of corporatist liberty
where the responsibility of the states towards the social finality of
economicity is being hijacked through excessive debt accumulation.
More or less consolidated, the neomonetarist corporatism works in
the long-term to maximize the function of yield; the short-term
successes are unimaginable peaks though, rolling the speculative
appetite like a ball of snow. In fact, it is still a game of resource
control, this time in an all-encompassing formula which includes
that which is due to the future generations.
The mainstream theory – the corporatist capitalism – established the
prevalence of capital over work, of markets over states and of the
economy over society. From a unifactorial point of view, the theory
is perfect, as it satisfies the interests of the capital in their integrity.
But contextually, it is the placenta in which the catastrophe takes
shape. Essentially, the economic theory accepts solutions to the
problems which are specific to a type of life without intelligence,
where the mechanical vision functions in an unanthropic context
built on relationships in which the human factor is reduced to a
consumable, or at most an ingredient to the capital’s appetite for
yield. In reality, the human factor is completely dependent on the
impulse, in terms of limiting the prevalence by conforming to the
rule of power. The monstrosity is evident, but it operates unhindered
because it is yield-oriented with regard to the expectations of
materiality.
294 Marin Dinu

Under the pressure of unidirectional ideas, the behavioural patterns

redefine their models. Frankly speaking, the gravitational law of the
materialist universe ties order to wealth, disregarding the distance
from the resources. The subtle force of the actional concordance is
the illusion. The construction of the economy respects the need for
reproducing the illusion by proclaiming wealth as the ideal. That is
why the projection is one of living through representatives.

Indirect determinism

“Looking at the cognitive attitude of parsimony,

culturally inculcated by operating on cognition with
Occam’s razor, there are visible only the direct effects of
a cause, or at most those of other collateral causes. The
indirect effects of an explicit cause are, however,
neglected.”

The paradigm of the organism, whose pliancy on the knowledge

model for complexity is much easier to understand, reveals
surprizing contents in determinism.
Together with other social sciences, psychology and anthropology
most of all, Economics has proceeded to applying step by step the
theory of determinism in order to expose the chain of causes which
would be able to justify as many of the effects as possible. Causal
linking has generally become a sort of cognitive reflex, a formula to
spontaneously be called upon by the common knowledge when
faced with complex situations.
The explanations which Economics traditionally provides for its
problems stem from this: the effect is the product of a cause or a
series of causes which must be identified in order to lay the
Editoriale 295

foundation for a rational behaviour. Macroeconomics came to the

forefront and had an impact on the economic strategies of any nature
due to its preoccupation with describing the inter-causality.
The causal mediations have turned out to be the proving grounds for
the cognitive performance of Economics.
It all became absolutely problematic when, in certain periods or in
special contexts which were usually defined as crises, there was an
agglomeration of unexpected effects, perceived as unintentional
results with distant, even unknown causes. The cognitive pattern of
the linked causes has been caught off-guard. What seemed to be a
formula of success to the progress of knowledge in Economics, the
explanation for a cause which has its own cause and the explanation
for the circular pattern of cause and effect, turned out to have
exhausted its virtues when faced with today’s crisis.
Of course, it’s not all about an infirmation per se of the method.
Somewhat unexpectedly the method needs a change of perspective
in its usage and a change in the philosophy which sustains it,
because the complexity cannot be understood through causal
linearity, be it shorter or longer. The causal hypostatization had to
untie what could be called nodes of causes – non-linearly arranged,
overlaid, under-stretched, transversal, with crisscrossed spatial
conditionings, weaving a web of influences which are not
exclusively direct. Meaning, simply put, that it had to become apt at
describing indirect causes, with determinism having been inevitably
proven multiple and the inter-conditioning no longer being explicit.
The explicative model of the causal linearity used to make the
immediate goal accessible, with punctual dimensions, while also
being efficient marking the guidelines of the short term and at
reaching the individually centred goals. The founding of the
explanation through the model of the indirect determinism reveals
the macroeconomic size of the projects built on the algorithm-based
long term, of the trans-sectorial strategies, of the plurivalent goals,
296 Marin Dinu

the economic goals, the social and inter-generational goals, in

functional contexts of a global type.
But what is truly provocative to the cognitive model of indirect
determinism is something different: the clarification of the indirect
effects of an explicit cause. The impact studies usually catalogue the
effects – for instance, the effects of a policy of political economics
according to the principle of proportional correlation. Looking at the
cognitive attitude of parsimony, culturally inculcated by operating
on cognition with Occam’s razor, there are visible only the direct
effects of a cause, or at most those of other collateral causes. The
indirect effects of an explicit cause are, however, neglected.
It would be fair to say that in fact the perception of the problem does
not exist. Only the agglomeration of the unexpected consequences
in light of the crisis has awakened the interest for seeking the
answers beyond the traditional formula of linear causality. The
phenomenology of the consequences of the crisis belongs essentially
to a radically different course in the manifestation of the causal
relationship, a course configured at the intersection between the
conceptualization of the discreet and the probable within the space
of uncertainty. The specific expression has been passed around in
the recent literature as metaphor of the black swan.
The univocal link between cause and effect is barely evident, or
discernible. The reality of the consequences emerges mostly through
non-linear causal paths, with the unfamiliar but contingent sense of
determinist chaos and of fractal geometry linkage.
The determinism of unexpected effects paints a logic of rational
filters which are inadequate to the traditional practice of truth
validation. The explosive content of this logic holds a purpose due
to the recognition of the inadequacy of the methods of practical
action to the solving of complex problems. Both the multitude of
unknown correlations between variables, and – especially – the
indirect self-propagating influences will usually be kept away from
being employed as operators into strategies. The incompleteness of
Editoriale 297

the conceptualization of complex processes is a truth which is

cognitively disconcerting and which makes any actional system
anonymous.
The model of knowledge has stayed within the same inferential
parameters employed by Euclidean geometry and by classical logic.
Any cause has, in the complex 1/1 scale reality, a multitude of direct
and indirect effects, which can be intermediated or not,
instantaneous or delayed, positive and negative, incremental and
recessive etc. The crises themselves can be defined as an
agglomeration of unexpected effects, indirect, intermediated, with a
recessive substantiation which is perverse by its persistency,
negative through its delay, de-synchronization and propagation.
The indirect effects of a theory, philosophy, strategy or economic
policy matter more than the direct, visible effects. The calculations
usually reflect only the direct, measurable effects, when in reality
their dimension could be dwarfed several times over by the volume
of the indirect effects, of contrary movement.
As such, the model of knowledge must be loaded with the
acquisitions of situational logic, which is sensitive to the dynamics
of multi-conditionings within the self-learning complex systems.
Their feedback manifestations which are trans-, supra- and infra-
relational – themselves with differentiated courses – highlight causal
nodes, not simple univocal causes. But they also highlight the
unexpected effects, with a critical mass in the planes or segments of
reality which are extremely different from the ones directly
influenced by a causal node.

Psychologized economicity
298 Marin Dinu

“What we are will in fact appear to us as a shadow,

while that which represents the human nature’s avatars in
the fight to understand its essence will take the form of
reality.”

Macroeconomics lingers ambiguously between the two limitations

of its epistemic condition: the psychological drive of the functions
and the politically filtered finality. The interval of these limitations
presents such a diversity of forms of explanation that a focused
object is attributed with often contradicting functions. It is a total
perversion of the primary elements of existence.
The solutions to the problems of wealth, from production to
distribution, are spread throughout the patchy field of theories and
visions. These establish the origins of economicity in the murkiness
of the psyche, which is built on materiality and which predestines
the result of the natural action generated by the need of subsistence
to the satisfaction of social expectations. What is essentially
objective, in the sense that it necessarily stems from the
concreteness of life (which is the building of the comfort of human
nature), will eventually come to be justified and to occur in a
different order, that of the ideal, defined through the spectrum of
living the dream in paradise.
Surely, no one asks (or almost no one, as there are a few demiurgical
demands here and there) for Economics to be responsible for the
triumphs and failures of the human nature. The delicate part is when
we try to bind the factual state of the economic reality to the
extreme forms of the irrational. The argument is somehow turned on
its head: wealth is the product of exuberance, while its loss is due to
the panic!
There is no doubt that the overthrow of determinism comes from a
predisposition towards mythical thinking, to which we exist in
accord because we are the earthly correspondent of our celestial
Editoriale 299

projections. Exuberance creates wealth in the same way we have

imagined Olympus to explain to us how we became its product,
while panic devours wealth just as we devour our illusions that we
could be immortal.
The fantasy wouldn’t be complete without exuberance and panic
pushing the swing of a cheeky god who takes the worries of our
existence into his invisible hand. The market increases and
decreases our economic power and our disposition towards wealth
in an implacable manner, according to the exuberance or the panic
which are made autonomous by our worldly intentions. What we are
will in fact appear to us as a shadow, while that which represents the
human nature’s avatars in the fight to understand its essence will
take the form of reality.
Things are even more convoluted with regards to human ambitions.
They are futile due to the excess of rational intentions, but also
possible because of the spirit of adventure. Assuming the risk or the
aversion to it creates the diversity of positions in a societal structure
born out of the fatality of natural order. What we have in this order
is sacred, what we don’t have individualizes us, just as the things
which we can do are being liberalized, while those we cannot do are
being regulated.
The functional relations between the randamental factors indicate
that effort is naturally distributed, but that the effect remains
discretionary. The balance cannot reach any sort of equilibrium, the
role of measurement being alternatively played by equity and by
efficiency. Equality tears down the order of value, polarization
demolishes the social lift. When one factor is cheap, the other
stimulates its own cholesterol until it has a heart attack.
A correction through the use of the specific difference of the
anthropical is out of discussion. Reason is drowned in the ocean of
faith which floats the ark of wealth. The mark of value is made out
of the trust that everything moves for prosperity. But if we all do the
same thing at the same time, the faith retreats to the pages of
300 Marin Dinu

manuals. The instinct of conservation digs out the social anomia and
the fear of hell bursts from the human nature.
The addition which completes the picture of liberty comes from the
size of the foam off the top of the pint, which defeats gravity, being
forbidden to fall no matter how many past failures it carries. The
failure belongs to people, not to their constructions. Government is
liable to pay because it bets on wealth instead of on exuberance or
panic. The market knows how to ask, the government must learn
how to give. If it does give, there’s only one option: to give ever
more.
With its determinants confiscated by psychology, economicity is left
with one choice: allying with politics. After all, being founded on
faith, the economicity adopts the goal of the will for power. The
religion of trust expands on the political correctness of the
equivalence between wealth and power. Governance is rationalized,
while democracy is sublimated.
In the new upside down context money becomes a purpose in itself,
ceasing to be the means for sustainable functionality of the action
dedicated to dynamically satisfy life’s needs. There’s a real money-
sphere established around the world, filtering principles and
producing norms for the general functioning of affairs. Money has
replaced space and time in the relativistic model of the corporatized
world.
The portrait of Economics, coloured with instincts and framed by
political preferences, inspires waves of passions which carry the
human being through all forms of feeling, giving him the sensation
of strength; that strength through which speculation absolves him of
work, profit saves him from mobility, virtuality satisfies his dreams,
pollution sends him towards the stars.
Oikononomia was born in Greece together with Oikoumene, the
stable World. Their symbols were the freedom of the public space
and the management of the private space. The modern economy has
Editoriale 301

transformed the Agora into the Market, making the market-society

possible. Its symbol: the consequence determines the cause.

Underdevelopment’s gravitation

“The energy necessary to escape the gravitational pull of

underdevelopment and to enter an evolutional trajectory
dependent on the gravitational pull of development is
unintelligible in economic terms.”

As it is shown by the global statistics, underdevelopment has a

stronger gravitational pull than development. There is no other
explanation for the constantly high ratio of the population finding
themselves bellow the line of income standards and quality of life
accepted as normal by the civilized world. The realm of poverty
absorbs, as if by force of gravity, the most part of the planet’s
inhabitants within its sphere of influence.
We have no genetic explanation, while geography is also
unconvincing in attempting an answer. History perpetuates myths.
Anthropology puts forth the founding folklore. Sociology doesn’t go
beyond measuring the surface.
Against general belief, the state of the world experiences shuffles in
the long term whose causal explanation is not all too clear. The rule
of change proves confusing within the framework of rationality,
while its ethical aspect marginally structures behaviours. In
consternation, fleeing from the norms seems to have been the
winner throughout history. Breaking ranks appears as an option,
which when emotionally accepted for bearing the risk of failure in
302 Marin Dinu

progressive contexts, often leads to the prize of an innovative

horizon.
Operations regulated by the global framework do not lead to the
same result that everyone expects. Addition and multiplication are
the methods of calculation which make sense for the conservation of
the power obtained by subtracting and dividing global wealth.
Cynicism is intrinsic to the system of calculation. People either use,
or are being used by the system. Except that some can create the
system, with the others being naturally a part of it.
The gravitational law of development operates for large masses or
for unleashed energies. The understanding of the positioning in the
development’s universe is proven to be a calculation problem in
which only the rule of will functions. The explanation is unbeatable
in terms of order. From a social point of view the configuration of
the world is unequal, while being utopian at the individual level,
with freewill being irrelevant to the law of large numbers.
What is certain is that the energy necessary to escape the
gravitational pull of underdevelopment and to enter an evolutional
trajectory dependent on the gravitational pull of development is
unintelligible in economic terms. Attempting to judge reality within
the framework of political perspectives will only lead to the
confusion of correctitude. Alterity in policy does not appear to strive
toward breaking the precepts of mainstream theory.
The group of the seven developed nations is the expression of the
state of segregation in the universe of wealth. Beyond the
materiality represented by the development of G7 there’s the
extended space which is specific to dark matter and energy, in
economic terms the Physics suggestion having the consistency of
poverty. We could say as such that dark matter and energy are being
deduced from the effects of the emergence of the countries which,
by joining G7, make up G20. Of course, the perception of the G13
differential is the critical interface of what is the much more
expansive G189 to the solidity of the developed nations group. The
Editoriale 303

Scruton-Fergusonian expression of the west and the rest, which does

not completely define the G7/G189 ratio, exhibits the segregationist
ethos of wealth and poverty in the structure of the world.
In geopolitical terms the mainstream theory proves to be the reverse
of its logical suggestions: the perverted vehicle of the status quo
conservation of societal structures. The reality is that the world
remains stratified, with development laid on the over enlarged
pedestal of underdevelopment. The Smithian idealism of the wealth
of nations did not displace – in a relativistic statistical way at least –
the all-encompassing reality of the wealth and poverty of nations, to
use the Landesian word of warning.
Built today on the neoliberal axioms of the Washington Consensus,
the leading vision generates development parsimoniously. In time
development occurred only where there had been non-liberal
behaviours and decisions. In the area where underdevelopment
needs to be overcome, the policies built on the main theory generate
slowdown effects in reaching the distinct development milestones.
The unexpected effects of the economic crisis reveal the fact that the
natural interactions in the human actional field trigger a virus
escaped from the laboratories of ideologies centred on the power of
wealth. The constitutive values of the modern world are thus
redefined in terms of prevalence, even though it’s rather a case of
dependency on a vertical of geopolitical arrangements. Justice is no
longer fulfilled as freedom, because progress and tolerance have
meaning only for power, as an equivalent of wealth. With
governance having become corporate, efficiency interrupts the
supply of equity.
Conceiving a development strategy in the context of neoliberal
constraints is not a theme of Economics, regardless of the amount of
inspiration and dedication put into its resolution. The present
structure of the world turns development into a geopolitical problem
of the global order. Development is today the number one political
304 Marin Dinu

issue whose solving must be achieved while acknowledging the

closest of encounters with the apocalypse.
In this context, the reality of the deepening disparities between the
developed and the developing nations which have adopted the vision
of the Washington Consensus is shown to be a source for the
collapse of peaceful coexistence.

The corrective austerity

“The worst unexpected consequences of evolution have

amassed in the area of an upturned utopia, in which the
social is being re-composed in economic terms.”

The model of the corporatist capitalist economy started to evolve

through excrescences which are mainly motivated by the thesis of
growing efficiencies. Generally, being built on extreme
quantitativism, possibly through speculatively stimulated economic
growth, this model is today in collapse. Its imprudent advancements
are brutally corrected by the reality, with today’s loss being several
times greater than yesterday’s winnings.
The most exaggerated form emanated by the corporatist capitalist
model was a pretence which stemmed from the defiance of the limits
within its functional structures, considered too big to fail. This
established the corporatist societal order, realized through the
subordination of all the constitutive elements of the societal system –
and primarily of the state – to the rules and functions of the
corporations.
The leading expression was decided by a change of prevalence in
the state-markets relationship: the games are made by the markets,
Editoriale 305

with the states being turned from payers of last resort into payers for
any situation.
At a superior level of understanding, the corporatist capitalism
represents that state of social reality in which the natural
relationships between the constitutive elements – from the types of
cause to the sets of effects, going through functional structures,
institutional arrangements and value markers – are being judged in
real terms and validated in terms of efficiency. The generic cognitive
form is that of a mechanism which, when set to the scale of the
societal universe, transforms values of all kinds – on the principle of
mechanical work – into money.
The constitutive path of the corporatist functionality has the features
of a tolerated experiment, but an out-of-control one. Equivocal
language favours tolerance, leading to the atrophy of the critical
spirit. The agglomeration of messianic terms into the public
discourse, through which prosperity re-kindles the illusion of
heaven, while political correctness normalizes the mental and
physical interdiction, leads to the opacity of understanding. Reality
is occurrent and it must be accepted as such. Thus, the inertia of
faith appears as a result of the passage of time, the vector through
which habit is transformed into a second nature.
The principal resource for the insinuation of the experiment was
certainly the ideological stimulation of the intolerance towards
control. The option for deregulation in the economy has favoured
the precepts of corporatist capitalism. Essentially, the sensitivities
towards keeping the conditions for the reproduction of the
efficiency-equity correlation have been dissolved. This means that
the lubricant which maintained non-critical levels in the friction
between the market mechanisms and the societal mechanisms has
been diminished.
The worst unexpected consequences of evolution have amassed in
the area of an upturned utopia, in which the social is being re-
composed in economic terms. The consistency of values which
306 Marin Dinu

structure behaviours is a function of the market. The determinants of

beliefs are being filtered by political correctness. Government
becomes economic governance, decision is technocratic, public
space is privatized.
The perfect breakthrough as a utopia of corporatist capitalism comes
from the disassociation of liberties from their causes, whose final
option is the un-determinist explanation for free will. This is where
social libertarianism draws its strength from, causing another turn of
the web of civilization towards prehistory. Forwards-backwards
appears as an action pattern resuscitated with the pretence of
imposing a new societal vision.
The economic reductionism of the corporatist philosophy achieves
with a single means all of the goals of the known and unknown
socializing experiments. The result itself is unique, with the
reappearance in modern history of the dark ages index for social
options. The dislodging of the alternative will now be insured by
law. The unexpected inversion in the forbidden contrary, even
though it contravenes the irreversibility of time, is the most
rebellious manifestation of reality: evolution by decline. The new
unique model will now be dissolved by the diversity through which
life perpetuates.
The unique pattern of behavioural constraints – presented as a
model of the globalisation built on communicational universality –
is, however, the deviant loop of a path of violence pouring from the
foundation of the natural rights of the winner.
Through this philosophy, the world shows its disposition to find its
end, even literally, in a Hobbesian apocalypse. The violence of the
opposing forces – which has greatly surpassed the ideological
adversity and the pacification through extermination, first at the
level of the verb and then at the level of the subject – exhibits the
essence of the corporatization of society.
Editoriale 307

The enlightenment of stability

“Economic stability, with financial stability at its

epicentre, is intelligible only in terms of development,
including when it is conceived according to the precepts
of the political philosophy of austerity.”

Treated as a depth problem of the financial market, financial

stability has valid solutions when financial flows exist to and from
the economic processes which are centred on exploiting the
resources in their diversity, while respecting the fundamental
correlations of economicity. In a financial market where only the
quasi-general circuit of bank financing resources makes the rule,
stability cannot be sustained. The rarity of capitalization resources,
including the classical savings, as well as the almost null stock
exchange capitalization, transform stability into an illusion and the
convergence potential into an impossibility.
Without the hope of sustaining long-term strategic objectives and of
being a consequence of development, financial stability in a lightly
structured, emergent and open economy is a challenge. The basis for
this truth is that, on the one side, financial stability settles after a
difficult, sometimes distorted transition, on the incomplete pillars of
social and economic stability, while on the other side general
stability is less probable and even inconsistent in terms of
underdevelopment.
Today a balancing is about to take place at the level of the
theoretical vision, as well as the level of the trial of practice. It is
signalled by the more precise targeting of solutions to the
complicated problems of exiting the crisis, especially after it became
a virulent economic crisis which threatens to degenerate into a
308 Marin Dinu

social crisis. But the sense sought by the analyses on its stability is,
surprisingly, a quite confusing challenge: is “equilibrium” being
favoured through decisions on the minimal slope of the development
curve, or are there stimulated the trends for recuperating the recoil
of the development stirred by the crisis? On principle, the analysis
has sense when economic stability is seen as the support for
permanently establishing the trends of social development, while
financial stability is seen as a consequence of economic stability.
As such, types of financial stability are yet to be defined according
to the slope-parameters of development or to the actual state of
configuration of the economy, from a development standpoint. By
dulling/deactivating the sources of development, as suggested by
the strategies of austerity, or by utilizing these sources sustainably,
with – naturally for an emergent country – milestones set for the
long term, the accurate image of these types of stability obscures the
success of the strategy for the functional integration of these
economies. The comparative analysis, using the global result
indicators and recognized as a usual method for the characterization
of the economy’s capacity – including the potential of the financial
system, offers scarce evidence that the finality of the stability
process is being insured.
The cruel reality is that for a long time from now on Central and
Eastern Europe will deplete its energies in the process of escaping
underdevelopment, and as such it will unavoidably face instability.
The levelling of the economic behaviour under the effect of
integration, especially through the voluntary acceptance of the
functional standards specific to the Euro zone, has jammed the
potential of the emergent post-planning economies of absorbing the
integration’s force of traction, a situation also prolonged by the
misfortune of some of adhering right at the time of the start of the
economic crisis, which has affected the integrated European
economy.
Editoriale 309

The key to the understanding is the truth that the recurring

instability under-layer is persistent in a post-communist emergent
economy and that breaking the knot of under-development problems
is a decisional and actional initiative postponed for far too long.
Among other things, it is worth taking into consideration the in-
depth documentation of the behaviour which denies capital structure
the ability to create savings for development investments, either
directly through investments which spur social and economic
development or indirectly, through taxable profitability which
sustains public investments. Documenting this behaviour must be
realized in an empirical manner, unaffected by the demands of some
ideologically over-expanded theories. To this come added the
consequences of the deepening rift between the strategy of
commercial banks, the majority of them owned by foreign capital,
which maintain their position through a non-combat in the area of
respecting the demands of prudentiality and through the answer
given to the problems of demand in conditions of aversion to credit-
risk.
Economic stability, with financial stability at its epicentre, is
intelligible only in terms of development, including when it is
conceived according to the precepts of the political philosophy of
austerity. We find ourselves at the inflection point in which
powering through the blockages in development demands the
conceptual interaction in the universe of stability. Here we must
rebuild the logical alignment between the monetary economy –
which was somewhat compelled by the mainstream to be autistic
with regard to development – and the real economy, crisscrossed by
the decremental trends of the natural factors of development.
This is how the apparent state of stability is, in fact, the
materialization of an involutionary effect – to the point of
assimilating the crisis – of the consequences which would stimulate
the virtuous circles of development. In order to change direction, the
economic fundamentals must be re-centred on the dynamical and
310 Marin Dinu

motivating meanings of wealth, especially with regard to the correct

sources: salaries and profit. It is in this context that we need to judge
the causal link between the relaxation of direct fiscality in the pre-
crisis period and the mid-crisis expansion of the indirect fiscality
(the Romanian case in which the 16% taxation of revenue led to the
24% taxation of consumption!).
Financial stability, from a structural point of view, was thus
established on top of the vicious circles of poverty. Proof of this is
the fact which must be carefully explained in order to be fully
understood: the sense of the financial flows almost exclusively
generates extra-system profitability (suggestively – exporting profits
and importing debt!), which complicates the budget problem in the
emergent post-communist economies.

After the transition

“Due to change having been approached from the point of

view of the winners-losers relationship, transformation as a
real process was not a reformation per se, but a dislocation
of the internal mechanisms for the relocation of the external
ones.”

The big transformation for the countries of Central and Eastern

Europe (CEE) persists as a problem for which there are no decided
solutions, and not only on the economical side. After almost two
Editoriale 311

and a half decades, the trajectory that was followed without

hesitation was proven to have a cumbersome finality. Thus, the
optimism for deliverance stood corrected, the traction power of the
system being proven profoundly asymmetrical in European terms.
Covering the arguments by their positioning comes less and less
from common sense, with the background noise of the ideological
confrontation being the one restarting to cover the nuances in the
configuration of public opinion. By the evolution of things it is hard
to tell what the result will be, as the invoking of freedom is
becoming much too abstract on the background of the sine die
postponement in recovering the gaps in development.
The fault line between the frenzy of freedom and the development
deficit cannot be covered much longer by the enthusiasm stimulated
by promises. With the simple judging of the previously and
currently used means being not – paradoxically for freedom – a
preoccupation exercised in the open, the risk of limiting the pool of
adherents to the employed model of change is being exacerbated.
The model might not have been completely adequate. Some less
than orthodox, yet growth generating examples of change,
strengthen the feeling of failure. In the CEE, where compliance to
the market system was done mechanically in the initial phase, in a
manner similar to changing the wheels on a Formula 1 car during a
mid-turn, was followed in a second phase by a covering of the
market flows, following the principle of communicating vessels.
Somewhat unexpectedly, yet unavoidable when the approach to
change was done according to a winners-losers type of relationship,
transformation as a real process was not a reformation per se, but a
dislocation of the internal structures for the relocation of the
external ones. Instead of the emergence of the market as the
regulating mechanism of the restructured economy, the market made
by the global actors was extended. The economic agents and the
social factors which acted as wealth generators by making
functional the indigenous wealth producing potential became at
312 Marin Dinu

most secondary in nature. The direct consequence was not the

eradication, but the change of direction of these dependencies.
At first the heroism of change was truly functional, but the result in
real life was a derailment from the track of development.
Modernity’s break towards maturity, which seemed to be the
promise of transition, was diminished by going through a new
experimental path in private property in which the costs of change
were fatally multiplied. Fixing the past has turned into a burdening
of the future under the guise of an insistent ethical motivation. In
fact, post-communist economies have become – by way of
politically induced de-capitalization – the new frontier of the
consolidated markets. Companies with special strategies for
expansion, many of them belonging to murky geostrategic projects,
set the rules of the game.
It is certain that for the CEE inhabitant the result at the 1/1 scale of
post-communist transition is too different from the expectations and
too insignificant to rekindle the motivation. For the critical mass,
whose function is gaining importance, the freeze-frame has become
the lucid method for evaluating successes and failures. And there
aren’t any signs that this is happening exclusively in order to reopen
the horizon which would resonate with a real project for returning to
the winning path of modernity. It is hard to dispel the belief that the
CEE inhabitant’s hopes are being abandoned anew in a grey area by
those who were the initial recipients of the drive for change.
The impression of failing the great transformation comes from
something impossible to understand in the Occident: the memory of
the experiment. The CEE countries have a common dependency to
the path, the emotion of violent change is instantly awakened, it
indistinctly blocks and moderates initiatives which were
insufficiently explained to be understood. The suspicion of
something else destroys rational debate. Communication is caught
between the excess of emotion and the mistrust of statements, even
the well-intended ones.
Editoriale 313

If we are to point out, in everything that surrounds us, the most

useful thing in traversing a world of doubt, then that is the habit of
rejecting the ideal. Doubt, raised to the level of state policy, is
specific to the communist detour towards which the CEE population
was pushed in the second half of the last century. In Central and
Eastern Europe, morality has only the form of the nicely shaped
word, rolling over the instinct of conservation. Double talk is
overimposed on hopes and needs. The former pertain to the
experiencing of the ideal states of mind, repressed after proven to be
deceitful, with the latter being the ingredient for the life which must
be lived under any conditions, at any price, as a survival-of-the-
species model.
The recent memory of the social experiment shapes attitudes,
behaviours and mentalities towards assimilating the crisis. The
resilience to shocks has become so great that everything is
borderline placed. Whether advancing or retreating from the project,
changing the direction of travel has an equal chance of yielding a
winner or a loser. Ending this draw of history is possible only by
synchronizing perspectives. The West and the Rest were alternatives
built on the logic of adversity! Why does it continue to be so after
the transition?

ianuarie-iunie 2014

Axial vacuum

“The reality of the social climate is marked by the tragic

feeling of the choice
for a permanent bifurcation, either towards a project
failed out of various reasons or towards the escape from
any project which is tied to the place or the time of a
nation.”
314 Marin Dinu

Historical changes are perceived as cultural turbulences, without

exception. Despite the interpretation of change mostly in economic
terms, as in the case of post-communist transition, what actually
occurs is the passage from one formula of social organization to
another. The focus in this case ought to be strictly on the values, as it
ultimately concerns the people’s concepts and way of living.
By and large, this change is one of societal ideal. Of course, we
aren’t facing a mechanical possibility, as a swift and simple
replacement of the leading image of behaviors is an illusion.
Changing the motivational target is an operation of psychological
extraction, which is ruled by complex rules, not obviously centered
on the palpable, material dimension.
Essentially, the transformation ought to have the determinants and
the consequences specific to the Axial Era, enabling it to be a new
spiritual origination of the world after the communist experiment. It
would then lead to an inappetence for any king of experiment, both
in the East and West, including for the type which defined the post-
communist episode and its neoliberal counterpoint. The top
difficulty of this watershed is the inadequate treatment of society
through the inhibition of its creative function, the societal
innovation.
The excessive use of economic arguments in trying to explain the
path of post-communist change cripples the truth and eliminates
meanings. Post-communist transition, like any other radical shift in
social organization, is either built on trans-economic needs, or it
becomes an experiment inflicted by violence. The adoption of the
post-communist project as a trajectory for the destiny of man is
focused on the standards of life, with an identity substrate for the
individual and thus with implications on the social climate which is
prepared to generate a new type of comfort. In the absence of a
climate favorable to the understanding of this, post-communist
transition becomes a simple dislocation of statuses, a violent method
Editoriale 315

of intervening in the expectations of people. The transition is

depleted of content, it contravenes the frameworks on which people
build their expectations of the way the world works.
The confusing fact is that the way things are arranged differs from
the model of progress assessment with an eye on future
development. The sense of perception is turned toward the past by
limiting the project of change to the economic issues, exclusively
focused on reconstituting a previous system – e.g. the system of
property. This limitation puts the cultural association for the change
in organization at odds with moving forwards toward the future.
Social creativity is inhibited, as well risk taking, the innovation of
means and resources, the fructification of initiative, the support for
progress, the emancipation of social involvement, developmental
growth, the frenzy of wealth, the spontaneity of do-goodery, the
fertility of the climate and individual productivity. Only imitation is
being stimulated as a behavioral norm.
The great error regarding the interpretation of post-communist
transition is the disregard for the social memory, the fact that the
main way in which the process of change is being perceived is as the
reestablishment of a state of fact that had been brutally dislodged.
The transition, as a retro-projection and not a projection, disturbs the
system of rules belonging to the reasoning which has been
inculcated with the modern cultural ideologies. When change is
expected as a solution for progress, but it takes place as a restoration
of the past century, an inhibitive cognitive force appears.
The substance of a dystopia from the pages of a history manual is
being installed in the intellect of the human universe which is
structured by the promise of the expected future. It is an upheaval of
feelings, sentiments and perceptions, a reboot of the generation-of-
sacrifice model, a rerouting of the expectations of progress into a
loop going around the future, as a solution for coming into the
normality of the time.
316 Marin Dinu

The social memory becomes in these conditions the source of the

anti-experiment. Resorting to distributing blame amplifies the
resistance. An avalanche of institutions to break the memory
strengthens the perception of transition as that of a social
experiment. The elite is culturally minor, operating exclusively in
the space of managerial accounting, and it doesn’t have the
comprehensive view of the deep fundamentals and of the extensive
horizon of the zeitgeist.
As a mental image of transition, the return to the past is doubly
black marked by the ruin of a project and by the West’s showcase
display. The reality of the social climate is marked by the tragic
feeling of the choice for a permanent bifurcation, either towards a
project failed out of various reasons or towards the escape from any
project which is tied to the place or the time of a nation. The
dominant trends in social behavior are given by social anomia –
with a minimalist limit given by the chronic experience of survival
and subsistence – on one side, and by emigration on the other. On
each trend the post-communist transition causes the dissolution of
the fundaments of society – as cultural sociologists say – and of
society as a nation, which is its fundamental identity.
The escape from communism – as the sense of post-communist
transition – takes place at a one-on-one scale, as a reality which
dissolves the social cohesion in trying to escape the societal
experiment. The part which chooses the solution of the past
reconstitutes the society of subsistence, while the other part chooses
a reinvention of identity to fit the Western showcase.
The description of post-communist transition in these terms has
larger cultural determinants, many of the originating from the
hegemony of the cultural model of the economical. The Marxist
aggression of the economical over the social, which motivated the
post-communist project, is rediscovered in the transition’s priming
pressure exerted by the materialist obsession of the neoliberal recipe
Editoriale 317

for change, which produces disengagement. In this case social

memory cannot be defeated.
Equating yesteryear’s consequences of change with those of
yesterday’s is experientially justified, the result being the dismissive
attitude toward reality and the adoption – today – of escape
solutions.

The consensus of the ideal

“Getting mired in materialism, adopting the accounting

approach to macroeconomics and to the mechanics of
voting in society are formulas through which today’s
elites disfigure realities and shut down horizons.”

Mankind goes through a period in which the problem of direction

touches on ignorance, and this is paradoxical when considering the
rational propensities of 21st century modernity. This can be
described as a breakdown in the interpreting mechanism of the
ineffable signals which structure the knowledge of the sensitive
world’s functioning. The creator of the order of things, which
insures the equilibrium of cohabitation, becomes increasingly
confused under the pressure of neurotic contexts. The universality
through societally engaged forces, with an emancipation effect
through democracy, is in a symptomatic way being substituted by
the crisis inducing hegemony of the structures of financial
speculation.
The personalized situation lies in the state of the elites, whose
leading function in configuring the winning evolution seems to have
disappeared. From being a source of inspiration and innovation to
the solutions to society’s problems, the elites now have visions
which complicate the problems. Getting mired in materialism,
318 Marin Dinu

adopting the accounting approach to macroeconomics and to the

mechanics of voting in society are formulas through which today’s
elites disfigure realities and shut down horizons. Among other
things, instead of the hoped-for openness after the exit from
communism and the redemption from the planned dystopia, a trial
ground for another experimental extreme was set up: that of the
equally violently alienating “divine market”.
In spiritual terms, the world goes through an acute crisis of the ideal.
The sequestration of creativity in fictitious spaces and the grouping
of expectations on the short time, together with the robotic
obsession for yield, cloud the mind with the void of dyslexia. The
description of the sense and of the trans-generational vehicles is
overturned by the cognitive dissonances in the public debate. There
is a preference for the emotional conclusions, with the ideas
remaining as artefacts of rational thinking. This reasoning is being
given up under the pretext of being to slow in a world where what
counts is speed, not the finishing point. The fork in the road is late to
appear, with the energies of the winning alternative being sapped by
the carnival of the closing path. Shock has become the nourishment
of existence.
The social nature goes into anomia due to the ideological
reductionisms motivated by schemes of abandoning discernment in
the face of the mechanics of the invisible hand. The typology of
separating the individual into consumable/human capital –
manipulable/voter sets the rule for the human perspective.
Practically, mankind undergoes an experiment in which the costs
destined for social cohesion are considered useless. From a
structural standpoint the society is the sum of individuals, while
functionally it becomes the expression of the instinct for closeness.
The distribution of chances to accessing resources is dependent on
the performance of the public space, while redistribution is linked to
the yield-generating behaviour of the individual.
Editoriale 319

History’s lessons are passed in the bluffing game of the world which
is assaulted by image. Time flows through the screen of existential
emotions which are explained through languages encrypted and
decrypted in an impressionist way. The world has little time for the
argument in the face of a life filmed through the lens of audience.
Reality stems from the fiction of the soap opera; it has the substance
of banality presented in violent colours. The supreme institution in
forging destinies turns out to be fashion.
The feeling that the position of man as the nervous centre of the
things which configure the path of progress is undermined by the
avalanche of irrational impositions. The economy of social life
eliminates the valuing options on which the cultural memory is
founded. Discernment is constructed in the field of referential
minimalism, where the consciousness of an alternative is atrophied.
The means have become more important than the ends, the
mechanisms gaining equilibrium irrespective of the consequences
on man. The market, and not man, became the measure of all things.
The sensation of a backward arrangement of reality is sustained by
the excessive division at the level of public communication. The
aggression on reality through projects meant to change the natural
order by overturning the norms of cohabitation, on the basis of
ideological justification, has in fact reached a critical level. Liberty
has become the badge used to cover the mystification of the equality
of chances. The economic biology of competition insures the
spectrum of possibilities in theory, the contingency being inevitably
monopolistic. The faces of reality belong to the illusion of the ethics
of geopolitical strategies, with the truth being expressed by a single
voice – the one of economic power.
Society is economically inhabited, democracy is electorally
occupied, the rule of law is covered by the texture of power. The
citizen loses identity, the relativism of values amplifies the
differences, the orientation becomes ambiguous, while forwards
means backward and the cardinal points – just like the planet’s
320 Marin Dinu

magnetic poles – are reversed together with the parallels and the
meridians.
This chaos seems to have a single cause: the lack of consensus on
what we are. The moving universe is intelligible if we give it a
sense. The consistency of society is given by its ideal of escaping
the inferno of materialism.

The methodological cat

“Economics understands action as having the

connotation of here and now,
the proof being that it excessively uses, for explicative
purposes, two limitations
of sense: space is seen as the place with a private
destination (through the cognitive dissonance of
methodological individualism), and time is seen as the
short term (through the dystopia of rational markets).”

The human condition finds itself under the influence of an

undefined, yet unitary group of factors. Economic analyses bypass
this cognitive difficulty by considering only a limited number of
factors. Usually, the influencing factors are identified in correlation
with the components of the human condition: labour, work and
action. Their enumeration varies both thematically and according to
the vision on the role of economic fundamentals. Because economic
theories are concurrent in the creation of the premises on which
political decisions are based, there isn’t any unanimously recognised
order of prevalence for the factors.
This manner of contextualization in the observation of an object of
study does not formally differ from the cognitive experience of other
sciences, where theories have alternative views. But in Economics it
Editoriale 321

is almost impossible for certainty to exist when looking at the

relevance of the factors taken into consideration. The credibility
game being played by the economic theories is the direct expression
of the preference for a hierarchy of factors; it is not an unravelling
of some implacable mechanisms of reality. In fact, all that is weaved
around the human condition – which includes its efficiency
component – has the consistency of a vortex of influences. The
deciphering of its mechanism is still to bring clarity, when
Economics chooses to follow only a part of it, without the certainty
of having chosen the right one. This brings to light the limitation of
economic cognition in the observation of only certain trends –
which can prove episodic, happenstance, partial, spatially and
temporarily diversified – which are the unrepeatable cases and not
the perpetual regularities.
The real challenge that Economics must face is to explain the
economic performance by capturing all of the factors into a
coherent explicative formula. Resorting to the method of the
prime factor in explaining the creation of wealth, accredited with
cognitive virtues, proved inefficient most of the time: the
differentiation of economic theories according to the preference
for the prime factor did not guarantee the necessary increase in
knowledge. Their explicative models – particularly those of the
theories which are interested in the macroeconomic perspective –
did not reach complementarity, but instead even forwarded mutually
exclusive solutions. The truth is that the problem on which such a
theory is focused does not have the necessary grounding demanded
by the method of positive economics, but is constructed in a
normative way, representing most of the time an ideological
projection on the economic reality.
It is probably for this reason that the appeal to evidence mattered in
economic thinking. What is seen and felt directly by the agent or the
observer counted as a makeshift legitimacy of the theoretical
approach, especially after the thematic beliefs or the conceptual
322 Marin Dinu

affiliations. In a paradoxical way, the science of rationality in

meeting the material needs – as Economics strives to be – bet on
intuition in prescribing the recipe for success. In many ways, the
theories choose to present recipes which include the use of the
player’s flair for winning a bluff, by resorting to any means –
including those immoral or illegal – in exploiting opportunity. In a
somewhat natural way, Economics has limited itself to the condition
of a science for prescribing personalized recipes, which means that
it does exactly what it claims not to: treating individual patients with
different symptoms, instead of treating diseases, as phenomena with
universal patterns. The prime factor, which is considered as the
cause of the disease and represents the target of the treatment, is
individually relevant.
This manner of configuring the cognitive structure of Economics
leads to time being defined as Horace’s “seize the day!”. Economics
understands action as having the connotation of here and now, the
proof being that it excessively uses, for explicative purposes, two
limitations of sense: space is seen as the place with a private
destination (through the cognitive dissonance of methodological
individualism), and time is seen as the short term (through the
dystopia of rational markets). In between these maximized
contractions of intentions and randamental consequences, the living
reality does not fit: the neurotic fixation on profit completely
ignores the context. With the exception of the factor which is
considered prime, the others which hold a causal or correlative role
are being forced by the method employed to enter the black hole of
ceteris paribus.
The exclusion of influences resembles the behavioural model of
faith, with the economic knowledge abusing the reference to
feelings based on trust and to expectations based on illusions.
Economics admits in its epistemic substance the paradox of
religious behaviour, as an operational meddling in configuring the
context of wealth creation. The most accessible equilibrium in the
Editoriale 323

universe of individual motivation is represented by the faith the

divinity’s power to solve everything. With this manner of
understanding, problems tend to solve themselves, everything is
simplified by the fact that they depend on the unique and
unavoidable miracle of faith. On this path of surrenders and
assimilations the Credo came to be the stone in the alchemy of
money and credit. Even methods like the targeting of inflation, or
theories such as the one of rational choice, are built on the
assumption of faith. Formulas for inducing faith have proliferated, as
in the case of explaining the development function attributed to
foreign portfolio investments or the effect of economic growth
generated by stock market speculation.
Economics has constantly ignored the suggestion by other sciences
to take into account elements from beyond the rational method of
bigoted parsimony. Mathematics employed excursions outside the
intellectual model established by Kant, accepting the
counterintuitive determinist chaos in the understanding of complex
systems, thus closing any breach for the insinuation of faith on the
territory of reason. Quantum-level Physics has done the same when
it accepted indeterminism and ubiquity as epistemic principles.
Geometry broke through the artificiality of ideal forms by analysing
non-Euclidian spaces or the rules of fractal reality. The structure of
the universe has been reread within the methodological meanings of
the anthropic principle, nuancing the mechanicistic perspective until
the cosmic canvas could include the function of the one explaining
it. All this epistemic boldness was a bet on the recharging of the
particular meanings in the framework of the whole, of the totality. It
was the only formula for insuring the validity of any theory, its
concordance with complex reality.
Economics was predisposed to make an abstraction of the fixing of
the human condition in the ineffable complex of the human nature.
All the other functions of the individual human as a social being
have been dissolved by the methodological isolation of the contents
324 Marin Dinu

of labour, work and action and by reducing each of their meanings

to a single element in order to enable the maximization of the yield
function. On the other hand, in order for them to be efficient, the
interstices of the actional complex are lubricated with the mass
expectation for winning, apocalyptically possible through irrational
exuberance.
Economics can escape this cognitive tight spot by returning to the
Smithian sensibility with which it was born: that of seeing the
totality, including thus the individual, in a fundamentally – and
therefore unitary – anthropic perspective, with all the influences,
with precise calculations and relevant approximations, with reason
and sentiments. The existence of the parts of the whole must be
understood as a functional unit, where the whole is represented by
the lucrative mosaic of the human condition, contextualized in the
pulsating nebula of human nature. The non-human universe of homo
economicus, in which human nature gets expelled to the ceteris
paribus desert, must remain – just like Schrodinger’s cat – just a
mental experiment.

Reversed triads

“The upward trend suggested by the conceptualization of

desires generates, paradoxically, the lower rung material
precariousness. Meanwhile, the materialization of desires
is possible, in an equally paradoxical way, only through
the inflation of beliefs.”

The most challenging problems of consistency in Economics are the

ones relating to intuitiveness. Economic reality can be intuited by
excessively – and somewhat primordially – resorting to the
Editoriale 325

intermediary cognitive forms of mechanical physics. A testament to

this is the invasion of terms such as mechanism, force, energy,
dynamics, system, equilibrium, potential and propagation.
The conceptual baseline of Economics originates in the transfers of
terminology from the science which has directly fuelled the first
industrial revolution. Beyond that, following the theoretical
breakthroughs in Biology – by way of Darwinian evolutionism, and
of sociology – through Spenglerian evolutionism, Economics
acquired nuances of its own cognitive representations.
Understandably for the academic view on the pace of knowledge,
Economics profited from the gains of other sciences in order to
fortify its explicative function. Except that the massive imports of
conceptual representations from the better situated sciences on the
scale of cognitive performances have complicated its educational
function on the public perception of its standalone conceptual
architecture. The main effect of this was the appearance in the social
consciousness of a demotion of the epistemic individuality of
Economics’ conceptual body of representations. The weak
distinctiveness in the armoury of formulas employed in the intuitive
process of Economics has hidden, under a thick layer of borrowed
concepts, Economics’ specific cognitive structure.
It is obvious that this fact has reduced to the extreme the adequacy
of knowledge to the logic of economic evolution. Among other
things, for instance, the basic defining elements of economic reality
have become blurred; a fact of a subjective nature, human behaviour
has been usually dissolved into expressions of materialist
determinism. The epistemic arc of Economics was thus unhelpful to
the understanding of the universe of meaning of the humane, as it
was constrained to an actional synthesis generated in the tensional
spectrum between two imponderable values: desires and beliefs.
This is how, for centuries, Economics has resorted to perpetuating
its inadequate vision on reality, with economic education promoting
326 Marin Dinu

the perceptive and intuitive alignments brought from other forms of

knowledge and other ontological states.
The key to rearranging the constitutive parts in the natural position
is to remove from Economics the layer of cognitive habits, which
covers the paths of conceptualization defined by desires and beliefs.
One extraordinary fact which must be noted is that desires, as a
structuring force of economic reality, paint a picture of materiality,
while beliefs substantiate desires through a formula worthy of
alchemy, achieving the transmutation of spiritual elements into
material elements. Through this unnaturally moving vortex, the
opposing limits suggested by the functional duality between desires
and beliefs - the cognitive asymptotes to the order of materiality and
that of spirituality – have been reincorporated into Economics’
intuitive body of representations.
From the category of the conceptual ordering of desires we have
profit, wealth, fortune, win, success, added value, while from the
category of beliefs there’s an honourable place for money, credit,
representations of the possible, visions of wonder, materializations
of the trust that it happens for something to occur as a result of the
cause without a cause. Out of this epistemic lair come expectations,
hopes, illusions, exuberances, panics, motivations, satisfaction,
notoriety, authority.
Conceptualizing desires into categories can resort to simple and
intuitive forms, whereas the categorical conceptualization of beliefs
is diffused and confused, somewhat harder to fit into the guidelines
of rational thinking. Not at all accidental, the symbolism and
ritualization of a theological nature are accessories of the explicative
constructions of the monetary economy.
The precarious unravelling of the weaving between the two
universes of Economics impedes on the understanding of the
formulas with which reality can be intuited. Centring the
understanding of the essence of the economy on desires is a power
so great that the real foundations which give purpose to the concepts
Editoriale 327

are simply being excluded. The conceptual order of desires arrests

knowledge and makes it unilateral, hindering the choice of efficient
solutions.
Among many other distortions, this epistemic sequestration turns the
targeting of material performances into a reversed image to the
intuitive representation of success, for instance. The upward trend of
material success, tonic in the material order of desires, obscures the
understanding of the sense of reality – its non-systemic
configuration on the principle of exclusion. The glorious expression
of the typical upward trend of success can be found in the global
statistics and its conclusive form “85 billionaires own half of the
world’s fortune”. By formulating the economic problem in the
binary terms of individual–society, the solution aligns with the
downward sense of reality, while a falsely ascending trend is
suggested to reason; the relevant informative content of the
conclusive form above targets poverty, not wealth, as the centre
point of the reasoning and, thus, of economic cognition.
Deciphering the lower triad of individual–society–poverty is the true
rational challenge of Economics. The upper triad, suggested by the
ascendance of the individual – society – virtual (money, credit, trust)
relationship, is represented just as deceivingly as a conclusive form
by recent analyses as “the volume of currency transactions is 14
times greater than the global GDP”.
The upward trend of the conceptualization of desires generates,
paradoxically, the lower rung material precariousness. Meanwhile,
the materialization of desires is possible, in an equally paradoxical
way, only through the inflation of beliefs.
The inversion of senses between the two triads, which can be
intuited from the conclusive expressions mentioned above, reveals
the epistemic inconsistencies of Economics. The golden key
allowing the return to normality is the conceptual reconstruction
using the intuitive formulas sourced from another – eminently
rational – relationship: the one between means and ends, instead of
328 Marin Dinu

the one between desires and beliefs. The correct positioning of

terms, in alignment with the means and the ends, certainly demands
that the transformation of means (which are derivatives of desires)
into ends should be avoided, so as not to reverse the explicative
triads.
A better definition of the ends in the economy will become possible
through this conceptual reconstruction. The ends will now bear the
meanings of the concepts whose intuitive sense stems from the
critical mass of the positive facts which insure the intension of the
purpose of life: development, wealth, comfort etc.

The methodological predicament

“For the space of economic rationality to function, all
individuals must do different things at different times, as
must do all the markets and all the economies.”

The differentiation of goals and intentions constitutes the basis of

economicity. As such, the strong argument which turns
methodological individualism into a principle supports the context
of the double differentiation on intentions and on goals. Without this
differentiation the meaning of the term “individual” becomes a non-
sense. Furthermore, the free choice of objectives and of the means
for reaching them is the only formula in which individual interest is
treated in a non-conflictual manner, as long as free choice is
independent in space and time and not treated as part of a group.
However, despite the pretence of universal consistency, the level of
discrete diversity – as an expression of the principle of
methodological individualism – adds in part to the economic
phenomenology. The level which explicitly certifies the functioning
of the principle is the microeconomic one. Only at this level the
principle operates with a discrete nature; here the parts matter from
Editoriale 329

an actional standpoint because they are the ones creating the rules.
The macroeconomic level is configured as a trans-individual reality
– a sort of organically fused diversity. At the level the economicity
is validated through a reality of a complex consistency, where the
whole commands the prevalent functions.
The discrete and discretionary cellular behaviour from the
microeconomic level (the result of the gnoseological super-focusing
on the individual) cannot realize an inversion towards the organic,
complex and cooperative behaviour of the macroeconomic level. At
this top level the cognitive relevance of the principle of
methodological individualism is dissolved. At the macro level lays
the complexity, which is structured on the different principle of
methodological sociality. This principle provides cognition with the
argumentative platform for describing the sense of the complex
reality. It does this by highlighting the spatial and temporal co-
relations, the weave of social context and the inter-subjective basis
of the human nature. Starting from this methodological principle,
Macroeconomics deciphers the interaction between the various
intentions and individual objectives.
A fixation with an extra-scientific cause refuses this principle’s right
of citizenship. Thus, Macroeconomics is asked to remain a vassal to
the empire of Microeconomy’s specific determinism. The direct
consequence of this is the cancelling of the normative, cooperative
and distributive functions specific to this side of economic reality.
Thus, focusing the analyses on the flavour of individualism with
excluding functions paints Macroeconomics as the sum of
microeconomic phenomena. The whole is being mechanically
conceived as a sum of parts.
In fact, Macroeconomics is a whole catalysed by the social
substance of the human individual, by the economic values of
intersubjectivity. The reality of the macroeconomic whole exceeds
the addition of the functional components, as it has functions which
are not only complex, but also completely different in their finality.
330 Marin Dinu

The cohesion of the whole enforces the preservation of the

relationships of prevalence and pre-eminence over everything which
justifies the performance of the parts. For instance, the
macroeconomic dimension of competitiveness sees microeconomic
competition as one of its elements and it will never limit itself to
that level. The potential of the economy is a problem formulated in
social terms, and its solutions eminently pertain to the nature of
consensualized – and thus socialized – discernment.
When changing the horizon and the altitude of the analysis,
Economics must avoid methodological inconsistency. This
epistemic imperative has been deposited in a rarely encountered
principle: what is valid at the microeconomic level is invalid at the
macroeconomic level. When it comes to behaviours, inconsistency
is evident: for the space of economic rationality to function, all
individuals must do different things at different times, as must do all
the markets and all the economies.
The paradoxical mechanics of configuring the goals and intentions
reveals the epistemological inconsistency of the explicative model
of Economics. It may be that the exit from this conundrum could be
achieved by understanding the complete fracture in the sense of
goals and intentions, suggested by the substantiation of the
complexity and of the differentiation on micro and macroeconomic
levels. There is a contention of intentions and a dispersion of goals
at the micro level, while ate the macro level intentions concentrate
and goals integrate. The principle of methodological individualism
explains the functional diversity of economic nature, while the
principle of methodological sociality explains the diversity of
actional contexts which are incorporated into the human nature.
The concordant states of intentions and goals are opposites which
exceed the functionality; they are abnormal and become extreme
anomalies. They are intelligible only in terms of human nature.
Cumulatively, in a macroeconomic sense, they take the form of
irrational exuberance, while in a microeconomic differential sense
Editoriale 331

they signify panic. The anomalies on both sides aggressively cancel

out the state of economic rationality, by exaggerating the intentions
at the macroeconomic level and by failing the goals at the
microeconomic level.
The behavioural limits given by irrational exuberance and by panic
expose the truth that human nature is the context which substantiates
economic nature. The two methodological principles are not
replaceable but with the risk of altering cognition. They share part-
to-whole relationships of explicative complementarity. Configuring
the domains of human existence in contexts limited by the rule of
the epistemological arrow which travels from the simple to the
complex is a vision which is also valid for the principial
microeconomy-macroeconomy coupling, which is in fact the
coupling between the individual and the social.

The natural regulator

“Money has complicated the economic way of thinking

and has changed the rational oversight over the material
order.”

Economics emerged as a method for establishing rational cognition

in the exploitation of the opportunities found in the material order.
The most significant aspect is that it hasn’t insisted much on
deciphering the natural manifestations of this order: the most
prominent innovations of Economics were of an artificial nature.
Among these innovations, the most important role is played by
money. Fatally, money has complicated the economic way of
thinking and has changed the rational oversight over the material
order. It has generated the operational structures which have
favoured the abandonment of the drive to understand the
332 Marin Dinu

consequences of utilizing to the limit the determinants of the natural

material order. At the same time, the artificial order built on the
structure of money has radically shifted the sense of the human
action, which would now destroy the substance of the natural order
for the purpose of sustaining performance in the artificial order.
The first consequence was that the market, as a regulator of the
economic action, got to be viewed exclusively in monetary terms.
For the elements of the natural order of the human action – such as
offer and demand – the economic space of reasoning has an
artificially structured regulator. It is as if the path of the vital sap
from the roots of a tree to its fruits would pass through a plastic
pipe, instead of through a natural trunk.
When described in monetary terms, the demand is not only alienated
from its substance of the natural order (which is that of subsistence,
or generally that of comfort), but it is severed from its cause and its
vital functions. Its generic impulse comes from a will to make it
unconditioned by life. Without being linked to life, with the state of
grace in the natural, the human action tends to break away from its
natural determinants. The functions of demand serve an illusion, the
one of possibilities multiplied without limit by the expansion of the
artificial offer. In these conditions, the mechanism as a regulator of
economic action functions in a non-deterministic way.
Without any natural limitations, the game of offer and demand is
practically no longer structured on the space of economic rationality.
It is no fluke that it is now a rule for the production of added value
to take place outside the intrinsic circuits of economic rationality.
The underground economy, rent seeking, virtual money, the black
market, the dual banking system etc. are all responsible for the most
profitable part of the global economy. These are the exclusive
configurators of the global order, concentrating wealth, generating
debt and maximizing the risk of social polarization.
What was meant to be a regulating mechanism in rational terms,
turned out to be a functional one in irrational terms. As such it is not
Editoriale 333

the calculation which sets the path of the human action, but the
manifestation of the psyche with regard to expectations, beliefs,
sentiments and illusions. From here onwards it was easy for the
irrational exuberance to become the source of profit, for notoriety to
explain performance, for the stimulation of trust to create mass-
choice and for the ritualization of decision making to anchor the
finality.
Economics plays the role of the magic of the artificial, overturning
the economic way of thinking. The regulating mechanism is
composed of elements which sit contrary to the logic of the space of
economic rationality.
The most puzzling thing is that Economics does not recognize that
the sense of its cognition is given by the source of the randamental
human action, by the man already driven by the vagaries of life to
satisfy the needs pertaining to the natural order. It resembles a
neurotic situation. The determinants of rational action should not
have to confront and to be moderated by elements belonging to
another order, because they essentially belong to the human nature,
to the natural order specific to the species. The structuring of the
space of economic rationality has a regulator which eminently
originates in the human nature. The economic way of thinking
settles around an element of the human nature. This natural
regulator lends a normal sense to the human action, it institutes the
rules for the logic of this action. This regulator is the common sense.
Centring the randamental human action on common sense
constitutes the only possibility for human action to remain within
the perimeter of the natural material order. Any other elements
destined to become the object of human action, like the ones meant
for intermediating needs such as money, would keep their status as
means, as working instruments. They will also not become means in
themselves, replacements for the elements of the natural order, of
life.
334 Marin Dinu

The randamental human action can only reach the goals

encapsulated in the human nature with the help of the means of the
natural material order. The measure of the randamental human
action is the measure of the human nature, which is the common
sense. Otherwise everything would sit outside the natural material
order and an empire of the self-sufficient artificial would be built, an
empire would be contrary to the only authority which institutes and
certifies the logic of the human action: life.
It has been said since ancient times that man is the measure of all
things, either good or bad. The measure of human nature, for all it
has which is either good or band, is the common sense. It is the
centre around which gravitates everything pertaining to the human
nature. Reality is configured according to its essentially human
nature. Human action, which is started by the rational impulse of the
human nature, is recognized as economic action. This one is not
radically different in its determinants from the consequence of the
will for doing, which is specific to the human nature. The economic
state of rationality is itself a natural consequence of the regulator of
the human action, which is the common sense. Thus, everything
would belong the magical and rationality would be extra-human.
The multi-stratified currency sphere of today eclipses the light
necessary for the finality of the randamental human action and it
turns the planet of human nature into a desert of speculation. Under
the thick cover of the currency sphere, the human nature manifests
unnatural behavioural tendencies; it accepts extreme consequences
or turns the universe of its feelings into robotic mechanisms. Taking
the human nature out of the control of the artificial, its regeneration
and the re-founding of the natural order demand the use of a natural
regulator. Common sense is the only solution. The rest was proven
nothing but delusion.
Editoriale 335