8.4. Căsătoria
5. Divorţul
Spre deosebire de căsătorie, divorţul presupune despărţirea a două persoane care
au statusul de soţi. Acest fenomen social a cunoscut o creştere semnificativă în secolul al
XX-lea, ţara cu cea mai mare rată a divorţurilor din lume fiind în mod aparent
paradoxal S.U.A. şi aceasta în ciuda faptului că în societatea americană familia este
privită ca o valoare în sine. De altfel, acest lucru se poate observa şi în rata foarte mare a
căsătoriilor; peste 90% dintre americani au fost căsătoriţi cel puţin o dată până în pragul
vârstei de 45 de ani. Se pare însă că o rată mare a căsătoriilor aduce însă cu sine şi o rată
crescută a divorţurilor, în anul 2008 numărul divorţurilor ajungând la aproape 40% din
totalul căsătoriilor. Spre comparaţie, această rată a divorţurilor este cu jumătate mai
mare decât în ţări precum Japonia sau Canada şi de aproape şapte ori mai mare decât în
Italia. Trebuie totuşi subliniat un alt fenomen specific modului de viaţă american
contemporan: peste 60% dintre persoanele care divorţează nu rămân singure, ci se
recăsătoresc. Cauzele principale ale frecvenţei ridicate a fenomenului divorţului sunt
următoarele (Macionis 2005):
- accentul pus pe individualism. Fiecare persoană este interesată să-şi găsească
fericirea într-o strânsă legătură cu propria persoană şi nu alături de ceilalţi. De altfel,
membrii unei familii petrec din ce în ce mai puţin timp împreună, fiecare fiind interesat
doar de propria persoană.
- dispariţia sentimentului iubirii. Fiind o societate care mizează intens pe
iubirea considerată a fi „romantică”, relaţia dintre parteneri se diluează o dată cu
dispariţia pasiunii sexuale. Foarte mulţi oameni apelează la divorţ deoarece doresc să se
implice în relaţii de natură erotică cu alţi parteneri.
- femeile nu mai sunt strict dependente de bărbaţi. În S.U.A., în prima jumătate
a secolului al XX-lea, marea majoritate a femeilor căsătorite nu aveau locuri de muncă,
petrecându-şi timpul exclusiv în cadrul familiei, având grijă în principal de educaţia
copiilor şi de treburile gospodăriei. Singur bărbatul era acela care avea ca sarcină
deţinerea unui job şi deci realizarea de venituri băneşti. Această situaţie s-a schimbat
însă radical în ultimele decenii ale secolului trecut, fapt care a determinat o
independenţă de natură financiară a femeii. Astfel, a devenit mult mai uşor pentru o
femeie să încheie o căsnicie unde se simţea nefericită.
- viaţa casnică este caracterizată de stres. Deoarece ambii parteneri petrec o mare
parte din timp la locul de muncă, energia şi din timpul acestora se consumă tot mai
mult în afara vieţii familiale. Creşterea copiilor poate deveni o sarcină foarte dificilă în
multe cazuri; din acest punct de vedere, se constată că apariţia unui copil poate să aibă
efecte foarte diferite de la o familie la alta: el poate să stabilizeze viaţa din unele căsnicii,
în timp ce în altele generează neînţelegeri şi conflicte între părinţi, ce se finalizează
adesea prin divorţ.
- divorţul a devenit un fenomen social acceptat, care nu mai atrage
dezaprobarea celorlalţi. În prima jumătate a secolului trecut, divorţul era privit ca fiind
ceva esenţialmente rău, iar cei care apelau la această formă de despărţire cu caracter
oficial evident se confruntau frecvent cu o reacţie de dezavuare, chiar stigmatizare din
partea celorlalţi membri ai comunităţii în care trăiau. Fără-ndoială, această reacţie
virulentă de respingere a divorţului, dublată de blamarea soţilor care divorţează, cu
precădere a soţiei, are la bază o credinţă de ordin religios. Şi totuşi, realitatea vieţii de
femilie se dovedeşte mai puternică decât dogmele religioase; în prezent,
rudele/prietenii/cunoştinţele etc. pot avea rolul de a-i încuraja pe soţi în vederea
începerii procedurilor de divorţ.
- simplificarea procedurilor legale de divorţ. În trecut, pentru a putea declanşa
un proces de divorţ, era nevoie să se probeze existenţa unor comportamente de tipul
adulterului sau violenţei domestice. Această situaţie s-a schimbat, însă, în ziua de azi o
căsnicie se poate dizolva prin simpla voinţă a soţilor.
În ceea ce priveşte categoriile de persoane care apelează cel mai frecvent la
divorţ, se constată faptul că tipul de căsătorie cel mai expus la divorţ este acela în care
soţii au vârste foarte tinere, iar căsătoria a survenit după o perioadă foarte scurtă în care
cei doi au trăit după regulile unui cuplu necăsătorit. În asemenea circumstanţe, atât
lipsa unei maturităţi de ordin emoţional, cât şi frecventa lipsă a banilor se pot dovedi
decisive în ceea ce priveşte despărţirea dintre cei doi. O altă situaţie a cărei frecvenţă
este de asemenea mare se referă la apariţia neaşteptată a unui copil, cu precădere în
situaţiile în care faptul că soţia a rămas însărcinată îl ia pe nepregătite pe soţ, iar aceasta,
în ciuda protestelor şi chiar a ameninţărilor soţului, nu se lasă convinsă să apeleze la
avort, ci este foarte determinată în a-şi păstra copilul. De asemenea, unele studii
realizate de sociologi au arătat faptul că foarte multe persoane ce proveneau din familii
cu părinţi divorţaţi au recurs la rândul lor la divorţ. În acest caz, se petrece un fenomen
specific sociologic şi anume efectul de modelare al rolului; cei care au părinţi divorţaţi
trec, la rândul lor, prin experienţa divorţului. Divorţul mai este întâlnit şi în cazurile în
care ambii soţi au cariere de succes, ceea ce presupune şi venituri pe măsură şi un tip de
interes alocat cu precădere propriei persoane, ceea ce poate să diminueze sentimentul
legăturii faţă de celălalt.
Indiferent însă de vârsta, categoria socială sau profesională, religia sau societatea
în care trăiesc cei doi soţi care urmează să se despartă, divorţul este cel mai des privit ca
o experienţă dezagreabilă, fiind o adevărată traumă emoţională pentru copiii ai căror
părinţi s-au decis să pună capăt relaţiei dintre ei. În ciuda faptului că unii cercetători au
arătat consecinţele pozitive pe care divorţul le poate avea atât asupra părinţilor, cât şi
asupra copiilor, în speţă faptul că el pune capăt unei vieţi plină de certuri şi/sau de
violenţă, totuşi efectele sale asupra psihicului copiilor pot fi extrem de dureroase. În
acest sens, una dintre consecinţele cele mai puternice are în vedere autoculpabilizarea
copilului, convingerea acestuia că el este de vină pentru divorţul dintre părinţii săi.
Concluzionând, se poate observa că, în multe situaţii, copiii care provin din părinţi
divorţaţi au probleme serioase de comportament şi de integrare/adaptare.