Metodologia cercetării sociale (subiecte)

1. Cunoașterea comună: presupune utilizarea cunoștințelor dobândite anterior, transmise cu ajutorul

limbajului natural de la o generație la alta în procesul socializării.
2. Limitele cunoașterii comune: enculturația, transmiterea culturii de la o generație la alta, are efecte
limitative asupra cunoașterii.
După Petru Iluț, principalele limite ale simțului comun sunt subiectivitatea, suprageneralizarea, confundarea
legăturilor aparente cu cele reale, lipsa preciziei, încrederea în falsul consens și neluarea în considerație a
efectului încadrării.
3. Virtuțile cunoașterii comune: 1) este adecvată nivelului „mezo” al existenței, care nu impune aparate și
instalații speciale spre a fi cunoscut; 2) este facilitată de familiaritatea cu obiectul cunoașterii; 3) beneficiază
de strategii cognitive complexe, flexibile, subtile; 4) utilizează strategii de cunoaștere asemănătoare celor
utilizate de savanți; 5) nefiind omogenă, ci puternic stratificată, cunoașterea comună, în cazul persoanelor cu
multă experiență, se apropie adesea de adevăr.
4. Raportul dintre cunoașterea comună și cea științifică: cercetarea științifică conduce la reunirea
fenomenlor pe care simțul comun le separă și la separarea fenomenelor pe care cunoașterea spontană nu le
diferențiază. Știința oferă o cunoaștere ce depășește performanțele simțului comun. Relația dintre cele două
tipuri de cunoaștere este dialectică, de negare și de preluare, implicând „ruptura”, dar și „continuitatea”.
5. Cunoașterea științifică: metodă științifică asigură desubiectivizarea cunoașterii, oferindu-se o imagine
despre lumea înconjurătoarea așa cum este ea în realitate și nu așa cum îi apare unui individ la nivel simțului
comunc. Modul științific reprezintă astăzi principala cale de cunoaștere a comportamentelor individuale și de
grup, a faptelor, a fenomenelor și proceselor sociale. James Vander Zanden consideră că enunțurile
fundamentale pe care se bazează cunoașterea științifică sunt: a) lumea înconjurătoare există independent de
observația noastră, nu este creată de simțurile noastre (principiul realismului); b) relațiile din lumea
înconjurătoare sunt organizate în termeni de cauză-efect (principiul determinismului); c) lumea
înconjurătoare poate fi cunoscută prin observații obiective (principiul cognoscibilității).
6. Cum definim măsurarea? N.R. Campbell: prin măsurare se înțelege „procesul de atribuire de numere
calităților reprezentate”. Măsurarea presupune un sistem de numere și anumite reguli de atribuire a
numerelor pentru obiecte. Măsurarea este o relație ce se stabiliște între domeniul obiectelor și domeniul
numerelor.
7. Tipuri de măsurare: În literatura de specialitate este larg acceptată ideea existenței unui număr de patru
niveluri de măsurare: nominal, ordinal, de interval și de raport. Enumerarea nivelurilor reflectă gradul de
precizie în ordine crescătoare, de la măsurarea nominală la cea de raport, și descrescătoare, în ceea ce
privește restricțiile operațiilor statistico-matematice permise de fiecare nivel de măsurare în parte. Ioan
Mărginean precizează: primele două niveluri (nominal și ordinal) alcătuiesc măsurarea numerică
(nonparametrică), iar ultimele două (de interval și de raport) alcătuiesc măsurarea numerică (parametrică).
8. Ce este individualismul metodologic? Individualismul metodologic este un pricipiu filosofic care susține
că înțelegerea și explicarea dinamicii de ansamblu a unei comunități (sau societăți) este acceptabilă doar în
măsura în care elementele fundamentale (ireductibile) luate în considerare sunt deciziile individuale (ale
indivizilor).
9. Originea individualismului metodologic? Metoda individualismului metodologic a fost utilizată în texte
clasice ale filosofiei politice și sociale occidentale încă de la începuturile epocii moderne. Exemple de
asemenea lucrări ar putea fi considerate: Leviathanul lui Thomas Hobbes sau Avuția Națiunilor a lui Adam

1
 Smith etc. Cu toate aceastea, individualismul metodologic a fost tratat (în mod explicit) pentru prima dată ca
principiu metodologic de către Max Weber în primul capitol din „Economy and Society”.
10. Cercetarea empirică este procesul de testare a unei ipoteze folosind experimente, observații directe sau
indirecte și experiență. În practică, metodele empirice sunt utilizate în mod obișnuit împreună cu metode
non-empirice, iar metodele calitative și cantitative produc date mai bogate atunci când sunt combinate.
Metoda științifică poate fi considerată ca un ciclu, constând din următoarele etape:
a) observația: observația implică colectarea și organizarea datelor empirice;
b) inducția: inducția este utilizată pentru a se forma o ipoteză, este procesul de a ajunge la o concluzie,
analizând dacă o colecție de spații mai largi acceptă o revendicare specifică.
c) deducția: deducția se bazează pe logică și raționalitate pentru a ajunge la concluzii specifice, date fiind
premisele generale; deducerea permite unui om de știiță să realizeze logica internă a designului său
experimental;
d) testarea: testați ipoteza de a reveni la metode empirice pentru a pune ipoteza la încercare;
e) evaluarea: un pas adesea uitat al procesului de cercetare este reflectarea și evaluarea procesului; aici sunt
oferite interpretări și rezultatele sunt stabilite într-un context mai larg.
11. Ce înțelegem prin problema cercetării? o problemă de cercetare este o declarație despre o zonă de
îngrijorare, o condiție care trebuie îmbunătățită, o dificultate care trebuie eliminată sau o întrebare
îngrijorătoare care există în literatura științifică, în teorie sau în practică, care indică nevoia de înțelegere
semnificativă și examinarea anchetei. În unele discipline ale științei sociale, problema cercetării este în mod
obișnuit pusă sub forma unei întrebări.
12. Ce sunt ipotezele și care sunt principalele caracteristici? Ipoteza reprezintă o formă specifică a gândirii
științifice care dă posibilitatea trecerii de la cunoașterea faptelor la cunoașterea legilor de producere a acestor
fapte; alți sociologici consideră că etimologic „ipoteza înseamnă o pre-teză sau antiteză, adică ceea ce este
înaintea unei teze”; în structura ipotezei se regăsesc: o unitate (grup, societate, instituție, persoană
etc.), o variabilă (coeziune, democrație, ierarhie, inteligență etc) și un set de valori ale variabilelor
(puternică, autentică, înaltă, excepțională). Johan Galtung menționa zece condiții pe care trebuie să le
satisfacă o ipoteză pentru a fi validă: generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea,
falsificabilitatea, testabilitatea, predictibilitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea și utilitatea. Acestea
sunt, după autorul citat, dimensiunile ipotezei.
13. Ce înțelegem prin eșantionare și reprezentativitate? Eșantionarea constă în selectarea dintr-o populație de
entități (persoane, organizații etc.) a unei părți (eșantion) ce va fi analizată pentru a facilita elaborarea de
diferențe despre întreaga populație. Un eșantion este o parte dintr-un întreg ce reproduce la scara redusă
structura întregului. În mod obișnuit, această caracteristică este dată de eroarea de eșantionare acceptată. În
funcție de mărimea eșantionului și de corectitudinea listelor și a procedeului de selecție, eroarea de
eșantionare poate fi mai mică sau mai mare. Prin convenție, se acceptă o eroare de +/- de 3 la sută. Gradul de
reprezentativitate a eșantionului depinde, în principal, de următoarele aspecte: caracteristicile populației care
urmează a fi studiate, mărimea eșantionului și procedura de eșantionare folosită . Reprezentativitatea
(reproducerea cât mai exactă a caracteristicilor populației în eșantion) e determinată în funcție de 2 variabile:
a) eroarea maximă; b) nivelul de probabilitetea/încredere.
14. Ce este operaționalizarea conceptelor? Prin aceasta se înțelege ansamblul operațiilor prin care însușirile
definitorii ale noțiunii pot fi identificate, evaluare sau chiar măsurate în universul empiric. Operaționalizarea
conceptelor este trecerea de la concept la dimensiuni, variabile, indicatori și indicii săi specifici.
Operaționalizarea conceptelor servește esențial punerea în acțiune a proiectului de cercetare, furnizând

2
 datele de fond pentru selecția metodelor, pentru construirea instrumentelor de investigație în întreaga
anatomie concretă.
15. Ce înțelegem prin metodă tehnică ca instrument de cercetare? Metoda reprezintă sistemul de reguli și
principii de cunoaștere și de transformare a realității obiective. Chelcea S. Remarcă faptul că în științele
umane metoda este ambiguă utilizându-se fie la singular (metoda comparativă) fie la plural (metode de
culegere a datelor). Metodată tehnică este exclusiv preocupată de analiza tendințelor și modelele diagramelor
și rămâne în uz până în prezent.
16. Raportul dintre teoretic și empiric în cercetarea socială: Probabilitatea empirică a unui eveniment este
dată de numărul de situații apărute, împărțit la numărul total de incidente observate. Probabilitatea teoretică,
pe de altă parte, este dată de numărul de moduri în care poate apărea evenimentul particular împărțit la
numărul total de rezultate posibile.
17. Calitativ și cantitativ în cercetarea empirică: Cercetarea calitativă este concentrarea mai multor metode,
implicând o abordare interpretativă și naturalistă a subiectului studiat. Aceasta înseamnă o studiere a
lucrurilor în mediul lor natural, încercând să se înțeleagă sau se interpreteze fenomenele în termenii
semnificațiilor pe care le oamenii le investesc. John W. Creswell consideră că: „cercetarea calitativă este un
demers de înțelegere bazat pe tradiții metodologice distincte, care explorează o problemă socială sau umană.
Cercetătorul construiește o imagine holistă și complexă, analizează cuvinte, descrie detaliat punctele de
vedere ale subiecților și își conduce studiul său în mediul natural”.

18. Ce este un document social? Document social este un obiect sau un text care oferă o informație despre caz
creat de societate, sau despre o anumită categorie socială, un anumit grup social

19. Tipuri de documente sociale:

3
20. Documentele personale: certificat de naștere, carte de identitate, certificat de căsătorie, actele de
proprietate, pașaport, adeverințele și dovezile eliberate de autorități. documentele sociale sunt: texte, imagine
grafice sau obiecte care furnizează informații despre faptele, fenomenele și procesele sociale din trecut sau
prezent. Ele sunt urme directe sau indirecte ale faptelor sociale. Pornind de la aceste urme, sociologul
încearcă să reconstituie în plan teoretic viața socială, relațiile interumane și procesele sociale.
21. Analiza de conținut: analiza conținutului reprezintă o modalitate cantitativ-calitativă de studiere a
comunicării, dar nu numai a conținutului manifest al acesteia, ci și a celui latent. Bernard Berelson considera
că „analiza conținutului este o tehnică de cercetare care are ca obiect descrierea obiectivă, sistematică și
cantitativă a conținutului manifest al comunicării”.
22. Ce este observația? James Drever și Werner D. Frohlich defineau observația astfel: percepția și înregistrarea
atentă și planificată a fenomenelor, obiectelor, evenimentelor și indivizilor în dependență de o situație
determinată.
23. Tipuri de observație: Se face distincție între observația cantitativă și observația calitativă. Ceea ce
diferențiază observația calitativă de cea tradițională, cantitativă, se referă la faptul că aceasta în esență este
fundamental naturalistică, se desfășoară în contextul natural, vizează actorii sociali care în mod natural
participă în interacțiuni și urmează cursul vieții de zi cu zi.
24. Protocolul de observare: a) înainte de începerea cercetării de teren, cel ce face observația trebuie să se
familiarizeze cu obiectivele cercetării; b) tehnicile de observare și procedeele de notare a faptelor de
observație trebuie precis formulate și suficient de mult repetate pentru ca observația să fie validă; c) înainte
de a observa, cercetătorul trebuie să memoreze lista unităților de observare (secvențele comportamentale) d)
procedure de notare; e) observatorul trebuie să noteze, pe cât posibil, faptele de observație pe teren; f)
răstimpul admisibil între observare și notare este ordinul minutelor, și în cazuri excepționale, de ordinul
orelor (oricâd de bună memoria ai avea, observația care nu se notează de îndată, poate fi considerată ca
pierdută) g) răstimpul la care ne-am referit variază în funcție de natura cercetării; h) observatorul nu trebuie
să uite că el însuși este observat și că notarea s-a făcut în perioade de observare; (p.382)
25. Observația participativă: Metoda observației are avantajul de a permite analize longitudinale, prin
înregistrarea comportamentelor sau environment-ului un timp mai îndelungat, luni sau ani de zile, dacă ne
referim la observația participativă. Rolul cercetătorului în observația participativă poate fi acela de:
totalmente participant, participant ca observator, observator ca participant și totalmente observator.

4
26. Cum definim ancheta ca metodă de cercetare? Ancheta – o metodă de interogare asupra faptelor sociale
(opinii, atitudini, motivații etc.) la nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă
a datelor în vederea descrierii și explicării lor.
27. Tipuri de informații ce pot fi obținute prin anchetă? Ancheta poate servi la înregistrarea următoarelor
categorii de caracteristici ale populației investigate: 1) opinii, atitudini, comportamente; 2) aspirații,
trebuințe, motivații; 3) cunoștințe; 4) caracteristice demografice; 5) caracteristice ale mediului sociale.
28. Ce este chestionarul? Un chestionar este un instrument de cercetare constând dintr-o serie de întrebări și a
altor solicitări în scopul de a aduna informații de la persoane. El este administrat, de regulă, de operatorii
anchetei, existând și situații când este autoadministrat (cazul anchetelor prin poștă sau prin e-mail)
29. Tipuri de chestionare: Chestionarele pot fi clasificate atât ca metodă cantitativă, cât și calitativă, în funcție
de natura întrebărilor. Există următoarele tipuri de chestionare: Chestionar la calculator; Chestionar
telefonic; Studiu intern; Chestionar prin e-mail;
30. Tipuri de întrebări ce pot apărea într-un chestionar? Întrebări deschise; întrebări închise; întrebări de
control; întrebări filtru. (https://www.scribd.com/doc/201918502/Tipuri-de-Chestionare)
31. Etica cercetării științifice: Problema etică a cercetării științifice presupune mai multe aspecte: 1) raportul
dintre cercetător și obiectul cercetării sale; 2) relații dintre cercetătorii angajați în desfășurarea activității de
cercetare, dacă aceasta se desfășoară în echipă; 3) relațiile cercetătorului cu beneficiarii rezultatelor
cercetării, și, în sens mai general, cu societatea; 4) atitudinea cercetătorului față de rezultatele cercetării sale,
de modalitățile de aplicare a acestora. Aceste aspecte formează obiectul unei ramuri a eticii aplicate, etica
cercetării științifice.
32. Cerințe etice ale cercetării științifice în științele sociale:
a) caracterul voluntar al participăriii la orice cercetare socială; indiferent de importanța temei, de scopurile
științifice ale cercetării, nu trebuie uitat că cercetarea, de la experiment la simpla anchetă, înseamnă o
intruziune în viața subiecților;
b) participanților nu trebuie să li se aducă nici un prejudiciu prin faptul că participă la cercetare, că sunt studiați,
fie că fac acest lucru în mod voluntar sau nu;
c) consimțământul informat – este o regulă care se referă la faptul că „subiecții trebuie să fie motivați în
participarea lor voluntară la proiectele de cercetare de o înțelegere deplină a posibilelor riscuri implicate;
d) protejarea identității: a) anonimatul – acest lucru este realizat atunci când nici cercetătorul și nici cei care
citesc rezultatele cercetării nu pot corela un anumit răspuns dat cu o anumită persoană repondentă; b)
principiul confidențialității (avem o situație atunci când cercetătorul poate identifica răspunsurile unei
persoane dar promite să nu o facă în mod public)

*elementul central al eticii activității de cercetare îl reprezintă responsabilitatea cercetătorului față de munca
sa și față de rezultatele acesteia. Omul de știință trebuie să aducă, prin activitatea sa profesională, un
beneficiu societății, actul său de cercetare trebuie să fie justificat. Aici intervine cenzura morală, a cărei
principală instanță trebuie să fie chiar conștiința moral-profesională a cercetătorului respectiv.