Relaţia dintre stilul de ataşament şi strategiile de rezolvare

ale conflictului în cuplu, în funcţie de inteligenţa emoţională

1. STIL DE ATAȘAMENT

1.1 Perspective și definirea stilului de atașament

Teoria atașamentului a evoluat din relația-obiect provenită din psihanaliza (Greenberg

& Mitchell, 1983; Bowlby, 1988) care a început cu Melanie Klein (1948) și a fost continuată și
rafinată ulterior de Școala Britanică de teoreticieni în relațiile obiectului Winnicott (1965),
Fairbairn (1963) și Balint (1965). Împreună cu relațiile obiect, se concentreze pe internalizarea
experiențelor interpersonale pentru dezvoltarea personalității, începând cu legătura afectivă
copil-mamă, Bowlby a adăugat concepte din psihologia cognitivă, inclusiv propria perspectivă
evolutivă a lui Darwin și a etologiei (comportamentul animalelor). În cazul în care Freud (1940)
a menționat relevanța comportamentului animalelor, și Spitz (1965) a declarat că a văzut
potențial în etologie, Bowlby a introdus concepte psihologice într-un cadru etiologic care
înlocuiește teoria impulsului(drive theory), pentru înțelegerea motivației. Bowlby (1969)
punctează faptul că teoreticieni precum Fairbairn, ce au eliminat teoria impulsului, nu a lucrat
pentru nicio substituire clară a acestuia. O perspectivă etiologică este astfel unică pentru
atașament, deoarece conceptualizarea acestui model instinctiv de comportament, arată modul
în care copilul formează o legătură afectivă de atașament față de îngrijitorului său și, cum acesta
protestează la separarea sau pierderea figurii de atașament. În plus, există date de la cercetarea
observațională a lui Stern's (1985), la care contribuie teoria personalității (Sanville, 1987). De
exemplu, Bowlby (1973) a folosit studiile lui Robertsons de observare directă a răspunsurilor
copiilor la separarea de părinții lor, pentru a reformula teoria anxietății a lui Freud.

Aproape de sfârșitul lucrării Inhibiție, Simptom și Angoasă, Freud (1926) a făcut mai
multe referiri la anxietate și depresie și la separare și pierderea. El a definit anxietatea ca reacție
la pericolul pierderii obiectului, durerea și doliu fiind un răspuns la pierderea reală, cu
mecanisme de apărare care protejează eul împotriva cererilor instinctuale. Bowlby (1973) a
extins această schiță într-un cadru pentru a explica dezvoltarea anxietății patologice și a
depresiei. La un eveniment cum ar fi separarea, apare o secvență de răspunsuri: de la protestul
inițial al primejdiei și anxietății urmate de disperare sau depresie, la o stare finală de detașare
emoțională atunci când condițiile sunt prelungite sau extreme, emoțiile fiind văzute ca
răspunsuri la un continuum, toate componentele același proces de separare. Amestecul dintre
aceste caracteristici, inclusiv posibilitatea furiei în orice fază, este comună la majoritatea
clienților. Mai mult decât atât, prin conectarea acestor răspunsuri consecutiv la anxietatea și
depresie, este posibil să le legăm de experiențele noastre de separare sau de pierdere (Sable,
1983). Un alt concept care distinge atașamentul de relațiile obiect, Bowlby (1973) îl numește
căi de dezvoltare și care este comparabil cu cursul de dezvoltare al lui Stern (1985). Bowlby
vede dezvoltarea personalității avansând prin mai multe căi posibile, direcția fiind determinată
nu numai de experiențele din copilărie, ci și de cele petrecute de-a lungul întregii vieți. Modul
în care anumite experiențe influențează personalitatea, lăsând individul predispus la sănătate
sau o adaptare patologică și cum acestea devin o parte a lumii noastre interne, sunt trăsături
centrale ale perspectivei teoriei atașamentului.

1.2 Modele explicative ale stilului de atașament (Salowey Mayer)

Într-un cadru etiologic de atașament, înclinația copilului de a face o legătură afectivă cu

figura de atașament, servește funcția biologică a protecției și siguranței, în special în momente
de stres. Așa cum a fost descris de Winnicott (1965), o "mamă suficient de bună" va promova
un simț că ceilalți sunt fiabili și constanți pe măsură ce ea răspunde copilului în mod
corespunzător și inițiază și interacțiunea socială. Cu o "bază sigură" în relații, copiii sunt
capabili să se miște și să exploreze lumea, știind că se pot întoarce pentru confort și sprijin dacă
simt frică, devine anxios, obosit sau bolnav. Deoarece atașamentul funcționează în echilibru cu
explorarea, perturbarea sau amenințările la adresa unei legături evocă comportamentul
atașamentului pentru a intra în contact cu figura de atașament, pentru păstrarea sau recâștigarea
sentimentelor de securitate (Bowlby, 1980, 1988; Ainsworth, 1989; Bartholomew, 1990).

Privind atașamentul dincolo de copilărie, există dovezi precum modelele de

comportament de atașament, odată formate, tind ca acestea să persiste (Matas, Arend & Sroufe,
1978; Sroufe, 1983; Bowlby, 1988; Ainsworth, 1989). Această continuitate este explicată în
termeni de "modele de lucru" interioare ale figurilor de atașament și de sine pe care individul o
construiește în minte prin experiențe trecute, începând din copilărie. Aceste modele
reprezentaționale includ atât componentele cognitive cât și cele afective ale relațiilor și sunt
folosite pentru a evalua situațiile și pentru a determina planurile de acțiune (Bretherton, 1985;
Bowlby, 1988; Ainsworth, 1989). Odată ce au sunt construite, ele tind să devină automate și
mai ales inconștiente, generalizând alte situații. Aceasta explică modul în care impunând
modele de relaționare cu părinții pe figuri mai târzii, cum ar fi terapeuții (transferul), chiar dacă
interacțiunile pot fi destul de diferite. Aceasta explică de asemenea capacitatea de a păstra
imagini și sentimente legate de relații atunci când persoana este absentă fizic. Atunci când
îngrijitorii sunt disponibili și responsabili, modelele de lucru reflectă încrederea în relații, iar
persoana dezvoltă stimă de sine stătătoare, copilul devine astfel sigur și doritor de a explora.
Dacă, totuși, au existat experiențe de separare sau pierdere sau anumite variații în modul în care
părinții și-au tratat copiii, cum ar fi insensibilitatea sau lipsa de reacție, abuzivitatea sau
neglijența, amenințând să renunțe sau să nu-l iubească, copilul nu reușesc să-și confirme
percepțiile și experiențele, astfel indivizii sunt apți să prezinte unele denaturări în modelele lor
de organizare a personalității. Bowlby a delimitat patru modele adulte de atașament nesigur

care se pot dezvolta din părinți patogeni: atașamentul anxios, dependența insistentă,
îngrijirea insistentă și detașarea emoțională. Oricare din aceste moduri de a face față celorlalți
duce la o lipsă de reziliență care se confruntă cu dificultăți și, astfel, cu o mai mare
vulnerabilitate față de tulburările psihologice. Aceste tipare caracteristice ale dezvoltării
personalității nu sunt comparabile cu categoriile tradiționale de diagnostic și nu sunt în mod
necesar corelate cu acestea. De fapt, pentru că simptomele sunt văzute ca provenind din cauze
asemănătoare, nu este posibil să se facă clar clasificări. Mai mult, categoriile nu se exclud
reciproc, nici nu sunt neapărat singurele modele de funcționare a familiei perturbate (Bowlby,
1977a, 1980, 1991).

1.3 Dimensiunea funcțională și structurală a conceptului

1.4 Tipuri de atașament la copil.

Peter Fonagy (1999), definește sistemul de atașament ca sistem deschis ce are rolul de
a regla homeostazia biosocială a copilului: un sistem diadic de reglare, ce se dezvoltă din
semnalele pe care copilul le dă în fiecare moment cu privire la schimbările stării sale care sunt
înțelese și cărora li se răspunde de către cel care îngrijește copilul, astfel încât aceste stări sunt
reglate. Atașamentul copilului, ghidând strategiile și comportamentul lui lui în situații în care
are nevoie de ajutorul celor care-l îngrijesc, este și o oglindă a persoanelor din jurul copilului,
a disponibilității și adecvării lor în raport cu nevoile copilului. La sfârșitul primului an de viață,
copilul are un comportament cu scop, bazat în mare măsură pe așteptările pe care le are,
structurate și reprezentate în mintea sa, cu privire la figura de atașament. Ținând seamă de
strategiile de atașament dezvoltate de copil, în raport cu cei care-l îngrijesc, în primul rând cu
figura de atașament principală, de modul în care copilul a învățat că se poate baa pe ea pentru
a îndepărta răul de care suferă, de care se teme, relațiile de atașament pot fi securizante sau
insecurizante pentru copil. Bowlby susține relațiile de atașament, prin model internalizat de
funcționare a lumii pe care îl structurează, devin prototip pentru relațiile de mai târziu, iar acest
model are o stabilitate mare de-a lungul vieții. În general, studiile evidențiază o corespondență
de 75% între clasificarea atașamentului în copilărie și atașamentul la vârsta adultă ( Fonagy,
1999). Atunci când experiențele timpurii ale copilului sunt pozitive, el învață că indiferent cât
de intolerabile ar fi trăirile sale, se poate încrede în figura de atașament, care va fi prezentă
pentru a-l calma. Astfel, el nu seva teme de propriile trăiri și treptat va învăța să se le controleze
singur. Autocontrolul progresiv al propriilor emoții ale copilului cu atașament securizant îi va
permite acestuia să-și ia în stăpânire experiențele și să se înțeleagă pe sine și pe ceilalți ca pe
niște ființe dotate cu intenții având comportamente determinate de stările mintale, credințe,
gânduri, trăiri și dorințe ( Fonagy 1999). Cercetările arată că un copil cu atașament securizant
este mai rezilient, încrezător în sine, empatic cu cei care suferă și orientat social, capabil să
construiască relații profunde ( Sroufe et al., 2005). Când însă copilul dezvoltă un atașament
insecurizant, evoluția acestor atribute existențiale este pusă sub semnul întrebării.(p53
penultimul paragrav)

Atașmentul insecurizant se clasifică în 3 categorii: atașament evitant, atașament

ambivalent sau atașament dezorganizat-dezorientat.

Atașamentul evitant este determinat de experiența avută de copil cu persoana care-l

îngrijește și despre care a învățat că nu-i va putea veni în ajutor, c nu este disponibilă atunci
când are nevoie. Depistarea acestui tip de atașament se poate face de timpuriu, observându-se
comportamentul copilului față de figura de atașament în momentele de separare și de reunire
cu aceasta. Răspunsul la separarea de cel care-l îngrijește este minim, deși , rămas singur,
calitatea comportamentului copilului de explorare ar putea fi diminuată; în momentul reuniunii,
s-ar putea să-l ignore sau să-l evite pe cel care în îngrijește. În populație, prevalența acestui tip
de atașament este de 20%( Zeanah, Berlin, Boris, 2011).

Atașamentul ambivalent, numit și rejetant sau rezistent, este dezvoltat de copil în raport
cu o figură de atașament inconsistentă, cu comportamente inegale, cu manifestări imprevizibile.
În evaluare, momentele de separare și reunire sunt marcate de comportamentul copilului astfel:
„Supărarea este intensă la separare, încercările de a se calma sunt minime, nețintite să
întrerupte. Soluționarea supărării copilului în momentul reunirii e minimă sau incompletă și se
poate manifesta prin opoziționism și rezistență față de persoana care încearcă să-l liniștească.
În populație, prevalența acestui tip de atașament este de 10%( Zeanah, Berlin, Boris, 2011).
 În ultima categorie de atașament insecurizant , nu are însă o strategie de sine stătătoare
și identificabilă. În diferite situații, reacțiile copilului expus stresului pot fi diferite, apărând cu
caracteristici specifice celorlalte tipuri de atașament. Atașamentul dezorganizat-dezorientat,
este considerat de către specialiști ca fiind cel mai dăunător tip de atașament insecuriant, lăsând
copilul fără strategii identificabile de a face față și a rezolva situațiile stresante. Prevalența
acestui tip de atașament în populație este de 15% (Zeanah, Berlin, Boris, 2011). Se poate
caracteriza prin : „ Reacții anormale față de persoana care îl îngrijește, care pot include un
amestec de secvențe rapide, incoerente, de căutare a proximității, evitare și rezistență sau teamă
de părinte, precum și alte comportamente ce arată incapacitatea utilizării îngrijitorului ca o
figură de atașament. Ca de exemplu: încearcă să iasă pe ușă, preferând o persoană străină în
locul persoanei care îl îngrijește sau manifestă răspunsuri de frică intensă în prezența
îngrijitorului.” În ultimul studiu longitudinal riguros, Carlson (1998) formulează câteva
concluzii de o extremă importanță privind evoluția copilului și a relațiilor copil-părinte în cazul
atașamentului dezorganizat-dezorientat:

- Atașamentul dezorganizat-dezorientat pare a f mediatorul efectelor

calității îngrijirii copilului în psihopatologia lui ce va urma mai târziu;
- Istoricul atașamentului dezorganizat poate contribui la creșterea riscului
de psihopatologie independent de tipul îngrijirilor oferite copilului, de problemele
timpurii de comportament, sau de calitatea relațiilor intrafamiliale;
- Atașamentul dezorganizat, problemele de comportament și problemele
în relațiile dintre părinte și copil sunt predictori valoroși ai unei psihopatologii ulterioare
– când acești factori se combină, sunt un predictor puternic pentru psihopatologia
copilului în adolescență.
Atașamentul dezorganizat-dezorientat are un rol important și pe termen lung în
dezvoltarea de către copil a simptomelor disociative în copilărie și adolescență.
Numeroși autori, printre care și echipa lui Zeanah (Zeanah, Berlin, Boris, 2011), care
au întreprins cercetări în cadrul unui orfelinat din România, menționează faptul că poate
exista și o categorie a copiilor al căror atașament nu poate fi clasificat, neprezentând
nici unele dintre calitățile strategiilor comportamentale menționate mai sus.
Comportamentul acestora în situațiile de stres, când persoana de îngrijire este
disponibilă pentru a-i securiza, este descris astfel: „ O angajare minimă cu persoana care
îl îngrijește sau cu o persoană necunoscută; nu sunt semne sau există doar semne foarte
slabe că ar dori proximitatea. Evitarea sau comportamentele de rezistență față de
persoana de îngrijire, cu răspunsuri emoționale minime față de plecarea sau revenirea
acesteia. Există o corelație semnificativă între atașamentul distorsionat al copilului și
întârzierile de limbaj, precum și cu dezvoltarea unor comportamente de tip stereotipic
(Smyke, Dumitrescu, Zeanah, 2002).P55 primul paragraf!

Comportamentul de atașament, avându-și fundamentul în neurobiologia

creierului nostru, se construiește pe tot parcursul întregii vieți, nefiind un proces încheiat
la o anumită vârstă și nu va rămâne funcțional de-a lungul întregii vieți în forma
dobândită în copilărie. Acest aspect lasă loc speranței, deoarece ceea ce a fost
distorsionat în copilărie, poate fi reorganizat, mai târziu, în special la vârsta
adolescenței. Acest lucru nu este cert, necesitând condiții de durată și foarte stabile,
continue, condiții garantate doar de o relație de devotată, sensibilă și permanentă iubire.
De fapt, definind comportamentul de atașament , Bowlby ( 1988 p 27) nu se referă doar
la copil: „Comportamentul de atașament este orice formă de comportament al unei
persoane ce constă în căutarea și menținerea proximității unei alte persoane clar
identificate, considerată mai capabilă să facă față provocărilor.” Când o mamă își
abandonează sau își neglijează copiii, acesta se află total lipsită de o figură la care să
recurgă pentru ajutorul de care are nevoie. Ea se simte singură în fața unei
responsabilități, aceea de a-și crește copilul, pe care nu este în stare în acele momente
să și-o asume. Bowlby continuă (1988, p 27) : „Acest comportament este foarte vizibil
atunci când persoana este bolnavă, obosită sau speriată și pentru a fi calmată are nevoie
de îngrijiri și reconfortare. În alte momente, comportamentul de atașament e mai puțin
vizibil.” Nașterea unui copil, atât pentru o mamă, cât și pentru o familie, este schimbarea
majoră care face trecerea spre un alt stadiu de viață. Ca orice schimbare, aceasta
introduce o stare de spaimă prin mulțimea factorilor de noutate pe care îi aduce. Doar o
planificare a copilului, dorința și pregătirea părinților pentru a-l avea , aprecierea
momentului când apariția copilului este binevenită, existența resurselor necesare
responsabilității parentale, inclusiv a unei bune rețele sociale de susținere, atenuează sau
chiar anihilează spaima față de responsabilitatea de părinte. Este cunoscută nevoia
mamei gravide de a beneficia de sprijinul propriei mame. Practica așadar ne spune
același lucru pe care Bowlby îl redă în fragmentul anterior, subliniind nevoia unei figuri
de atașament accesibile în momentele dificile, indiferent de vârsta pe care o avem.
Bowlby (1988, p 27) continuă: „Persoana care știe că are o figură de atașament
disponibilă și care răspunde la nevoie trăiește un sentiment general puternic de
 securitate, ceea ce o determină să valorizeze și să continue relația. Deși comportamentul
de atașament este cel mai vizibil în copilăria mică, el poate fi observat de-a lungul
tuturor ciclurilor vieții, mai ales în situații de urgență.” Așadar, disponibilitatea
persoanei de care suntem atașați ne face mai puțin vulnerabili. Când tinerele gravide au
o relație proastă cu propria mamă și aceasta este mai puțin interesată de sarcina fiicei și
de iminența apariției nou-născutului, sarcina este mai dificilă, iar mamele dezvoltă stări
psihice depresive, dar și diferite alte manifestări de disgravidie. Sprijinul partenerului
sau soțului este esențial și poate suplini și prelua funcția de securizare a figurii de
atașament din copilărie, atunci când aceasta este indisponibilă. O altă persoană puternică
de care mama este atașată poate fi salvatoare în momentul apariției copilului pentru
asumarea de către mamă, cu bucurie, a sarcinii de aducere pe lume și creștere a copilului.
Sentimentul intens de a fi singură și incapabilă să facă față apariției copilului generează
depresia perinatală și gestul de abandon. Bowlby ( 1988, p 27) arată în continuă
legitimitate biologică a comportamentului de atașament: „Deoarece comportamentul de
atașament este evident la oricare ființă umană, el trebuie văzut ca o parte integrată a
naturii umane și ca parte pe care o împărtășim cu membrii altor specii. Funcția biologică
care i se atribuie este aceea de protecție”. Citatul se încheie cu o metaforă elocventă:
„Să te păstrezi într-o relație ușor accesibilă cu o persoană familiară despre care știi că e
gata și e dornică să-ți vină în ajutor la nevoie reprezintă o poliță de asigurare bună,
indiferent de vârsta pe care o ai”. Tot Bolby ( 1988) afirmă că părinții se comportă cu
copilul lor, știu să-l protejeze, să-și asume responsabilitatea îngrijirii lui, îl iubesc și îl
respectă, potrivit experienței avute în copilăria lor cu proprii părinți. LA aceasta însă se
vor adăuga alte experiențe în interacțiunea cu ceilalți, mai ales la vârsta adolescenței, a
iubirii romantice și devotate și în special, experiența căsătoriei.

1.5 Efectele psihologice ale atașamentului

Atașamentul: părinți și copii:

Dezvoltată de către John Bowlby, în anii 1960-1970, teoria atașamentului evidențiază

faptul că dezvoltarea și supraviețuirea unui copil, depind exclusiv de calitatea interacțiunilor și
a îngrijirilor de care acesta reușește să beneficieze din partea adultului care îl îngrijește.
Comportamentul de atașament al copilului, mai exact de căutare a protecției și ajutorului la cel
puternic și iubitor față de copil, intră în funcție atunci când copilul apreciază stimulii din jurul
său, sau din propriul corp ca fiind amenințători, generatori de nesiguranță. Copilul se poate
speria, sau neliniștii și este incapabil să se calmeze singur. Nu ne putem naște cu capacitatea
de a ne controla emoțiile, iar un copil mic are nevoie de protecția și ajutorul adultului pentru a
putea fi calmat. Scopul comportamentului de atașament este acela de a reinstala calmul, oferirea
securității, a liniștii, mai exact, reglarea trăirilor emoționale astfel încât să devină plăcute și
suportabile. Datorită acestui aspect reglator al comportamentului de calmare și atașament,
putem susține că sistemul de atașament este garantul sănătății mintale sau altfel spus, nucleul a
numeroase forme de tulburări mintale și al unei întregi intreprinderi psihoterapeutice(Fonagy,
1999).

Atașamentul sănătos și securizant, generează și întreține o bună sănătate mintală de-a

lungul întregii vieți. Atașamentul se construiește încă din copilărie, atunci când copilul mic se
află prins între spaimele lui copilăroase și nevoia protectivă a părintelui. Când comportamentul
de atașament al copilului intră în funcție, mai exact, caută apropierea mamei, agățatul de mamă,
zâmbetul, plânsul, fuga spre ea și ridicarea mâinilor spre a putea fi luat în brațe, mama răspunde
oferind copilului îngrijiri și protecție, cu scopul de a-l calma. Îl ia în brațe, îl mângâie, îi vorbește
duios, liniștitor. Astfel, atașamentul se naște în interacțiunea dintre cei doi, mamă și copil,
depinzând de potrivirea lor în tandem.

Perry (2001) propune definirea atașamentului copilului astfel:

 Este o relație emoțională specială și de durată, cu o anumită persoană;

 Presupune calmarea, reconfortarea copilului și creează plăcere acestuia;
 Pierderea sau amenințarea cu pierderea figurii de atașament generează
supărarea la copil;
 În contextul acestei relații, copilul se simte în siguranță și securizat.

Putem observa în această definire că are în vedere doar atașamentul securizant și

sănătos. Ar fi o greșeală să credem că copiii se atașează, că au șanse de a-și crea relații de
atașament doar față de persoane care le asigură securitatea și dezvoltarea optimă. Ei, în
realitate, pot dezvolta relații de atașament calitativ diferite față de persoane
diferite(Zeanah,Berlin,Boris,2011). Bowlby(1988, p 371) ne explică faptul că relația de
atașament a copilului este astfel: Când spui despre un copil că este atașat de cineva, asta
înseamnă că acel copil are o intensă predispoziție de a căuta în anumite situații proximitatea și
contactul cu respectiva figură, mai ales în momentele când este obosit, speriat sau chiar bolnav.
Așadar, relația de atașament este o relație preferențială, selectivă și de bază pentru existența
copilului (Smyke, Dumitrescu, Zeanah, 2002). Copilul nu se naște deja cu un atașament față de
o anumită persoană, ci își dezvoltă și structurează atașamentul față de persoana cu care
interacționează, bazat pe sensibilitate și afectivitate, el se naște cu nevoia de a se atașa. Copilul
nu va dezvolta în mod obligatoriu atașamentul față de persoana care îi satisface nevoile de bază,
de hrană, igienă etc. - , ci va selecta, pentru a-și forma atașamentul, acea persoană cu care
împărtășește mai mult, interacționează, comunică mai mult și într-un mod mai plăcut. Persoana
care îl vede și îl protejează, va deveni figura de atașament, iar interacțiunea cu aceasta va
dezvolta relația de atașament, copilul învață despre lume din jur și despre el însuși și învață să
se vadă pe sine și să-i vadă pe ceilalți, prin ochii acestei persoane.

În cadrul teoretic al atașamentului, procesul de învățare despre sine și ceilalți a copilului

se numește model internalizat de funcționare a lumii – MIFL ( internal working model).
Modelul internalizat de funcționare a lumii este precum o hartă mentală, bazată pe
reprezentările mintale ale copilului dobândite în experiențele trăite în interacțiunile lui cu cei
din jur. Această hartă mentală are puterea de a orienta individul în raporturile reale cu ceilalți
și lumea din jurul său, ghidându-i expectanțele și strategia comportamentală. MIFL se va
stabiliza în jurul vârstei de 12 luni, deși nu este încă fixat complet, dar schimbarea lui nu se face
ușor ( Main, Kaplan, Cassidy, 1985). Există studii care arată cum în cazul copiilor care au trăit
la începuturile vieții lor în condiții improprii de dezvoltare, care au șansa de a-și găsi ulterior
un cămin și a intra în interacțiuni sănătoase cu adulți, noile modele internalizate de funcționare
a lumii pe care le dezvoltă copilul în cadrul noilor relații, nu vor șterge vechile modele
internalizate de funcționare a lumii nesănătoase. Modelul de reprezentări vechi, nesănătos și cel
nou, sănătos, vor coexista în mintea copilului și vor continua să-i influențeze comportamentele
și așteptările într-o măsură diferită, mai mare sau mai mică, în funcție de calitatea situației pe
care copilul o trăiește ( Kriss, Steele, Steele, 2012 ; Main, 1991 ). Copiii care își dezvoltă un
MIFL securizant își reprezintă figura de atașament ca fiind o bază de securitate, de la care pot
pleca liniștiți să exploreze lumea, dezvoltându-și astfel procesul lor de automatizare. În același
timp, figura de atașament este în acest caz fericit și un paradis securizant, unde copilul se poate
întoarce pentru a se calma, atunci când încercările lui de automatizare și explorare îl fac să se
simtă în pericol, sau îl sperie. Copiii care dezvoltă un MIFL insecurizant, sunt mai puțin
protejați în fața încercărilor pe care le aduce dinamica dezvoltării lor și riscă să întâmpine
probleme serioase de adaptare la lume ( Easterbrooks, Abeles, 2000). În cazul copiilor
maltratați, au dezvoltate o figură de atașament ce este percepută ca înspăimântătoare și
imprevizibilă. MIFL va fi dezorganizat, fragmentat și haotic. Desigur, dezvoltarea lor în aceste
condiții va conduce spre o psihopatologie cu dereglări emoționale, disocieri și chiar violență în
relațiile intime la vârsta adultă( Carlson, 1998). Dar nu putem lua în considerare doar MIFL,
pentru a face predicții cu privire la evoluția sănătoasă sau patologică a unui individ. Peter
Fonagy și colaboratorii( Fonagy et al. , 2003), recunoscând importanța calității modelului
internalizat de funcționare a lumii pentru dezvoltarea psihosociala a copilului, ne arată că, pe
măsură ce un copil crește și are loc dezvoltarea proceselor mintale, evoluția sănătoasă sau
patologică a copilului este tot mai mult determinată de capacitatea de reflecție a copilului. O
bună capacitate de reflecție va prelucra spaimele și limitele modelului internalizat de
funcționare a lumii și se va putea ferii de căterea în patologie. Kriss și colaboratorii (2012),
arată că evaluarea atașamentului copilului pe măsură ce copilul crește, trebuie să aibă în vedere
nu doar modelul internalizat de funcționare a lumii dezvoltat de copil, ci tot mai mult
capacitatea lui de reflecție. Desigur, capacitatea de reflecție trebuie înțeleasă în raport cu stadiile
de dezvoltare mintală, prin care trece și în care se află copilul la momentul evaluării
atașamentului. Arătând sumar câteva aspecte diferențiale în dezvoltarea capacității de reflecție
a copilului, Kriss, Steele și Steele (2012) spun că, în jurul vârstei de 3 ani, copilul care are o
dezvoltare sănătoasă, este capabil să distingă între trăirile interne și lumea externă, între fantezie
și realitate. La această vârstă, copiii spun: ziceam că..., iar acest imperfect arată tocmai
conștiința faptului că lucrurile nu sunt așa, dar noi doar ziceam că sunt așa. La vârsta de 4 ani,
copilul este capabil să înțeleagă că în mintea celuilalt, lucrurile pot fi total diferite de ceea ce
este in mintea sa. Abia la vârsta de 5 ani, copilul înțelege că stările mintale se datorează
reprezentărilor lumii și că aceste reprezentări nu realitatea, ci doar o perspectivă a realității,
fiind posibile și alte perspective consecutive sau simultane. La această vârstă avem deja de-a
face cu o capacitate de reflecție care se va nuanța și se va flexibiliza mai mult în viitor, în
procesul de dezvoltare. Când însă această capacitate de reflecție din copilărie nu se dezvoltă,
copilul nu este capabil să distingă între realitate și trăirile sale subiective, iar comportamentele
sale și ale celorlalți, par imprevizibile și înspăimântătoare, determinate de stări mintale de
neînțeles. Această condiție va conduce la o dezvoltare psihosocială sărăcăcioasă sau chiar poate
crea un mediu propice chiar pentru o patologie borderline (Fonagy, 1995).

Bowlby arată că nevoia de atașament este universală, nu doar la ființele umane, ci la toate
mamiferele. Pentru a supraviețui și a se dezvolta, puiul caută și rămâne în proximitatea mamei
care îl protejează și îi oferă sentimentul de securitate, astfel încât el își poate vedea liniștit de
jocurile sale. Altfel spus, își poate folosi energia vitală pentru a explora și a se dezvolta. În
vreme ce nevoia de atașament este universală, calitatea atașamentului, care are un puternic
impact asupra copilului și dezvoltării acestuia. Calitatea atașamentului este influențată în
primul rând de calitățile persoanei față de care copilul s-a atașat – mai exact, de calitățile
figurii de atașament. Bowlby pune în discuție atașamentul copilului în raport cu
comportamentul de explorare. Un copil ce are sentimentul de siguranță, de încredere în
capacitatea figurii de atașament de a-l proteja și de a-i veni în ajutor atunci când întâmpină o
situație stresantă, pe care el o percepe ca pe un risc pentru integritatea lui, va fi un copil
interesat și dornic de a explora, de a înțelege lumea din jurul lui, va fi un copil atent la cei din
jur și care va pune o mulțime de întrebări. Piaget (19??) susținea faptul că găsind răspuns el
însuși ca un adevărat explorator, sau de la cei din jur la întrebarea sa, copilul învață, își
dezvoltă cunoștințele, dar și instrumentele cu care explorează lumea din jur, mai exact,
inteligența. Bowlby mai afirmă faptul că, în cadrul acestui tandem comportamental –
atașament activat, ceea ce înseamnă mai exact, căutarea de sprijin și protecția și
comportament de explorare, ceea ce presupune calm, interes și relaxare pentru universul din
jurul lui – atunci când unul este puternic activat, celălalt este dezactivat și invers. Prin urmare,
un copil mereu speriat sau cu nevoi nesatisfăcute, va fi incapabil să dea atenție, să se
concentreze asupra lumii din jurul său, adică va fi incapabil, să învețe să-și dezvolte
instrumentele de cunoaștere a sa, a celorlalți și, în general a universului căruia copilul îi
aparține. Motivația lui principală va fi căutarea figurii de atașament care să-i diminueze
stresul și nu curiozitatea sau dorința de a explora lumea din jur. Calitatea atașamentului
copilului față de figura de atașament se măsoară observând strategiile copilului atunci când se
află într-o situație de stres sau disconfort. În funcție de aceste strategii ale copilului, de a face
față stresului și de a se servi de figura de atașament ca de o bază de securitate când explorează
lumea din jur, atunci când se întoarce pentru a fi calmat și reconfortat, relațiile de atașament
se clasifică în două categorii mari: securizante, atunci când copilul are o bază de securitate la
care apelează pentru a face față stresului și a se calma, și insecurizante, atunci când figura de
atașament nu reușește foarte bine să-și îndeplinească responsabilitatea de a calma copilul
(Martin, 2007). Copilul cu un atașament securizant caută proximitatea figurii de atașament
atunci când are un disconfort sau un stres și se lasă cu ușurință calmat de aceasta. Dezvoltat
la o vârstă mică, atașamentul securizant are un efect puternic pe termen lung în dezvoltarea
copilului, indiferent ce sarcină de dezvoltare am pune în discuție. Primul an din viața copilului
este o perioadă critică în dezvoltarea atașamentului și a ariilor cerebrale responsabile de
comportamentul de atașament. Atașamentul securizant dă copilului șansa să-și dezvolte atât
abilitățile emoționale, cognitive, sociale, cât și pe cele de autocontrol al emoțiilor. Copiii
securizați își dezvoltă încrederea atât în cei care-i îngrijesc, cât și în propria capacitate de a
influența lumea din jur. Copilul învață că, la nevoie trebuie să ceri ajutorul, iar cei din jur, în
primul rând figura de atașament, vor răspunde imediat. Această încredere de bază va permite
copilului să funcționeze și să se dezvolte ca o persoană autonomă, cu încredere în propriile
capacități de a rezolva problemele și de a face față dificultăților (Sroufe, Egeland, Carlson,
Collins, 2005). De cealaltă parte, atașamentul insecurizant înseamnă în primul rând
neîncredere în capacitățile și disponibilitatea figurii de atașament de a veni în întâmpinarea
disconfortului și a nevoilor semnalate de către copil. Această nesiguranță și neîncredere pot
declanșa la copil fie comportamente de agitație, luptă sau manipulare prin orice mijloace,
pentru a beneficia de atenția securizantă a figurii de atașament, fie comportamente de izolare
și respingere și de încercare de a-și rezolva singur frica și neliniștea. Un copil nu se poate
dezvolta într-o continuă stare de frică. Liniștea, calmarea în situații care îl sperie, este
esențială pentru supraviețuirea și dezvoltarea lui. Acest lucru se poate cristaliza în două
aspecte: pe de o parte, atunci când copilul experimentează o stare de disconfort și trăiește o
stare de frică, există un factor de stres real, care face rău copilului și care trebuie înlăturat de
către adult. Pe de altă parte, un copil se poate speria de lucruri care pentru adult au o valoare
emoțională contrarie, în acest caz , rolul adultului rămâne să intervină pentru a-l calma,
deoarece copilul nu poate crește, nu se poate dezvolta, nu poate învăța nimic atât timp cât este
cu atenția blocată datorită fricii sau unui aspect care-l nemulțumește. În mod obișnuit, stresul
copilului, inițiază comportamente de atașament, iar la mamă, care este figura de atașament,
comportamentul de îngrijire, de protecție a copilului în dorința de înlăturare a răului de care
suferă copilul și calmarea acestuia.(p48)
2. Strategii de rezolvare a conflictului

2.1 Conflictul - o privire de ansamblu

Comunicarea defectuoasă este ingredientul principal ce determină apariţia conflictelor. În

momentul în care părţile implicate în conflict nu pot să îşi comunice foarte clar intenţiile şi
aşteptările vizavi de o anumită problemă, apar neînţelegeri care dacă nu vor fi prompt
rezolvate se vor transforma în conflicte.

Cuplul conjugal reprezinta nucleul generativ al microgrupului familial, exprimand structural si

functional modul in care doua persoane de sex opus se intemeiaza creator, dezvoltandu-se,
motivandu-se si determinandu-se mutual prin interacomodare si interasimilare, simultan in
plan biologic, psihologic si social (I. Mitrofan, N. Mitrofan, 1991, p. 89).

Cuplul poate fi armonic, satisfacator, stabilizator, avand mari sanse de a se transforma

intr-o casatorie, sau, din contra, dizarmonic, nesatisfacator, distorsionant, tinzand la
disociere/dizolvare.

Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii si de exercitarea dreptului la

autodezvoltare, iar cand sentimentul iubirii dispare, cuplul isi pierde ratiunea de a fi si, de cele
mai multe ori, se separa. Există încă destule persoane care se angajează în viaţa de familie dar
nu conştientizează dacă sunt pregătite sau dacă sunt apte pentru a fi soţ, soţie, părinte. De
aici apar dezamăgirile, conflictele şi chiar „fracturile” între vis, proiecţie şi realitate (I.
Mitrofan).

F. Sigly considera ca barbatii evita femeile prea instruite deoarece se tem de pierderea
unei parti din „puterea” lor in cadrul cuplului, in timp ce femeile intelectuale evita casatoria
deoarece le ingreuiaza continuarea carierei profesionale (apud. I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998,
p. 52).
2.2 Delimitări conceptuale

Termenul de ,,conflict” provine din cuvântul de origine latină ,,conflictus” care

semnifică ,,a ţine împreună cu forţa”, dar ca şi fenomen este definit drept opoziţia deschisă,
lupta între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice,
politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra
interacţiunilor sociale.

O altă definiţie dată conflictului sintetizează importanţa menţinerii legăturilor si a comunicării:

,,divergenţă între două sau mai multe persoane ori grupuri, caracterizată de tensiune,
emotivitate, contradicţii si polarizare, atunci când legăturile sunt rupte sau lipsesc cu
desăvârşire.”( Kohlrieser George, Soluţionarea conflictelor şi creşterea performanţei, Iaşi, Editura
Polirom, An 2007, Pg 172)

Alţi autori vorbesc despre conflicte ca fiind: ,,relaţiile stabilite între două sau mai
multe entităţi sociale, atunci cînd acestea doresc o resursă similară limitată, atunci când au
preferinţe comportamentale exclusive referitoare la acţiunea lor comună sau când au
atitudini, valori, credinţe diferite.” (Milcu Marius, Psihologia relaţiilor interpersonale: competiţie şi
conflict, Iaşi, Editura Polirom, An 2005, Pg 48) Într-o altă formă conflictul poate fi definit şi ca fiind:
,,o situaţie în care actorii sociali urmăresc scopuri opuse, aderă la valori antagoniste şi au
interese divergente.”( Ibidem, Pg 56)

De asemenea, conflictul poate fi privit şi ca ,,o situaţie în care persoanele

interdependente sunt îşi exprimă în mod deschis sau latent divergenţele pe care le au la nivelul
satisfacerii nevoilor şi a intereselor personale şi experimentează intervenţii reciproce în calea
atingerii obiectivelor lor.” (Kohlrieser George, Soluţionarea conflictelor şi creşterea performanţei,
Iaşi, Editura Polirom, An 2007, Pg 190)

2.2.1 Conflictologia( E necesara?)

Conflictologia este ramura ştiinţifică care se dedică studiului conflictelor; această ştiinţă
modernă ce se află la intersecţia mai multor ştiinţe, precum psihologia, sociologia, pedagogia,
dreptul, politologia, managementul şi etica, este într-o continuă evoluţie şi expansiune,
tinzând să devine o disciplină de sine stătătoare. Conflictologia trebuie privită ca fiind o
disciplină mixtă, teoretică şi aplicativă.

2.3 Concepții greșite

Se referă la atribuirea unei sinonimii incorecte termenului conflict, acesta fiind folosit foarte
multă vreme, chiar şi în literatura de specialitate, ca fiind sinonim cu competiţia. Pentru o mai
bună înţelegere a diferenţei existente dintre aceşti doi termeni, este nevoie de o definiţie care
să evidenţieze elementele distinctive ale fiecărui termen.

Conform unei astfel de definiţii se înţelege că competiţia ,,desemnează căutarea simultană a

aceluiaşi scop de către doi sau mai mulţi actori sociali interdependenţi, astfel încât
probabilitatea ca unul dintre aceştia să îşi atingă scopul creşte, în timp ce probabilitatea
celuilalt descreşte.” În timp ce conflictul ,,pare să definească o situaţie în care actorii sociali
urmăresc scopuri opuse, aderă la valori antagoniste şi au interese divergente.”

(Milcu Marius, Op. Cit., Pg 46)

Altfel spus, relaţiile conflictuale se caracterizează prin lupta deschisă între doi sau mai mulţi
actori sociali, care au scopuri şi interese diferite, precum şi valori opuse. Însă în cadrul acestui
fenomen se pot întâlni şi cazuri în care actorii sociali să urmărească simultan şi competitiv
acelaşi scop.

2.3.1 Conflictul între realitate şi mit

Conflictul, la fel ca orice alt lucru, are şi părţi bune şi părţi mai puţin bune, putând fi privit atât
ca fenomen pozitiv şi ca fenomen negativ cu efecte constructive dar şi distructive. Multă
vreme acest fenomen a fost privit ca fiind exclusiv negativ, mare consumator de resurse şi un
real impediment în calea dezvoltării societăţii. De cele mai multe ori, atunci când pronunţăm
cuvântul conflict, ne gândim la furie, mânie, reacţii nepotrivite, având tendinţa de a reacţiona
cu agresiune, negare sau rezistenţă. Însă în esenţă, conflictul nu este un lucru rău, negativ ci
este un fapt natural caracteristic unei societăţi complexe. Nu trebuie căzut nici în cealaltă
extremă, de a crede că acest fenomen este în mod exclusiv doar pozitiv. Cea mai bună cale
este cea de mijloc, de a pune în balanţă conflictul şi de a observa atât oportunităţile, cât şi
disfuncţionalităţile care pot apărea în cadrul unui asemenea proces.
 Ideia formării unor profesionişti specializaţi în provocarea, dezvoltarea, controlul
şi rezolvarea conflictului, e de natură să liniştească vocile care se tem de riscurile unei
asemenea terapii sociale. Însă este de preferat ca aceşti specialişti să rămână independenţi de
structurile sociale în cauză şi să formeze o structură, organizaţie independentă la serviciile
căreia să se apeleze ori de câte ori situaţia o cere.

2.3.2 Efecte constructive

Conflictul devine un lucru dezirabil şi un factor de progres atunci când permite

identificarea unor surse de disconfort şi disfuncţionalităţi, dar şi atunci cînd scoate la suprafaţă
probleme aflate în stare latentă dar care au nevoie să fie rezolvate. De asemenea, conflictul
poate contribui la determinarea şi descărcarea unor tensiuni periculoase, reducând astfel
nivelul emoţiilor, anxietatea, stresul participanţilor. Se poate spune că prin acest mod
blochează de fapt în mod formal apelul la comportamente agresive.

Conflictul poate induce persoanelor implicate o anumită stare motivaţională de

acţiune, stimulează creativitatea socială, inducând acelor persoane o stare de activare,
vigilenţă socială. Un alt aspect pozitiv care se poate obţine în urma conflictului, constă în
restructurarea comunicării, iar odată cu acest lucru eforturile participanţilor se pot îndrepta
spre negociere, fiind luate în calcul abordări de tip câştig-câştig. La nivelul structurilor sociale
se remarcă efectele constructive ale conflictului, printre aceste efecte se pot enumera:
flexibilizarea şi creşterea capacităţii de adaptare, precum şi menţinerea unei anumite stări de
vitalitate şi energie. Totodată măreşte şi rezistenţa actorilor sociali la presiunile exterioare. .
Nu în ultimul rând, se poate spune despre conflict că generează mai multe posibilităţi de
soluţionare înainte de luarea unei decizii finale, astfel este permisă planificarea interacţiunilor
viitoare.

2.3.3 Efecte distructive

Mai sus au fost enumerate multiplele efecte constructive pe care le poate aduce conflictul în
viaţa persoanelor implicate, însă e nevoie să se facă o trecere în revistă şi a efectelor
distructive care pot apărea în urma acestui fenomen. Printre cele mai nedorite efecte care
apar în rândul participanţilor se numără utilizarea mecanismelor agresive, obstructive pentru
soluţionarea problemelor şi dezacordurilor. În aceste condiţii, moralul actorilor sociali este
afectat iar eficienţa, productivitatea sau creativitatea lor sau a grupului scade considerabil. Un
asemenea fenomen poate vulnerabiliza grav relaţiile dintre actorii sociale, un timp îndelungat
coeziunea grupurilor poate înregistra o scădere majoră. Comunicarea, de asemenea are de
suferit, eforturile participanţilor se canalizează mai degrabă spre confuntare decât spre
cooperare. De această dată nu se mai apelează la abordarea de tip câştig-câştig, ci se merge
pe strategia câştig-pierdere, însă prin acest mod participanţii vor resimţi insatisfacţie şi
resentimente legate de soluţionarea problemelor.

Fără dar şi poate, conflictul este predispus să aibe o intensitate nimicitoare, poate deveni o
situaţie socială permanantă iar alternativele de soluţionare pot fi reduse drastic.

2.4 Tipologia conflictelor

În literatura de specialitate apar diferite clasificări ale acestui fenomen, luând în

considerare mai multe aspecte. Astfel, se pot identifica o serie întreagă de conflicte în funcţie
de următoarele criterii: localizare, aparenţă, nivel, rezultat al conflictului, natură intrinsecă,
sisteme-părţi implicate, orientare, mod de percepere al adversarului.

2.4.1Criteriul localizării

Primul criteriu enunţat, cel al localizării împarte conflictul în două categorii: de factură internă
şi de factură externă. Cele două forme sunt strâns legate una de cealaltă, deoarece o persoană
care este măcinată de un conflict intern, inevitabil va genera unul sau mai multe conflicte
externe. ,,Întrucât este adesea privat şi ascuns, poate participa la declanşarea sau amplificarea
conflictului interpersonal, în special dacă individul interpretează eronat comportarea,
motivele sau nevoile altora, gândeşte iraţional sau îşi bazează judecata pe sentimente
contradictorii.” (Stoica-Constantin Ana, Conflictul interpersonal: prevenire, rezolvare şi
diminuarea efectelor, Iaşi, Editura Polirom, An 2004, Pg 78) Nu trebuie să scoatem din calcul
și reversul medaliei,în acest sens, factorul extern iritant, poate deveni o sursă ce generează
conflictul intern.
 Mai mulţi psihanalişti şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la conflictul
intern. Sigmund Freud face distincţia între mai multe forme de conflicte potenţiale făcînd apel
la componentele personalităţii: Sine, Eu şi Supra-eu. Se remarcă aşadar conflictul între Eu şi
lumea exterioară, Eu şi Sine, şi conflictul între pulsiuni. Acesta din urmă apare atunci când una
din pulsiuni este preluată de Eu şi alta refuzată. În schimb, Adolf Adler consideră că persoanele
care se confruntă cu un conflict intrapsihic, au tendinţa de a dezvolta fenomenul compensării
sau supracompensării. General vorbind, aceste persoane dezvoltă complex sau un defect în
motivaţia de a dezvolta abilităţi excepţionale, care să compenseze acele aspecte ce li se pare
că le lipseşte.

Privit însă dintr-o perspectivă non-psihanalitică, conflictul intern este văzut ca fiind
fie o caracteristică normală a psihicului şi o condiţie necesară pentru autodepăşire, fie o
consecinţă negativă, datorită consumului mare de energie, rezultat din perturbarea
personalităţii.

2.4.2 Criteriul aparenţei

Din acest punct de vedere, Morton Deutsch distinge între conflictul manifest sau
simptomul, şi conflictul nemanifest, subteran sau cauza. Acest autor introduce şi o altă
tipologie a conflictelor, luând în calcul relaţiile existente între situaţia obiectivă şi percepţia
părţilor aflate în conflict asupra acestei situaţii. Au fost identificare şase tipuri de conflicte:
veridic, contingent, deplasat, de atribuire, latent şi falsul conflict.(…)

2.4.3 Criteriul nivelului

Luând în considerarea acest criteriu se pot identifica cinci tipuri de conflicte:

disconfortul, incidentul, neînţelegerea, tensiunea şi criza. Disconfortul este cea mai uşoară
formă de conflict; în cadrul lui individul are sentimentul neclar că ceva nu este în ordine dar
de obicei nu se verbalizează acest lucru. În schimb, incidentul este un conflict neprevăzut dar
fără efecte devastatoare şi poate fi exprimat sub forma unui schimb de cuvinte scurt şi acut,
sau în gesturi şi fapte supărătoare.
 Neînţelegerea semnifică de fapt discrepanţa dintre sensul comunicat şi cel
receptat, apare astfel o înţelegere greşită a motivelor şi faptelor. Atunci când intervine criza,
comportamentul scapă de sub controlul raţional şi îşi face simţită prezenţa violenţa fizică sau
verbală.(Milcu Marius, Pg 51,Stoica-Constantin Ana, Pg 37)

2.4.4 Criteriul câştigătorul conflictului

Luând în considerare rezultatul conflictului, Morton Deutsch realizează o nouă

tipologie, având în vedere de această dată trei tipuri de conflicte: de sumă zero în care o parte
câştigă iar cealaltă pierde, de cooperare totală în care ambele părţi pot pierde sau pot câştiga,
şi în cele din urmă există conflictul cu motive mixte în urma căreia ambele părţi fie pot câştiga
sau pierde, fie doar o parte câştigă şi cealaltă pierde.

2.4.5 Criteriul naturii intrinseci a conflictului

Conform acestui criteriu se pot identifica următoarele tipuri de conflicte: psihologice,

biologice, socioculturale şi de evoluţie(…)

2.4.6 Criteriul sistemelor părţilor implicate

Se pot remarca două perechi de conflicte: endogene-exogene şi simetrice-

asimetrice. În cadrul conflictelor endogene, părţile implicate sunt de fapt subsisteme ale unui
sistem mai larg, ce are propriile metode de control al conflictului. Cel mai ilustrativ exemplu
în acest sens îl constituie conflictul dintr doi cetăţeni ai unui stat. În schimb conflctul dintre
două state este exogen deoarece nu prea există un suprasistem apt care să controleze un
astfel de conflict. În conflictele simetrice părţile implicate sunt similare, în timp ce în conflictele
asimetrice se observă o disproporţionalitate a părţilor.(…)

2.4.7 Criteriul scopului

În funcţie de acest criteriu se pot distinge conflictele orientate spre problemă şi

cele orientate spre structură. Prima categorie se rezolvă prin soluţionarea problemei
cauzatoare, iar cea de-a doua urmăreşte schimbarea structurii unui sistem sau suprasistem(…)

2.4.8 Criteriul percepţiei adversarului

Percepţia adversarului poate stabili în ce tip de conflict se înscrie o anumită situaţie, dacă este
o luptă, un joc sau o dezbatere.(…)

2.5 Managementul conflictului

Asupra rezolvării conflictului, întâlnită în literatura de specialitate şi sub

exprimarea managementul conflictului, autorii şi-au îndreptat atenţia mult mai târziu, abia
după anii 1960 apar studii referitoare la această problematică, cu precădere înspre rezolvarea
conflictelor armate.

J. Burton elaborează o definiţie care să descrie managementul conflictului, rezolvarea lui fiind
vazută ca ,,lichidarea conflictului prin metode analitice, care presupun accederea la rădăcina
problemei şi obţinerea unui rezultat ce este văzut de ambele părţi ca o soluţie permanentă a
problemei.”(…)

3. Cuplul (modern)- celula de bază a societăţii

Cuplul este definit ca o structura bipolara, de tip biopsihosocial, bazata pe interdeterminism

mutual – partenerii, barbat si femeie, se sustin, se dezvolta, se stimuleaza, se satisfac, se
realizeaza ca individualitati biologice, afective si sociale, unul prin intermediul celuilalt (I.
Mitrofan, C. Ciuperca, 1998).

3.1 Evoluţia cuplului

Astfel primele forme de familii au la bază conceptul de matriarhat care în esenţă

n-a însemnat exercitarea autorităţii de către femeie, ci recunoaşterea descendenţei uterine.
Se vorbeşte despre clanul nediferenţiat şi cel diferenţiat în care se practica poliandria care
 putea fi de două feluri: de tip nair în care bărbaţii aceleiaşi femei sunt străini între ei, sau de
tip tibetan în care bărbaţii sunt fraţi între ei.

A treia formă de familie este familia sindiasmică (familia pereche), care se reduce
aproape la monogamie dar fără a implica şi credinţa conjugală. În această formă de uniune
paternitatea copilului este recunoscută cu certitudine, lucru mai greu de realizat în primele
forme familiale şi pentru prima dată începe să se afirme dominaţia bărbatului asupra femeii.

A patra formă de familie este familia patriarhală în rândul căreia se înregistrează două forme
diferite: familia romană și familia germanică(…)

Ciupercă Cristian, Cuplul modern-între emancipare şi disoluţie, Alexandria, Editura Tipoalex,

An 2000, Pg 65/16

3.2 Tipologia cuplului

Relaţiile diferă de la un cuplu la altul, pe de o parte datorită faptului că fiecare persoană este
unică prin felul său de a fi, iar pe de altă parte intervine contextul cultural şi social în care un
cuplu se dezvoltă(…)

3.2.1 Criteriul relaţional

Lilar Suzanne, Cuplul, Iaşi, Editura Institutul European, An 2008, Pg 322

3.2.2 Criteriul temperamental - Unul dintre lucrurile deja întipărite în mintea multor oameni,
se referă la faptul că persoanele cu caractere diferite, chiar opuse, se atrag.

3.2.3 Criteriul personalităţii Ibidem, Pg 299

Carmen Lynch, psiholog american specializat în terapia de cuplu, teoretizează o tipologie a

relaţiilor, având ca punct de plecare trăsăturile de personalitate ale partenerilor implicaţi.

3.2.4 Criteriul stilului sexual - Zig Ziglar, Secretul căsniciei fericite, Bucureşti, Editura Curtea
Veche, Pg 149

3.2.5 Criteriul comunicării

Luând în calcul acest factor s-au stabilit trei tipuri principale de cupluri: de cursă lungă, glacial
şi inocenţilor(…)
3.3 Relaţii incompatibile Zig Ziglar, Secretul căsniciei fericite, Bucureşti, Editura Curtea Veche,
Pg 201

Iubirea este cea care uneşte de cele mai multe ori doi parteneri, William Arthur Ward observă
efectele pozitive ale acestui sentiment. Însă specialiştii au demonstrat că există anumite relaţii
incompatibile care nu reuşesc să supravieţuiască în timp.

3.4 Fazele unui cuplu - Wendy Grant, Rezolvarea conflictelor, Bucureşti, Editura Teora, An
1998, Pg 54

Astfel, dragostea sau cel puţin ceea ce se crede că ar fi dragoste a început să apară de la vârste
fragede, cum ar fi 13-15 ani (...) După vârsta de 50 ani, relaţia se va baza mai mult pe înţelegere
şi afecţiune.

4. Conflictele în cadrul cuplului

Pe măsură ce relaţia progresează şi devină stabilă, multe temeri şi nesiguranţe se

vor diminua şi de cele mai multe ori vor dispărea complet dar atunci când există, ele pot
tensiona relaţia. Dacă aceste temeri şi îndoieli nu sunt comunicate în mod corect, se poate
ajunge la neînţelegeri însemnate. Multe relaţii eşuează tocmai pentru că atunci când unul din
parteneri încearcă să-şi comunice sentimentele care i-au fost jignite, nu reuşeşte decât să
creeze conflicte.

4.1 Principalele cauze care produc conflicte Leleu Gerard, Cum să fim fericiţi în cuplu-
intimitate senzualitate, sexualitate, Bucureşti, Ediura Trei, An 2003, Pg 139

4.1.1 Comunicarea

Importanţa unei bune comunicări este de necontestat ,,comunicarea bazată pe respectul

pentru adevăr, consideraţia pentru celălalt şi disponibilitatea de a împărtăşi percepţii, idei,
trăiri sau dorinţe personale este esenţială pentru o uniune durabilă, armonioasă şi autentică.
(Nuţă Adrian, Psihologia cuplului, Bucureşti, Editura Sper, An 2006, Pg 138)
4.1.2 Gelozia

Gelozia poate fi definită ca fiind ,,un ansamblu de trăiri emoţionale, gânduri şi acţiuni, care
apar şi se dezvoltă atunci când o relaţie semnificativă este percepută ca fiind ameninţată de
un rival. Ibidem, Pg 79 Leleu Gerard, Cum să fim fericiţi în cuplu: între fidelitate şi infidelitate,
Bucureşti, Ediura Trei, An 2003, Pg 113

persoanele lipsite de încredere în resursele şi capacităţiile personale, critice cu ele însele,

având complexe de inferioritate pe linia masculinităţii sau feminităţii, în faţa unui presupus
rival vor fi mai predispose să creadă că partenerul îl prefer pe acesta.”( Nuţă Adrian, Pg 83)

,,bărbaţii manifestă gelozie în special privitor la activitatea sexuală a partenerelor lor, iar
femeile sunt mai geloase la implicarea emoţională a partenerilor. Bărbaţii tind să nege
sentimentele lor de gelozie dar le exprimă adesea prin furie şi violenţă, în timp ce femeile
admit sentimentul dar manifestă depresie. Bărbaţii tind să acuze partenerele, pe când femeile
tind să se autoacuze.” (Cristian Ciupercă, pg 238-246)

4.2 Strategii şi tehnici de rezolvare a conflictelor

Un cuplu ce are de rezolvat un conflict poate alege să meargă în patru direcţii: sa-l evite, sa-l
menţină la nivelul actual, sa-l reducă sau sa-l escaladeze. În funcţie de aceste direcţii rezultă
competiţia, colaborarea, compromisul, evitarea şi acomodarea, acestea fiind principalele
modalităţi de gestionare a unui conflict.

4.2.1 Strategii greşite

Una dintre tehnicile des folosite în acest sens este evitarea.

Unele persoane aleg violenţa ca o soluţie pentru rezolvarea disputelor.

Blamarea implică aruncarea vinei pe un altul, iar cei care recurg la această tehnică transmit
involuntar faptul că nu îşi asumă nici o răspundere pentru declanşarea conflictului.
Autoblamarea urmăreşte să stârnească mila celuilalt, determinându-l astfel să renunţe la
susţinerea propriei poziţii.
Termenul gunnysack este de origine anglo-saxonă şi se referă la o geantă foarte încăpătoare
în care se pot depozita foarte multe obiecte. Această tehnică constă în acumularea
nemulţumirilor şi supărărilor care nu sunt rostite atunci când sunt produse, ci sunt exprimate
abia atunci când ultima picătură a umplut paharul.

4.2.2 Strategii/ soluții eficiente ???

Pentru a putea ajunge la un consens şi rezolva cu succes conflictele din cadrul cuplului este
necesar ca ambii parteneri să înveţe să se aprecieze reciproc, să evite comparaţiile, să apele
la toleranţă, să folosească iertarea cât mai des cu putinţă. şi să înveţe să fie fericiţi împreună.

Aprecierea este deosebit de importantă.

Unul dintre cele mai distrugătoare lucruri pe care le pot face un cuplu este să lase un conflict
nerezolvat, existând astfel şansa ca situaţia să degenereze. Indicat este ca cei doi parteneri să
nu meargă niciodată supăraţi la culcare(...)

Capacitatea de a ierta este deosebit de importantă, de multe ori ea poate face diferenţa între
terminarea sau continuarea relaţiei.

Există însă şi cazuri în care cei doi parteneri nu reuşesc să îşi rezolve singuri conflictele, situaţie
în care este recomandat sprijinul unui consilier sau a unui psiholog.

1. Inteligența emoțională

1.1.Conceptualizare

Termenul de „inteligenţă” își găsește originea în latinescul intelligere, care înseamnă

a organiza, a relaţiona, sau de la termenul interlegere, care înseamnă stabilirea de relaţii între
oameni. Acest lucru ne arată că inteligenţa poate depăşii gândirea, care se limitează la stabilirea
relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectivelor, fenomenelor şi nu a relaţiilor între oameni.
Complexitatea inteligenței se evidențiază din modul ei de abordare în istorie, filozofie şi
psihologiei, considerată deseori ca având un rol deosebit de important în cunoaştere, dar și
negându-i-se semnificaţia, fiind chiar eliminată din existenţa umană.
 Specializarea și separarea celor două emisfere cerebrale care deţin funcţii şi
caracteristici diferite a fost demostrată de Roger Sperry şi Robert Onstein. Ei au demonstrat
faptul că emisfera stângă este responsabilă de analiza secvenţială, de logica acţiunilor, de
folosirea cuvintelor şi cifrelor, altfel spus este dominată de raţionalitate. Emisfera dreaptă este
sediul imaginaţiei, culorilor și decorării, muzicii, orientării spaţiale, ritmului, creativităţii,
dominanta sa fiind intuiţia.

Sistemul educaţional occidental este axat pe activităţi de memorare și reproducere,

caracteristice emisferei stângi, minimalizând importanța cultivării facultăţilor emisferei drepte.
Inteligența este atribuită persoanelor care excelează în privinţa logicii şi mai puțin persoanelor
pricepute la îndeletniciri manuale, sau care au diferite talente artistice. S-a demonstrat că
persoanele care au fost educate pentru folosirea preferenţială a unei emisfere, erau aproape
incapabile să o folosească pe cealaltă, iar când emisfera dominată coopera cu cea dominantă,
performanţele individului atingeau cote superioare. Rolul emoţiilor, intuiţilor şi sentimentelor
în viaţa umană începe să fie tot mai des acceptat de către psihologia occidentală, care acceptă
alături de coeficientul de inteligenţă (IQ) şi coeficientul emoţional (EQ). Ultimele cercetări
demonstrează că funcţiile emoţionale şi cele raţionale se află strâns în relaţie de
interdependenţă, deși când părţi ale creierului care guvernează producerea şi intensitatea
emoţiilor suferă leziuni, intelectul şi inteligenţa pot rămâne intacte. Performanţa la testele de
inteligenţă nu are de suferit, subiectul poate analiza, conceptualiza, vorbi, dar nu va mai putea
lua decizii corecte în lumea reală. Dacă IQ este limitat genetic și poate crește doar cu un procent
nesemnificativ datorită educației, EQ este infinit ca și posibilităţi de dezvoltare, astfel, trăind
conştient emoţiile, acceptându-le ca natură proprie, putem aduce la suprafaţă lumea noastră
adevărată, autentică. Coeficientul de inteligenţă şi coeficientul emoţional se află într-o relaţie
de interdependenţă, conducând împreună la devenirea individului superior. Nivelul
coeficientului emoţional este responsabil pentru gradul de autocunoaştere, autoapreciere, pentru
calitatea relaţiilor interpersonale și pentru adaptabilitatea socială. Un EQ ridicat ne ajută să
trăim intens ceea ce ni se întâmplă şi să reușim să ne cunoaştem mai bine atât pe noi cât şi pe
ceilalţi.

Din perspectiva lui Mayer și Salovey (1990, cit. în Akmal, Mohzan, Hassan & Halil, 2013)
inteligența emoțională reprezintă abilitatea de a percepe, a evalua, a exprima emoțiile și de a le
folosi pentru ghidarea gândirii și acțiunilor, susținând astfel evoluția intelectuală și emoțională.
Inteligența emoțională se mai referă la percepțiile oamenilor despre propriile abilități,
competențe emoționale, caracteristici ce țin de personalitate și dispozițiile comportamentale
 care influențează capacitatea acestora de a face față cu succes la cererile și presiunile mediului
(Cazan & Năstasă, 2015).
Mayer și Salovey (2000), sugerează că există patru componente de bază ale inteligenței
emoționale. Prima component[ este percepția și exprimarea exactă a emoțiilor. Aceasta
presupune abilitatea de a putea detecta și descifra emoțiile feței, ale vocii, emoțiile din imagini
și din artefactele culturale, inclusiv abilitatea de a identifica propriile emoții. Această
competență emoțională este importantă, deoarece persoanele care pot să-și evalueze și să-și
exprime emoțiile rapid și precis sunt mai capabile să răspundă cerințelor mediului. Acestea sunt
mult mai empatice și mai puțin depresive în comparație cu persoanele care nu au suficient de
dezvoltată această abilitate (Salovey, Bedell, Detweiler & Mayer, 2000).
A doua componentă a inteligenței emoționale reprezintă capacitatea de a accesa și a
genera emoții în folosul gândirii și al rezolvării de probleme (Salovey et al., 2000). Fiind
capabili să accesăm propriile emoții de moment în priviința situației problemă, sau pentru
anticiparea propriile sentimente viitoare, atunci când va trebui să luăm o decizie, primim
informații, care ar putea să joace un rol important în luarea deciziei finale (Smith, Fredickson,
Loftus & Nolen-Heoksem, 2005).????
Cea de-a treia componentă a inteligenței emoționale reprezintă înțelegerea emoțiilor și
a sensurilor emoționale (Salovey et al., 2000). Înțelegerea emoțiilor este abilitatea de a înțelege
și de a aprecia relațiile complicate dintre emoții. Principala competență a acestui nivel este
abilitatea de a eticheta emoțiile folosind cuvintele. Individul inteligent emoțional este capabil
să recunoască faptul că termenii utilizați pentru a descrie emoțiile sunt comasați în familii sau
grupuri de cuvinte (Ortony, Clore & Collins, 1988 cit. în Salovey et al., 2000). De exemplu,
indivizii știu faptul că termenii precum „mânie”, „iritare”, „supărare” pot fi grupați ca termeni
asociați cu furia (Salovey & Rodin, 1989 cit. în Salovey et al., 2000).

1.2.Modele şi caracteristici ale inteligenţei emoţionale

Modelul Six-Seconds - model centrat pe rezultate:

Cunoaște-te Alege Dăruiește-te

 Gândire consecințională
 ABC-ul emoțiilor  Evaluare și o nouă alegere  Empatie
 Recunoașterea modelelor  Motivare  Scopuri nobile
 Optimism
 Modelul Q-Metrics - model centrat pe competențe:

(Auto)Cunoastere Competente Valori si Atitudini

 Conștiință emoțională  Intenționalitate  Puncte de vedere

 Exprimarea emoțiilor  Creativitate  Compasiune
 Înțelegerea emoțiilor celorlalți Reziliență  Intuiție
 Relații  Încredere
 Nefericire constructivă  Putere
 Sine integrat

Modelul Steiner - model centrat pe relații:

Auto-cunoaștere Cunoașterea celorlalți Exprimare

 A ști ce sentimente ai, cât de A ști ce sentimente au ceilalți,

 Dezvoltarea unei abilități,
puternice sunt și de ce ai acele cât de puternice sunt și care este centrate pe iubire, de a exprima
sentimente motivația acelor sentimente sau nu emoțiile, pentru a crește
calitatea vieții noastre și a celor
din jurul nostru

Modelul Salovey - Mayer - model centrat pe folosirea inteligentă a emoțiilor:

Identificarea Managementul
Folosirea emoțiilor Înțelegerea emoțiilor
emoțiilor emoțiilor

 A recunoaște emoțiile  A înțelege emoțiile A te descurca cu

 A judeca cu ajutorul
proprii și ale celor din complexe și dinamica emoțiile tale și ale
emoțiilor
jur lor altora

Inteligenţa emoţională joacă un important rol în toţi factorii care influenţează eficienţa unei
persoane sau a organizaţiei: relaţiile cu şeful, incertitudinea, procesul de luare a deciziilor,
motivaţia şi satisfacţia muncii, menţinerea relației de cuplu, munca în echipă, calitatea muncii
etc.
1.3. Învăţare cognitivă şi învăţare emoţională(no need)????
 Cu toate că programele pentru dezvoltarea competențelor emoționale adună tot ceea ce
este mai bun din trainingul clasic, dezvoltarea competenţelor emoţionale diferă de trainingul
obişnuit, prin: durată - dezvoltarea competenţelor emoţionale durează mai mult decât
dezvoltarea competenţelor cognitive;

- IE înseamnă schimbare şi schimbarea cere timp;

- învăţarea se produce şi după încheierea cursului propriu-zis;
- motivaţie - motivaţia participanţilor la IE training este în general mai mare şi mai
sănătoasă;
- practică - pentru a ajunge la excelentă în domeniul IE este nevoie multă practică;
- dinamică accentuată - învăţarea nu este liniară, schimbarea nu se petrece dintr-o
dată, se revine la vechile comportamente, se încearcă încă o dată;
- există căderi şi reveniri;
- suport - dezvoltarea IE cere un suport organizaţional semnificativ;
- învăţare - IE training este centrat pe învăţarea emotională, care înseamnă o
remodelare a circuitelor neuronale;
- învăţarea cognitivă înseamnă achiziţii de informaţii şi nu implică o „reprogramare”.

Chiar daca o persoană are suficiente cunoştinţe şi idei inteligente, daca nu îşi cunoaşte
şi nu reuşeşte să-şi gestioneze emoţiile şi sentimentele, poate întâmpina dificultăţi în
încercarea de a-şi construi relaţiile cu ceilalţi sau o carieră profesională de succes.
Persoanele cu un înalt grad de autocunoaştere îşi dau seama cum sentimentele lor îi
afectează, atât pe ei, cât şi pe cei din jur. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale ne permite
să ne punem în valoare aptitudinile intelectuale, creativitatea. Ne asigură reuşita, atât în
plan personal, cât şi în cel profesional.

1.4. Elementele inteligenței emoţionale

Pe ce model sa mă orientez???
1.5. Nivelul de inteligenţă emoţională!!!
Lista prezentată mai jos cuprinde nişte caracteristici generale a oamenilor cu un înalt
sau scăzut nivel de inteligenţă emoţională. Cu siguranţă că acestea sunt valabile doar la
modul general, dar sunt utile pentru a fi utilizate ca un sistem de referinţă. Lista de mai jos
cuprinde semne generale a unui nivel înalt şi scăzut de auto-apreciere, precum şi alte variabile
care nu au fost neapărat corelate cu inteligenţa emoţională aşa cum este definită de Mayer şi
Salovey.
 ”O persoană cu un înalt nivel de IE îşi exprimă sentimentele clar şi direct utilizând fraze
care încep cu: “Eu simt...”, nu îi este teamă să îşi exprime sentimentele, nu este dominată de
sentimente negative precum: teamă, griji, ruşine, jenă, dezamăgire, lipsă de speranţă, lipsă de
putere, dependenţă, victimizare, descurajare, este capabil să distingă elementele non-verbale
ale comunicării, lasă sentimentele să îl conducă spre alegeri “sănătoase” şi fericire. O astfel de
persoană contrabalansează sentimentele cu raţiune, logică şi realitate, acţionează din dorinţă,
nu din sentimentul de datorie, vină, forţă sau obligaţie, este independent, încrezător în propriile
forţe şi are un moral puternic, este motivat intrinsec, nu este motivat de putere, bunăstare,
poziţie, faimă sau aprobare, este în majoritatea timpului optimist, dar totodată realist, şi poate
să fie şi pesimist când este cazul, nu internalizează eşecurile, ține cont de sentimentele celor din
jurul său, vorbeşte cu nonşalanţă despre sentimente, nu se blochează în caz de frică sau
îngrijorare, este capabil să identifice sentimente concurente multiple. ”

”O persoană cu un scăzut nivel de IE nu îşi asumă responsabilitatea propriilor

sentimente, ci dă vina pe cei din jur pentru ele, are dificultăţi în formularea propoziţiilor care
încep cu “Eu simt...”, nu poate spune de ce se simte într-un anumit fel sau nu poate spune fără
să arunce vina pe altcineva, atacă, dă vina, comandă, critică, întrerupe, ţine prelegeri, dă sfaturi
în stînga şi dreapta, emite judecăţi de valoare despre cei din jur, încearcă să te analizeze, de
exemplu cînd îţi exprimi sentimentele, începe deseori propoziţii cu “Cred că tu...”, dă vina pe
ceilalţi, ascunde informaţii sau chiar minte în legătură cu sentimentele proprii, exagerează sau
minimalizează propriile sentimente. De asemenea, îi lipseşte integritatea şi simţul conştiinţei,
poartă ură, nu iartă, nu îţi spune niciodată unde te situezi în raport cu ea, se simte inconfortabil
“să fie prin preajmă”, acţionează în funcţie de sentimente mai degrabă decât vorbeşte despre
ele, este indirectă şi evazivă, este insensibilă la sentimentele celor din jur, nu este empatică, nu
simte compasiune, este rigidă, inflexibilă, are nevoie de reguli clare pentru a se simţi în
siguranţă, este o persoană “rece”, nu se gândeşte la sentimentele celorlalţi înainte de acţiona,
acţionează fără să se gândească la sentimentele viitoare, evită responsabilitatea prin fraze de
genul: “Ce era să fac? Nu am avut de ales!”, poate fi mult prea pesimistă, ducând la distrugerea
bunei dispoziţii a celor din jur, poate fi supraoptimistă, până la punctul în care devine nerealistă,
negând temerile fundamentate ale celorlalţi, se lasă “purtată de val” în ciuda bunului simţ sau
renunţă la primul semn de probleme, se încăpăţânează la propriile idei, fiind prea nesigură
pentru a fi deschisă la noi păreri, se concentrează asupra faptelor mai degrabă decât asupra
sentimentelor.
Ipotezele acestui studiu sunt următoarele: 1) Persoanele cu un stil de atașament Securizant să
prezinte un nivel de inteligență emoțională ridicat și să utilizeze strategi de colaborare pentru
rezolvarea conflictului de cuplu. 2) Persoanele cu un stil de atașament Anxios să prezinte un
nivel mediu de inteligență emoțională și să utilizeze strategi de acomodare de rezolvare a
conflictului de cuplu. 3) Persoanele cu un stil de atașament Evitativ să prezinte un nivel scăzut
de inteligență emoțională și să utilizeze evitarea ca și strategie de rezolvare a conflictului de
cuplu.

Instrumente
inteligenta emotionala: Datorită validității științifice solide am ales utilizarea EQ-i (Bar-On,
2005)
stilurile de rezolvare ale conflictului propuse de Rahim (1983) vom utiliza Rahim
Organizationat Conflict Inventory-II (Rahim, 1983).
stilului de atașament al fiecărui participant. Instrumentul utilizat este Experience in Close
Relationships-Revised, prescurtat ECR-R (Fraley,Waller, Brennan, 2000).