Ce este „suveranitatea”?

Cum putem defini puterea statului?

Mohan Aurelian

2016
 Ansamblul elementelor ideatice specific științelor se modifică ineluctabil odată cu
trecerea timpului, ducând la îngreunarea vizibilă a procesului de înțelegere a numeroaselor
sensuri atribuite unui concept sau la relativa dificultate în identificarea genealogiei teoriilor.
În această situație, este recomandată analizarea detaliată a componentelor conceptuale cu o
importanță semnificativă în vederea stabilirii coordontelor principale ale domeniului.
Considerăm noțiunile de „suveranitate” și „putere a statului” esențiale pentru nucleul
conceptual al științelor politice, fapt ce a determinat elaborarea studiului în cauză. Acesta nu
poate fi caracterizat, din motive obiective, prin exhaustivitate, urmând a se prezenta, pe
parcursul a două secțiuni separate, un set limitat de autori care opinează pe marginea celor
două concepte.

Suveranitatea

Din miriadele de analiști politici care cercetează caracteristicile și evoluția fluctuantă

a suveranității, am ales drept elemente de referință lucrările lui Stephen D. Krasner și Quentin
Skinner, în scopul determinării unei definiții pertinente a noțiunii analizate. Primul autor se
remarcă prin clasificarea sa, care împarte suveranitatea în patru tipuri distincte: suveranitate
internațional-legală, suveranitate westfaliană, suveranitate internă și suveranitate de inter-
dependență (interdependentă)1.
Suveranitatea internațional-legală presupune recunoașterea mutuală a entităților teri-
toriale care dețin independență juridică formală, pe când suveranitatea westfaliană se regă-
sește în organizările politice care exclud actorii externi din structurile proprii de autoritate. Al
treilea tip de suveranitate, cea internă, vizează abilitatea autorităților publice de a exercita un
control eficient în interiorul frontierelor statului și organizarea formală a autorității politice.
Spre deosebire, suveranitatea de interdependență are în vedere capacitatea autorităților
publice de a reglementa fluxul de informații, idei, bunuri, oameni sau capital care traversează
granițele statale.
Autorul reușește să studieze majoritatea relațiilor care se dezvoltă între aceste tipuri
de suveranitate, fiind de părere că ele variază de la un stat la altul și de la un conducător la
altul: unele state au suveranitate internațional-legală, fapt pentru care nu pot avea suverani-
tate westfaliană, iar alte state au primul tip de suveranitate, însă le lipsește sau au foarte pu-

1
KRASNER, S. D. (1999) Sovereignty. Organized Hypocrisy. Princeton, NJ: Princeton University
Press. p. 3.

1
țină suveranitate internă (văzută din perspectiva structurii de autoritate sau din perspectiva
controlului teritoriului aferent), cum este cazul „statelor eșuate” din Africa. Totodată, Krasner
recunoaște principalele proprietăți ale dinamicilor inerente mediilor sociale și politice, el
separând (folosind noțiunile lui James March și Johan Olsen) logica consecințelor – ce
presupune că acțiunea politică este produsul unor seturi de comportamente raționale menite a
maximiza interesele conducătorilor – de logica adecvării (acțiunea politică văzută ca produsul
regulilor, normelor și identităților care impun anumite conduite)2.
Din cauza regulilor contradictorii regăsite la nivel internațional, lipsei unor structuri
de autoritate care să judece eventualele controverse iscate de aceste nepotriviri conceptualo-
juridice și existența asimetriilor prevalente de putere, autorul este de părere că sistemul înter-
național al statelor suverane este eminamente dominat de logica consecințelor. Acest fapt a
dus inevitabil la încălcarea în nenumărate rânduri a regulilor caracteristice sistemului,
determinându-l pe Krasner să numească starea normală a ansamblului de state „o ipocrizie
organizată” (putem extinde acestă denumire chiar până la cea de „ipocrizie sistematică”,
întrucât este recurentă). Exemple concludente de situații în care regulile suveranității
internațional-legale au fost încălcate sunt următoarele: nerecunoașterea regimurilor comuniste
chineze din 1949 până în anii 1970, în ciuda faptului că aveau teritoriu și autonomie juridică
și de facto sau recunoașterea entităților fără autonomie juridică, precum Bielorusia și Ucraina,
care au devenit membre ONU. Referitor la suveranitatea westfaliană, autorul prezintă două
moduri fundamentale de încălcare a normelor internaționale: intervenția statelor mai
puternice sau invitația (acțiune voluntară a conducătorilor) care necesită semnarea diferitelor
acorduri – pentru protecția drepturilor omului sau minorităților; acorduri de responsabilitate
fiscală – care instituie structuri juridice supranaționale și astfel este permisă influența externă.
Tipurile de suveranitate studiate de Krasner aduc în prim-plan și distincția vitală între
autoritate și control: prima noțiune reprezintă un drept recunoscut mutual al unui actor politic
de a se implica în anumite activități și nu necesită neapărat utilizarea de măsuri coercitive, pe
când controlul poate fi câștigat prin simpla folosire a forței. Drept urmare, suveranitatea
internațional-legală și cea westfaliană implică probleme legate de autoritate și legitimitate,
dar nu și de control, pe când suveranitatea internă se referă atât la autoritate (structurile de
autoritate recunoscute), cât și la control (nivelul de eficiență al controlului). Pierderea
controlului are efecte de o importanță majoră, precum pierderea autorității sau respingerea

2
KRASNER, op. cit, p. 5.

2
unei anumite practici politice.
Autorul consideră că suveranitatea de interdependență și suveranitatea internă sunt
distincte și au legături indirecte cu celelalte două tipuri de suveranitate, întrucât structura
autorității politice interne și măsura în care statul controlează activitățile sale interne sau cele
care traversează granițele teritoriului nu sunt în mod necesar conectate cu recunoașterea
internațională sau excluderea actorilor externi. Concomitent pierderea uneia dintre cele patru
tipuri de suveranități nu implică erodarea celorlalte.
Raportându-se la recunoașterea internațională a entităților politice, profesorul de
realții internaționale de la Universitatea Stanford, găsește și criterii suplimentare (pe lângă
teritoriu și autonomie juridică) precum abilitatea de a proteja un teritoriu, existența unui
guvern sau prezența populației. Aceste criterii, precum și încălcarea regulilor internaționale îl
ajută pe Krasner să contureze patru metode de apariție a deviațiilor normative (prin
convenție, contract, constrângere sau impunere) ce completează descrierea dinamicii
specifice sistemului de state suverane.
Spre deosebire de Krasner, Quentin Skinner, dorește să identifice natura suveranității
plecând de la analiza genezei noțiunii de stat. Autorul menționat observă numeroasele inter-
pretări care sunt atribuite conceptului de stat, astfel încât identificarea esenței și limitelor sale
a devenit relativ dificilă. El amintește de concepția lui Jean Bodin despre stat, văzut de acesta
drept o uniune a oamenilor aflați sub aceeași suveranitate a guvernării, admițând că puterea
suverană poate fi a oamenilor (totuși el preferă monarhia, în care oamenii jură credință
șefului statului, denumită de Skinner teoria absolutistă)3.
Criticii teoriei absolutiste, precum Edwin Sandys sau Giovanni Botero identifică state,
intitulate sugestiv „state populiste”, în care conduce poporul prin intermediul Adunărilor
reprezentative. Această preferință este explicată prin posibilitatea păstrării libertății naturale a
oamenilor, concomitent cu supurerea față de guvernare. Traiano Boccalini reafirmă apetența
oamenilor pentru „statele libere” (așa zisele republici auto-guvernate) prin intermediul
lucrărilor sale, aducând un elogiu Veneției, al cărui succes se datora formei sale de
guvernământ. Totodată, argumentele apărute în urma dezbaterilor scolastice, susținute de
Jacques Almain sau Theodore de Bèze, au favorizat statele libere, astfel încât s-a ajuns la
ideea că sub orice formă de guvernământ drepturile de suveranitate trebuie să rămână de

3
SKINNER, Q. (2010) The Sovereign State: A Genealogy. In KALMO, H. & SKINNER, Q. (eds.),
Sovereignty in fragments. The Past, Present and Future of a Contested Concept. Cambridge:
Cambridge University Press. p. 28.

3
partea „corpului statului”.
O semnificație imensă pentru evoluția conceptului de stat, implicit pentru definirea
suveranității, o are dezvoltarea teoriei ficționale (trebuie făcută o distincție între aparatul de
stat și persoana statului) și viziunea lui Emer de Vattel, care în urma unor raționamente
afirmă că orice stat liber este un stat suveran.
Traseul evolutiv al noțiunii de stat, cercetat de Skinner, coroborat cu viziunea unică a
lui Krasner referitoare la suveranitate, ne oferă o imagine de ansamblu extrem de bine contu-
rată asupra naturii și caracteristicilor ce aparțin conceptului de suveranitate.

Puterea statului

În scopul definirii precise a sintagmei „puterea statului” am recurs la cercetarea

inedită realizată de Michael Mann, acesta pornind de la două aspecte fundamentale ale defini-
ției statului – centralitatea și teritorialitatea – pe care le discută în relație cu două tipuri de
putere statală: puterea despotică și puterea infrastructurală.4
Definiția statului pe care autorul o folosește pe parcursul abordării sale este cea
formulată de Max Weber, însă nu este în totalitate de acord cu aceasta – nu acceptă faptul că
statul are monopolul luării obligatorii de decizii, combinat cu monopolul mijloacelor
coercitive. În ceea ce privește înțelesurile oferite puterii statului, puterea despotică reprezintă
acțiunile pe care elitele le pot întreprinde fără negocierea cu grupurile societății civile, iar
puterea infrastructurală este puterea de a penetra societatea civilă și de a implementa decizii
politice pe întreg teritoriul statului. Din punct de vedere analitic, autorul afirmă că cele două
dimensiuni sunt autonome, dar poate exista o relație între ele. Exempli gratia, cu cât puterea
infrastructurală crește, cu atât crește posibilitatea răsfrângerii puterii despotice asupra
indivizilor (statele capitaliste sunt tari în relație cu indivizii și slabe în fața grupurilor
dominante).
Mann enumeră și tendițele principale întâlnite de-a lungul timpului referitoare la
schimbările capitale ce au survenit în dinamica celor două tipuri de putere: s-a înregistrat o
creștere a puterii infrastructurale (progres generat de societățile puternic industrializate), iar
în fiecare epocă au existat variații (oscilații) largi la nivelul puterii despotice.

4
MANN, M. (1984) The Autonomous Power of the State. Archives Européennes de Sociologie. Vol.
25. p. 185.

4
Autorul precizează cu exactitate care este cauza creșterii puterii infrastructurale – dezvoltarea
tehnicilor logistice, din care amintim: diviziunea muncii, alfabetizarea ce a permis existența
responsabilității legale, comerțul s-a îmbunătățit datorită sistemului monetar avansat, iar
comunicarea și transportul au devenit extrem de rapide. Concomitent, el clasifică tehnicile
puterii în militare, economice și ideologice, concluzionând că nu există o tehnică care să
aparțină exclusiv statului sau societății civile.
În urma analizei sale elaborate, Mann descoperă originile puterii statelor. Acestea
emană din necesitatea existenței statului, multiplicitatea funcțiilor sale și din centralitatea
teritorială. Autorul argumentează că nu au existat societăți civilizate și complexe fără un
centru de monopol al luării obligatorii de decizii – deși regulile de comportament nu trebuie
create și impuse de un stat monopolist, dovezile arată că societățile au avut nevoie de reguli
setate monopolist. Tocmai din această necesitate derivă puterea autonomă a statului. În
legătură cu multiplicitatea funcțională a statului, politologul arată că există patru tipuri de
activități specifice care sunt necesare atât societății, cât și grupurilor de interese din interioul
său: menținerea ordinii interne, apărarea/ofensiva militară, menținerea/îngrijirea infrastruc-
turii de comunicare și redistribuirea economică. Cu toate acestea, cea mai importantă
precondiție de existență a puterii statului este centralitatea, fapt evidențiat și în comparația
dintre stat și grupurile de putere ale societății civile – vitală fiind diferența socio-spațială și
organizațională (în cazul celor din urmă expansiunea puterii economice este difuză,
informală, iar controlul nu este de ordin teritorial ci doar al unei funcții specializate).
Conform afirmațiilor lui Mann, puterea infrastructurală a statului derivă din utilitatea
socială și din unicitatea sa, pe când puterea despotică derivă din incapacitatea forțelor sociale
de a controla formele centralizării teritoriale.
Concluziile la care ajunge Michael Mann tratează, în mare parte, cele două aspecte
vitale ale definiției statului: centralitatea și teritorialitatea. Prin urmare, politologul este de
acord că societățile au nevoie ca o parte din activitățile lor să fie reglementate într-un teritoriu
centralizat, iar în cazul în care resurselor lor sunt folosite pentru a genera alte resurse de
putere se va ajunge la un grad ridicat de autonomie al puterii.
În final, afirmăm că perspectivele autorilor citați surprind cu succes complexitatea
angrenajelor, proceselor și mecanismelor care determină cele două dimensiuni esențiale ale
științei politice – suveranitatea și puterea statului – însă acestea nu explică în totalitate miria-
dele de relații existente, iar în unele cazuri nivelul de definire al termenilor utilizați nu este
satisfăcător.

5
BIBLIOGRAFIE

DEUDNEY, D. H. (1995) The Philadelphian System: Sovereignty, Arms Control,

and Balance of Power in the American States-Union, circa 1787–1861. International
Organization. 49.

KRASNER, S. D. (1999) Sovereignty. Organized Hypocrisy. Princeton, NJ: Princeton

University Press.

MANN, M. (1984) The Autonomous Power of the State. Archives Européennes de

Sociologie. Vol. 25.

SKINNER, Q. (2010) The Sovereign State: A Genealogy. In KALMO, H. & SKINNER, Q.

(eds.), Sovereignty in fragments. The Past, Present and Future of a Contested Concept.
Cambridge: Cambridge University Press.

THOMSON, J. E. (1995) State Sovereignty in International Relations: Bridging the Gap

between Theory and Empirical Research. International Studies Quarterly. 39.