10) Semnificatia arhetipala a cuplului Apollo-Dionyssos-

APOLLO – una dintre cele mai mari divinitati ale mitologiei grecesti. Era fiul lui
Zeus si al lui Leto. Pentru ca, Hera, din gelozie, ii refuzase Letoniei un loc unde sa
poata naste, Poseidon a scos la iveala, din valurile marii, insula Delos (v. si
Asteria). Acolo, dupa noua zile si noua nopti de chin, Leto a adus pe lume doi
gemeni: pe Apollo si pe Artemis. Crescand miraculos de repede, la numai cateva
zile dupa nastere, Apollo, al carui arc si sageti devenisera temute, a plecat la
Delphi, unde a ucis sarpele Python, odinioara pus de Hera s-o urmareasca pe Leto
si care, ulterior devenise spaima intregului tinut. Dupa aceea Apollo a infiintat
acolo propriul sau oracol, instaurand si Jocurile Pitice. Apollo a iubit numeroase
nimfe si muritoare, printre care pe Daphne, Cyrene,, Marpessa, Cassandra, si
uneori chiar tineri ca Hyancinthus si Cyparissus. Zeul era infatisat ca un tanar
frumos si inalt, cu o statura zvelta si impunatoare. Atributele lui erau multiple:
initial, Apollo era considerat o divinitate temuta, razbunatoare care, justificat sau
nu, raspandea molimi sau pedepsea cu sageti aducatoare de moarte pe oricine-i
statea impotriva. Era socotit zeu vindecator, priceput in arta lecuirii, ca si tatal lui
Asclepius. Avea darul profetiei, de care erau legate numeroasele lui oracole.
Dintre acestea, cel mai vestit era cel de la Delphi. Mai tarziu, el a devenit zeul
muzicii, al poeziei si al artelor frumoase. Apollo era zeul invocat in calatorii, de cei
care navigau pe mare, care proteja orasele si noile constructii. In sfarsit, Apollo
era considerat ca zeu al luminii (de aici epitetul de Phoebus) era identificat
adesea cu insusi Soarele. Era serbat in numeroase centre ale lumii grecesti: la
Delphi, Delos, Claros, Patara, etc. Avand, asa cum am aratat, un rol preponderent
in mitologia greaca. In cinstea lui s-au instituit la Roma Ludi Apollinares, si tot
acolo, pe vremea imparatului Augustus, i se aduceau onoruri deosebite.

Dionysos – in mitologia greaca, zeul vinului si al vitei de vie, denumit la romani si

Bacchus. Dionysos era una dintre cele mai importante divinitati cunoscute in
vechime si al carei cult era raspandit in intreaga lume. El era fiul lui Zeus si al
muritoarei Semele, fiica regelui Cadmus si a Harmoniei. Se spune ca, indemnata
de Hera, Semele l-a rugat pe Zeus sa i se arate in toata forta si splendoarea sa
zeiasca. Zeus ii indeplineste ruga: el i se infatiseaza ca un nor de foc. Neputand
insa suporta stralucirea acestei privelisti, Semele cade fulgerata si naste, inainte
de vreme. Zeus ia copilul si-l adaposteste in propia lui coapsa de unde, la
termenul stabilit, se naste viu si nevatamat Dionysos (de aceea se spunea ca,
Dionysos era zeul care “s-a nascut de doua ori”). Ca sa- si puna la adapost copilul
de gelozia Herei, Zeus il incredinteaza regelui Athamas si sotiei acestuia, Ino, ca
sa-l creasca. In casa lor, Dionysos traieste travestit in haine femeiesti pentru a nu
fi recunoscut. Hera ii da totusi de urma si, drept razbunare le ia mintile lui Ino si
Athamas. Atunci Zeus il trimite pe Dionysos departe la Nysa, si-l da in grija
nimfelor de acolo sa-l creasca. Cand s-a facut mare Dionysos a inceput sa
cutreiere intreaga lume: Aegyptus, Syria, Phrygia, Thraciasi, in sfarsit, India.
Dionysos a coborat in infern ca sa caute umbra mamei lui si sa-i redea viata.
Hades s-a invoit sa i-o dea si Dinonysos a dus-o pe Semele cu sine in Olympus.
Cultul lui Dionysos era raspandit in intreaga lume veche. La serbarile date in
cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) participa toata lumea dar, mai ales, femeile.
Atunci zeul era sarbatorit in cantece si dansuri, adesea cu caracter orgiastic.
Dionysos era inchipuit insotit de un cortegiu alcatuit din bacchante, sileni, satiri,
etc.

APOLLO SI DIONYSSOS

Ştiinţa esteticii va fi făcut un mare pas înainte cînd vom fi ajuns nu numai la
concluzia logică, ci şi la convingerea intuitivă directă că evoluţia permanentă a
artei este legată de dualismul apolinic-dionisiac, aşa cum zămislirea depinde de
dualitatea sexelor ce se combat mereu şi nu se împacă decît periodic. Termenii –
apolinic şi dionisiac – îi împrumutăm de la greci. Aceştia nu îşi exprimau teroriile
ezoterice, atît de profunde, ale concepţiilor lor despre artă în noţiuni, ci le
întruchipau în figurile grăitoare ale zeilor lor, pe care le putea pricepe cel ager la
minte.

Cele două zeităţi ale artei, Apollo şi Dionysos, ne fac să ajungem la concluzia că,
în universul grecilor există un contrast uriaş, atît în origine, cît şi în finalitate,
între artele plastice (cele apolinice) şi cea neplastică (muzica), adică arta lui
Dionysos. Amîndouă pornirile, atît de deosebite, înaintează paralel, de obicei
certîndu-se făţiş, dînd naştere, prin emulaţie, unor creaţii mereu mai viguroase;
astfel se perpetuează lupta din sînul acelui contrast pe care denumirea comună
“arta” îl anulează doar aparent pînă ce printr-un miracol metafizic al “voinţei”
eline să apară îngemănate şi, prin această împerechere, să făurească tragedia
atică, acea operă de artă atît dionisiacă, cît şi apolinică.

Pentru a ne închipui mai bine acele două tendinţe, să ni le reprezentăm mai întîi
ca două lumi distincte alte artei; una a visului, cealaltă a beţiei; între aceste două
fenomene fiziologice, putem observa un contrast asemănător aceluia dintre
apolinic şi dionisiac. După închipuirea lui Lucreţiu, în vis li s-au arătat sufletelor
omeneşti întîia oară minunatele făpturi divine, în vis a văzut marele sculptor
formele încîntătoare ale unor fiinţe supraumane; dacă l-ai fi întrebat pe poetul elin
despre tainele relaţiei poetice, ar fi evocat şi el visul, exprimînd o părere
asemănătoare cu cea a lui Hans Sachs din Maeştrii Cîntăreţi: “Amice, tocmai în
aceasta constă opera poetului, că ia aminte la visele sale şi le interpretează.
Crede-mă, cea mai reală iluzie a omului i se dezvăluie în vis: toată arta poetică nu
este decît o tălmăcire a viselor adevărate”.

Seducătoarea aparenţă a lumilor de vis, în făurirea cărora orice om este un artist

suveran, e premisa tuturor artelor plastice. Ba chiar, aşa cum vom vedea, a unei
părţi importante din poezie. În vis ne desfătăm printr-o percepere directă a
reprezentărilor: toate formele ne vorbesc; nu există nimic indiferent şi inutil. În
ciuda trăirii intense a acestei realităţi onirice, licăreşte totuşi senzaţia că toate
acestea sunt doar aparenţe. Cel puţin aceasta îmi spune experienţa mea, şi aş
putea cita multe mărturii şi cuvintele multor poeţi ce dovedesc frecvenţa, ba chair
caracterul perfect normal al acestei experienţe. Omul cu spirit filosofic presimte o
realitate ascunsă cu totul deosebită, dincolo de realitatea în care ne aflăm şi
trăim, deci şi aceasta nu este decît o aparenţă, iar Schopenhauer califică darul pe
care îl au unii să vadă cînd şi cînd oamenii şi toate lucrurile ca simple fantome
sau imagini onirice drept semnul predispoziţiei pentru filosofie. Omul sensibil la
artă se află faţă de realitatea visului în acelaşi raport în care se află filosoful faţă
de realitatea vieţii; el se complace în a privi totul cu un interes acut, căci îşi
tălmăceşte viaţa tocmai prin aceste imagini; astfel îşi face ucenicia vieţii.
“Atotînţelegerea” lui nu prinde numai imagini plăcute şi surîzătoare; tot ce este
grav, tulbure, trist, întunecat, piedicile neaşteptate, capriciile hazardului,
aşteptările anxioase, pe scurt toată “comedia divină” a vieţii cu “infernul” ei îi
trece prin faţa ochilor, nu numai ca un joc de umbre – căci şi el participă cu toată
firea şi durerea sa la aceste scene – dar păstrînd totuşi acea impresie fugară că
totul e aparenţă; poate că mulţi îşi amintesc, ca şi mine, cum au reuşit să se
îmbărbăteze, în spaimele şi primejdiile visului, spunîndu-şi: “Este un vis! Să visăm
înainte!”. Mi s-a povestit că unele persoane au fost în stare să continue acţiunea
aceluiaşi vis trei şi mai multe nopţi succesive. Aceste fapte sînt mărturii limpezi
că fiinţa noastră cea mai intimă, străfundul ce ne este comun tuturor, trăieşte
visul cu voluptate şi cu sentimentul unei plăceri necesare.

Această plăcere necesară a experienţei onirice a fost exprimată şi ea de greci

prin Apollo: ca zeu al tuturor artelor plastice, Apollo este totodată zeul prevestitor.
El, care prin obîrşie este zeitatea strălucitoare a luminii, stăpîneşte, de asemenea,
frumoasa aparenţă a lumii lăuntrice a fanteziei. Adevărul superior, perfecţiunea
acestor stări în opoziţie cu realitatea cotidiană (accesibilă doar prin crîmpeie),
apoi conştiinţa adîncă a naturii tămăduitoare în somn şi în vis sînt totodată un
“analogon” simbolic al darului de prevestire şi, în general, al artelor prin care
viaţa devine posibilă şi demnă de a fi trăită. Dar nici acea linie delicată pe care
visul nu o depăşeşte decît cu riscul de a cădea în patologic (şi atunci aparenţa s-
ar releva ca o realitate grosolană) nu trebuie să lipsească din imaginea lui Apollo,
acea limitare plină de măsură, acea lipsă a pornirilor sălbatice, acea linişte
înţeleaptă a zeului plăsmuitor. Potrivit cu originea sa, privirea lui trebuie să fie
“solară”, chiar în clipele de mînie şi de nemulţumire, harul frumuseţii se
oglindeşte în ea. În sens cam forţat, i s-ar potrivi lui Apollo ceea ce Schopenhauer
spune despre omul captiv în vălul Mayei: “După cum pe marea dezlănţuită şi
nemărginită, printre talazuri ce se înalţă şi se prăbuşesc urlînd, marinarul îşi pune
toată nădejdea în sărmana lui barcă, tot astfel, în mijlocul unei lumi de chinuri, stă
liniştit omul singuratec, rezemîndu-se încrezător pe “principium individuationis”.
Am putea chiar spune că încrederea nezdruncinată în acel “principiu” şi
seninătatea celui ce trăieşte întru el şi-au aflat expresia cea mai sublimă în
Apollo. Ea ne apare ca minunatul zeu al acelui “Principium individuationis”; din
atitudinile şi privire lui ne vorbesc toată bucuria şi toată înţelepciunea
“aparenţelor”, ca şi frumuseţea lui.

În acelaşi pasaj, Schopenhauer ne descrie groaza nemăsurată ce-l cuprinde pe om

cînd se simte înşelat de formele cunoaşterii aparenţelor, ori de cîte ori principiul
raţiunii suficiente, într-una din întruchipările lui, pare a suferi vreo excepţie. Dacă
adăugăm acestei groaze extazul dătător de delicii, ce se naşte din adîncurile
omului, ba chiar ale naturii, de cître ori “principium individuationis” este încălcat,
aruncăm o privire în esenţa dionisiacului, pe care ni-l putem închipui cel mai lesne
prin analogie cu beţia. Înrîurirea băuturilor narcotice, despre care toate popoarele
primitive vorbesc în imnuri, sau sosirea năvalnică a primăverii ce irupe în întreaga
natură cu o covîrşitoare plăcere, trezesc instinctele dionisiace a căror exacerbare
face ca subiectivul să se transforme într-o totală uitare de sine. Şi în Evul-Mediu
german mulţimi tot mai mari cutreierau ţinuturile sub imperiul aceleiaşi forţe
dionisiace, cîntînd şi jucînd; în aceste dansuri tradiţionale, de Sf. Ioan şi de Sf.
Vitus, recunoaştem corurile bahice ale grecilor, venite din Asia Mică, ba chiar din
Babilon şi orgiile “Sacheilor”. Există oameni care, din lipsă de experienţă sau din
stupiditate, dispreţuiesc asemenea fenomene, considerîndu-le “boli ale
popoarelor”, ei îşi bat joc de ele sau le deplâng, mîndri de propria lor sănătate.
Sărmanii! Ei nu bănuiesc cît de lividă şi de spectrală apare această “sănătate” a
lor, atunci cînd trece urlînd pe lîngă ei viaţa înfocată a exaltaţilor dionisiaci.

Sub farmecul dionisiacului nu numai că se restabileşte legătura dintre om şi om;

chiar şi natura înstrăinată, duşmană sau subjugată îşi sărbătoreşte împăcarea cu
fiul său rătăcit, omul. Pămîntul îşi împarte de bună voie darurile, şi fiarele din
munţi şi din deşerturi se apropie paşnice. Carul lui Dionysos e acoperit de flori şi
de cununi; pantera şi tigrul păşesc sub jugul lui. Să prefacem Imnul bucuriei lui
Beethoven într-un tablou, iar fantezia noastră să-şi ia tot avîntul pentru a-şi
închipui milioanele de oameni prosternîndu-se înfioraţi; astfel putem intui
dionisiacul. Acum sclavul este om liber; acum cad toate barierele rigide şi
duşmănoase pe care nevoia, arbitrarul sau “obrăznicia modei” le-au ridicat între
oameni. Acum, după ce s-a propovăduit evanghelia armoniei universale, fiecare se
simte nu numai unit, împăcat, contopit cu aproapele său, ci devenit una cu el, ca
şi cum vălul Mayei s-ar fi sfîşiat şi ar fîlfîi zdrenţuit în jurul misteriosului “Unic-
originar”. Cîntînd şi dansînd, omul se manifestă ca membru al unei comunităţi
superioare; s-a dezvăţat să umble şi să vorbească, şi este pe cale să-şi ia zborul în
văzduh, dansînd. Gesturile lui exprimă vraja de care e cuprins. Aşa cum
dobitoacele vorbesc acum şi cum pământul dă lapte şi miere, la fel cîntă în el
ceva supranatural; el se simte zeu, acum păşeşte, extaziat şi înălţat, cum a văzut
în vis păşind zeii. Omul nu mai e artist, s-a prefăcut în operă de artă. Puterea
artistică a întregii naturi se dezvăluie aici, cu fiorii beţiei, spre suprema încîntare
a ”Unicului originar”. Tronul cel mai nobil, marmura cea mai de preţ – omul – sînt
acum sculptate, iar loviturile de daltă ale dionisiacului, sculptor de lumi, sînt
însoţite de apelul misterelor eleusine: “Vă prosternaţi, milioane de oameni? O,
lume, îl presimţi pe creatorul tău?”.

Friedrich Nietzsche, Nasterea tragediei din spiritul muzicii