SISTEMUL NERVOS

NEURONII

CELULELE GLIALE

ELEMENTELE CELULARE ALE SISTEMULUI NERVOS

NEURONUL - unitatea embriologică, anatomică, funcţională, trofică şi metabolică a sistemului

nervos, adică elementul pe care se bazează dezvoltarea, structura, funcţiile şi
autoîntreţinerea sistemului nervos.
Neuronii sunt celule specializate in recepția, conducerea și transmisia de semnale
electrochimice (impulsuri electrice și neurotansmițători). Se regăsesc în varietate
forme și dimensiuni.

UNITATE EMBRIOLOGICĂ – embriologia este știința care studiază dezvoltarea ființei vii, de
la fecundarea oului până la sfârșitul stadiului embrionar
(sfârşitul lunii a doua la fiinţa umană), care marchează
dobândirea formei definitive.
Embriologia a mai fost numită și anatomia dezvoltării.

UNITATE TROFICĂ – care întreține nutriția țesuturilor și a organismelor.

DEZVOLTAREA PLĂCII NEURALE

EMBRIOGENEZA – procesele și transformările suferite de către oul fecundat până

la dezvoltarea completă a embrionului.

ECTODERM – învelișul extern al embrionului din care se formează epiderma, sistemul nervos,
organele de simt etc.
ZIGOT = CELULA OU care ia naștere în urma fecundațieia ovulului de către spermatozoid în
TROMPA UTERINĂ
După fecundație, zigotul se deplasează către UTER în aproximativ 7 zile.

PLACA CORDO-MEZODERMICĂ = DISCUL EMBRIONAR - ia naștere intre zilele 15-19 de

la fecundație

PLACA NEURALĂ = mic strat de țesut ectodermic pe suprafața dorsală a embrionului ce va

forma ulerior șanțul neural, tubul neural și apoi se va transforma în
sistem nervos matur

ȘANȚ sau JGHEAB NEURAL - Indentatie longitudinala care se formeaza pe suprafata

dorsala a ectodermului embrionar

TUB NEURAL – tubul care se formează în embrion atunci când marginile șanțului neural
fuzionează (zilele 25-31 după fecundație) și care în final se dezvoltă în sistem
nervos central (SNC)

TUTIPOTENȚIALITATE
– capacitatea celulelor
ectodermului dorsal de a
se dezvolta în orice tip de
celulă a corpului. Odată cu
dezvoltarea plăcii neurale
celulele ectodemice îşi
pierd tutipotenţialitatea.

NEUROBLASTE - celule
primordiale ale neuronilor
din tubul neural.
CELULE GLIALE RADIALE – rețea de celule gliale ce apar în perioada de migrare a neuronilor;
unele celule gliale radiale sunt celule stem

CELULE STEM - celule care au o capacitate aproape nelimitată de auto-regenerare și

capacitatea de a se dezvolta în mai multe tipuri diferite de celule.

PLACA CORTICALĂ - strat de celule format din celule nou formate care migrează din zona
creierului anterior și care va da naștere straturilor neuronale ale
cortexului cerebral; neuronii care vor forma stratul cortical cel mai
profund ajung primii la destinație.

CELULE EPITELIALE EPENDIMARE - celule rămase după migrarea celulelor din zona
ventriculară, care căptuşesc suprafeţele interne ale
ventriculilor cerebrali şi a canalului ependimar
medular.

AGREGARE – stabilirea de relaţii precise între neuronii recent dezvoltați și migrați în zona în care
vor funcționa în sistemul nervos al adultului și celelalte celule care au migrat în
acea zonă.

Agregarea este mediată de substanțe chimice denumite molecule ale adeziunii celulelor
neuronale, localizate pe suprafața neuronilor și care au rolul de a recunoaște ceilalți
neuroni de același tip și aderă la ei printr-o orientare specifică.

CONUL DE CREȘTERE – structură asemănătoare pseudopodelor amoebelor la axoni sau

dentrite.

FOLOPODIE – procesul de extindere sau retragere ritmică a extensiilor citoplasmatice.

PRINCIPIUL SUPRAVIEȚUIRII CELUI MAI POTRIVIT - principiu pe baza căruia pare a avea
loc dezvoltarea neuronală; în
general se produc mai mulți neuroni
și sinapse decât sunt necesare, iar
neuronii vor concura pentru resurse
limitate. O astfel de resursă poate fi
factorul de creștere a nervilor.
Numai cei mai potriviți vor
supraviețui.

APOPTOZĂ - procesul de moarte celulară programată. In timpul perioadei morţii neuronale

planificate multe conexiuni sinaptice dispar, dar, în acelaşi timp altele noi se vor
forma. Astfel, în timpul acestei perioade se petrece o rearanjare a contactelor
sinaptice, mai degrabă decât o simplă reducere a numărului lor.
 NEURONUL

Dpdv. STRUCTURAL, este format din:

 CORP CELULAR (SOMA sau PERICARION)

 DENDRITE – numeroase prelungiri scurte și ramificate
 AXON – prelungire mai lungă, ramificată în zona terminală

ANATOMO-FUNCȚIONAL, neuronul poate fi împărțit în trei zone principale:

 REGUNEA RECEPTOARE
 REGIUNEA CONDUCTOARE
 REGIUNEA EFECTOARE
Regiunea receptoare a neuronului:
 specializată pe recepționarea și procesarea informației
 constă în ramificațiile dendritice și corpul celular
 este dotată cu receptori specifici pentru neurotransmițători
 în această zonă se realizează contactul cu un alt neuron prin sinapse
 pragul de polarizare este mai mare
 de obicei în această zonă nu se formează potențiale de acțiune
 excitarea zonei generează doar potențiale postsinaptice, care codifică informația în
amplitudine, direct proporțional cu intensitatea stimulului

Regiunea conducătoare a neuronului:

 face legătura dintre regiunea receptoare și cea efectoare
 reprezentată de prelungirea axonică, de la locul în care aceasta iese din corpul celular,
zona denumită conul axonic, și până la arborizația terminală a axonului
 membrana acestei zone este bogată în canale ionice activate electric denumite voltaj-
dependente
 aici ia naștere potențialul de acțiune din sumarea potențialelor locale generate în
zonele receptoare
 potențialul de acțiune se propagă până la capătul axonului supunându-se legii totul sau
nimic
 conul axonic are cel mai mic prag de depolarizare
 potențialele de acțiune au aceeași amplitudine, dar frecvența este proporțională cu
intensitatea stimulului

Regiunea efectoare a neuronului:

 este reprezentată de butonii terminali ai axonului
 informația propagată de-a lungul axonului sub forma potențialului de acțiune este
recodificată aici în semnal chimic și transmisă regiunii receptoare a neuronului următor
STRUCTURA NEURONULUI
A. MEMBRANA
B. NUCLEU
C. CITOSCHELET
D. AXON
E. TEACA DE MIELINĂ

A. MEMBRANA
 membrană plasmatică care acoperă corpul celular și dendritele = neurilema, iar
cea care acoperă axonul = axolemă;
 rol esențial în funcția de excitație și conducere a neuronului;
 organizată molecular sub forma unui mozaic lichidian;
 permeabilă selectiv pentru ioni și, din acest motiv, încărcată electric;
 conține canale ionice care joacă rol în difuziunea ionilor dinspre citoplasmă în
exterior și invers;
 canalele ionice sunt activate electric și voltaj-dependente;
 conține și canale ligand-dependente, care sunt legate de proteine cu rol de
receptori pentru mediatori chimici datorită faptului că membrana din această
zonă joacă rolul de membrană postsinaptică;
 există de obicei un singur nucleu central, foarte mare

B. NUCLEUL
 implicat în sinteze proteice intense la nivel corpului celular;
 se produce mai mult ARN mesager decât în orice altă celulă a corpului uman;
 sinteza de proteine se realizează la nivelul ribozomilor, care se găsesc pe
reticulul endoplasmic rugos = corpusculii Nissl sau corpi tigroizi (axonul nu
conține corpusculi Nissl => nu sintetizează proteine)
 reticulul endoplasmic este implicat în depozitarea de Ca⁺⁺ intracelular și
menținerea lui la o concentrație constantă în citoplasmă de 10⁻⁷ moli (dacă
depășește această valoare => degradare și moartea neuronului);
 aparatul Golgi și este mai dezvoltat în neuronii cu proprietăți secretoare de
hormoni, cum sunt în special neuronii hipotalamici

COMPLEXUL GOLGI - are funcția de procesare și împachetare a macromoleculelor precum

proteinele și lipidele care sunt sintetizate de celulă; situat în
apropierea centrului celulei
RIBOZOMII - sunt generați de nucleoli și constituiți din ARN; se găsesc în citoplasma celulară
sau atașați reticulului endoplasmatic, formând cu acesta reticulul endoplasmatic
rugos; sunt sediul biosintezei proteinelor specifice.

ARN = ACID RIBONUCLEIC – implicat în decodarea informației ereditare stocată de către

ADN = ACID DEZOXIRIBONUCLEIC – cod molecular ce conține
informaţia necesară auto-replicării şi informaţiile necesare
construirii unui întreg organism viu

ARN mesager – are 150-200 nucleotide; transportă informația de la ADN la ribozomi

RETICULUL ENDOPLASMATIC – organit ce se găsește la celulele eucariote
RETICUL – înseamnă PÂNZĂ/REȚEA MICĂ
ENDOPLASMATIC = în interiorul citoplasmei.

C. CITOSCHELETUL
 este format din:
 microfilamente în dedrite, sunt formate din actină;
 neurofilamente în dendrite și axoni; conferă rigiditate și
menținerea formei neuronale (nu apar în conurile de creștere și
capetele dendritelor);
 microtubuli responsabili de transportul rapid al moleculelor prin
dendrite și mai ales axon

NEUROFIBRILE - un tot unitar format din tubuli și neurofilamente; au un rol de transport al

proteinelor, veziculelor cu mediatori chimici și al materialelor necesare
pentru menținerea integrității funcționale și structurale a neuronului

MITOCONDRII - furnizează ATP (ADENOZINTRIFOSFAT) ca substrat energetic sintezei de

proteine și a mediatorilor chimici; cea mai mare densitate se găsește în
regiunea terminală a axonului, unde furnizează:

 energia necesară transmiterii sinaptice

 sinteza unor substanțe cu rol de
neurotransmițători
 sunt echipate cu enzime specifice care joacă rol în
degradarea mediatorilor chimici
 D. AXONUL
 prelungirea unică, lungă, denumit şi fibră nervoasă conduce centrifug
potențialul de acțiune generat în conul axonic prin sumarea potențialelor
locale, care au luat naștere în porțiunea receptoare a neuronului
 sunt organizați în căi de conducere ascendente și descendente din sistemul
nervos central și nervii periferici
 sunt ramificați doar la capătul periferic, unde există arborizații care au
butoni terminali la capete

BUTONII TERMINALI:
 implicați în transmiterea sinaptică pe cale chimică
 alcătuiesc porțiunea efectoare a neuronului
 prezintă membrana presinaptică care intră în contact
a. fie cu zona receptoare a altui neuron,
b. fie cu organele efectoare (glande și mușchi)

E. TEACA DE MIELINĂ
 înveliș de natură lipoproteică
 este întreruptă din loc în loc la nivelul strangulațiilor sau nodurilor Ranvier; la acest
nivel pot ieși axonii colaterali = ramificații laterale ale axonilor
 spațiul internodal dintre două noduri Ranvier este de dimensiune constantă pt. aceeași
fibră
 se formează datorită rulării în spirală a celulelor Schwann din care dispare citoplasma și
rămân membranele celulare și mielina
 nodulul este zona de contiguitate între două celule Schwann; în acest punct axolema
este denudată și intră în contact cu mediul extracelular
 fibrele motorii încep să își secrete teaca de mielina în a doua lună de viață extrauterină
și se încheie la aproximativ 2 ani
TRANSPORT AXOPLASMATIC - fenomenul de migrare a proteinelor axonale din pericarion
(corpul celular al neuronului sau soma) în prelungiri. Axonii
sunt lipsiți de ribozomi care să le permită sinteza de
proteine.

AXOPLASMA - străbătută de neurofibrile care penetrează până în regiunea butonului

terminal; învelește axonul și în cazul anumitor neuroni, este învelită la rândul
ei în trei teci:

 teaca de mielină
 teaca celulelor Schwann - formată din celule gliale; aderă la
axolemă și se răsucesc în jurul axonului, generând mielină;
 teaca lui Henle - la exterior și este de natură conjuctivă;
asigură nutriția, protecția și legătura dintre fibrele
neuronale

FIBRELE REMACH:
 sunt fibre nervoase amielice care sunt lipsite de mielină sau au un
strat foarte subțire;
 au un diametru redus și sunt acoperite de celule Schwann, care în
mod frecvent sunt commune pentru 10 – 15 axoni învecinați Remach

TIPURI DE TRANSPORT AXOPLASMATIC:

 ANTEROGRAD de la soma spre periferie; în dendrite are viteza de 0,4 mm/zi și are
nevoie de ATP
vs.
 RETROGRAD în direcţia corpului celular cu o viteză de 220 mm/zi; este mediat de
dineină; rol important în reglarea sintezei de proteine de corpul celular (secționarea
axonului produce distrugerea corpusculilor Nissl =› este afectată sinteza de proteine);
prin transportul retrograd se propagă virusurile neutrotrope (poliomelita, herpetic,
rabic), iar tulburarea transportului axonul explică polinevritele (alcoolice sau
avitominotice)

&
  RAPID (410 mm/zi); ar putea avea loc de-a lungul microtubulilor; servește mai ales la
transportul mediatorilor chimici: organite, vezicule, și membrane glicoproteice
necesare bunei funcționari a butonilor sinaptici; are nevoie de substrat de energie ATP
și se desfășoară independent de transmiterea potențialului de acțiune
vs.
 LENT (viteză între 0,5 şi 10 mm /zi); ar putea avea loc de-a lungul microfilamentelor;
este folosit pentru transportul Ca⁺⁺, a glucozei și ATP-ului

MICROTUBULII cu diametru de 25 nm sunt implicaţi în transportului anterograd rapid.

KINEZINA - proteină asociată microtubulilor, implicată în medierea transportului anterograd.

TUBULUINA - proteină din structura microtubulilor, are acţiune ATP-azică, fiind o enzimă
care scindează ATP-ul eliberând astfel energia necesară transportului.

DIEINA - proteină asociată microtubulilor care mediază transportul retrograd la nivelul

neuronului

CLASIFICAREA NEURONILOR

Clasificări după:
 NUMĂRUL DE PRELUNGIRI
 LUNGIME
 FUNCȚII
 MEDIATORII CHIMICI PE CARE ÎI SINTETIZEAZĂ
A. DUPĂ NUMĂRUL PRELUNGIRILOR:

 MULTIPOLARI: majoritatea celulelor nervoase; pot fi motori, senzitivi,

situați în interiorul sau în afara sistemului nervos central (SNC)

 BIPOLARI: retina, ganglionii Scarpa și ganglionul spiral Corti

 UNIPOLARI: rari; celulele cu bastonaș și con din retină

 PSEUDOPOLARI: caracterizează ganglionii rahidieni și spinali; sunt

lipsiți de dendrite

 LIPSIȚI DE AXON: celulele orizontale și amacrine din retină

 DUPĂ FUNCȚII:

 MOTORI SAU AFERENȚI: celulele piramidale ale scoarței și neuronii

piramidali din cornul anterior al măduvei;

 DE ASOCIAȚIE SAU INTERNERURONII: mici, adesea multipolari și

uneori bipolari;

 SENZITIVI AFERENȚI ȘI RECEPTORI: de tip pseudounipolar; celulele

din ganglionii spinali (ganglionii rahidieni) și ganglionii nervilor cranieni

CELULELE GLIALE

NEVROGLIA

CELULELE GLIALE formează NEVROGLIA :

 alcătuiesc țesutul interstițial al SNC
 sunt de 10 – 50 de ori mai numeroase decât neuronii;
 nu posedă axoni
 nu fac contacte sinaptice
 membrana a două celule gliale adiacente fuzionează și formează
gapjunctions sau joncțiuni de mare conductanță ionică
 posedă capacitatea de a se divide în decursul vieţii
 ocupă spațiul dintre neuroni, care este de 15 – 26 nm și reprezintă 5%
din volumul total al creierului
 posedă organitele unor celule active metabolic: mitocondrii, reticul
endoplasmic, ribozomi, ATP şi incluziuni celulare de glicogen şi lipide
 proliferează abundent în regiunile cerebrale în care neuronii sunt
distruși
TIPURI DE CELULE GLIALE:
ASTROCITE
OLIGOCITE
MICROCITE

ASTOCITELE constituie ASTROGLIA:

 au formă stelată și înconjoară vasele sanguine cerebrale
 se interpun între capilarele cerebrale și neuronii cerebrali și servesc
drept canale de transport între cele două
 joacă rol în conducerea impulsului nervos și transmiterea sinaptică: la
nivelul sinapselor GABA-energice și glutamat-energice joacă rol în
inactivarea acidului gamaaminobutilic și a glutamamtului, prin captarea
lor la nivelul fisurii sinaptice; mediatorii sunt apoi transportați în butonul
presinaptic și utilizați în sinteza GABA și a glutamatului;
 formează cea mai mare clasă de celule neexcitabile din SNC
TIPURI DE ASTROCITE:

a. ASTROCITE PROTOPLASMATIVE - situate în substanța cenușie

b. ASTROCITE FIBROASE - dispuse mai ales în substanța alba

OLIGOCITELE alcătuiesc OLIGODENDROGLIA:

 celule formatoare de mielină la nivelul SNC, fiind echivalentul celulelor
Schwann din fibrele nervoase periferice
 realizează procesul de mielinizare pentru aprox. 40 de neuroni centrali
învecinați => au consecințe negative în regenerarea neuronilor centrali,
care nu se regenerează, spre deosebire de fibrele nervoase periferice

MICROCITELE formează MICROGLIA:

 parte din sistemul reticuloendotelial
 origine din monocitele sanguine care părăsesc vasul și se fixează în
țesuturi
 au rol fagocitar = apărarea imuna a SNC împotriva agenților bacterieni,
virali sau a celulelor proprii distruse sau moarte, curățind terenul în
vederea cicatrizării
 METABOLISMUL NEURONAL

METABOLISMUL NEURONAL reprezintă unitatea trofică a SNC.

GLUCOZA:
aparent, singurul material energetic utilizat de neuron ”in vivo”
străbate ușor bariera hematoencefalică, printr-un mecanism activ

Coeficientul respirator al țesutului cerebral: este egal cu unitatea; dat de raportul dintre
oxigenul consumat și CO₂ eliberat; cu cât substanța metabolizată are
în compoziția sa chimică un raport de 2/1 între H și O, cu atât ea se
degradează în totalitate, rezultând H₂O și CO₂; glucoza are acest
raport => coeficientul respirator este unitar.

LIPIDE:
se găsesc într-un procent ridicat (50-54%) la nivelul neuronului sub formă
complexă:
 fosfolipide
 sfingozine
 proteolipide
 colesterol neesterificat etc.
sunt sintetizate în întregime în neuron
spre deosebire de alte țesuturi, în neuroni, catabolismul lipidic nu pare a fi
utilizat pentru furnizarea de energie

AMINOACIZII:
în parte sintetizați local, în parte transportați prin bariera hematoencefalică;
îndeplinesc numeroase funcții în sinteza de proteine neuronale:
 de acizi nucleici
 amine biologic active
 mediatori chimici acizi aminaţi şi polipeptidici
PROPRIETĂȚILE FUNCȚIONALE ALE NEURONULUI:
EXCITABILITATEA
CONDUCTIBILITATEA
DEGENERESCENȚA
REGENERAREA
ACTIVITATEA SINAPTICĂ

I. EXCITBILITATEA - proprietatea de a intra în activitate sub influența unui stimul; se

datorează structurii membranei celulare.

Stimul: modificarea bruscă a energiei din preajma membranei plasmatice, rezultând creșterea
bruscă a permeabilității membranei celulare pentru Na⁺.

Stimulii pot fi:

 electrici
 mecanici
 termici
 chimici etc.

Excitația: reacția de răspuns a țesuturilor la un stimul.

Condiții de excitabilitate:
stimulul trebuie să depășească o anumită intensitate; pragul sau valoare
liminală = intensitatea minimă a stimulului care provoacă excitația;
stimuli cu valoare sub prag = subliminali vs. supraliminali
variația de energie trebuie să aibă o anumită bruschețe; creșterea lentă
conduce la acomodarea țesutului la stimuli
trebuie să existe o anumită densitate pe unitatea de suprafață
durata stimulării foarte scurtă nu produce excitație, chiar și în cazul unor
stimuli supraliminali
 POTENȚIALUL DE REPAUS

Celula vie în stare de repaus

Polarizată electric

Pozitiv (+) la exterior Negativ (-) la interior

POTENȚIALUL DE REPAUS SAU DE MEMBRANĂ = diferența de potențial al

membranei celulare, dintre polarizarea pozitivă la exterior și polarizarea
negativă la interior (încărcătura electrică a unui neuron atunci când nu este
activ); diferența este ușor negativă; se realizează prin limitarea influxului Na⁺ și
creșterea permeabilității pentru K⁺.

În stare de repaus, diferenţa între suprafaţa exterioară şi interioară a membranei celulare

măsoară:
– 90 Mv pentru muşchii striaţi
– 30 mV pentru celulele musculare netede
– 70 mV pentru nervii neexcitaţi

Se spune că neuronul este polarizat.

În stare de repaus există mai mulți ioni de Na⁺ și Cl⁻ în afara neuronului decât în interior și
mai mulți ioni de K⁺ și proteine încărcate negativ în interior decât afară;
La producerea potenţialului de repaus contribuie trei factori:

1. Difuziunea ionilor prin membrana

celulară este inegală deoarece:
a. concentraţia extracelulară a Na⁺ este de 143
mEq/l iar în celulă de 14 mEq/l, în timp ce
concentraţia intracelulară a K⁺ este de
155mEq/l iar în lichidul extracelular deste de
5 mEq/l.
b. permeabilitatea membranei este de 50-100
de ori mai mare pentru K⁺ decât pentru
Na⁺.
Ieșirea ionilor de K⁺ din celulă conferă sarcini
pozitive (+) la suprafața membranei și mărește
negativitatea (-) în interior.

Potențialul de repaus este atins când

interiorul celulei devine suficient de
negativ pentru a împiedica difuziunea în
continuare a K⁺.
Ionii ce Cl⁻ nu sunt pompaţi de membrana
neuronală în nici o direcţie: presiunea
electrostatică care împinge ionii de Cl⁻ afară
egalează tendința lor de a reveni în interiorul
neuronului.

2. Echilibrul de membrană a lui Donnan: proteinele încărcate negativ nu pot părăsi

celula, determinând încărcarea negativă interioară a membranei => ionii pozitivi se
acumulează la suprafața membranei; contribuie la repartiția inegală a ionilor.

3. Transportul activ de Na⁺ și K⁺ datorat pompei ionice de Na⁺ și K⁺ prin care

sunt expulzați trei ioni de natriu (3Na⁺) și captați doi ioni de potasiu (2K⁺). Deoarece se
elimină din celulă mai multe sarcini pozitive decât pătrund => interiorul celulei se
negativizează.
 POTENȚIALUL DE ACȚIUNE

POTENȚIALUL DE ACȚIUNE - modificarea potențialului de repaus după

stimularea supraliminală a celulei; constă în
încărcarea electrică inversă a membranei = pozitivă la
interior și negativă la exterior (până la aprox. 35mV).
OVERSHOOT: valoarea potențialului ce depășește valoare 0

POTENȚIAL DE VÂRF sau SPIKE POTENTIAL: creșterea și scăderea rapidă a potențialului;

durează în fibra nervoasă 0,5 – 1 ms.

POSTDEPOLARIZAREA sau POSTPOTENȚIALUL NEGATIV: perioada în care potențialul

rămâne deasupra nivelului
de repaus (cca 4 ms).

POSTHIPERPOLARIZARE sau POSTPOTENȚIALUL POZITIV: perioada în care potențialul

subdenivealează cu 1-2 mV,
după ce a atins valoarea de
repaus, pentru 40 – 50 ms
sau mai mult.
Apariția potențialului de acțiune: determinată de creșterea bruscă a permeabilității
membranei celulare pentru Na⁺ (de cca 5000 de ori).

CANALE LIGAND-DEPENDENTE: modificările conformaționale ale proteinelor survin după

cuplarea lor cu anumite substanțe, denumite ligand:
mediatori chimici sau hormoni

CANALELE VOLTAJ DEPENDENTE:

 canale de Na⁺ și K⁺ din structura membranei celulare
 sunt caracterizate prin permeabilitate selectivă și prezența
unor bariere care pot închide și deschide canalele
 deschiderea sau închiderea canalelor este determinată de
variațiile de potențial ale membranei.

Canalul de Na⁺: are suprafața internă puternic încărcată negativ => atrage Na⁺ în interiorul
canalului. Există două bariere:

1. bariera de activare:
 aflată pe partea extracelulară a canalului
 închisă la potențialul de repaus de -70mV
 se deschide când depolarizarea celulei ajunge la -
55mV și rezultă deschiderea canalului de sodiu și
atragere în interior a ionilor Na⁺
 în momentul potențialului de vârf, numărul
canalelor de Na⁺ deschise depășesc de 10 ori pe
cel al canalelor de K⁺
2. barieră de inactivare:
 aflată pe partea intracelulară
 este deschisă la potențialul de repaus de -70mV
 se închide în faza de repolarizare, de revenire la
potențialul de repaus
 modificările se desfășoară mult mai lent, dar
odată închisă, Na⁺ nu mai poate pătrunde în celulă
 se redeschide doar la atingerea potențialului de
repaus
 trecerea Na⁺ prin membrana celulară în timpul
potențialului de vârf se face pasiv
Canalul de K⁺:
 nu prezintă încărcătură electrică negativă => lipsește forța electrostatică care
atrage ionii pozitivi în canal
 ionii hidratați de K⁺ pot trece însă cu ușurință, pe când cei de Na⁺ sunt respinși
 există o singură barieră pe partea intracelulară, închisă în perioada potențialului
de repaus
 există însă în repaus de 9 ori mai multe canale deschise pentru K⁺ față de cele
pentru Na⁺ => o conductanță de 9 ori mai mare pentru K⁺
 depolarizarea celulei determină deschiderea lentă a barierei și difuzarea K⁺ spre
exterior
 datorită încetinelii cu care se deschide, deblocarea lui are loc în același timp cu
inactivarea canalelor de Na⁺ => accelerarea procesului de repolarizare
 la sfârșitul repolarizării numărul de canale de K⁺ deschise este de 15 ori mai
mare decât Na⁺

Ionii de Ca⁺⁺:
 participă la mecanismul de activare a canalelor de Na⁺ voltaj-dependente
 reducerea concentrației de Ca⁺⁺ în mediul extracelular scade pragul de
declanșare a activării canalului
 creșterea concentrației stabilizează canalul
 absența duce la creșterea conductanței Na⁺ => creșterea excitabilității
celulei

STIMULI SUBLIMINALI:
 determină deschiderea unui număr restrâns de bariere de activare a
canalelor de Na⁺ => membrana începe să se depolarizeze
 membrana devine facilitată sau sensibilizată la acțiunea unui alt stimul
subliminal
 acțiunea mai multor stimuli subliminali succesivi temporar sau spațial se
pot subsuma și da naștere unui potențial de vârf

STIMULII SUPRALIMINALI - nu pot depăși depolarizarea de 115 mV (de la –70 mV la + 45

mV) => potenţialul de acţiune se supune legii “totul sau nimic”
 VARIAȚIILE EXCITABILITĂȚII

FENOMENUL DE ACOMODARE - aplicarea pe un nerv a unui stimul a cărui intensitate

creşte progresiv şi foarte lent

EXCITABILITATEA - se modifică paralel cu potenţialul de acţiune.

PERIODA REFRACTARĂ ABSOLUTĂ:
 timpul în care celula nervoasă rămâne inexcitabilă
 se întâmplă în perioada potențialului de vârf (perioada de
hiperpolarizare)
 în această stare canalele de Na⁺ nu pot fi deschise și un alt potențial de
acțiune nu poate fi generat
 durează 2 sau câteva ms

PERIOADA REFRACTARĂ RELATIVĂ:

 urmează celei absolute
 numai stimuli mai puternici decât cei obișnuiți reușesc să declanșeze
excitația
 sfârșitul perioadei refractare relative corespunde cu restabilirea
amplitudinii normale a potențialului de acțiune

PERIOADA REFRACTARĂ are două consecințe:

1. viteza de generare a potențialelor de acțiune este limitată la
200/secundă (500 conform suportului de curs)
2. curentul pasiv care călătorește cu potențialul de acțiune nu poate
redeschide canalele de ioni care l-au generat => potențialul de acțiune
coboară de-a lungul axonului într-o singură direcție

ELECTROTONUS - modificarea excitabilității în apropierea polului pozitiv și negativ la

trecerea neîntreruptă a curentului continuu cu valoare de până la 7 mV
printr-un nerv

CATELECTROTONUS - creșterea excitabilității nervului în jurul catodului sub acțiunea

curentului electric

ANAELECTROTONUS - diminuarea excitabilității nervului în jurul anodului sub acțiunea

curentului electric
MOBILITATEA FUNCȚIONALĂ SAU LABILITATEA FUNCȚIONALĂ: numărul mare de
stimuli ce pot fi generați sau propagați de un țesut viu în unitatea de timp

STARE DE PARABIOZĂ: stimulul care depășește mobilitatea funcțională și, prin urmare, nu
produce excitație; ex: curenții de înaltă frecvență

MĂSURARE EXCITABILITĂȚII ȚESUTURILOR:

 stimularea prin închiderea unui curent continuu
 aplicarea unui stimul rectangular

TIMP UTIL:
 durata minimă a unui curent de o anumită intensitate pentru producerea
excitației (Gildmeister)
 cu cât intensitatea curentului este mai mare, cu atât timpul este mai redus

CURBA TIMP INENSITATE:

 reflectă excitabilitatea unui țesut
 este raportul dintre timpul în ms și intensitatea curentului în Mv
 are formă de hiperbolă

INDICATORI DE MĂSURARE A EXCITABILITĂȚII:

REOBAZA = intensitatea minimă a curentului capabil să producă excitația
într-un timp nedefinit;
TIMP UTIL PRINCIPAL - timpul în ms în care un curent rectangular de o
reobază produce excitația
CRONAXIA:
 timpul în care un curent de doua reobaze produce
excitația (Lapique) = metoda de stabilire a excitabilității
relative a țesuturilor excitabile
 este invers proporțională cu excitabilitatea
 dacă transmiterea neuronală este normală, valoarea
cronaxiei măsurate transcutanat este cea a fibrei
mielinice groase
II. CONDUCTIBILITATEA - proprietatea neuronului de a transmite impulsuri; diferă
în fibrile amielinice și mielinice

CONDUCTIBILITATEA ÎN FIBRELE AMIELINICE:

excitația se transmite din aproape în aproape prin curenții Hermann,
care se răspândesc atât la suprafață cât și în interiorul fibrei nervoase
viteza de transmitere variază direct proporțional cu diametrul fibrei

CONDUCTIBILITATEA ÎN FIBRELE MIELINICE:

este mai mare datorită prezenței tecii de mielină
conducere se face săltător, de la o strangulație Ranvier la alta
în regiunile internodale nu se produc scurgeri de curent prin membrană,
datorită izolării conferite de teaca de mielina
conducerea saltatorie are un grad de siguranță, chiar dacă sunt excluse
multe strangulații Ranvier
avantaje:
1. transmite de aprox. 50 de ori mai repede influxul nervos
decât în fibra amielică
2. consum mai redus de energie
3. pierderi de ioni de câteva sute de ori mai mici

Numărul de canale de Na⁺:

 fibre amielinice: 110 canale Na⁺/ᶙm²

 membrana pericarionului neuronilor mielinici: 5 – 50 Na⁺/ᶙm²

 conul axonal: 350 – 500 Na⁺/ᶙm²

 membrana de la suprafața tecii de mielină: 25 Na⁺/ᶙm²

 membrana strangulațiilor Ranvier: 2000 – 12.000 Na⁺/ᶙm²

 axonul terminal: 20 – 75 Na⁺/ᶙm²

 LEGILE CARE GUVERNEAZĂ CONDUCEREA INFLUXULUI NERVOS

LEGEA INTEGRITĂȚII NEURONULUI: neuronul distrus chiar parțial nu conduce excitația

LEGEA CONDUCERII IZOLATE: excitația transmisă de o fibră nu trece în fibra alăturată

LEGEA CONDUCERII INDIFERENTE: impulsurile se transmit prin neuroni și prelungirile sale în

ambele direcții

LEGEA CONDUCERII NEDECREMENȚIALE: transmiterea influxului nervos se face fără scăderea

amplitudinii potențialului de acțiune pe tot parcursul
fibrei nervoase

CLASIFICAREA FIBRELOR NERVOASE ÎN FUNCȚIE DE VITEZA DE CONDUCERE:

FIBRE MIELINICE A – diametru de la 1 la 20 µm - viteza de conducere 5 m/s - 120 m/s

FIBRE MIELINICE B - diametrul de 1-3 µm - viteză de conducere de 3-14 m/s

FIBRE AMIEINICE C - diametrul sub 1 µm - viteză de conducere de 0,5-2 m/s

III. DEGENERAREA NEURONALĂ - lezarea axonilor prin zdrobire, secţionare,

anoxie, injectare de substanţe toxice şi altele.

Produce două tipuri de degenerare neuronală:

1. DEGENERARE ANTEROGRADĂ - degenerare a segmentului distal

2. DEGENERARE RETROGRADĂ - a segmentului proximal

DEGENERAREA ANTEROGRADĂ (DEGENERESCENȚĂ WALLERIANĂ):
apare la scurt interval de la producerea leziunii
se datorează în principal separării segmentului distal al axonului de corpul celular care
reprezintă centrul metabolic al neuronului
începe la 24 ore de la secţionare şi este urmată de o serie de modificări structurale,
histologice şi chimice, care se petrec de-a lungul întregii porţiuni distale
teaca de mielină se fragmentează și dispare complet
spaţiul dintre capetele nervului secţionat, dacă nu depăşește 3 mm este umplut
complet cu celule Schwann => procesul favorizat de neurorafie (suturarea capetelor
secţionate)

DEGENEREAREA RETROGRADĂ:
degenerarea porțiunii proximale axonice, de obicei până la prima sau a 2-a
strangulație Ranvier
adesea în aproximativ 48 de ore de la secţionare apar modificări şi la nivelul
corpului celular dar mai puţin intense şi mai variabile decât primele; acestea pot fi:

1. modificări degenerative timpurii ale corpului celular al unui nerv secţionat

 semnalează moartea posibilă a neuronului
 dezintegrări şi pulverizări ale corpusculilor Nissl (fenomenul de
cromatoliză sau tigroliză), care dispar complet în 15-20 zile de la
leziune
 gradul de cromatoliză depinde de varietatea neuronilor afectaţi,
de natura şi de distanţa secţiunii faţă de corpii celulari

2. modificări regenerative timpurii:

 indică faptul că corpul celular este implicat într-o sinteză masivă
de proteine necesare pentru înlocuirea porţiunii degenerate a
axonului
 “reparaţiile” celulare încep la cca 20 de zile după secţionare şi
devin complete după 80 de zile
 nu garantează supravieţuirea de lungă durată a neuronului lezat
 dacă un neuron regenerat nu reuşeşte să stabilească contacte
sinaptice cu o celulă ţintă potrivită, el poate muri
 dacă axonii lezaţi se află în SNC, celulele gliale specializate (în
primul rând microglia, dar şi astroglia) proliferează şi absorb prin
fagocitoză resturile celulare
 astrocitele fibroase vor forma ţesutul cicatricial
DEGENERAREA TRANSNEURALĂ - în general degenerescenţa se opreşte la nivelul
sinapselor. Dar în anumite situaţii ea se exercită şi
transneural - ex.: degenerarea nervului optic secţionat
se transmite transsinaptic şi în neuronii ganglionului
geniculat lateral şi chiar mai departe; după secţionarea
rădăcinilor medulare posterioare, apare
degenerescenţa neuronilor din coarnele anterioare.

IV. REGENERAREA NEURONALĂ:

reflectă fenomenele de neuroplasticitate

se face pe seama celulelor Schwann care-şi prelungesc citoplasma sub formă
de muguri care dau naştere la 50-100 prelungiri
procesul începe la 2-3 săptămâni de la secţionarea axonului - din cele 50-100
ramuri înmugurite abia una pătrunde în teaca endoneurală formată de teaca
Schwann golită
rata zilnică de creştere este de 0,25 mm în jurul leziunii şi de 4 mm/zi în
segmentul distal
creşterea fibrelor nervoase este un proces foarte lent, regenerarea nervului
necesitând perioade de unul sau mai mulţi ani
neuromul poate fi cauza durerilor fantomatice ce le semnalează unii bolnavi
după amputaţii
în procesul regenerării pot survenii unele complicaţii - este posibil ca un număr
de fibre să crească în teaca altui nerv decât cel original
creşterea axonilor este determinată în mare măsură de interacţiunea între
axonii care cresc în mediul tisular în care se dezvoltă

FILOPODIE – penetrarea conului de creştere axonal.

NEUROM – structură tumorală creată din țesutul cicatricial intersectat cu fibrele care
înmuguresc aflate în spațiul mai mare de 3mm care separă două fragmente
secţionate ale unui nerv.

NEUROREFIE – proces de apropiere a capetelor neurale secționate.

NEUROTRANSPLANTAREA - transplantarea sistemului nervos:

Studiile de până acum indica faptul că cei mai mulţi din neuronii transplantaţi
supravieţuiesc

una din cele mai recente şi mai spectaculoase strategii de cercetare în domeniul
neurotransplantării preconizează grefa de celule provenite de la embrioni
avortaţi a căror celule regenerează prin colonizare ţesuturile nervoase lezate
sau distruse

transplantul de ţesut nervos promite să amelioreze sau chiar să vindece, în

viitor şi alte boli provocate de distrucţii apărute la nivelul creierului şi SNP cum
ar fi epilepsia, scleroza în plăci, boala Alzheimer

ARCUL REFLEX – reacția de răspuns involuntară și inconștientă a organismului apărută la

aplicarea unui stimul asupra unei zone receptoare, cu participarea
sistemului nervos.

BAZA ANATOMICĂ A ARCULUI REFLEX:

RECEPTORUL --> CALEA AFERENTĂ --> CENTRUL REFLEX --> CALEA AFERENTĂ --> EFECTORUL

RECEPTORII – transformă diferitele forme ale variaţiilor de energie din mediul înconjurător în
semnale nervoase; în receptori are loc în acelaşi timp o codificare a informaţiei.

CLASIFICAREA STRUCTURALĂ A RECEPTORILOR:

EXTRORECEPTORII

 Telereceptori (la distanță): sursa de energie se află la distanță (auz, văz)

 Receptorii de contact (receptorii tactili)

INTERORECEPTORIIi:

 Proprioreceptorii: în mușchi, tendoane, articulații, aparatul vestibular

 Visceroreceptorii: împrăștiați difuz în organele interne
CLASIFICAREA RECEPTORILOR ÎN FUNCȚIE DE NATURA ENERGIEI CARE ÎI
INFLUENȚEAZĂ:
MECANORECEPTORI: tactili, auditivi, presoreceptorii, baroreceptorii din artere, fusurile
neuromusculare și corpusculii tendinoși Golgi

TEROMORECEPTORI: sensibili la radiații calorice

RECEPTORII ELECTROMAGNETICI: excitați de radiațiile electromagnetice = celulele cu

conuri și bastonașe din retină

CHEMORECEPTORII: sensibili la modificările chimice ale mediului intern: olfactivi,

gustativi, aortici etc.

OSMORECEPTORII din nucleii anteriori ai hipotalamusului

ALGORECEPTORII impresionați de stimulii dureroși, reprezentați de fibrele nervoase

libere.

LEGEA WEBER-FECHNER: frecvența impulsurilor nervoase generate de un nerv senzitiv (F)

este proporțională cu logaritmul intensității stimulului (IS) =
stimulii puternici dau naștere la impulsuri frecvente (amploarea
potențialului este stabilă)

F = K log IS (K este constantă de proporționalitate)

STIMUL ADECVAT: forma de energie la care terminația eferentă răspunde optimal în timpul
funcționării normale.

Intensitatea reală a stimulilor este dată de:

 frecvența potențialelor de acțiune și

 variația numărului de receptori activați

FENOMENUL DE ADAPTARE: - rărirea și dispariția potențialelor de acțiune din nervul
aferent; se modifică pragul de excitabilitate a receptorului
față de stimul.

RECEPTORI FAZICI: receptori care se adaptează rapid.

RECEPTORI TONICI: receptori care se adaptează foarte încet sau incomplet (algoreceptorii,
receptorii pentru frig, baroreceptorii, fusurile neuromusculare).

LEGEA PUTERII: creierul apreciază intensitatea reală a stimulului (IR) (= senzația percepută)
nu în raport cu logaritmul intensității stimulului, ci cu intensitatea stimulului
(IS) ridicat la o putere constantă (A) înmulțită cu o constantă de
proporționalitate (K). A și K sunt diferite pentru fiecare tip de senzație.
Legea nu este valabilă pentru energiile foarte mici sau foarte mari.

IR = K * (IS)ᴬ
La valori medii ale energiei, stimulul crește în progresie geometrică, iar senzația
percepută în progresie aritmetică.

V. SINAPSA - regiunea de comunicare neuro-neuronală sau neuro-efectoare.

Impulsurile nervoase sunt transmise de la un neuron la altul prin joncţiuni funcţionale
interneuronale denumite sinapse.

CLASIFICAREA SINAPSELOR
1. D.P.D.V. AL MODALITĂȚII TRANSMITERII IMPULSULUI

SINAPSE CHIMICE – efectul asupra zonei postsinaptice se exercită prin

producerea unei neurosecreţii de către zona presinaptică

SINAPSE ELECTRICE - tansmiterea impulsului nervos presinaptic asupra zonei

postsinaptice se face printr-un curent de acţiune
2. D.P.D.V. AL NATURII NEUROTRANSMIȚĂTORULUI CHIMIC

COLINERGICE – acetilcolina

ADRENERGICE – noradrenalina

DOPAMINERGICE – dopamina

SOROTONINERGICE – serotonina

GABAERGICE – acidul gama-aminobutiric (GABA)

3. D.P.D.V. FUNCȚIONAL

SINAPSE EXCITATORII

SINAPSE INHIBITORII

4. D.P.D.V. STRUCTURAL (ULTRASCTURCTURAL)

TIPUL I - AXO-DENDRITICE - excitatorii cu o fantă sinaptică mai lungă 30

nm, cu o membrană presinaptică îngroșată și vezicule presinaptice sferice

TIPUL II - AXO-SOMATICE - cu o fantă sinaptică mai îngustă 20 nm, cu o

membrană presinaptică mai subțire, veziculele sinaptice sunt turtite sau
alungite

TIPUL III - ELECTRICE - sinapse cu spațiu sinaptic îngustat la 2 nm

Pe lângă acestea, mai putem întâlni și următoarele tipuri de sinapse:
AXO-AXONICE
DENDRO-DENDRITICE
SOMATO-SOMATICE
DENDRO-SOMATICE
NEUROPLASTICITATEA SINAPTICĂ: capacitatea sinapselor de a-și modifica permanent
funcționalitatea, de a fi înlocuite, de a spori sau de a
se reduce ca număr în funcție de statusul funcțional.
Timpul de refacere după o leziune: 60 de zile

Plasticitatea sinapselor privește:

a. calitatea și cantitatea eliberării mesagerilor chimici

b. calitatea și numărul receptorilor postsinaptici

c. modificarea dimensiunii fantei sinaptice

STRUCTURA PRESINAPTICĂ:
 axonul presinaptic se termină cu butonul sinaptic sau terminal = o porțiune
lărgită de 0.5 – 2 ᶙm
 membrana presinaptică = partea mai îngroșată a butonului
 în apropierea butonului fibra nervoasă își pierde teaca de mielina
 în interiorul butonului există numeroase organite celulare, mai ales mitocondrii
 în medie există 10.000 de vezicule cu diametrul de 30 - 60 nm, mai numeroase în
apropierea spațiului sinapic
 veziculele conțin stocate mici pachete moleculare (cuante) cu transmițători
chimici responsabili cu transmiterea sinaptică
 morfologia lor variază în funcție de neurotransmițătorul conținut

Fuziunea veziculelor cu membrana presinaptică reclamă două categorii de proteine asociate:

 proteine asociate veziculelor (sinapsina, sinaptobrevina, sinaptofizina, sinaptoamina)

 proteine asociate membranei sinaptice (sintaxina și proteina membranei presinaptice)

FANTA SINAPTICĂ: un spațiu liber cu o grosime de 10 -30 nm plin cu lichid extracelular și o

rețea filamentoasă de proteoglican, cu rol în adezivitatea membranelor pre și postsinaptice.
SUBSTANȚE ELIBERATE ÎN FISURA SAU FANTA SINAPTICĂ:
MEDIATORII CHIMICI sau NEUROTRANSMIȚĂTORII

COTRANSMIȚĂTORII: participă la modificarea răspunsului postsinaptic și la reglarea

eliberării neurotransmițătorului din terminația nervoasă presinaptică

NEUROMODULATORII: realizează modificări de durată ale capacității de răspuns și

transmitere neuronală pre și postsinaptică

MEMBRANA POSTSINAPTICĂ:

 conține structuri receptoare, caracteristice mediatorului eliberat de membrane

presinaptică

 receptorii sunt molecule mari de proteine, inclavate în structura bimoleculară

lipidică a membrane

 receptorii au două componente:

 o componentă fixatoare a mediatorului, care iese în fisura

sinaptică
 o componentă ionoforă, care pătrunde prin membrană în
interiorul neuronului postsinaptic

 interacțiunea mediatorului cu receptorul are drept rezultat modificarea

permeabilității membranei postsinaptice cu depolarizarea (în cazul sinapselor
excitatorii) sau hiperpolarizarea (în cazul sinapselor inhibatorii) neuronului
postsinaptic.

IONOFORUL - un canal ligand-dependent ce se deschide sub influența mediatorului chimic.

 MEDIATORII CHIMICI / NEUROTRANSMIȚĂTORII

1. ACETILCOLINA (ACh):

 responsabilă de controlul motor al mușchilor = face ca mușchii să se contracte

sau să se relaxeze
 implicată în procese mentale complexe: învățarea, memoria, somnul și visarea

2. AMINELE BIOGENE (MONOAMINELE): reglează excitația și emoțiile,

motivează comportamentul:

a) CATECOLAMINELE:

ADRENALINA (EPINEFRINA) - furnizează o descărcare de energie,

parte a sistemului care pregătește corpul pentru a face față
amenințărilor din mediul exterior

NORADRENALINA (NOREPINEFRINA): implicată în stări de

excitare și alertă. Importantă pentru starea de vigilență. Pare a fi
importantă pentru reglarea fină a atenției

DOPAMINA:
 implicată în funcții ale creierului precum motivația
și recompensa (pare a comunica care activitate
este recompensatoare)
 implicată și în controlul motor asupra mișcărilor
voluntare și planificare: ajută la ghidarea
comportamentului către obiective și experiențe
 lipsa ei asociată cu boala Parkinson

b) SEROTONINA:

 importantă pentru stările emoționale, controlul impulsurilor și

visare
 nivelul scăzut este asociat cu tristețe și stări anxioase, dorința de
a mânca și comportament agresiv (Prozacul acționează inhibă
recaptarea serotoninei)

c) HISTAMINA
3. AMINOACIZII:

a) EXCITATORI:

GLUTAMATUL:
 principalul transmițător excitator din SN - este
implicat în transmisiunile nervoase responsabile de
acțiunilor rapide
 ajută învățarea și memoria prin întărirea
conexiunilor sinaptice
 intensifică apariția potențialelor de acțiune
 excesul produce supraexcitarea creierului,
rezultând convulsii și distrugerea neuronilor

ASPARTANUL

b) INHIBITORI:

GABA (ACIDUL GAMOAMINOBUTIRIC):

 principalul neurotransmițător inhibitor din SN
 inhibă apariția de potențiale de acțiune
 reduce anxietatea (medicamentele care reduc
anxietate și alcoolul facilitează transmisia GABA,
rezultând relaxarea)
GLICINA

4. NEUROPEPTIDELE:

a) OPIOIZII ENDOGENI
ENDORFINELE:
 implicate în reducerea durerii și recompensă
 heroina și morfina se leagă de receptorii
endorfinelor din membranele postsinaptice

ENKAFALINELE

DINORFINA
 b) SUBSTANȚA P, NEUROPEPRIDUL Y, COLECISTOKINA (CCK),
PEPTIDUL VASOACTIV INTESTINAL (VIP)
5. PURINELE:

ATP (ADENOZIN TRIFOSFAT)

ADP (ADENOZIN DIFOSFAT)

AMP (ADENOZIN MONOFOSFAT)

ADENOZINA

6. ALTE MOLECULE CU FUNCȚIE NEUROMODULATORIE:

a) GAZELE:

MONOXIDUL DE AZOT (NO)

MONOXIDUL DE CARBON (CO)

b) STEROIZII:

ALDOSTERONUL

CORTIZONUL

PROGESTERONUL

ESTROGENI

TESTOSTERONUL

c) PROSTAGLANDINELE (PGE)

d) INTERFERONII

e) INTERLEUKINELE (IL1)
 FUNCȚIONAREA SINAPSEI

1) SINTEZA MEDIATORULUI:

are loc la nivelul corpului celular, dar și

la nivelul butonilor terminali

mediatorul chimic produs la nivelul pericarionului este transportat prin

mecanismul fluxului axoplasmatic până la nivelul terminaţiilor

2) STOCAREA MEDIATORULUI – procesul prin care se creează rezerve presinaptice de

mediatori chimici:

compartiment stabil (de depozit)

compartiment labil (conține mediatorul imediat disponibil în momentul

stimulării)

3) ELIBERAREA MEDIATORULUI:

procesul prin care mediatorul chimic ajunge în spațiul synaptic

fenomen de neurosecreţie explosivă declanşat de apariţia potenţialului de

acţiune (undei de depolarizare) la nivelul membranei butonului terminal

influx maxiv de Na⁺ și Ca⁺⁺ prin canale de Na⁺ deschise de potențialul de acțiune
sau canale specifice de Ca⁺⁺

reprezintă mecanismul de cuplare a potențialului de acțiune cu secreția

mediatorului chimic

are loc EXOCITOZA = atașare a 200 – 300 de vezicule la membrana presinaptică

și evacuarea conținutului în spațiul sinaptic
 după evacuarea conținutului vezicular, membrana acestora este încorporată în
membrana presinaptică, din care, ulterior, se vor forma noi vezicule

4) TRAVERSAREA SPAȚIULUI SINAPTIC - se realizează prin mișcare browniană

tinzând să ajungă la membrana postsinaptică

5) ACȚIUNEA POSTSINAPTICĂ A MEDIATORULUI:

mediatorii se cuplează cu receptorii specifici = molecule proteice cu

conformație chimică care le permite să intre în interacțiune specifică doar cu
molecula unui singur tip de transmițător

au loc modificări în structura postsinaptică rezultând modificări de

permeabilitate care stau la baza răspunsului postsinaptic

6) INACTIVAREA MEDIATORULUI:

inactivare enzimatică postsinaptică - realizată cu enzime hidrolitice din

membrana postsinaptică sau din spațiul sinaptic

captarea postsinaptică - realizată de către structurile postsinaptice

difuzia extrasinaptică - unde este inactivat de enzimele hidrolizante cu sediul

extracelular

recaptarea presinaptică pentru a fi reutilizat

POTENȚIALELE POSTSINAPTICE
POTENȚIALUL POSTSINAPTIC EXCITATOR (PPSE):
 depolarizarea potențialului de repaus din
membrana postsinaptică, care are o
valoare de -70 mV, rezultând valori mai
puțin negative

 durează cca 20 ms, atinge valoarea

maximă în cca 2 ms și revine la valoarea
potențialului de repaus in cca 15 ms

 pentru a genera un impuls nervos care să

se propage, sinapsele trebuie să atingă un
PPSE cu o valoare de 20-30 ms =»
rezultând o valoare de -40 -45 Mv

 pentru a apărea potențialul de acțiune în

zona postsinaptică este necesar să se
depolarizeze cca 10% din sinapsele cu care
este conectat neuronul

 este necesară o sumare temporală sau

spațială

 PPSE nu se supune legii totul sau nimic

POTENȚIALUL POSTSINAPTIC INHIBITOR (PPSI):

 apare atunci când se realizează hiperpolarizarea zonei postsinaptice

 neurotransmițătorii inhibatori GABA sau glicina conduc la negativizarea

potențialului de repaus cu cca -10 Mv

 PPSI persistă 20 ms, similar PPSE

 determină blocarea transmiterii sinaptice

 se explică fie prin creșterea permeabilității membranei pentru Cl⁻ care pătrund
în celulă, fie prin deschiderea unor canale pt. K⁺ care părăsesc celula
INHIBIȚIA DIRECTĂ sau POSTSINAPTICĂ = inhibiția provocată de PPSI

INHIBIȚIA INDIRECTĂ sau PRESINAPTICĂ = neuronii inhibitori activați reduc

amplitudinea PPSE, intervenind asupra
butonului presinaptic și asupra cantității de
mediator chimic eliberat în neuronul
resinaptic; poate dura 200 – 300 ms.

PARTICULARITĂȚILE TRANSMITERII SINAPTICE:

1. CONDUCERE UNIDIRECȚIONATĂ - presinaptic --> postsinaptic
2. ÎNTÂRZIEREA SINAPTICĂ - de aprox. 0,5 ms
3. FATIGABILITATEA TRANSMITERII SINAPTICE = OBOSEALĂ SINAPTICĂ - un
mecanism de protecție prin care zonele supraexcitate din SN își reduc după un anumit
timp excitabilitatea excesivă.
4. FACILITAREA POSTTETANICĂ sau POTENȚAREA POSTTETANICĂ:
 aplicarea unor stimuli repetitivi rapizi pe o sinapsă excitatoare, urmată
de o perioadă de repaus, face neuronul postsinaptic mult mai receptiv la
stimulii următori
 se datorează concentrării excesive de Ca⁺⁺ în butonii terminali
 stă la baza memoriei de scurtă durată

5. VULNERABILITATEA SINAPSELOR LA HIPOXIE ȘI MEDICAMENTE - fără aport

de oxigen nu mare are loc sinteza de ATP și alte substanțe chimice necesare pentru
producerea și eliberarea mediatorilor chimici (pierderea cunoștinței)
6. SUMAREA TEMPORALĂ ȘI SPAȚIALĂ - pot fi sumate atât impulsurile inhibatorii,
cât și cele excitatorii
7. FENOMENELE DE CONVERGENȚĂ ȘI DE OCLUZIE:
 facilitarea unei sinapse se poate realiza prin convergenţa mai multor sinapse
de la mai mulţi neuroni, pe un singur neuron
 ocluzia este fenomenul opus facilitării
8. FENOMENUL DE POSTDESCĂRCARE:
 la stimularea singulară a unei căi aferente se obține un răspuns multiplu
și prelung al neuronului eferent
 se explică prin existența circuitelor reverberante, în care neuronii
intercalari, așezați în circuit închis sau „în lanț” supun neuronul terminal
eferent unui „bombardament” prelungi de stimuli
ORGANELE EFECTOARE – mușchi și glande

PLACA MOTORIE = SINAPSA NEUROMOTORIE – JONCȚIUNEA NEUROMOTORIE:

 porțiunea în care fibrele nervoase motorii vin în contact cu mușchii

 formațiune la nivelul căreia o fibră motorie somatică contactează o fibră
musculară striată
 fanta sinaptică existentă între membrana presinaptică și sarcolema - 20–50 nm
 fanta sinaptică are în interiorul său un strat de material electrodens = substanța
sau membrana de bază pe care se fixează acetilcolinesteraza, enzima care
marchează acetilcolina
 pentru fiecare moleculă de acetilcolină există 10 receptori colinergici și 10
molecule de acetilcolinesterază

SARCOLEMA FIBREI MUSCULARE:

 reprezintă membrana postsinaptică de la nivelul fibrei musculare, în care se
afundă terminațiile axonale ale fibrei motorii
 apare foarte cutanată, cu o mulțime de falduri principale și secundare, care îi
măresc suprafața
 este extrem de sensibilă la acetilcolina
 prezintă receptori colinergici nicotinici sintetizați în aparatul Golgi din zona
postsinaptică, de unde sunt transportați la locul de inserție din membrana
postsinaptică
 există un proces continuu de reîmprospătare a receptorilor nicotinici
 potențialul de repaus al sarcolemei este - 90 mV, iar potențialul de acțiune
apare la – 50 mV și este condus cu 3 – 5 m/s, inițiind contracția mușchiului striat;

JONCȚIUNEA NEUROMOTORIE vs. SINPSA NEURO-NEURONAL

1. În fanta sinaptică sunt eliberate cantități suficiente de acetilcolină, în stare să inducă
potențialul de acțiune și răspuns motor (nu este necesară sumarea temporală și
spațială)
2. Acetilcolina se desprinde repede de receptorii colinergici nicotinici, iar în cca 1 msec
are loc hidroliza ei sub acțiunea acetilcolinesterazei prezente chiar în spațiul sinaptic
3. Joncțiunea neuromusculară nu conține neurotransmițători inhibatori (doar
acetilcolină).
TRANSMITEREA SINAPTICĂ ÎN FIBRELE NERVOASE VEGETATIVE
POSTGANGLIONARE SIMPATICE ȘI PARASIMPATICE:
 unele fibre nervoase vegetative prezintă pe traiectul lor din loc în loc varicozități
cu diametru de 0,5 - 1ᶙm, care conțin granule de noradrenalină și vezicule cu
acetilcolină - sunt eliberate când unda de depolarizare ajunge în dreptul lor
 mediatorul se răspândește la numeroase celule musculare învecinate,
receptorii fiind împrăștiați pe întreaga sarcolemma
 datorită faptului că mediatorul este nevoit să se răspândească pe o suprafață
mai mare:
a) răspunsul contractil al musculaturii netede are o latență mai mare
decât a mușchiului striat, iar
b) durata contracției este de 30 de ori mai mare

SECREȚIA GLANDULARĂ:
ECBOLOCĂ - de substanțe organice
HIDROLITICĂ - de apă și electroliți
Potențialul de repaus al celulelor
glandulare este de -30 -50 Mv

EXOCITOZĂ:
 procesul de eliberare a
produșilor de secreție din
celulele glandulare
 apare sub influența
semnalelor nervos-
vegetative sau hormonale
 este un proces Ca⁺⁺
dependent
 odată cu substanţele organice
din celulele glandulare se
eliberează apa şi electroliţii