INTRODUCERE

In viaţa si nutriţia plantelor elemcntele minerale au un rol deosebit de important si

se clasica, in general, in elemente cu rol plastic si elemente cu rol regulator.
Microelementele suit elemente minerale necesare plantelor in cantitaţi toarte mici si
care au in organism un rol regulator, grabind procesele biochimice si reglind
insusirile oxidoreducatoare ale ţesuturilor si celulelor.
S-a stabilit si necesitatea altor microelemente ca bor, cupru, aluminiu, molibden,
cobalt, iod, s.a., dar au ramas totusi o serie intreaga de microelemente identificate in
cenusa plantelor, al caror rol nu este inca elucidat.
Insuficienţa sau lipsa microelementelor produce diferite boli fiziologice sau
afectează înflorirea, cresţerea si alte procese, iar in cazuri extreme, lipsa unor
microelemente poate duce la moartea plantei. Simptomele carenţei în microelemente
sînt diferite, în funcţie de elementul respectiv şi dispar cind se trateaza solul sau
direct planta cu soluţii din microelementele în cauza.
Plecînd de aici, s-a născut tehnica aplicarii microelementelor peste tot unde carenţa
unui element a dus la pagube în culturi, mai ales la cele agricole. Mai mult chiar,
oamenii au inceput să foloseasca microelementele în scopul sporirii recoltelor.
In principiu, microelementele se administreaza sub formă de compuşi chimici sau sub
forma de reziduuri industriale care rezulta la extragerea substanţei respective. Ele se
dau plantelor cel mai adesea sub forma de soluţii apoase, fie tratind solul inainte de
semanare, fie tratind seminţele inainte de semănare, fie în sfirşit, stropind plantele.
Se poate aplica şi tratarea uscată a solului sau a seminţelor.
Microelementele din soluţiile cu care se trateaza seminţele inainte de semănare
participă ulterior în procesele complexe de germinaţia seminţelor şi formarea noului
organism. S-a emis chiar parerea ca variaţia în schimbul de substanţe provocate de
tratarea seminţelor cu soluţii de bor si mangan se transmit generaţiilor viitoare.
Folosirea microelementelor este puternic iniluenţata de particularitaţile fiziologice
ale plantelor cu care se lucreaza, de unele insusiri ale solului, precum si de existenţa
iormelor asimilabile de microelemente.
 In domeniul agricol aplicarea microelementelor este intrata în practica curentă şi
există numeroase cercetari care explica mecanismul de acţiune al microelementelor
sau care stabilesc dozele optime si tehnica de aplicare pentru diferite specii.
In ceea ce priveste însă sectorul forestier, folosirea microelementelor este cercetata
relativ de puţin timp, dar datele de care se dispune atesta posibilitatea obţinerii de
rezultate pozitive si la speciile de arbori.
Datele din literatura permit a se scoate in evidenţa rolul multiplu pe care îl au
microelementele in viaţa plantelor. Ele sint elemente nutritive, participa la formarea
enzimelor, a vitaminelor, a hormonilor, au un rol de prim rang in procesele oxido-
reducatoare, asigură schimbul de gaze, intră in compoziţia diferiţilor compusi
chimice din organele plantelor, maresc rezistenţa plantelor la boli, stimuleaza
dezvoltarea microorganismelor din sol, influenţeaza fotosinteza, circulaţia sevei,
cresterea si inflorirea.
Fara indoiala, ca cercetările care se desfaşoară intens în întreaga lume şi în diferite
domenii, vor lamuri inca multe alte aspecte, atit ale rolului microelementelor in viaţa
plantelor, cit, mai ales, ale posibilitaţii omului de a le folosi în scopuri practice.
Obiectivele principale ale temei au fost:
 accelerarea germinaţiei seminţelor si scurtarea perioadei de germinare
şi rasărire;
 reducerea consumului specific de seminţe în pepinieră;
 accelerarea cresterii puieţilor;
 marirea siguranţei culturilor prin cresterea rezistenţei puieţilor faţa de
daunatorii biotici şi abiotici şi eliminarea culturilor nereuşite.
 CAPITOLUL I. OBIECTE ŞI CONDIŢII DE CERCETARE.

1.1. Administrarea îngrăşămintelor în pepiniere - consideraţii generale.

Chimizarea ocupă un loc de seamă în cadrul complexului de măsuri ce trebuie

aplicat pe linia sporirii cantitative şi calitative a producţiei diferitelor culturi, folosirea
îngrăşămintelor – concomitent cu celelalte măsuri - constituie principalul mijloc de
sporire a producţiei de puieţi în pepinierele silvice. Ştiinţa şi practica dovedesc tot
mai mult, legătura indisolubilă ce există între gradul de folosire a îngrăşămintelor şi
creşterea producşiei culturilor în diferite ţări, cantităţile de îngrăşăminte utilizate
constituind un criteriu just de apreciere a intensificării unei ţări.
În sol substanţele nutritive se găsesc sub formă de combinaţii organice, care devin
accesibile pentru cultură numai în urma proceselor de trnsformare ce au loc sub
acţiunea factorilor fizici, chimici şi biologici.
Din complexul de substanţe nutritive au fost identificate ≈ 70 elemente. Dintre
aceste, un număr de 18 au foest un rol mai important în viaţa plantelor. Toate
elemntele din sol sunt absorbite pe plante în cantităţi diferite în afară de carbon (C),
oxigen (O), hidrogen(H), au o mare importanţă pentru viaţa plantelor unele elemente
ca: N, P, K şi Ca, Mg, denumite şi macroelemnte principale, iar altele ca: S, Fe, Na,
Cl, Al, denumite macroelemente de imporatanţă secundară.
Celelalte elemente ca: Mn, B, Co, Zn, Mo, Ba, Br, Ni – denumite microelemnte.
Plantele cu ajutorul rădăcinilor (perilor rădăcinilor) absorb elemente macro şi micro
specificate mai sus, în diferite doze dizolvate în apă, în soluţii diluate în proproţie de
0,05-0,2%. Carbonul, oxigenul şi hidrogenul sunt elemente constitutive de bază în
viaţa plantelor.
Îngrăşăminte minerale. Ţinând cont că îngrăşemintele minerale se deosebesc prin
conţinutul important în azot, fosfor şi potasiu şi compuşii acestora, vom trata detaliat
aceste elemente:
Azotul şi compuşii lui. Plantele absorb azotul de care au nevoie din sol, unde se
găsesc sub 2 forme principale: N- organic, existent în humus şi azot
mienar(amoniacal şi nitric).N participă la alcătuirea clorofilei şi asigură asimilaţia
clorofilioană. Diferite organe ale plantei folosesc azotul în mod diferit; el se găseşte
mai mult în frunze, decât în celelalte organe şi mai mult în frunzele tinere decât în
cele bătrâne. N este folosit de plante numai sub formă de combinaţii cu oxigenul şi
hidrogenul. Azotul este elementul fundamental al nutriţiei plantelor creşterea lor fiind
determinată de metabolizmul azotului.
Industria chimică livrează îngrăşămintele de N sub formă de săruri: amoniacale,
când N se găseşte sub formă de amoniu(NH 4), nitrice(NO3) şi amidice(NH2).
Îngrăşămintele amoniacale şi amidice fac o bună aderenţă cu solul şi azotul este cedat
treptat, după necesităţi plantelor. Cele nitrice întroduse în sol se dizolvă uşor din care
cauză pot migra în straturile mai adânci, mai ales în condiţiile de irigare.
Îngrăşăţimtele azotate se obţin sub mai multe forme:
Azotul de amoniu se obţine din unirea amoniacului cu acidul azotic şi conţine 30-
35% substanţa activă.
Sulfatul de amoniu se obţine prin combinarea amoniacului cu acidul sulfuric şi
conţine 20% substanţă activă. Se dizolvă greu în apă, efectul putând dura până la 3
ani. Azotul de calciu se prezintă sub formă de granule de culoare albă, conţine 17%.
Clorura de amoniu se obţine din acid clorhidric şi amoniac şi se prezintă sub formă de
cristale de culoare albă, conţinutul de azot este de 25%.
Fosforul, are un rol important în formarea clorofilei. Întreg procesul de diviziune
celulară de legare a florilor şi de formare a seminţelor este înfluienţat de prezenţa
fosforului. Împreună cu potasiul şi calciul măreşte rezistenţa plnatelor împotriva
bolilor, a secetei şi la ger. Scurtează perioada de vegetaţie şi grăbeşte coacerea
fructelor. Spre deosebire de îngrăşămintele cu azot cele fosfatice introduse în sol
realizează compuşi noi care sunt mai greu solubili. Se găsesc de obicei sub formă de
fosfaţi.
Superfosfatul simplu se obţine din apatita sau fosforiţi, cu acid sulfuric. Conţine
20% substanţa activă (P). Superfosfatul dublu este forma de superfosfaat concentrat
şi conţine 40-50% fosfor.
Termofosfatul se obţine prin încălzirea fosforiţilor cu nisip şi sodă la t = 1000 0;
conţine 24-27% substanţă activă.
Făina de oase are un conţinut de fosfor de cca 30%. Se obţine prin măcinarea oaselor
după ce li s-au extras grăsimea şi cleiul.
 Potasiu. Este un element regulator al funcţiilor, plantei şi ia parte la procesul de
asimilaţie clorofiliană. Înfluienţează creşterea plantelor. Măreşte rezistenţa la boli şi
dăunători. Îngrpşămintele potasice sunt solubile în apă şi sunt accesubile plantelor.
Dintre îngrăşămintele potasice mai ales folosită este sarea de potasiu, care conţine 40-
50% potasiu.
Cenuşa este un îngrăşământ bun, ce se obţine prin arderea speciilor de foioase, ea
conţine ≈ 10% potasiu, 4% fosfor şi 25% Ca. Clorura de potasiu are un conţinut de
până la 50% potasiu şi se dizolvă uşor în apă.
Calciul. Are un rol deosebit în creştera ţesuturilor plantelor tinere. Intră în
componenţa membranelor celulare. Favorizează apariţia perişorilor radicelari.
Contrar potasiului micşorează absorbţia apei şi măreşte intensitatea transpiraţiei.
Excesul lui provoacă cloroza calcară. Ca exercită în sol multiple acţiuni cum ar fi:
păstrarea îndelungată a structurii flomerulare; ameliorează condiţiile de aerisire;
măreşte permiabilitatea pentru apă. În pepiniere amendamentele calcice sefolosesc în
cantităţi de 1500-2000 kg CaCO 3 la hectar pentru o durată de 3-4 ani, pe bază de
analize de laborator.
Amendamentele calcice se aplică la solurile în care valoarea pH-ului este aprinsă
între 5,0-5,5, sau mai mică. Pentru a ridica pH solului cu o unitate sunt necesare 2-2,5
t CaCO3 la solurile uloare şi 3-3,5 t la soluruile grele. Influienţa îngrăşămintelor
minerale şi a amendamentelor de calciu asupra dezvoltării plantelor se manifestă în
mod diferit, în funcţie de exigenţele fiecărei specii. Speciile de paltin şi larice sunt
mai sensibile la acţiunea acestora.
În cadrul macroelelmntelor o importanţă pentru sol o prezintă magneziul. El intră
în componenţa clorofieli, participând lşa procesul de fotosinteză al plantei. Spre
deosebire de Ca, Mg se găseşte în cea mai mare cantitate în ţesuturi, unde se află de
obicei şi fosfor. În timpul vegetaţiei Mg se menţine menţine în diferite ţesuturi în
cantităţi relativ constante. Completarea necesarulşui de Mg se face prin aplicarea
radicelară sau extraradicelară a îngrăşămintelor de Mg.
Sulful ca şi azotul participă la metabolizm. În sol se găsesc de obicei suficiente
cantuităţi de sulf.
 Ferul, deşi participă în cantităţi mici, fără el creşterea plantei este stângerită. El
participă în procesul de respiraţie şi activează formarea clorofilei. Lipsa de Fe în sol
duce la consumarea auxinei din organele plantei şi de aici cosecinţa opririi creşterii
plantelor. Lipsa fierului din sol duce la apariţia clorozei fierice, care se caracterizează
printr-o îngălbenire uniformă, caracteristică a frunzelor.
Importanţa microelementelor. Microelementele au un rol important în alcătuirea
solului şi în viaţa plantelor, deşi proporţia lor de participare este mică.
Influenţa microelementelor variază cu specia, cu cindiţiile pedoclimatice şi starea
vremii în timpul sezonului de vegetaţie.
De exemplu: La pin silvestru pentru stimularea răsăririi şi obţinerea unui spor de
20-30% de puieţi se recomandă semănarea după tratarea cu una din următoarele
soluţii: sulfat de Mg în concentraţie de 0,5g/l timp de 12 ore, sufat de Cu în
concentraţie de 0,02g/l timp de 12 şi 24 ore, sulfat de Zn în concentraţie de 0,01g/l,
timp de 12 ore. La molid tratarea seminţelor înainte de semănare, poate produce un
spor de 10-20% de puieţi răsăriţi folosind: clorura de Co (0,005g/l – 12 ore); molibdat
de amoniu (0,5g/l – 12 ore), sulfat de Cu (0,05g/l – 12 ore).
Îngrăşămintele organice. Conţin toate substanţele necesare nutriţiei plantelor şi
sunt universale deoarece se pot aplica aproape la toate culturile şi toate solurile.
Dintre îngrăşămintele orgnice cele mai mult folosite sunt gunoiul de grajg, urina,
mustul de gunoi de grajd, îngrăşămintele verzi şi conposturile.
Gunoiul de grajd conşine principalele elemente nutritive ca: N, P, K, Ca, şi
numeroase microelemente. Este un îngrăşămînt complet se recomandă aplicarea lui în
amestec cu unele îngrăşăminte chimice, mai ales cu P şi K. Gunoiul de grajd afînează
solul, sporeşte capacitatea lui de reţinere a substanţelor hrănitoare, ajută la
solubilizarea substanţelor nutritive şi reduce aciditatea solurilor podzolice prin Ca
care-l conţine. Gunoiul de grajd conţine: 64-77% apă, 20-35%materie organică, 0,45-
0,85% azot, 0,19-0,20% fosfor, 0,50-0,67% potasiu, 0,45-0,85% calciu. Efectul
gunoiului de grajd se menţine până la 3 ani în solurile uşoare şi până la 4-5 ni în cele
mijlocii şi grele. După gradul de fermentare se deosebesc 4 feluri de gunoi de grajd:
proaspăt, semifermentat, fermentat şi mraniţă. De regulă la hectar sefolosesc 20-30
tone.
 Mustul de gunoi de grajd rezultă din fermentarea gunoiului şi sinjur sau împreună
cu urina animalelor ce se colectează separat constituie un preţios îngrăşământ, având
un bogat conţinut. De azot şi potasiu. Urina şi mustul de gunoi de grajd sunt
îngrăşăminte cu acţinue rapidă.
Composturile. Se obţin din fermentarea unor resturi vegetale sau animale, singure
sau în amestec cu diferite materii organice sau chimice, până când substanţele
nutritive trec în formă accesibilă plantelor. Se pot pregăti mai multe feluri de
composturi:composturile din diferite resturi vegetale, compostul de gunoi de grajd cu
pământ de ţelină, gunoiul artificial din paie tocate ş.a. Se prepară composturile în
copostiere speciale. O compostieră este formată din 1-2 baterii, iar fiecare baterie este
compusă din:
1) 2 platforme de fermentare a materiei organice cu dimensiunile 6,1x3,1x0,2m
prevăzute la margine cu o bordură de 10cm, care împedică scurgerea lichidului de
fermentare;
2) Platforma de manipulare a materiei de compostat de 15 cm grosime;
3) Un bazin betonat pentru colectarea lichidului colectat de 2,5x2x1,0m cu capac în
diametru de 80cm. Capacitatea unei baterii este de 6x3x1,5 = 27m 3, din care
rezultă 17,5 tone compost la o şarjă.
Materia de composter se descarcă în grămezi pe platforma de manipulare. Se
aşterne apoi pe platforma de formare un strat uniform de 15 cm grosime peste care se
împrăştie azotat de amoniu, superfosfat şi praf de var, după care se continuă alternativ
cu alt strat de materiale de compost, până ce se umple complet spaţiul compostierei.
Cantităţile de îngrăşăminte după fiecare strat se calculează astfel ca la 1 m 3 de
material de compost să revină: 5 kg azotat de amoniu, 10kg superfosfat şi 10kg praf
de var. Se tasează şi se stropeşte fie cu apă, fie cu urina depozitată în bazinul de
colectare.
Această operaţie se repetă până se umple total platforma de fermentare. Materialul
din platforamă se udă până ce apa a început să se scurgă în bazinul de colectare. Din
10 în 10 zile se scoate din bazin lichidul şi se aruncă deasupra platformei. Această
operaţie se face în decurs de 60-70 zile. După trecerea acestei perioade se amestecă
bine materia organică cu substanţele minerale. Acestă operaţie de compostare se face
o dată primăvara pentru compostul care se împrăştie toamna şi o dată toamna, pentru
compostul care se împrăştie primăvara.
Tehnica aplicării îngrăşămintelor organice
Gunoiul de grajd, urina şi mustul de gunoi se întroduc numai toamna, odată cu
arătura. Îngroparea lor trebuie să se facă la adâncimea de 15-20cm, chiar în ziua
împrăştierii. Îngrăşămintele verzi se seamănă pure sau în amestec primavara în teren
bine pregătit. Semănătura se face cu maşina de semănat, după care se face imediat o
tăvălugire pentru a se asigura o aderenţă cât mai bună între seminţe şi sol, urmată de
o afânare cu grapa de mărăcini, pentru a întrerupe capilaritatea. În ceea ce priveşte
compostul, el se împrăţtie uniform, tot toamna. Apoi se discuieşte solul pentru a se
amesteca compostul intim cu pământul pe 10cm adâncime. După discuire se ară la
28-30cm adâncime cu pluguri fără de anterupiţă. Se discuieşte apoi din nou întreaga
suprafaţă. Influienşa compostului este practic egală cu cea a gunoiuluii de grajd,
dozelefolosite fiind 20 t/ha.
Tehnica aplicării îngrăşămintelor minerale. Îngrăşămintele minerale fosfatice şi
potasice se întroduc din toamnă şi la adâncimicât mai apropiate de marea masă a
rădăcinilor puieţilor. Îngrăşămintele azotoase se întroduc primăvara şi de obicei în 2
reprize: 50-60% se introduce în sol înainte de semănare, iar restul la un interval de
1,5 luni de la semănare.
Azotatul de amoniu se introduce în sol în mai multe reprize (a doua repriză prin
împrăştiere fără îngropare adâncă). Sulfatul de amoniu se introduce cu cca 20 zile
mai înainte de semănare. Azotul de calciu se introduce în cursul verii prin împrăştiere
printre rândurile de puieţi şi se îngroapă la 5-7cm. Superfosfatul simplu şi dublu se
introduc în combinaţie cu calciul, odată cu arătura solului de toamnă. Sarea de
potasiu se introduce în sol cu cca 20 zile înainte de semănare, fiind indicată şi pentru
nutriţiasuplimentară din timpul verii.
Dozele ce se folosesc la hectar.
Înainte de folosirea îngrăşămintelor se recomandă neapărat analiza solurilor pentru a
se cunoaşte ce substanţe sunt deficitare. Cantitatea de îngrăşăminte ce se introduce în
sol se calculează după formula :
A= B x 100/C ;
în care: A - cantitatea nesară de îngrăşământ respectiv;
B - norma de substanţe nutritive (în subst. activă) la 1 ha;
C – conţinutul de substanţe nutritive (substanţă activă) la îngrăţământul
respectiv în %.
O altă formulă folosită în silvicultură este:
Y = 100 x A/C ;
în care: Y – doza de îngrăşământ căutată în substanţă activă;
A – cantitatea de substanţă nutritivă ce trebuie consumată pentru realizarea
recoltei;
C – coeficientul de utilizare a îngrăţămintelor (50-30% pentru N, 10-50%
pentru P, şi 60-100% pentru K).
Cantitatea de substanţă brută(Y1)se află înmulţind cantitatea de substanţă
activă(Y) cu 100, rezultatul obţinut împărţindu-se la conţinutul procentual al
îngrăşământului folosit în substanţă activă (A) după formula:
Y1 = Y x 100/a
Dacă 100g pământ conţin peste 200mg de P 2O5, 10mg K2O, 10mg N în forme
mobile, aceste soluri nu necesită îngrăşăminte minerale suplimentare,
La stabilirea dozelor de îngrăşăminte pentru pepinierile forestiere, trebuie să se
ia în consideraţie cantitatea substanţelor nutritive absorbite de plante, particularităţile
speciilor forestiere şi vârsta lor.
Astfel, puieţii de 1 an, consumă de 3-5 ori mai puţine substanţe nutritive decât cei de
2 ani din aceeaşi specie. Puieţii de răşinoase consumă mult mai puţin decît cei de
foioase. Puieţii de pin, molid şi brad de 1 an consumă (în kg la 1 ha): N = 25-30,
P2O5 = 10 -12; K2O = 15 – 20; CaO = 12-15; MgO = 6-8, în timp ce puieţii de foioase
de 1 an consumă:
N = 50-70; P2O5 = 20-50; K2O = 30-50; CaO = 40-60; MgO = 15-20.
Pentru ezvoltarea optimă a puieţilor, cantitatea de azot, de fosfor şi de potasiu
îngrăşămintele trebuie să fie în raport de 1:2:1 sau 1:3:1. Predominarea celor
fosforice se explică prin rolul deosebit al fosforului asupra creşterii în general şi
asupra dezvoltării rădăcinilor în special, el fiind necesar şi pentru microorganismele
din sol. În pepinierele forestiere se recomandă următoarele doze de îngrăşăminte (în
kg substanţă activă la ha) N = 20-30, P2O5 = 60-80, K2O = 20-30.
Dacă în sol s-au introdus 30-40 t balegar, (40-50 t compost), atunci dintre
îngrăşămintele minerale trebuie folosit în cazul însemânţării în rânduri sau prin
împrăştiere, numai superfosfatul, în cantitate de 12-15 kg substanţă activă pentru un 1
ha. Aceeaşi doză de superfosfat (granulat) trebuie folosită şi pentru însemânţările
pentru care se utilizează îngrăşăminte minerale sau verzi.
Tehnica aplicării îngrăşămintelor bacteriene.
În silvicultură se folosesc: azotobacrerinul, fosfobacterinul şi silicobacterinul
A z o t o b a c t e r i n u l – se găseşte în flacoane de 0,25l (în asemenea flacon
conţine ≈ 80-100 miliarde de bacterii cu care se pot bacteriza seminţele necesare
cultivării unui dfert de ha de pepinieră). Se foloseşte pentru solurile sărate în azot,
dând rezultate din cele mai bune pe solurile bogate în calcar. Este utilizat la
bacterizarea seminţelor şi la plantarea puieţilor. S-a constatat că frasinul, salcia,
plopul mărul au nevoie de foarte mult azotobacterin, fiind necesară introducerea lui
odată la 4 ani. Inainte de semănare seminţele se umezesc uşor cu azotobacterin, la
umbră. După aceasta, se amestecă bine şi se seamănă imediat, evitându-se expunerea
la lumină solară. Se folosesc 10 g (2liguri) la 50 g seminţe. S-au constatat sporuri de
20-30% în creşterea în înălţime a puieţilor, chiar an anii secetoşi.
F o f o b a c t e r i n u l – (cultură cu bacterii care asimilează fosforul din sol şi îl
face accesibil plantelor) se introduce în sol ca şi azotobacterinul, fiind indicat pentru
solurile bogate în humus şi cele gunoite sau compostate. Norma este de 1 kg la 1kg
seminţe. În ultimul timp se foloseşte şi s i l i c o b a c t e r i n u l, care are şi
proprietatea de a distruge cipercile din genul Fusarium.
Folosirea îngrăşămintelor chimice. În adoptarea unor măsuri de feritililizare, în
deosebi cu îngrăşămintelechimice, este neapărat să se cunoască, pe de o parte, natura
şi feritilitatea solului, iar pe de altă parte, cerinţele speciilor cultivate în acest sens
analizele de sol şi cele foliare pot oferi indicaţii serioase.
În solurile cu calităţi productive normale, pentru completarea pierderilor prin
consum şi levigare şi deci pentru intreţinerea nivelului ridicat al fertilităţii, se
recomandă administrarea eşalonată a îngrăşămintelor chimice. Fosforul şi potasiu sub
formă de îngrăşăminte simple sau binare se încorporează odată cu lucrarea de bază a
solului în doze de ≈ 1-2 kg/a P2O5 şi 1-2 kg/a K2O. În acest scop se pot folosi, în
soluri acide 5-10 kg/a zgură, sau 2,5-5 kg/a fosfatbicalcic şi 2-4 kg/a sulfat de
potasiu. În soluri neutre sau slab acide se recomandă 5-10 kg/a superfosfat, completat
cu 2-4 kg/a de sulfat de potasiu. Dozele mai mari sunt indicate pentru culturile de
foioase. Tot odată cu lucrarea de bază a solului se recomandă uneori şi dize reduse de
azot (0,2-0,3 kg/a N) sub formă de uree sau cianamidă de calciu.
Azotul este suficient dacă în doze mici, de 0,15-0,25 kg/a N şi în mai multe
reprize. Sub formă de azot de amoniu sau calciu, poate fi administart primăvara
curând după intrarea puieţilor în vegetaţie şi apoi în prima jumătate a lui iulie.
Cantitatea de N, astfel administrată nu trebuie să depăşească în general 0,6-0,8 kg/a N
pe an sau 2-3 kg/a azotat de amoniu. În al 2-lea an de cultură a puieţilor se recomandă
0,2-0,3 kg/a N, administrat în 2-3 reprize, după ce la sfârţitul iernii s-a mai încorporat
0,4-0,6 kg/a P2O5 şi 0,6-1,0 kg/a K2O.
Rolul fiziologic al microelementelor
Microelementele sunt prezente în plante în cantităţi foarte mici, dar rolul lor
fiziologic este foarte important. Ele sunt prezente în sol sub formă de cationi de Fe 2+,
Fe3+, Cu2+, Zn2+, Mn2+, Mo2+ şi anionul BO3-.
Cationii pot forma în sol complexe organice numite chelaţi care pot lega ionii
minerali în forme insolubile, făcându-i inaccesibili. În stare liberă în soluţia solului,
microelementele se pot acumula în cantităţi mari, devenind toxice pentru plante. Din
această cauză forma optimă de administrare şi absorbţie a elementelor minerale este
cea obţinută din fertilizarea extraradiculară, prin stropiri foliare cu microelemente în
concentraţii echilibrate.
Fierul. Forma din sol. Fierul se găseşte în sol sub formă de oxizi, de exemplu
hematit şi limonit şi săruri feroase sau ferice ca Fe2+ şi Fe3+.

Forma de absorbţie. Fierul este absorbit din sol ca ioni ferici Fe 3+, mai puţin
feroşi Fe2+. Capacitatea de a solubiliza Fe depinde de pH-ul din jurul rădăcinii.
Speciile care elimină OH- alcalinizează mediul, fiind considerate ineficiente, de
exemplu cerealele şi ierburile. Speciile care acidifică solul şi secretă substanţe
reducătoare solubilizează Fe, fiind considerate eficiente, de exemplu tomatele.
 Prezenţa în plante. Plantele au diferite mecanisme de a solubiliza şi asimila Fe.
Gramineele elimină fitosiderofori (purtători de Fe) care transportă Fe 3+ în rădăcini.
Fe3+ este redus în celule pentru a fi introdus în macromolecule organice sub acţiunea
nitratreductazei. La dicotiledonate, Fe3+ din rizosferă este chelatat şi transportat în
membrană unde este redus cu participarea ATP-azei
Fierul intră în componenţa unor enzime ale respiraţiei, de exemplu citocromi,
citocromoxidază, catalază, peroxidază şi ale fotosintezei, de exemplu citocromi şi
ferredoxină.
Acţiuni specifice. În plante fierul participă la transferul de electroni în respiraţie
şi fotosinteză prin trecerea:

-e-
Fe2+ Á Fe3+
+e-

Fierul catalizează biosinteza clorofilei şi a pigmenţilor carotenoizi şi favorizează

formarea ultrastructurii cloroplastelor, metabolismul N, transportul elementelor
minerale în citoplasmă.
Simptome de carenţă. Insuficienţa fierului este evidentă la plante prin diferite
simptome: încetarea creşterii rădăcinii şi tulpinii sau fenomenul de cloroză a
frunzelor, manifestat prin îngălbenirea, apoi decolorarea totală.
Cloroza se manifestă la frunzele tinere, deoarece Fe este un element imobil,
nereutilizabil. La o carenţă puternică, frunzele devin aproape albe. Spre deosebire de
cloroza de Mg, cloroza ferică afectează atât mezofilul, cât şi nervurile.
Carenţa Fe determină scăderea conţinutului unor acizi solubili şi a clorofilei în
plante; conţinutul acestora poate servi ca indice de apreciere a gradului de
aprovizionare cu Fe.
Cuprul. Prezenţa în plante. Cuprul intră în componenţa unor enzime, de
exemplu fenoloxidaza, polifenoloxidaza, lactaza şi ascorbinoxidaza. 50 % din
conţinutul de Cu este localizat în cloroplaste, în componenţa plastocianinei.
 Acţiuni specifice. Enzimele care conţin cupru catalizează reacţiile de oxido-
reducere din procesul de fotosinteză şi respiraţie, pe baza capacităţii Cu de a trece
reversibil din Cu monovalent în Cu bivalent prin transfer de electroni:

-e-
Cu+ Á Cu2+
+e-
Cuprul stimulează biosinteza clorofilei, fotosinteza plantelor şi intensifică
metabolismul energetic. Cu stimulează procesele de fructificare, având rol important
în menţinerea viabilităţii polenului. De asemenea, măreşte conţinutul de acid ascorbic
al plantelor şi favorizează rezistenţa la condiţiile de stress. Fenolazele cu Cu şi lacaza
favorizează procesul de lignificare prin oxidarea acidului para - cumaric, un
precursor al biosintezei ligninei.
Simptome de carenţă şi exces. Carenţa de cupru produce la plante arsuri sau
cloroze pe frunzele tinere şi împiedică înflorirea şi fructificarea.
Carenţa de Cu a fost semnalată în special la cereale şi pomi. La cereale, deficienţa
Cu se manifestă prin răsucirea frunzelor, oprirea creşterii tulpinii şi perturbarea
formării spicului. La pomi, lăstarii tineri au frunze cu margini arse sau clorozate, iar
înflorirea şi fructificarea nu au loc.
După gradul de sensibilitate la Cu, plantele de cultură pot fi:
- sensibile, de exemplu grâul, orzul, ovăzul, secara;
- cu pretenţii moderate, de exemplu inul, cânepa, bumbacul;
- indiferente, de exemplu cartoful (Milică şi colab., 1982).
Excesul de cupru este toxic.
Zincul. Prezenţa în plante. Zincul intră în componenţa unor enzime, de exemplu
dehidrogenaza acidului glutamic, alcool-dehidrogenaza, dehidrogenaza acidului
lactic, dipeptidaza, carboxipeptidaza şi ARN-polimeraza.
Acţiuni specifice. Enzimele care conţin Zn participă în procesul de respiraţie şi de
biosinteză a clorofilei, a proteinelor şi a acizilor nucleici.
Asupra unor enzime cum sunt fosfataza alcalină şi acidă, Zn are o acţiune similară
Mg2+ şi Mn2+, activând legarea lor de substrat. De asemenea, Zn activează enzimele
respiraţiei peroxidaza şi catalaza.
 În funcţie de sensibilitatea la carenţa Zn, plantele de cultură pot fi:
- sensibile, de exemplu porumbul, floarea soarelui, fasolea, soia, viţa de vie;
- cu pretenţii moderate, de exemplu cartoful, sfecla de zahăr, tomatele;
- indiferente, de exemplu mazărea.
Zn favorizează procesul de creştere prin stimularea biosintezei triptofanului,
aminoacid considerat precursor al auxinei. De asemenea, sporeşte rezistenţa plantelor
la stress prin mărirea vâscozităţii protoplasmei, pe baza creşterii conţinutului de apă
legată.
Simptome de carenţă şi exces. În carenţa zincului, plantele lemnoase îşi încetinesc
creşterea, frunzele rămân mici şi sunt clorozate.
De asemenea, în lipsa Zn este perturbat procesul de înflorire.
Carenţa Zn reduce activitatea enzimelor respiraţiei, de exemplu catalaza,
peroxidaza şi citocromoxidaza. Corectarea carenţei de Zn se poate face prin stropiri
foliare sau administrarea în sol sub formă de chelat.
Excesul de zinc este toxic, se manifestă prin cloroza plantelor.
Manganul. Prezenţa în plante. Manganul intră în plante în componenţa unor
enzime, de exemplu dehidrogenaze şi reductaze.

Acţiuni specifice. În plante Mn favorizează organizarea structurii lamelare a

tilacoidelor din cloroplaste şi activează numeroase enzime cu rol în metabolism,
fotosinteză şi respiraţie. Mn activează enzimele care participă în ciclul Krebs în
procesele de fosforilare fotosintetică şi fotoliză a apei.
De asemenea, stimulează biosinteza clorofilei, activitatea enzimelor nitrit şi
nitratreductază şi a bacteriilor simbiotice, fixatoare de azot. Mn favorizează astfel
reducerea nitraţilor, precum şi înmulţirea şi activitatea fiziologică de fixare a N 2 în
nodozităţile leguminoaselor.
Simptome de carenţă şi exces. Carenţa Mn provoacă la plante încetinirea creşterii
şi cloroza pe frunzele tinere, între nervuri.
Excesul de Mn provoacă efecte toxice ce se manifestă sub formă de pete brune
pe frunzele bătrâne şi prin brunificarea rădăcinilor.
Molibdenul. Prezenţa în plante. Molibdenul se acumulează în special în
organele tinere, intrând în componenţa enzimelor nitratreductază şi hidrogenază.
 Acţiuni specifice. Molibdenul stimulează biosinteza clorofilei, a proteinelor,
fosfolipidelor şi vitaminei C şi intensifică fotosinteza. De asemenea, stimulează
activitatea enzimelor polifenoloxidază, peroxidază şi ascorbinoxidază în procesul de
respiraţie. Mo participă în procesul de reducere a nitraţilor şi stimulează formarea
nodozităţilor.
Simptome de carenţă. Carenţa Mo provoacă perturbarea proceselor de creştere şi
înflorire. Frunzele suferă fenomenele de cloroză şi necroză. Culoarea frunzelor
devine verde-cenuşie sau galbenă clorotică, iar plantele par ofilite.
Borul. Prezenţa în plante. Borul este prezent în plante ca anion BO33-.

Acţiuni specifice. Borul stimulează diviziunea şi elongaţia celulară şi o serie de

procese fiziologice, de exemplu morfogeneza membranei celulare şi a vaselor
conducătoare, viabilitatea şi germinabilitatea polenului, fotosinteza, metabolismul
glucidelor şi acizilor nucleici, înfloritul şi legatul florilor. Necesarul de B este mai
ridicat la dicotiledonate decât la monocotiledonate.
Simptome de carenţă şi exces. Carenţa B afectează ţesuturile meristematice şi
provoacă o distrugere a rădăcinilor şi a vaselor de lemn şi liber. Frunzele tinere sunt
colorate în verde-închis sau cenuşiu, cu pete roşietice pe margini.
Excesul de B este toxic. Frunzele se răsucesc şi se necrozează, iar la plantele
lemnoase are loc exfolierea scoarţei.
Absorbţia şi circulaţia elementelor minerale în plante. Rădăcina ca organ de
absorbţie.
Elementele minerale sunt absorbite prin rădăcină la nivelul perilor absorbanţi, sub
formă de ioni. La plantele acvatice şi la plantule absorbţia elementelor minerale se
face pe toată suprafaţa rădăcinii. Elementele minerale sunt absorbite din sol la nivelul
rizodermei prin difuziune simplă în nivelul pereţilor celulari, difuziune facilitată şi
transport activ în protoplasmă.
La plantele lemnoase absorbţia se face cu ajutorul micorizelor. Micorizele
influenţează absorbţia elementelor minerale prin stimularea sistemului radicular ca
întreg, manifestând un efect morfogenetic prin structura micorizei însăşi.
 Cercetări cu C14 la ceapă arată că ciuperca micorizantă Gigaspora margarita
utilizează ca substrat respirator glucidele sintetizate de planta gazdă, cea mai intens
utilizată fiind glucoza.
Pentru plantele cultivate, dar şi pentru cele spontane sursa de elemente minerale
pentru rădăcină este solul.
Acesta este un mediu complex, alcătuit dintr-o fază solidă şi o fază lichidă. Faza
solidă este formată din săruri minerale provenite din roca mamă şi substanţe organice
în diferite grade de descompunere, iar faza lichidă este soluţia apoasă a solului;
soluţia solului conţine elemente minerale dizolvate în concentraţii foarte mici (10-
3
M).
Din punct de vedere fizic faza solidă este constituită din particule sau micele
coloidale în suspensie în faza apoasă. Acestea prezintă o mare suprafaţă de contact cu
soluţia solului, dar şi sarcini electrice negative de suprafaţă, ce favorizează
interacţiunea coloizilor cu elementele minerale.
Sarcinile electrice negative ale particulelor coloidale se datoresc fixării de Al şi Si
şi humusului, reziduu organic provenit din lignină şi glucide imcomplet degradate
încărcate negativ datorită radicalilor - COOH şi - OH. Coloizii din sol sunt puternic
hidrataţi deoarece moleculele dipol ale apei sunt atrase prin polul pozitiv de sarcinile
negative ale suprafeţei, formând pelicule de hidratare. Aceasta asigură stabilitatea
suspensiei coloidale, şi împiedică micelele coloidale de a forma agregate.
Datorită sarcinilor de suprafaţă electronegative, coloizii atrag cationii din soluţia
solului, constituind adevărate rezervoare de cationi. Cationii sunt reţinuţI cu forţe
diferite, conform seriei liotropice: Al3+ >H+>Ca2+>Mg2+> K+ = NH4+ > Na+.
Absorbţia cationilor este reversibilă, un cation cu afinitate mai mare - H + poate
dizlocui un cation cu afinitate mai mică - Ca 2+. De asemenea, un cation cu afinitate
mai mică, în cantitate mare poate dislocui un cation cu afinitate mai mare, prin
acţiunea de masă, realizându-se astfel schimbul de ioni. Schimbabilitatea este
indicată de seria liotropică, fiind maximă la Na+ şi minimă la Al3+.
Pe măsură ce cationii din soluţia solului sunt absorbiţi de rădăcini, ei sunt înlocuiţi
de ionii schimbabili din rezervorul coloidal, iar aceştea de ionii proveniţi din roca
mamă.
 Datorită sarcinilor de suprafaţă electronegative, coloizii din sol nu atrag anionii,
aceştea nu pot fi reţinuţi de particulele coloidale şi pot fi uşor levigaţi. Fenomenul are
importanţă pentru agricultură; astfel, dozele de fertilizare cu NO 3 trebuie să fie de
obicei duble pentru a asigura o bună absorbţie de către celulele rădăcinii.
Elementele minerale în stare ionică, cationi şi anioni, provin din disociaţia sărurilor
minerale solubile şI sunt accesibile plantelor. În afara sărurilor solubile, faza solidă a
solului mai conţine şi săruri minerale insolubile, iniţial inaccesibile, dar care devin
accesibile prin solubilizare sub acţiunea unor acizi minerali (H 2CO3) sau organici
(acid malic, lactic).
Acidul carbonic provine din reacţia:

CO2 + H2O à H2CO3

iar acizii organici provin din respiraţia rădăcinilor. Reacţiile de solubilizare sunt de
tipul:

CaCO3 + H2CO3 à Ca(HCO3)2

insolubil solubil

MgCO3 + H2CO3 à Mg(HCO3)2

insolubil solubil

Tot prin acţiunea CO2 are loc trecerea ionilor feroşi şi manganoşi bivalenţi în
bicarbonaţi solubili:

FeO + 2 CO2 + H2O à Fe(HCO3)2

MnO+ 2CO2 + H2O à Mn(HCO3)2

Bicarbonaţii sunt instabili şi trec în hidroxizi, care în reacţie cu acizii din soluţia
solului formează săruri solubile.

4 Fe (HCO3)2 + O2 + 2H2O à 4 Fe(OH)3 + 8 CO2

Fe(OH)3 + 3 HCl à FeCl3 + 3 H2O

La plantele din familia leguminoase, rădăcinile elimină în rizosferă acidul 2 -

cetoglutaric, care are o mare capacitate de solubilizare a fosfaţilor şi silicaţilor greu
solubili, pe care îi fixează în forme chelatice.
 Micorizele prezintă o importanţă deosebită în solubilizarea sărurilor insolubile din
sol. Prin activitatea micorizelor, sărurile insolubile de P din sol sunt solubilizate,
devenind asimilabile pentru plante. De asemenea, rădăcinile au capacitatea de a
solubiliza compuşii cu Fe prin eliminarea unor siderofori, cum sunt acizii mugenic şi
avenic la monocotiledonate şi formarea unor compuşi chelatici la dicotiledonate.
Influenţa factorilor interni asupra absorbţiei sărurilor minerale din sol.
Controlul absorbţiei substanţelor minerale se poate realiza pe mai multe căi:
Cantitatea de energie disponibilă. Diminuarea intensităţii procesului de
respiraţie sau utilizarea energiei biochimice înmagazinată în moleculele de ATP în
alte procese pot conduce la diminuarea absorbţiei active a ionilor şi, corelat cu
aceasta, a absorbţiei apei.
Numărul de transportori proteici din membrană. În condiţiile unei
concentraţii scăzute a soluţiei solului în într-un anumit element creşte numărul de
transportori proteici din membrane.
Creşterea presiunii de turgescenţă poate regla negativ (feedback) absorbţia
ionilor şi a apei. Acumularea ionilor în vacuole favorizează creşterea presiunii de
turgescenţă, diminuarea forţei de sucţiune şi ca urmare a absorbţiei ionilor.
Reglarea absorbţiei selective a ionilor se face printr-un mecanism feedback, care
se realizează între intensitatea transportului şi absorbţia selectivă a ionilor.
Concentraţia internă a ionilor din celulă generează un semnal feedbakc, care modifică
fluxul de ioni.
Consumul de energie. Adenozin trifosfataza (ATP-aza) este implicată în
transferul energiei biochimice necesare pentru transportul ionilor în celule. În plante
există mai multe ATP-aze. Dintre acestea ATP-aza din mitocondrii este implicată în
transportul ionilor în acest organit. Altă ATP-ază este asociată cu plasmaleza şi
mediază transportul cationilor. A treia ATP-ază, asociatul cu tonoplastul, este
implicată în transportul anionilor.
Absorbţia sărurilor minerale din sol este influenţată de acţiunea factorilor
externi:
 Temperatura solului. Absorbţia începe la temperatura de 1-10°C, este optimă la
20-25°C pentru plantele mezofile şi 25-32°C pentru plantele termofile, de origine
tropicală şi subtropicală şi încetează la 35-45°C.
Temperatura scăzută inhibă mai puternic absorbţia anionilor decât a cationilor.
Experienţele cu izotopi radioactivi au arătat că la temperaturi joase (6°C) plantele
absorb de 3 ori mai mulţi cationi decât anioni şi de 2 ori mai mulţi anioni de P decât
NO-3.
Temperatura scăzută inhibă absorbţia şi transportul activ al ionilor în rădăcini,
reducând intensitatea respiraţiei, care constituie sursa de energie pentru aceste
procese şi favorizează absorbţia pasivă, bazată pe fenomenele fizice de difuziune şi
adsorbţie.
Scăderea intensităţii absorbţiei elementelor minerale sub influenţa temperaturii se
datoreşte inactivării gradate a sistemelor enzimatice.
Umiditatea solului. În condiţii normale, umiditatea solului favorizează absorbţia
prin solubilizarea sărurilor şi mobilizarea ionilor. În lipsa apei, soluţia solului se
concentrează excesiv, iar activitatea microorganismelor cu rol în solubilizarea
elementelor minerale este inhibată. În exces de umiditate, absorbţia este inhibată prin
inhibarea respiraţiei rădăcinilor.
Aeraţia solului stimulează absorbţia elementelor minerale prin intermediul
respiraţiei. La rădăcinile de fag, intensitatea absorbţiei K+ prin micorize depinde de
cantitatea de O2 din sol. Scăderea gradului de aeraţie din sol inhibă activitatea
microbiană şi perturbă procesele de nitrificare, micşorând cantitatea de ioni de N
accesibili plantelor.
De asemenea, scăderea concentraţiei O2 în sol inhibă asimilaţia ionilor minerali, în
special cei de azot la nivelul rădăcinii. S-a constatat că aeraţia redusă perturbă
procesul de sinteză a proteinelor din rădăcini.
Reacţia solului (pH-ul) modifică permeabilitatea protoplasmei şi absorbţia
elementelor minerale, precum şi activitatea microbiană din sol.
Absorbţia optimă a ionilor minerali are loc la un pH cuprins între 5 şi 8. Anionii
sunt absorbiţi mai intens la un pH slab acid, iar cationii la un pH slab bazic.
 Concentraţia soluţiei solului. Valoarea optimă a concentraţiei soluţiei solului este
de 0,5 - 1,5 ‰, iar cea maximă este de 5‰. Peste această valoare caracterul soluţiei
solului devinde hipertonic şi toxic, datorită acumulării unor ioni, în special cationi.
Caracterul hipertonic al soluţiei solului determină ieşirea apei din rădăcini şi
reducerea absorbţiei elementelor minerale. Creşterea presiunii osmotice a soluţiei
solului de la 0,2 la 4 atm. reduce viteza de absorbţie radiculară cu 5 % pentru ionii
NO-3 şi NH+4 şi cu 32 % pentru ionul PO3-4.
Dintre plantele de cultură, grâul, sfecla, bumbacul, tomatele şi pepenii verzi suportă
bine concentraţii ridicate de săruri din sol, iar ovăzul, inul şi hrişca sunt foarte
sensibile.

Plantele adaptate la concentraţii ridicate ale soluţiei solului se numesc halofile.

Adaptarea acestora se face prin mărirea concentraţiei sucului vacuolar prin
acumularea de săruri. Reglarea concentraţiei soluţiei solului se face atât natural prin
ploi, cât şi artificial prin irigaţii, spălare şi drenaj.
Textura solului este dată de compoziţia granulometrică. În funcţie de această
însuşire solurile pot fi: grele (argiloase), mijlocii şi uşoare.
Antagonismul ionic. Un rol important în absorbţia ionilor îl are interacţiunea
dintre aceştia, adică relaţiile existente între ionii din soluţia solului. Orice ion, chiar
indispensabil, în stare pură în soluţia solului este toxic, dar prin amestec cu alţi ioni,
efectul toxic se anulează, fiind înlocuit cu un efect de stimulare reciprocă a absorbţiei
elementelor minerale, numit sinergism. Reacţii de sinergism au loc între ionii de
potasiu şi cei de fier, între ionii de aluminiu şi cationii monovalenţi, precum şi între
azot şi fosfor.
În acelaşi timp, prezenţa anumitor elemente este antagonistă absorbţiei altora.
Astfel, Na micşorează în general absorbţia K, deşi manifestă un efect stimulator
asupra producţiei la sfecla de zahăr. Reacţii de antagonism se constată între ionii de
cupru şi zinc, potasiu şi calciu, potasiu şi magneziu, fier şi mangan, între anioni şi
ionii de potasiu şi calciu, între aluminiu şi calciu, aluminiu şi potasiu, fosfor şi zinc.
Absorbţia extraradiculară. Plantele pot absorbi elementele minerale din soluţii
diluate şi prin alte organe, în afara rădăcinii. Acest mod de absorbţie poartă numele de
absorbţie extraradiculară. Deoarece principalul organ de absorbţie extraradiculară
este frunza, acest mod de absorbţie este denumit şi absorbţie foliară. Absorbţia foliară
se realizează în urma fertilizării plantelor cu îngrăşăminte minerale aplicate sub
formă de stropiri foliare. Îngrăşmintele foliare conţin atât macroelemente, cât şi
microelemente (N, P, K, S, Mg, Fe, Cu, Zn, Co, Mo) şi sunt preparate după diferite
reţete. Ele sunt eficiente în stimularea proceselor fiziologice şi sporirea producţiei.
Sunt solubile în apă, iar concentraţia în care se aplică depinde de sol, specie şi faza de
vegetaţie.

Circulaţia elementelor minerale în plante. Ionii minerali absorbiţi în celulele

rădăcinii sunt utilizaţi în trei direcţii:

- o parte se acumulează în vacuola perilor absorbanţi, favorizând menţinerea unui

potenţial osmotic necesar absorbţiei osmotice a apei;

- o parte (cationul NH4+ şi anionii NO3-, SO42-- sau PO43-) sunt utilizaţi în celulele
rădăcinii la sinteza unor substanţe organice, de exemplu aminoacizi, citochinine etc;
- o parte, mai ales cationii sunt transportaţi din parenchimul cortical al rădăcinii
în cilindrul central, şi anume în vasele de lemn şi sunt antrenaţi odată cu seva brută în
sens ascendent, spre centrele de utilizare metabolică din organele aeriene.
Transportul elementelor minerale prin celulele parenchimului cortical se face în
sens radial pe trei căi:
- calea apoplastică, prin difuziune simplă în apoplast şi pereţii celulari, circulaţia
apoplastică fiind împiedicată la nivelul endodermului de benzile lui Caspary
impregnate cu suberină.
Între soluţia din apoplast şi soluţia solului este un contact direct, iar schimbul
dintre acestea se face prin difuziune. În cazul rădăcinii, absorbţia activă a substanţelor
prin plasmalemă, în celulă, determină diluarea soluţiei din apoplast şi, ca urmare,
difuzia substanţelor din soluţia solului spre acesta.
- calea simplastică, prin plasmodesme;
- calea transmembranară prin membranele plasmatice care se realizează la nivelul
protoplasmei celulare, atât din parenchimul cortical, cât şi din endoderm, până la
celulele parenchimului lemnos ce însoţeşte vasele lemnoase din cilindrul central.
 La nivelul endodermului, acest transport este favorizat de prezenţa celulelor de
pasaj, cu pereţii neîngroşaţi. Benzile lui Caspary au rolul de a menţine sensul
centripet al transportului, împiedicând ieşirea ionilor din cilindrul central, conform
gradientului de concentraţie.
Vasele de lemn din cilindrul central sunt elemente moarte, iar xilemul este
considerat o parte din apoplast. Transportul ionilor din simplast în apoplast se face
printr-un mecanism de absorbţie activă. Deoarece concentraţia ionilor din apoplastul
cilindrului central este mai ridicată decât în scoarţa înconjurătoare, se presupune că
acumularea împotriva gradientului de concentraţie se face prin procese de transport
activ, transmembranar.
Transportul elementelor minerale prin protoplasma celulelor parenchimului cortical
al rădăcinii se face în mod activ, iar prin membranele acestora în mod pasiv, prin
fenomenele fizice de adsorbţie, schimb ionic şi difuziune.
Ascensiunea elementelor minerale în curentul sevei brute prin vasele de lemn se
efectuează în mod pasiv datorită forţei motrice superioare determinată de transpiraţia
frunzelor.
Prin vasele de liber circulă elementele minerale în curentul de reutilizare, de la
organele bătrâne, spre organele tinere în perioadele cu cerinţe nutritive ridicate.
1.2. Obiecte şi condiţii de cercetare.

În calitate de obiecte de cercetare au servit pinul silvestru și molidul. Caracteristica

bioecologică a cărora se prezintă în continuare.
P. silvestris L. – Pin silvestru, Pin comun. Specie cu un areal foarte întins, din
munţii Pirenei până în Pacific. Arbori până la 40-50 m înălţime şi 1 m în diametru.
Rădăcina pivotantă, cu rădăcinile laterale puternice şi profunde; pe soluri
superficiale pivotul încetează creşterea, dezvoltându-se viguros rădăcinile laterale,
sistemul radicular devenind de tip rămuros. Trunchiul drept, zvelt, cilindric, curăţat
de crăci la înălţimi considerabile, crescând solitar sau în arborete rare atinge o
înălţime mai mică cu trunchiul decident (conicitate). Scoarţa la arborii tineri galbenă-
cenuşie, formează de timpuriu ritidom cu crăpături longitudinale adânci, se exfoliază
în foiţe subţiri. În partea inferioară trunchiul devine gros, de culoare cenuşie-brună,
iar mai sus roşie-cărămizie caracteristică, ceea ce îl deosebeşte de alte specii. Lemnul
trainic, diferenţiat în alburn şi duramen, cu canale rezinifere, elastic, rezistent;
alburnul alb-gălbui, duramenul de culoare mai închisă, inelele anuale pronunţate.
Coroana la început alungit piramidală, apoi, la arborii bătrâni, devine neregulată,
tabulară, Ramurile laterale groase, puternice, întinse orizontal, dispuse în verticile
neregulate. Lujerii glabri, galbeni-cenuşii; mugurii alungit-ovoizi, ascuţiţi, de 6-12
mm lungime, bruni-roşiatici, puţin răşinoşi, solzii lor lipiţi şi marginea franjată.
Acele rigide, uşor răsucite, de 4-7 cm lungime şi 2 mm lăţime, pe margine fin
serate, cu partea superioară convexă, cea inferioară plană, cu stomate, dispuse în
dungi albe-albăstrui; durează 2-4 ani; după căderea acelor pe lujeri rămân cicatrice
proeminente.
Microstrobilii în formă de amenţi ovoizi, galbeni, îngrămădiţi în buchete la baza
lujerilor din anul curent. Conurile mature alungit-ovoide, puţin asimetrice la bază,
brune sau cenuşii, lungi de 3-7 cm şi groase de 2-3 cm, dispuse solitar sau în verticile
câte 2-3, pedunculate, pendente. Apofiza rombică, partea anterioară ascuţit
unghiulară, plană sau uşor convexă, cu carena puţin proeminentă, transversală; cu
umbelic mic, puţin proeminent, cafeniu-deschis, lucitor. Seminţele alungit-ovoide, 3-
4 mm lungime, aripate, cenuşii-închis, negricioase; masa a 1000 de seminţe este de
cca. 8 g (foto 1).

Foto 1. Pinul silvestru- Pinus silvestris L.

Are o largă amplitudine ecologică, fiind rezistent la ger, puţin pretenţios faţă de
sol. În sudul Republicii Moldova ajungând la vârsta de 30-40 ani se usucă, la Centru
şi Nord trăieşte ceva mai mult. Prezintă puţin interes silvic şi ornamental.
Picea abies (L.) Karst. (P. excelsa Link) – Molid comun. Arbore răspândit în
Europa (de la munţii Pirenei, până la Ural), predominant în pădurile de conifere din
Carpaţi. Arbori până la 50 m înălţime şi sub 2 m diametru. Rădăcina trasantă cu mai
multe ramuri laterale, care pleacă de la colet, ceea ce face arborii vulnerabili la
vânturile puternice. Tulpina erectă, cilindrică, elagajul se produce destul de uşor.
Scoarţa netedă la arborii tineri, brună-deschis, mai târziu formează solzi subţiri. La
arborii bătrâni ritidomul capătă o nuanţă brună-roşcat până la cenuşie, se exfoliază în
solzi subţiri. Lemnul alb, nediferenţiat în duramen distinct, moale, uşor, rezistent,
elastic, cu canale rezinifere, inele anuale pronunţate.
Coroana ascuţit-piramidală, aproape columnară, cu ramurile laterale întinse
orizontal sau aplecate, dispuse în verticile. Ramurile de ordinul al II-lea la arborii
bătrâni, de regulă, sunt pendente (foto 2).

Foto 2. Molid comun - Picea abies (L.) Karst.

Lujerii glabri sau scurt pubescenţi, de culoare brună sau galbenă-roşiatică.
Mugurii laterali ovoidali, roşii-brunii, cei terminali conici, acoperiţi cu solzi. Muguri
nerăşinoşi.
Frunzele acicole sau liniare, tetramuchiate, drepte sau puţin falcate, acute,
înţepătoare, de culoare verde-închis, cu dungi slabe, albăstrui, lungi de 1-2,5 cm,
dispuse în jurul lujerilor uniform sau mai îngrămădite pe partea superioară.
Microstrobili amentiformi, de 2-3 cm lungime, roşii-gălbui pe lujerii din anul
precedent. Conurile acoperite cu solzi subţiri, romboidali, cu vârful trunchiat,
emarginat sau scurt dinţat.
Conurile de formă cilindrică sau conic-cilindrică, de 10-15 cm lungime, pendente,
la început verzi sau roşii, iar la maturitate brune.
Seminţele relativ mici, de 4-5 mm lungime, trimuchiate, aripa sub 12 mm
lungime. Maturizarea seminţelor are loc în toamna aceluiaşi an, când solzii se
îndepărtează şi seminţele cad, iar conurile mai rămân un timp pe arbori. Seminţele au
o capacitate germinativă înaltă (70-80%).
Molidul comun este una din cele mai rezistente specii la ger şi umbră. Pretinde la
umiditatea atmosferică şi edafică înaltă, de aceea slab rezistă în condiţiile urbane. În
solul bogat şi reavăn dezvoltă un sistem radicular superficial cu un lemn cu capacităţi
fizico-mecanice reduse, de aceea suferă de vânturi şi avalanşe.
Se cultivă în cantităţi mari în pepinierele gospodăriilor silvice special pentru
“brazi de Crăciun”. Are foarte multe forme şi varietăţi care se deosebesc prin
habitusul coroanei şi culoarea acelor, precum şi prin însuşirile ecologice.

Cadrul natural de desfăşurare al cercetărilor.

Condiţiile climaterice în cadrul pepinierei, fără îndoială, sunt specifice şi
diferite, având în vedere poziţia geografică, relieful, bazinele hidrografice, covorul
vegetal etc. Aceste condiţii pot fi caracterizate de date meteorologice concrete.
Gama de observaţii ale staţiei constituie măsurarea presiunii atmosferice,
temperaturii şi umidităţii aerului, precipitaţiilor atmosferice, nebulozităţii, direcţiei şi
vitezei vântului, vizibilităţii, temperaturii solului, duratei de strălucire a soarelui,
elementelor electricităţii atmosferice, măsurarea energiei radiaţiei.
Clima pepinierei este temperat-continentală cu caracter de tranziţie de la cea
maritimă vest-europeană spre cea continentală est-europeană. Iernile sunt blânde cu
zăpadă în normă, cu veri lungi călduroase şi cu precipitaţii reduse.
Încălzirea neuniformă a suprafeţei terestre de către radiaţia solară contribuie la
dinamica maselor de aer şi apariţia circulaţiei atmosferice, având ca rezultat
redistribuirea căldurii şi umidităţii pe teritoriul.
Circulaţia atmosferică a aerului se caracterizează prin prezenţa influenţei masei de
aer cald în diferite perioade de umiditate ce vine dinspre oceanul Atlantic. Periodic pe
teritoriul pepinierei se deplasează şi alte mase de aer: aerul cald şi umed tropical din
direcţia mării Mediterane, care aduce ploi abundente; aerul uscat temperat-
continental din estul şi sud-estul Câmpiei Europei de est ce condiţionează arşiţa şi
seceta; invazia aerului arctic provoacă schimbarea bruscă a vremii şi scăderea
temperaturii. Însă în circulaţia anuală a atmosferei predomină aerul temperat
continental, care de cele mai multe ori apare pe teritoriile învecinate cu rezervaţia.
 Circulaţia atmosferică are un caracter de sezon bine pronunţat, adică depinde de
diferenţa termică dintre continent şi ocean. Atât în Moldova, cât şi pe teritoriul
pepinierei, pe parcursul anului circa 2/3 din numărul de zile sunt cu vreme anticiclón
şi numai 1/3 de zile cu vreme continentală.
Asupra circulaţiei atmosferice acţionează bazinul mării Negre şi munţii Carpaţi,
care se află în apropierea teritoriului Republicii Moldova.
Relieful joacă un rol important în formarea climei. Altitudinile absolut variate şi
fragmentarea pronunţată a teritoriului condiţionează perturbaţii esenţiale, de la un an
la altul, ale presiunii atmosferice şi temperaturii aerului, ale cantităţii de precipitaţii
atmosferice.
Temperatura medie anuală a aerului pe parcursul anilor biologici 2010-2011 a avut
valori pozitive pe teritoriul pepinierei, oscilând între 7,7°C şi 11,1°C. Pentru ultimii
patru ani temperatura medie anuală a constituit 10,6°C (tabelul 1).
Tabelul 1.
Indici climatici.
Luni Media
Anul I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
anuală

2010 - 1,9 6,6 10,6 14,8 19,6 20,6 21,8 14,9 11,3 5,1 1,7 10,6
1,2
2011 - 1,4 3,6 11,0 15,4 20,2 22,5 20,6 16,4 10,9 6,3 -0,6 10,6
1,1
Media -
1,8 4,9 10,4 15,7 19,9 22,0 21,2 15,4 10,8 5,0 0,8 10,5
lunară 1,5

Presiunea atmosferică este instabilă şi se schimbă pe parcursul anilor în

dependenţă de factorii termici şi circulaţia sezonieră a atmosferei. Ea determină
direcţia generală a vântului asupra căruia o mare influenţă o are relieful.
Viteza medie anuală a vântului a fost de 1-4 m/s în timpul deplasării ciclonilor şi a
schimbării bruşte a aerului cald şi cel rece în atmosferă deseori se formau trombe
(vârtejuri) şi furtuni, care ajung la viteza de 15-25 m/s. Vânturile predominante au
direcţia nord-vest şi sud-est.
 Vânturile cele mai uscate sunt cele care bat din est. în ultimii ani pe teritoriul
pepinierei se observă fenomene periculoase: precipitaţii abundente, vânturi puternice,
furtuni, grindină, chiciură, polei, îngheţurile de primăvară.
Înnourările şi precipitaţiile atmosferice sunt determinate de circulaţia generală a
atmosferei.
Ele reprezintă unul din principalii factori determinaţi în creşterea şi dezvoltarea
plantelor. Cantitatea lor depinde de activitatea ciclónica, de nivelul hipsometric şi de
alţi factori. Cea mai mare înnorare pe parcursul anului are loc iarna, iar cea mai mică
- vara. în perioada rece (decembrie-martie) cad doar 20-25% din cantitatea anuală de
precipitaţii. Cea mai mare cantitate de precipitaţii (55-85%) cade în perioada de
vegetaţia (aprilie-noiembrie). Cantitatea medie anuală de precipitaţii pe parcursul
perioadei 2000-2009 variază, de la 350 mm la 700 mm. Media anuală pentru ultimii 4
ani este de 500 mm (tabelul 2).
Tabelul 2.
Cantitatea de precipitaţii .

Lunile Media
Anul
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII anuală

2009 26,5 9,9 39,1 77,5 112 32,2 60,6 17,2 42,9 86,4 19,2 74,0 598,1

2010 32,2 39,7 62,6 1,8 38,1 26,3 42,1 17,5 13,0 46,4 4,0 29,2 352,9

Media
38,1 29,3 60,1 41,9 60,3 34,7 40,0 53,7 27,6 47,7 25,6 41,9 500,7
lunară

Precipitaţiile solide sunt caracteristice, în special, pentru lunile ianuarie-februarie.

Cantitatea lor este redusă şi constituie 5-10% din cea anuală. Stratul de zăpadă în unii
ani este stabil. înălţimea maximă ajunge aproximativ la 50 cm.
Ultimele îngheţuri în aer se produc între 15-24 aprilie, sau începutul lunii mai la sol -
între 2-8 mai. În general, condiţiile climaterice se caracterizează ca fiind nestabile, cu
mari devieri ale valorilor lunare, sezoniere şi anuale ale temperaturilor, precipitaţiilor,
ale altor fenomene. Iernile blânde, scurte, cu puţină zăpadă, uneori devin geroase, cu
nămeţi şi vijelii. Perioadele calde deseori sunt secetoase, temperatura aerului ajunge
până la +40°, iar umiditatea aerului scade până la 25-30%. Vânturile uscate
intensifică arşiţa şi seceta. Perioadele secetoase se succed cu ploi abundente, deseori
cu caracter torenţial, uneori însoţite de grindină. Se caracterizează prin iarnă moale,
scurtă şi vară caldă. Durata perioadei calde cu temperatura medie pozitivă a aerului în
decurs de 24 de ore în medie constituie 270-285 zile, iar a perioadei reci sub 0 o C –
80-95 zile. Temperatura medie anuală în limitele mun. Chişinău variază între 9-9,5 o
C.
Temperatura medie lunară a lunii iulie oscilează între 19,5–22o C, iar în ianuarie –
4,5-5o C. Anual, în timpul verii, se observă zile cu temperatura de +30 o C, a căror
maxim absolut atinge 40-41o C. În iernile foarte reci temperatura aerului scade până la
34-36o C, ceea ce constituie minimul absolut. O particularitate importantă a
regimului de temperatură în perioada de primăvară o constituie ridicarea rapidă a
temperaturii aerului. Astfel, la trecerea de la martie-aprilie şi aprilie-mai, temperatura
medie lunară a aerului se ridică cu cca 7-10o C, deşi scăderi de temperaturi şi
îngheţuri sunt posibile şi în decada a 3-a a lunii aprilie, iar pericolul îngheţurilor se
păstrează până la decada a doua a lunii mai.
Totodată, clima Moldovei se distinge printr-o perioadă secetoasă de vară, când
predomină zile fără precipitaţii cu temperaturi înalte şi umiditatea relativă redusă a
aerului. Deoarece teritoriul republicii face parte din zona umidităţii insuficiente,
cantitatea medie anuală de precipitaţii constituie cca 370-500 mm.
Cea mai mare cantitate de precipitaţii cade în perioada de vară sub formă de ploi
torenţiale. În perioada caldă a anului sunt posibile şi vânturi secetoase (20-46 zile).
Îngheţurile de toamnă în medie au loc în a doua decadă a lunii octombrie, dar uneori
ele se înregistrează şi în decada a doua a lunii septembrie.

CAPITOLUL II. REZULTATE ȘI DISCUȚII.

 Cercetările privind influenţa microelementelor asupra creşterii puieţilor s-au
întreprins pentru molid, pin silvestru. Experimentările s-au electuat în cîte două
cicluri de producţie pentru fiecare specie în aceleaşi condiţii. S-a lucrat în pepiniera
Grădinii Botanice (Institut) a A.Ș.M.
La lucrările experimentale în cîmp s-au folosit trei procedee de aplicare a
microelementelor:
- tratarea seminţelor cu soluţii de microelemente înainte de semănare;
- tratarea solului cu soluţii de microelemente înainte de semănare;
- stropirea puieţilor în timpul sezonului de vegetaţie.
Tratarea semințelor înainte de semănare.
Tratarea seminţelor cu soluţii de microelemente s-a aplicat la molid și pin
silvestru. S-au utilizat: boraxul, sulfatul de mangan, sulfatul de cupru si sulfatul
de zinc, iar pentru molid, s-a mai folosit: clorura de cobalt si molibdatul de
amoniu. Aceste două din urmă substanțe s-au folosit in 2008 si la pin silvestru.
Ca martor s-a considerat tratarea cu apă a seminţelor, iar din 2009 s-a introdus
o variantă cu seminţe semănate uscate (fara inmuierea prealabilă) și pe care îl
vom numi ,,martor uscat".
Pentru fiecare variantă s-au folosit doi timpi de tratare (12 si 24 ore) si urma-
toarele concentraţii în 2008:
 borax: 0,05 g/1 si 0,1 g/1;
 sulfat de mangan: 0,5 g/1 si 1 g/1;
 clorura de cobalt: 0,025 g/1 si 0,05 g/1;
 molibdat de amoniu: 0,5 g/1 si 1 g/1;
 sulfat de cupru: 0,05 g/1 si 0,5 g/1;
 sulfat de zinc: 0,01 g/1 si 0,05 g/1.
Faţa de rezultatele obţinute, incepind cu 2009, concentrate s-au modificat la
sulfatul de mangan (0,1 g/1 si 0,5 g/1) clorura de cobalt (0,05 g/1), molibdat de
amoniu (0,5 g/1), suliat de cupru (0,02 g/1 si 0,05 g/1) și sulfat de zinc (0,005 g/1
si 0,01 g/1).
 Semănaturile s-au efectuat in cite 3 repetiții a cite 8 rigole dispuse in
teren după sistemul blocurilor incomplete, folosind tehnica de lucru indicată
pentru fiecare specie.
S-a urmărit răsarirea puieților prin inventarieri periodice la intervale de
2 săptamini, timp de 2—3 luni.
Incepind cu rasărirea și pînă la terminarea sezonului de vegetație (noiembrie) în
primul an, la intervale de 3—4 saptămini, s-a determinat greutatea uscată totală a
puieţilor din tiecare variantă.
La sfîrsitul sezonului de vegetație s-au masurat dimensiunile obţinute de
puieţi (lungimea tulpinii, lungimea radacinii si grosimea la colet). In al doilea. an
(la molid si in al treilea an) s-au făcut observaţii si măsurători la sfirsitul
sezonului de vegetaţie, inclusiv determinarea greutaţii uscate. Precizam că dupa
terminarea răsaririi s-a urmărit o uniformizare a desimii culturilor.
Pentru răsărire s-au scos in evidenţa diferenţele faţa de martor folosind
exprimarea procentuală. In lucrarea de faţa se va analiza (exclusiv variaţia
greutaţii uscate, care reflectă de altfel si diferenţierile de creștere.
Stropirea puieților in cursul sezonului de vegetație.
Aceasta modalitate de aplicare a microelementelor s-a folosit la pin silvestru,
molid, pe puieți din producţia de 1 sau 2 ani. S-au ales culturi cit mai omogene in
ceea ce priveste desimea, efectuindu-se eventual răriri. S-au instalat următoarele
variante:
1. martor, s-au stropit puieţii cu apă (V1);
2. s-au stropit puieții cu soluție de borax 0,05 g/l(V2);
3. s-au stropit puieții cu soluție, de sulfat de Mn 0,04 g/l(V8);
4. s-au stropit puieții cu solu(ie de sulfat de Cu 0,02 g/l(V4);
5. s-au stropit puieții cu soluție de sulfat de Zn0,02 g/l(V6);
6. s-au stropit puieţii cu soluție de molibdat de amoniu 0,05 g/l(Va).
Pentru fiecare variantă s-au facut cite doua serii de experiență și anume:
stropiri efectuate o singura data în cursul sezonului de vegetaţie (în
faza cotiledonară în primul an sau imediat după infrunzire, în al doilea an);
stropiri efectuate de 2 ori în cursul sezonului de vegetate (imediat după înfrunzire,
respectiv în faza cotiledonară si dupa 30 de zile dupa prima stropire).
Marimea fiecarei variante a fost de 5 m (25 rigole) dîndu-se 3 litri de soluție la
fiecare variantă.
Inainte de stropire și apoi din 30 în 30 de zile pîna în noiembrie - s-a determinat
greutatea uscata totala a puieților.
La sfirsitul sezonului de vegetație s-au masurat dimensiunile puieţilor si s-au iacut
aceleiasi calcule ca la puieţii din seminţe tratate.
 2.1. Aspecte privind răsărirea în sol şi creşterea puieţilor la pinul silvestru.
Rezultate obţinute în cîmp prin tratatrea seminţelor înainte de semănare.
Răsărirea. In condiţiile meteorologice ale anului 2008 răsărirea s-a produs, în general,
în procent mai ridicat decît în condiţiile anului 2010.
In ceea ce priveşte plus de puieţi obţinuţi în 2008 cele mai bune rezultate le-a dat
tratarea cu sultat de mangan. Dozele mari (1 gram la litru) au efect mai bun la timpi
de tratare mai mici (12 ore).
Sulfatul de cupru şi sulfatul de zinc stimulează de asemenea, răsărirea în sol, cu
precizarea că, pentru sulfatul de zinc timpul de tratare de 24 ore are efecte negative.
Boraxul a influenţat pozitiv numai la timpul de tratare de 12 ore. O situaţie
asemănătoare se constată pentru variantele cu clorură de cobalt.
Molibdatul de amoniu a influenţat negativ în toate variantele de aplicare. In 2010,
75 % din variantele de tratare cu microelemente au dus la un spor la numărul de
puieţi răsăriţi iată de martorii respectivi trataţi cu apă. Faţă de martorul uscat,
umezirea seminţelor apare ca nefavorabilă şi în ceea ce priveşte numărul de puieţi
răsăriţi. Din această cauză, iată de martorul uscat sporurile pentru variantele tratate cu
microelemente sînt mai mici, iar minusurile sînt mai mari.
Dinamica acumulării de substanţă uscată. Cunoscut fiind rolul microelementelor în
procesele enzimatice şi oxido-reducătoare din celule şi indirect asupra asimilaţiei,
respiraţiei, vehiculării substanţelor organice, s-a urmărit modul în care se reflectă
efectul tratării cu microelemente a seminţelor asupra acumulării de substanţă uscată
la puieţi, în primul an de viaţă. Aceste lucru s-a urmărit prin variaţia greutăţii uscate a
100 puieţi de la răsărire şi pînă la sfîrşitul sezonului de vegetaţie.
Variaţia acestui element în cadrul fiecărei variante a esit exprimată gratie alături de
variaţia aceluiaşi element la martorul respectiv la care seminţele s-au înmuiat în apă.
Tratarea cu borax a influenţat pozitiv acumularea de substanţă uscată în 2008.
Această influenţă începe să se maniieste mai evident în a doua parte a sezonului de
vegetaţie. In iulie-august, perioade secetoase, în general acumularea de substanţă
uscată este relativ intensă la variantele tratate şi stagnează sau este înceată la martor.
Se constată, de asemenea, tendinţa de continuare a procesului de acumulare a
substanţei uscate la variantele tratate cu borax la stîrşitul sezonului de vegetaţie.
Sultatul de mangan şi clorura de cobalt au stimulat de asemenea acumularea de
substanţă uscată mai ales la timpii de tratare de 12 ore.
Molibdatul de amoniu, sulfatul de cupru şi sulfatul de zinc practic nu au intluenţat
acumularea de substanţă uscată. In 2010 boraxul şi sulfatul de mangan s-au comportat
asemănător. Sulfatul de cupru folosit în concentraţie mai mică a stimulat acumularea
de substanţă uscată. Sulfatul de zinc practic nu a influenţat.
Analizînd greutatea uscată a puieţilor la sfîrşitul celui de al doilea an de viaţă se
constată că, tratarea cu borax şi sulfat de mangan a dus la un spor însemnat de
substanţă uscată în 2009 (semănături instalate în 2008). In 2010 greutatea uscată a
puieţilor de 2 ani a lost evident superioară la majoritatea variantelor tratate, cu
microelemenle. Cele mai bune rezultate s-a obţinut prin tratarea seminţelor cu sulfat
de cupru (tabelul 3).
Rezultate obţinute în cîmp prin stropirea puieţilor în timpul sezonului de vegetaţie.
Influenţa microelementelor aplicate prin stropiri s-a apreciat prin variaţia greutăţii
uscate în anul aplicării tratamentelor.In primul an de viaţă, puieţii de pin silvestru
încep să acumuleze substanţă uscată abia începînd cu luna iulie şi au o creştere
puternică a greutăţii uscate în septembrie şi octombrie.
Tabelul 3.

Influența microelementelor asupra răsăririi în cîmp la pin silvestru.

Nr. Varianta 2008 2010
crt. Procent Spor sau Spor sau minus la nr. de puieti
de minus la rasăriți în procente
rasarire nr. puieti față de…
răsariți în Procent martor martor
procente de apa uscat
față de răsărire
martor apă
1 Martor apa 12 ore 35,57 - 30,66 - -10,68
2 Martor apa 24 ore 45,32 - 31,66 - - 7,76
3 Martor uscat - - 34,33 - -
4 Borax 12 ore 0,05 g/1 38,65 +22,43 29,00 - 5,43 -15,53
5 Borax 12 ore 0,10 g/1 43,00 -35,72 30,00 - 2,17 -12,62
6 Borax 24 ore 0,05 g/1 43,55 -24,64 31,00 + 9,36 + 0,97
7 Borax 24 ore 0,10 g/1 22,75 - 39,00 35,00 +10,50 + 1,94
8 Sulfat de Mn 12 ore 0,1 - - 31,66 + 3,26 - 7,76
g/1
9 Sulfat de Mn 12 ore 0,5 34,15 + 16,53 34,00 + 10,86 - 0,97
g/1
10 Sulfat de Mn 12 ore 1,0 27,45 +37,11 - - -
g/1
11 Sulfat de Mn 24 ore 0,1 - - 34,00 + 7,36 - 0,97
g/1
12 Sulfat de Mn 24 ore 0,5 - - 39,00 +18,93 +13,59
g/1
13 Sulfat de Mn 24 ore 1,0 57,67 +27,25 - - -
g/1
14 Sulfat Cu 12 ore 0,02 - - 36,33 +18,47 + 5,82
g/1
15 Sulfat Cu 12 ore 0,05 41,62 +17,00 39,66 +29,35 +15,53
g/1
16 Sulfat Cu 12 ore 0,5 g/1 - - - - -

17 Sulfat Cu 24 ore 0,02 - - 36,66 +15,78 + 6,79

g/1
18 Sulfat Cu 24 ore 0,05 44,57 - 1,65 28,66 - 9,36 -16,50
g/1
19 Sulfat Cu 24 ore 0,5 g/1 53,40 +17,60 - - -

20 Sulfat Zn 12 ore 0,005 - - 36,33 +18,47 + 5,82

g/1
21 Sulfat Zn 12 ore 0,01 g/1 36,15 + 1,63 35,00 +14,13 + 1,94
22 Sulfat Zn 12 ore 0,05 g/1 48,10 +35,22 - - -

23 Sulfat Zn 24 ore 0,005 - - 36,00 +13,68 + 4,85

g/1
24 Sulfat Zn 24 ore 0,01 g/1 36,50 -19,46 29,33 - 7,36 -14,56
25 Sulfat Zn 24 ore 0,05 g/I 45,22 - 0,22 - - -
26 Clorura Co 12 ore 0,025 38,55 + 8,36 - -
-
g/1
27 Clorura Co 12 ore 0,05 33,05 -7,08 - -
g/1 -

28 Clorura Co 24 ore 0,025 31,45 -30,60 - -

-
g/1
29 Clorura Co 24 ore 0,05 41,25 -8,98 - -
g/1 -
30 Molibdat amoniu 12 ore 34,05 -4,27 - -
-
0,5 g/I
31 Molibdat amoniu 12 ore 31,80 -10,60 - -
-
1 g/1
32 Molibdat amoniu 24 ore 39,95 -11,84 - -
0,5 g/1 -

33 Molibdat amoniu 24 ore 42.10 - 7,10 - - -

1 g/1

Se remarcă faptul că adaosul de microelemente în apa la stropire are influență

favorabilă asupra acumulării de substanță uscată în timpul secetei de vară ptin
mărirea rezistenței plantelor la acest factor abiotic nefavorabil.
În această direcție în cazul a 2 stropiri cea mai puternica influenta a avut-o
Boraxul, iar pentru 3 stropiri sulfatul de Zinc. La puieții de 2 ani cea mai puternica
influență a avut-o Molbdenul. Borul și Zincul au avut efecte asemanatoare. Rezultate
bune a dat şi cuprul, iar manganul a avut uneori efecte negative.
In 2010 s-a dublat cantitatea de soluţie dată la unitatea de suprafaţă, ceea ce a permis
o mai bună umectare a aparatului foliaceu, o parte din soluţie scurgîndu-se în sol.
Cele mai bune rezultate s-au obţinut în acest caz pentru două stropiri.

2.2.Aspecte privind răsărirea în sol şi creşterea puieţilor la molid.

 Rezultate obţinute în cîmp prin tratarea seminţelor înainte de semănare. Răsărirea.
Semănăturile s-au efectuat în 2008 şi 2010 dar se iau în considerare numai rezultatele
din culturile din 2010 fiind parţial distruse, în perioada răsăririi.
După cum rezultă din datele acumulate s-au obţinut sporuri la numărul de puieţi
răsăriţi între 12,2 % şi 27,1 % pentru unele variante cu clorură de cobalt, moli,bdat de
amoniu şi sulfat de cupru, în general la timpul de tratare de 12 ore. Minusurile
înregistrate au fost mai mari la timpii de tratare de 24 ore şi concentraţii mari.
Dinamica acumulării de substanţă uscată. Greutatea uscată a puieţilor de molid în
primul an a avut în general valori foarte mici, iar diferenţierile la variantele tratate
apar abia la creşterea de toamnă în perioada acumulării substanţelor de rezervă în
ţesuturi.
La tratamentele cu borax se constată depăşiri iată de martor numai la timpii de
tratare de 24 ore.
Acelaşi lucru se remarcă şi pentru variantele, cu sulfat de mangan, clorură de
cobalt, sultat de cupru şi sulfat de zinc. Se evidenţiază în mod deosebit varianta la
care seminţele au tost tratate înainte de semănare cu clorură de cobalt 24 ore în
concentraţie de 0,05 g/l.
Greutatea uscată a puieţilor de 2 ani rezultaţi din setainţe tratate cu mi-croelemente
a fost stimulată de tratamentele cu borax 24 ore, cu clorură de cobalt 24 ore, cu
molibdat de amoniu 24 Ore, cu sulfat de cupru 24 ore şi de toate tratamentele cu
sulfat de zinc. Rezultă de aici că avantajele cîştigate în primul an se menţin şi anul al
doilea (tabelul 4).
Umectarea seminţelor cu apă înainte de semănare apare ca favorabilă sub raportul
greutăţii uscate a puieţilor, numai dacă timpul de tratare nu depăşeşte 12 ore. In
sfîrşit, după 3 ani, greutatea uscată a 100 puieţi rezultaţi din seminţe tratate cu
microelemente s-a menţinut superioară martorului. Aceasta confirmă unele date din
literatură asupra influenţei microelementelor absorbite de plante în faza de sămînţă
asupra dezvoltării ei ulterioare.
 Tabelul 4.
Influența microelementelor asupra răsăririi în cîmp la molid.
Nr. Varianta 2008
crt. Procent Spor sau minus la nr. de
de răsarire puieti răsăriți față
de martor apa
1 Martor apa 12 ore 53,50 -

2 Martor apa 24 ore 65,00 -

3 Borax 12 ore 0,05 g/1 47,50 - 11,1
4 Borax 24 ore 0,1 g/1 41,00 - 23,3
5 Borax 24 ore 0,05 g/1 50,00 - 15,3
6 Borax 24 ore 0,1 g/1 58,50 - 10,8
7 Sulfat de Mn 12 ore 0,5 g/1 49,00 - 8,4
8 Sulfat de Mn 12 ore 1 g/1 46,50 -13,0
9 Sulfat de Mn 24 ore 0,5 g/1 55,00 - 15,3
10 Sulfat de Mn 24 ore 1 g/i 58,50 - 10,0
11 Clorura de Co 12 ore 0,025 g/1 64,00 +19,6
12 Clorura de Co 12 ore 0,05 g/1 51,50 - 3,7
13 Clorura de Co 24 ore 0,025 g/1 54,50 - 16,1
14 Clorura de Co 24 ore 0,05 g/1 60,00 -7,6
15 Molibdat de amoniu 12 ore 0,5 g/1 49,50 - 7,4
16 Molibdat de amoniu 12 ore 1 g/1 68,00 +27,1
17 Molibdat de amoniu 24 ore 0,5 g/1 61,00 - 6,1
18 Molibdat de amoniu 24 ore 1 g/1 49,00 - 24,6
19 Sulfat de Cu 12 ore 0,05 g/1 44,00 - 17,7

20 Sulfat de Cu 12 ore 0,5 g/1 61,00 +12,2

21 Sulfat de Cu 24 ore 0,05 g/1 49,50 - 23,8
22 Sulfat de Cu 24 ore 0,5 g/1 40,00 - 38,4
23 Sulfat de Zn 12 ore 0,01 g/1 53,00 - 0,9
24 Sulfat de Zn 12 ore 0,05 g/1 52,00 - 2,8
25 Sulfat de Zn 24 ore 0,01 g/1 56,00 - 13,8
26 Sulfat de Zn 24 ore 0,05 g/1 38,50 - 40,7

Rezultatele obţinute în cîmp prin stropirea puieţilor în timpul sezonului de

vegetaţie. Pentru stropirile efectuate pe aceiaşi puieţi 2 ani consecutiv, s-a apreciat
influenţa microelementelor prin greutatea uscată obţinută la stîrşitul celor doi ani
de experimentare, adică la vîrsta de 3 ani (stropiri în 2008 şi 2010).
În blocul cu o singură stropire greutatea uscată a depăşit martorul numai la
varianta cu borax. Varianta cu sulfat de mangan a dat rezultate apropiate de
martor, iar sulfătul de cupru şi sulfatul de zinc au influenţat negativ. Cînd s-au
efectuat două stropiri în sezonul de vegctaţie greutatea uscată obţinută. La martorul
stropit cu apă a fost depăşită de greutatea uscată din variantele cu borax şi sulfat
de mangan.
Puieţii de 1 an stropiţi o singură dată (2010) au reacţionat la toate
microelementele folosite obţinîndu-se sporuri faţă de martorul stropit cu apă. Cînd s-
au efectuat, 3 stropiri stropirea cu apă a dat aceleaşi rezultate cu stropirea greutătii
uscate a puieţilor de molid rezultaţi din seminţe tratate cu soluţii de cu sulfat de
cupru, ambele fiind microelemente tratare 24 ore superioare celorlalte variante.
Puieţii de 2 ani stropiţi ,o singură dată au reacţionat, de asemenea, pozitiv la
tratarea cu microelemente, dar mai puţin intens decît în cazul cînd s-au aplicat 3
stropiri:
La molid stropirea puieţilor de 1 an şi 2 ani cu microelemente a determinat deci o
intensificare a procesului de acumulare a substanţei uscate.
Interesant de remarcat că, în cazul electuării unei singure stropiri, în prima
perioadă de creştere cel mai puternic a influenţat sulfatul de mangan, iar la creşterea
de toamnă, alături de sulfatul de mangan capătă importanţă mare şi boraxul. Zincul şi
molibdenul devin şi ele necesare plantelor în cantităţi mai mari în perioada
acumulării substanţelor de rezervă.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
1. Aplicarea microelemenetelor pentru stimularea răsăririi puieţilor în pepinieră:
Tratarea seminţelor cu soluţii de microelemente înainte de semănare poate stimula
răsărirea puieţilor şi poate duce la sporuri însemnate la numărul de puieţi răsăriţi.
Astfel, la pin silvestru s-au obţinut sporuri de 20—30% prin aplicarea
microelementelor faţă de martorul la care seminţele sau tratat cu apă. Cele mai bune
efecte s-au obţinut la timpi de tratare de 12 ore şi concentraţii mici, mai ales în cazul
sulfatului de cupru, a boraxului şi a sulfatului de zinc.
La molid răsărirea a fost stimulată în special de tratamentele cu cobalt, molibden,
cupru şi timpii de tratare de 12 ore.
2. Aplicarea microelementelor pentru stimularea creşterii puieţilor.
La aprecierea influenţei microelementelor asupra creşterii puieţilor s-a luat în
considerare variaţia greutăţii uscate a lor. Evident că, această influenţă se relevă
numai separînd efectul apei, deci făcînd comparaţie cu rezultate obţinute la martorul
apă. Au rezultat următoarele: Tratarea seminţelor înainte de semănare influenţează
gretatea uscată a puieţilor în primul an. La toate speciile influenţa microelementelor
asupra acumulării de substanţă uscată, se resimte, în special, în a doua parte a
sezonului de vegetaţie, mai ales în perioada de lignificare a puieţilor şi de pregătire a
lor, pentru iarnă.
 La pin silvestru au avut influenţă pozitivă în special tratamentele
timp de 12 ore cu borax, sulfat de mangan şi sulfat de cupru. Efectele
favorabile ale microelementelor se menţin şi în al doilea an, reflectîndu-se în
greutatea uscată a puieţilor de 2 ani.
 La molid, influenţează în special timpii de tratare de 24 ore, iar efectul cel
mai bun s-a obţinut prin tratarea seminţelor cu clorură de cobalt. Avantajele
din primul an se menţin în al doilea şi chiar în al treilea an.
3.Variaţia specifică la aplicarea microelementelor. După cum rezultă din concluziile
prezentate mai sus, fiecare specie reacţionează diferit la aplicarea microelementelor,
atît în ceea ce priveşte substanţele ce se folosesc, cît şi dozele, timpii de tratare şi
modalităţile de aplicare. Această variabilitate specifică este la rîndul ei influenţată de
condiţiile pedoclimatice generale şi mai ales de condiţiile meteorologice ale anului
respectiv. Acest din urmă aspect are mai puţină importanţă cînd se lucrează cu
seminţe tratate cu soluţii de microelemente, dar influenţează în mare măsură
rezultatele aplicării microelementelor prin stropiri pe aparatul foliaceu.