Sunteți pe pagina 1din 20

Aspecte generale

Încă din perioada practicării agriculturii tradiţionale au apărut unele efecte


nefavorabile cauzate de defrişarea pădurilor, eroziune, cultivarea empirică a
pământului, irigarea la întâmplare sau suprapăşunat.

Efectele nefavorabile s-au accentuat şi prin modernizarea agriculturii,


introducerea tehnologiilor de vârf, prin mecanizare şi automatizare excesivă a
tehnologiilor de producţie, utilizarea de cantităţi mari de îngrăşăminte şi pesticide,
specializare şi politici guvernamentale care au favorizat maximizarea producţiei.
Însă intervenţiile abuzive la care au fost supuse terenurile agricole, au avut
numeroase urmări negative de lungă durată asupra mediului, inclusive asupra
solului.

Astăzi este unanim acceptat faptul că acest sistem de agricultură


convenţională degradează chimic, biologic, şi fizic mediul înconjurător. Astfel,
preocupările privind riscurile chimizării în agricultură, atât în ceea ce priveşte
sănătatea consumatorilor, cât şi în planul efectelor ecologice s-au manifestat
începând cu anii ’50.

Totodată, demarează cercetările pentru a se găsi variantele tehnologice care


să diminueze acest impact negativ, rezultatele lor concretizându-se în sisteme
agricole alternative cum sunt: agricultura ecologică (agricultura biologică,
agricultura organică), agricultura durabilă, agricultura biodinamică, permacultura
etc., care elimină sau diminuează substanţial consumul de îngrăşăminte chimice şi
de pesticide.
Istoric și evoluție
Agricultura ecologică (denumită şi organică sau biologică) a apărut în
Europa ca urmare a unor experienţe negative determinate de utilizarea produselor
chimice de sinteză, generate de tehnologiile agricole de tip intensiv, industriale,
bazate pe mecanizarea şi automatizarea excesivă a tehnologiilor de producţie,
precum şi datorită folosirii în cantităţi mari a pesticidelor pentru protecţia plantelor
şi a biostimulatorilor în alimentaţia animalelor.

Agricultura ecologică a luat naştere la începutul secolului XX, însă


principiile acestui sistem de agricultură au fost promovate după cel de-al doilea
război mondial, de către consumatorii şi medicii preocupaţi de efectul alimentelor
asupra sănătăţii oamenilor.

Pe parcursul anilor ’50, obiectivul principal atribuit agriculturii era de a


satisface, datorită unei creşteri foarte importante a productivităţii agricole, nevoile
primare de hrană şi creşterea nivelului de trai în C.E. Se înţelege, aşadar, că a fost
greu pentru agricultura ecologică să obţină un ecou favorabil în acest context. În
schimb, sfârşitul anilor ’60 şi mai ales anii ’70 corespund cu apariţia conştientizării
importanţei protecţiei mediului, la care agricultura ecologică putea da un răspuns
adecvat. S-au creat noi asociaţii regrupând producători, consumatori, şi alte
persoane interesate de ecologie, de o viaţă legată de natură. Aceste organizaţii şi-au
dezvoltat propriile caiete cu îndatoriri, cu reguli de producţie ce trebuie respectate.
Cu toate acestea, agricultura ecologică a înflorit cu adevărat în decursul anilor ’80
când modelul nou de producţie şi interesul consumatorilor pentru aceste produse a
continuat să crească, atât în majoritatea ţărilor europene, cât şi în alte ţări, ca SUA,
Canada, Australia şi Japonia.

2
În decursul timpului numeroase persoane au contribuit şi influenţat
dezvoltarea agriculturii ecologice prin munca lor practică şi prin numeroase studii.
Astfel, termenul de agricultură ecologică a fost utilizat pentru prima dată de Lord
Northbourne. Termenul derivă din conceptul “ferma ca organism” fiind explicat în
cartea sa “Priveşte spre pământ” (1940) unde descrie o abordare holistică şi
ecologică a fermei.

Sir Albert Haward (1973-1947), numit uneori fondatorul mişcării


“ecologice” a influenţat mult la începutul secolului XVIII înţelegerea fertilităţii
solului şi importanţa asupra productivităţii acestuia. Urmând o abordare agro-
ecologică, el a observat importanţa crucială a managemetului humusului în sol. El
a lucrat timp de 25 de ani ca cercetător agricol în India, unde a dezvoltat
cunoscutul proces de compostare care a exlicat arta tradiţionlă a compostului pe
baze ştiinţifice. Cele mai cunoscute cărţi ale sale sunt “Testament agricol” şi
“Agricultură şi grădinărit pentru sănătate şi boli”.

În anul 1943, Lady Eve Balfour publică lucrarea “The Living Soil” care a
contribuit la dezvoltarea agriculturii ecologice în Marea Britanie.

Fermierul japonez Masanobu Fukuoka practică în anii 1940 ceea ce el


denumeşte “agricultura în care nu faci nimic - fără arat, fără fertilizat, fără control
al ierburilor şi fără pesticide”. Cu această metodă el poate cultiva cereale cu
producţii comparabile cu cele de la culturile intensive. Această metodă nu numai
că ajută pământul să susţină populaţiile sale naturale, dar Fukuoka considera că
este superioară economic chiar şi metodelor moderne. Cele mai cunoscute cărţi ale
sale sunt “Modul natural de a face agricultură” şi “Revoluţia cu un pai”.

3
Din punct de vedere istoric agricultura ecologică a cunoscut în Europa
următoarea evoluţie:

 anul 1924 marchează începutul agriculturii ecologice în Germania, odată cu


lansarea cursului de agricultură biodinamică a lui Rudolf Steiner;
 în perioada 1930-1940 doctorul Hans Mueller activează în Elveţia unde
dezvoltă sistemul de agricultură organo-biologică, acesta fiind în prezent cel
mai răspândit sistem de agricultură ecologică din ţările germanice
(reprezentat prin „Bioland” în Germania şi „BioSuisse” în Elveţia;
 în anul 1946 se înfiinţează Asociaţia Solului din Marea Britanie;
 anul 1967 corespunde publicării primelor standarde organice de către
Asociaţia Solului din Marea Britanne;
 în anul 1972 se înfiinţează Federaţia Internaţională a Mişcărilor de
Agricultură Organică IFOAM la Versaille, Franţa;
 se înfiinţează în anul 1973 Institutul de Cercetare pentru Agricultura
Organică din Elveţia, care este în prezent cel mai mare institut de cercetare
pentru agricultura ecologică din lume;
 în anul 1975 se înfiinţează Fundaţia “Ecologie şi Agricultură” din Germania;
 la nivelul anilor 1980 se înfiinţează majoritatea asociaţiilor şi organizaţiilor
pentru agricultură ecologică şi se publică standardele de bază IFOAM;
 în 1985 Franţa adoptă legislativa cu privire la agricultura ecologică;
 în 1990 are loc prima expoziţie de agricultură ecologică în Germania, la
Nuremberg;
 1991, corespunde înfiinţării Grupului regional IFOAM al Uniunii Europene;
 în 1991, apare reglementarea UE 2092/91 cu privire la agricultura
ecologică, care devine lege în 1993;

4
 în 1992, apare reglementarea EU 2078/92 care prevede măsuri de sprijin
financiar pentru agricultura ecologică în UE şi se pune bazele programului
IFOAM de acreditare;
 anul 1995 corespunde lansării primului plan de acţiune pentru agricultura
ecologică din Danemarca;
 în 1999 apare reglementarea privind Dezvoltarea Rurală cu nr. 1257/1999,
care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică în UE;
de asemenea, apare reglementarea CE nr. 1804/19 iulie 1999, care se referă
la producerea de produse agricole ecologice de origine animal şi se adoptă
Codex Alimentarius guidlines;
 în 2000 la Copenhaga se lansează Agenda 2000 pentru UE care prevede
măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică,
 în luna mai a anului 2001, la Copenhaga se fac primii paşi pentru un plan
european de Acţiune pentru agricultura ecologică.

Contextul favorabil dezvoltării agriculturii ecologice se datorează, în mare


parte, grijii consumatorilor de a vedea expuse produse sănătoase şi de a respecta
mai mult mediul. În paralel, serviciile administrative oficiale recurg, treptat, la
recunoaşterea agriculturii ecologice introducând-o în temele de cercetare şi
adoptând o legislaţie adecvată acestui sector (de exemplu, în Austria, Franţa,
Danemarca). Pe de altă parte sunt acordate subvenţii atât la nivel naţional, cât şi la
nivel regional de către unele state membre din profitul obţinut din acest tip de
agricultură.

În ciuda acestor eforturi, agricultura ecologică a rămas, totuşi, în această


perioadă, cu un handicap datorat confuziei care există în ochii consumatorilor
privind însăşi semnificaţia conceptului de agricultură ecologică şi restricţiile pe
care le implică aceasta.
5
Această confuzie este cauzată, mai ales, de existenţa mai multor "şcoli" şi
"filozofii" diferite, de absenţa unei armonii a terminologiei folosite, de prezentarea
heterogenă a produselor, de amestecul care se face între produsele ecologice,
produsele de calitate, produsele naturale, etc. Utilizarea frauduloasă a indicaţiilor
care fac referire la acest mod de producţie contribuie, pe de altă parte, la întărirea
acestei confuzii.

Agricultura ecologică este considerată ca fiind singura alternativă pentru


mileniul trei. Europa şi în special statele occidentale, au început sâ-şi organizeze
această activitate încă din anii 1935-1940, dar primele semne de recunoaştere a
activităţii productive şi comerciale datează din anul 1980, când agricultura
ecologică este recunoscută atât de piaţă, cât şi de către guverne, organisme
naţionale şi internaţionale.

După anul 1990 dezvoltarea devine spectaculoasă, astfel ca la nivelul anului


1997 agricultura ecologică în Europa occidentală va deţine o pondere de 0,44% din
suprafaţa agricolă, respectiv1.995.435 ha, iar în anul 1999 să ajungă la 2,1% din
total, respectiv 2.858.339 ha. Se evidenţiază în acest sens ţări ca Italia, Australia,
Spania, Marea Britanie, Germania, Franţa etc. Statistici recente publicate de
SOEL- SURVEY (2004), INFOAM, EUROSTAT şi USDA arată că agricultura
ecologică este în plină ascensiune, practicându-se în peste 100 de ţări din 5
continente, dar inclusiv reuşite şi preocupări în multe alte ţări.

În 2003, numarul cel mai mare de ferme ecologice era în Italia (56,4 mii
hectare),Turcia (18,4 mii hectare), si Austria (18,3 mii hectare), iar procentul cel
mai mare de ferme ecologice din numarul total de ferme era în Liechtenstein
(28%), Elvetia 10,2 %) și Austria (9,3 %).

6
În 1972 s-a constituit Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură
Organică (I.F.O.A.M. - înternational Federation of Organic Agriculture
Movements) cu sediul înGermania care grupează peste 500 de organizaţii de
agricultură ecologică şi peste 80 de ţări I.F.O.A.M. organizează manifestări
ştiinţifice, simpozioane, congrese mondiale, editează lucrări ştiinţifice şi de
popularizare, adoptă la Congresele mondiale.

Caietul de sarcini cadru "important în unificarea mişcărilor de agricultură


biologică, unde orice ţară poate interveni, corecta sau substitui unele prevederi.
Principiul de bază al agriculturii ecologice este ,,de a dezvolta agricultura ca un
organism şi a o considera ca un ecosistem care se modelează în natură şi constituie
o alternativă la intensivizare la specializare şi la dependenţă faţă de utilizarea
produşilor chimici".

Delimitari conceptuale
Conform definiţiei, dată de Organizaţia pentru Alimente şi Agricultura FAO
(Food şi Agriculture organization), şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii OMS în
"Codul Alimentarius", agricultura ecologică reprezintă un "sistem integral de
gestionare a procesului de producţie, care contribuie la sprijinirea şi consolidarea
rezistenţei agro ecosistemului, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice şi
activitatea biologică asolului.

Agricultura ecologică pune accent pe folosirea unor practici de gestionare


corespunzătoare, în loc de introducerea unor produse fabricate afarǎ din ferma
respectivăşi ia în consideraţie şi faptul cǎ particularitǎţile fiecǎrei regiuni în parte
necesită sisteme, bine adaptate specificului acestei regiuni. Asta se poate realiza
prin folosirea, unde este posibil, a metodelor agronomice, biologice şi mecanice în
loc de folosire a materialelor sintetice pentru anumite operaţii în cadrul sistemului.

7
,,Agricultură ecologică”, termen protejat şi atribuit de U.E României pentru
definirea acestui sistem de agricultură este similar cu termenii ,,agricultură
organică” sau ,,agricultură biologică” utilizaţi în alte state membre.

Acest sistem de agricultură este un procedeu “modern” de a cultiva plante,


de a creşte animale şi de a produce alimente, care se deosebeşte fundamental de
agricultura convenţională.

Rolul sistemului de agricultură ecologică este de a produce hrană mult mai


curată, mai potrivită metabolismului organismului uman, dar în deplină corelaţie
cu conservarea şi dezvoltarea mediului în respect faţă de natură şi legile ei. Unul
dintre principalele scopuri ale agriculturii ecologice este producerea de alimente cu
gust, textură şi calităţi autentice şi atractive.

Aceste alimente se obţin în etapa producţiei la fermă prin interzicerea strictă


a utilizării organismelor modificate genetic (OMG-uri şi derivatele acestora) şi prin
restricţii drastice privind folosirea fertilizanţilor şi pesticidelor de sinteză, a
stimulatorilor şi regulatorilor de creştere, hormonilor, antibioticelor şi sistemelor
intensive de creştere animalelor.

Agricultura ecologică are o contribuţie majoră la dezvoltarea durabilă, la


creşterea activităţilor economice cu o importantă valoare adăugată şi la sporirea
interesului pentru spaţiul rural. Direcţia Agricultură Ecologică, Resurse
Regenerabile şi Irigare îşi organizează activitatea în conformitate cu prerogativele
prioritare ale Ministerului la elaborarea şi promovarea politicii agrare de dezvoltare
durabilă, sporirea competitivităţii şi productivităţii sectorului agroindustrial,
crearea premiselor pentru creşterea permanentă a bunăstării populaţiei.

Obiectivul principal al agriculturii ecologice este de a proteja biosfera şi


resursele naturale ale planetei, excluzând utilizarea îngrăşămintelor chimice,
8
pesticidelor de sinteză şi a erbicideior, metodele de prevenire jucând un rol
primordial în lupta împotriva dăunătorilor, boliior şi a buruienilor.

Pentru a practica o agricultură în armonie cu natura trebuie să se ţină seama


de tehnicile biologice utilizate şi de condiţiile locale, adaptându-se la realităţile
socio-economice dar şi la metodele tradiţionale, prin utilizarea optimă a resurselor
din agroecosisteme, fiind un factor esenţial pentru obţinerea unor rezultate optime
şi de lungă durată.

Principiile pe care este fondată agricultura ecologică sunt universale, dar


tehnicile utilizate sunt adaptate în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de resurse şi
de tradiţiile locale.

Sigla
Toate produsele care poartă sigla UE de agricultură ecologică au fost
produse în conformitate cu Regulamentul UE privind agricultura ecologică. Prin
urmare, acestea promovează încrederea consumatorilor în privinţa originii şi
calităţii alimentelor şi băuturilor.

În prezent, etichetarea de către producătorii din agricultura ecologică a


produselor cu sigla UE de agricultură ecologică este opţională. Totuşi, începând de
la 1iulie 2010, utilizarea siglei va fi obligatorie.

Un avantaj al siglei ecologice a UE este acelac ă produsele ecologice,


indiferent de originea lor, pot fi recunoscute mult mai uşor de către consumatorii
din toate statele membre.

9
Principalele obiective ale agriculturii ecologice în Italia:
 să realizeze produse agricole de înaltă calitate nutritivă şi în condiţii
eficiente;
 să dezvolte şi să întărească sistemele vii pe parcursul ciclurilor deproducţie;
 să menţină şi să amelioreze fertilitatea solului pe termen lung;
 să evite toate formele de poluare care pot rezulta din practica agricolă;
 să permită agricultorilor o remunerare justă ca satisfacţie a muncii lor şi un
mediu de lucru sigur şi sănătos;
 sǎ promoveze şi diversifice ciclurile biologice în cadrul sistemelor agrare,
respectând micro-organismele, flora si fauna solului, culturile și cresterea
animalelor;
 sa mentina si sa amelioreze fertilitatea solurilor pe termen lung;
 sa utilizeze atât cât se poate resursele naturale si reciclabile la nivel local;
 sa asigure tuturor animalelor conditii de viata cât mai putin contrarii
aspectelor fundamentale ale comportamentului lor natural;
 sa mentina diversitatea genetica a sistemelor agricole, a mediului lor,
inclusiv protectia plantelor si a animalelor salbatice;
 sa tina cont de impactul tehnicilor culturale asupra mediului si a relaţiilor
sociale I.F.O.A.M. - înglobând toate cele trei curente ale agriculturii
ecologice prezintă în caietul de sarcini elemente specifice tuturor. Ele nu se
contrazic ci se completează avândla bază aceleaşi principii, dar mai ales
aceleaşi obiective nobile ale „menţinerii sănătăţii pământului, plantelor,
animalelor şi omului".

10
Proceduri utilizate în agricultura ecologică
Agricultura ecologică are la bază preocuparea conştientă de a urmări
descoperirile ştiinţelor biologice. Principalele elemente practice la care se
raportează agricultura ecologică se referă la:

-menţinerea unor proporţii convenabile la nivelul exploataţiei agricole între


diferitele grupe mari de plante, precum şi realizarea unor asolamente cât mai
variate şi delungă durată:

-efectuarea de asociaţii de culturi respectând principii ecologice;

-fertilizarea la suprafaţa solului, fără încorporare de materie organică proaspătă;

-lucrări moderate asupra solului;

-prevenirea atacurilor de boli şi dăunători, folosindu-se mijloace fizice, tehnologice


şi fitoterapeutice;

-extinderea lucrărilor manuale şi reducerea celor mecanice specifice în agricultură


clasică.

Marca “produs ecologic”


Marca „Produs ecologic” garantează că produsul agricol provine dintr-un
mod de producţie ce exclude utilizarea produselor chimice de sinteză şi protejează
mediul înconjurător.

Pentru ca un produs agricol să poată primi această marcă trebuie ca acesta să


rezulte dintr-un mod de producţie în care:

 se respectă un plan de conversie a terenului de la agricultura convenţională


la agricultura ecologică;
11
 există un sistem de control şi certificare;
 nu se utilizează produse chimice de sinteză (îngrăşăminte chimice de sinteză,
pesticide, aditivi, conservanţi, dezinfectanţi etc.);
 cultivarea plantelor şi creşterea animalelor se fac în armonie cu legile
naturale, folosind, protejând şi respectând natura;
 se limitează utilizarea de inputuri şi se privilegiază inputurile naturale;
 se utilizează tehnologii de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor
specific agriculturii ecologice.

Avantajele si dezavantajele agriculturii ecologice


Prin extinderea agriculturii ecologice, aerul prezintă o calitate mai bună în
principal prin faptul că nu se mai utilizează produse chimice care se pulverizează.

Prezenta pesticidelor în apa potabilă a devenit o problema din ce în ce mai


mare, agricultura convenţională fiind principala sursa de contaminare a apei cu
nitraţi, nitriti, bacterii, pesticide.

Neutilizarea pesticidelor determină un risc mai mic de contaminare a


produselor agricole. Produsele agricole sunt produse sănătoase, sigure pentru
consumul uman si animal.

Dezavantajele agriculturii ecologice


În agricultura ecologica productiile pe unitatea de suprafata sunt mai scazute
comparative cu sistemele agricole conventionale.

Scǎderea randamentelor se înregistreaza mai ales în perioada de conversie de


la agricultura conventionala catre agricultura ecologica, fiind necesar un timp pâna

12
ce la nivelul ecosistemului agricol se restabileste un echilibru ecologic, dupa care
nivelul productiilor se stabilizeaza.

a) Pretul de valorificare al produselor agricole ecologice este mai ridicat decât


cel al produselor conventionale. Tehnicile specifice de productie utilizate în
sistemele de agricultura ecologica la care se adauga productiile ceva mai
mici decât în sistemele conventionale fac ca pretul de productie sa fie ceva
mai ridicat. Ca atare, daca în tarile dezvoltate acestea sunt accesibile
majoritatii populatiei, în tarile mai putin dezvoltate, unde înca este important
aspectul cantitativ al alimentatiei, produsele ecologice sunt accesibile
segmentului de consumatori cu posibilitati financiare peste medie populatiei.

b) Necesitatea susţinerii agriculturii ecologice

Chiar în tarile dezvoltate unde agricultura ecologica detine o pondere mai


importanta, aceasta a fost si mai este înca sustinuta prin diferite pârghii economice
(prime, scutiri detaxe etc.).

În prezent, când aceste forme de sustinere a agriculturii ecologice sunt


eliminate din diferite motive, se constata revenirea unor agricultori la sistemul de
agricultura conventionala. Necesitatea sustinerii agriculturii ecologice este cu atât
mai importanta cu cât aceasta este în stadii incipiente de dezvoltare în anumite tari.

c) Produsele ecologice sunt adeseori susceptate a toxice.

Ca urmare a unei tehnologii deficitare de-a lungul procesului de productie,


dar si al conservarii si pastrarii produselor agricole cu privire la combaterea
bolilor, consumatorii sunt pusi în situatia de a alege între posibilitatea prezentei
micotoxinelor în produsele ecologice si prezenta reziduurilor de pesticide în
produsele agricole rezultate în sistemele de agricultura conventionala.
13
d) Caracteristici organoleptice (aspect, gust) uneori deficitare la unele produse
agricole. Exista posibilitatea ca unele produse ecologice, ca urmare a
neutilizarii de produse chimice de combatere a bolilor si daunatorilor, a
regulatorilor de crestere si a altor substante chimice, sa aiba un aspect
comercial deficitar ( ex. fructe mai mici, cu pete peele etc.), dar acest aspect
negativ este pe deplin compensat de valoarea nutritiva si biologica a acestor
produse.

e) Prezenta produselor ecologice false pe piata

Anumiti comercianti sunt atrasi de pretul si profitul mare al produselor


ecologice si comercializeaza produse agricole conventionale ca fiind produse
ecologice.

f) Controlul si procesul de certificare trebuie sa fie ameliorat

Pentru ca produsele ecologice sa fie comercializate pe piata sub aceasta


forma, acestea trebuie sa fie controlate si verificate de catre laboratoare autorizate.
Aceste laboratoare trebuie sa fie accesibile producatorilor agricoli, atât ca timp si
spatiu, cât si din punct de vedere financiar.

a) Lipsa sistemelor de cercetare si extensie pentru agricultura ecologicǎ

Chiar daca s-au facut unele progrese în ceea ce priveste cercetarea si


extensia cu privirela agricultura ecologica, comparativ cu activitatile similare
desfasurate în cadrul agriculturii conventionale acestea sunt înca nesemnificative.

14
Particularităţi ale legislaţiei ecologice a UE
Pe lângă un nou Regulament al Consiliului, în 2008 au fost adoptate două
noi Regulamente ale Comisiei referitoare la producţia ecologică, la importul şi
distribuţia de produse ecologice, precum şi la etichetarea acestora.

Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind


producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice şi de abrogare a
Regulamentului (CEE) nr. 2092/91- acest regulament stabileşte cadrul legal pentru
toate nivelurile de producţie, distribuţie, control şi etichetare ale produselor
ecologice care se pot oferi şi comercializa în UE. Acesta stabileşte dezvoltarea
permanentă a producţiei ecologice prin asigurarea de obiective şi principii clar
definite. Instrucţiunile generale privind producţia, controlul şi 1etichetarea au fost
stabilite prin Regulamentul Consiliului şi, prin urmare, pot fi modificate numai de
către Consiliul European al Miniştrilor Agriculturii. În acelaşi timp, se abrogă
Regulamentul (CEE) nr. 2092/91.

Noile regulamente privind etichetarea legate de utilizarea obligatorie a siglei


UE de agricultură ecologică au fost amânate până la 1 iulie 2010 printr-un
amendament la Regulamentul Consiliului. Regulamentul Consiliului se aplică
următoarelor produse de origine agricolă, inclusiv acvaculturii şi drojdiei:

•Produse vii sau neprocesate

•Produse agricole procesate

•Furaje pentru animale

•Seminţe şi material de înmulţire vegetative

15
Până în prezent, au fost adoptate următoarele Regulamente ale Comisiei:

• Regulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei din 5 septembrie 2008 care conţine
norme amănunţite în ceea ce priveşte producţia, etichetarea şi controlul, inclusive
prima sa modificare privind normele de producţie a drojdiei ecologice. Primul
Regulament de modificare, care stabileşte noi norme pentru producţia drojdiei
ecologice.

•Regulamentul (CE) nr. 1235/2008 al Comisiei din 8 decembrie 2008 care


stabileşte norme amănunţite privind importul produselor ecologice din ţări terţe. În
Regulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei, sunt reglementate toate nivelurile de
producţie vegetală şi animalieră, de la cultivarea terenurilor şi îngrijirea animalelor
la procesarea, distribuţia şi controlul produselor alimentare ecologice. Acestea
conţin numeroase detalii tehnice şi reprezintă, în mare parte, o continuare a
regulamentului initial privind agricultura ecologică, cu excepţia reglementărilor
diferite din Regulamentul Consiliului.

Regulamentul Comisiei cuprinde numeroase anexe. În cadrul acestora, se


enumeră următoarele:

•Produse permise în agricultura ecologică, cum ar fi îngrăşămintele, amelioratorii


de sol şi pesticidele;

•Cerinţele minime privind dimensiunea suprafeţelor destinate adăpostirii şi


mişcării, inclusiv a păşunilor pentru efectivele de animale ecologice, în funcţie de
speciile de animale şi de stadiul de dezvoltare;

•Furajele neecologice pentru animale, aditivii pentru furaje şi substanţele auxiliare


la procesare pentru producţia de furaje combinate şi preamestecuri permise în
agricultura ecologică;

16
•Ingredientele, aditivii şi substanţele auxiliare neecologice permise în producţia de
hrană ecologică (inclusiv în producţia de drojdie);

•Cerinţe privind sigla comunitară.

Date generale privind situația agriculturii în Italia


 Italia este situată în partea sudică a Europei, teritoriul are o zonă
continentală, una peninsulară și una insulară;
 Clima, în partea dinspre continent, este continentală cu influențe
mediteraneene, iar în cea peninsulară și insulară este mediteraneana cu ierni
blande și ploioase și veri calduroase și secetoase;
 Rețeaua hidrografică este bogată;
 Suprafața totală - 30,133 milioane ha;
 Teren agricol – 13.342 mii ha;
 Teren arabil – 7.346 mii ha;
 Pajiști – 3.358 mii ha;
 Păduri – 11.026 mii ha;
 Populația totală – 60.05 milioane;
 Populația activă – 24,74 milioane;
 Populația activă agricolă – 1,4 mil. (5% din populația activă);
 Italia este al doilea producător de fructe din lume și unul dintre cei mai
importanți producători de legume și cereale.
 Agricultura asigură 3% din PIB.
 Baza agriculturii italiene o reprezintă exploatațiile agricole familiale, care
dețin ponderea cea mai importantă.
 Se dezvoltă exploatațiile de tip industrial, care sunt specializate pe anumite
categorii de produse, vegetale sau animaliere și care au o productivitate
deosebit de mare.

17
 În nord se produc preponderent cereale, sfecla de zahăr, soia, carne și
produse lactate;
 În sud se produc preponderent fructe, legume, ulei de masline, vin și grâu
durum.

Suprafețe cultivate
Agricultura ecologică este considerată ca fiind singura alternativă pentru
mileniul al III-lea. Europa şi în special statele occidentale, au început să-şi
organizeze această activitate încă din anii 1935-1940, dar primele semne de
recunoaştere a activităţii productive şi comerciale datează din anul 1980, când
agricultura ecologică este recunoscută atât de piaţă, cât şi de către guverne,
organisme naţionale şi internaţionale.

În prezent, agricultura ecologică este practicată în aproximativ 100 de ţări


din lume şi suprafaţa de teren care este gestionată în agricultura ecologică este în
continuă creştere.

În acord cu statisticile I.F.O.A.M., suprafaţa agricolă mondială


destinatăproducţiei ecologice se cifrează la 15.8 milioane ha, cele mai mari
suprafeţe fiind deţinute de Australia (7.6 milioane ha), Argentina (3 milioane ha) şi
Italia (1 million ha).

Italia este ţara europeană cu cele mai extinse suprafeţe cultivate ecologic:
peste1 milion de hectare, adică 20% din total UE. Este urmată de Germania,
Spania, Mareab Britanie şi Franţa.

Italia are şi cel mai mare număr de ferme ecologice, 31% din total UE, fiind
urmată de Austria, Spania şi Germania.

18
După anul 1990 dezvoltarea devine spectaculoasă, astfel ca la nivelul anului
1997 agricultura ecologică în Europa occidentală va deţine o pondere de 0,44% din
suprafaţa agricolă, respectiv 1.995.435 ha, iar în anul 1999 să ajungă la 2,1% din
total, respectiv 2.858.339 ha. Se evidenţiază în acest sens ţări ca Italia, Australia,
Spania, Marea Britanie, Germania, Franţa etc.

Principiul de bază al agriculturii ecologice este ,,de a dezvolta agricultura ca


un organism şi a o considera ca un ecosistem care se modelează în natură şi
constituie o alternativă la intensivizare la specializare şi la dependenţă faţă de
utilizarea produşilor chimici".

În mărime absolută suprafața ecologică cea mai mare era în Italia (1.230.000
ha), Marea Britanie (679.631ha), Germania (632.165ha). Numărul fermelor
ecologice era în același an în Italia de 56.440, Austria 18.292, Spania 15.608.
Mărimea medie a unei ferme biologice era cea mai mare în Marea Britanie (170,7
ha), Portugalia (77,3 ha) și Suedia (53,9 ha).

În 2008 suprafața totală ocupată de culturi ecologice în Italia, a fost de


1.002.414 ha, reprezentând 8,4% din totalul suprafeței agricole, din care suprafața
arabilă total convertită în sistem ecologic este de 430.293 ha.

Culturi organice în Italia:

· cereale- 45,8 %;

· culturi tehnice - 3,2 %;

· legume proaspete - 6,2 %;

· furaje verzi - 39,1 %;

· alte culturi- 5,7 %;

19
Numărul total de producători ecologici este de 44.371 fermieri, reprezentând
22,6% din totalul de 196.200 din UE, situând Italia pe locul I în 2008;

În 2008, suprafața medie a unei ferme agricole ecologice a fost de 27 ha;

Numărul total de ferme ecologice de creștere a animalelor este de 1.258.095,


din care 216.476 bovine, 34.014 porcine și respectiv 1.007.605 ovine.

Cooperarea agricolă
Există o tradiție foarte mare și se află în continuă perfecționare. În ultimii 50
de ani numărul cooperativelor a crescut de la 2.000 la 20.000. Cele mai multe sunt
În nordul țării, unde se concentrează suprafețele agricole cele mai importante din
Italia. Dotarea tehnică este foarte bună. Folosirea în comun a utilajelor prin
cooperative nu este suficient de extinsă.

Există posibilitatea de a achiziționa mașini agricole noi, prin preluarea celor


vechi și achitării unei sume de bani.

20