Șerban Alexandru

cl. a-XIII-a A, seral

Albert Einstein

Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm – d. 18 aprilie 1955, Princeton) a fost
un fizician teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din
1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar
la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de
știință ai omenirii.
În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.
Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria relativității
restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, și de teoria relativității
generalizate (1915) care extinde principiul relativității mișcării neuniforme, elaborând o nouă
teorie a gravitației.
Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității, probleme clasice
ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică, explicarea mișcării
browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice, teoria cuantelor
pentru gazul monoatomic, proprietățile termice ale luminii (al căror studiu a condus la elaborarea
teoriei fotonice), teoria radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și
geometrizarea fizicii.
Cea mai cunoscută formulă a lui Einstein este E=mc² , care cuantifică energia disponibilă
a materiei. Pe această formulă se bazează atomistica, secțiunea din fizică care studiază energia
nucleară.
Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al păcii și
susținător al cauzei poporului evreu căruia îi aparținea.
Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice și peste 150 în alte domeni
Contribuții științifice
Prima sa lucrare științifică o scrie de la vârsta de 16 ani (1894 sau 1895). Pasionat de cercetarea
științifică, studiază lucrările lui Minkowski (care i-a fost profesor), Michelson, Fizeau.
În urma unor publicații, Einstein se impune ca un remarcabil om de știință. Astfel, în
anul 1901 trimite, la revista de fizică Annalen der Physik, o lucrare având ca
subiect capilaritatea.
"Annus mirabilis"
Anul miraculos al lui Einstein, când se dezvoltă Teoria Relativității, a fost 1905. În acest an,
Einstein își dă doctoratul la Universitatea din Zürich cu o teză asupra determinării dimensiunilor
moleculare. Dar ceea ce face ca acest an să fie un adevărat annus mirabilis sunt cele cinci scrieri
trimise de Einstein la anuarul de fizică german Annalen der Physik:[25]
Șerban Alexandru
cl. a-XIII-a A, seral

1. 17 martie: Einstein trimite spre publicare articolul "Un punct de vedere euristic privind
producerea și transformarea luminii", în care sugerează (din considerente termodinamice)
că lumina poate fi considerată ca fiind compusă din cuante de energie independente.
Articolul avea să apară la sfârșitul lunii mai;
2. 30 aprilie: Einstein trimite al doilea articol, în care arată cum se pot calcula Numărul lui
Avogadro și dimensiunea moleculelor, studiind mișcarea lor într-o soluție. Acest articol a
fost acceptat și ca teza de doctorat, apărând în Annalen der Physik doar în ianuarie 1906.
Este pe locul trei ca celebritate, dar pe unul din primele locuri privind numărul de citări
de care s-a bucurat în acei ani. Einstein dedică teza de doctorat prietenului său Marcel
Grosmann, fost coleg la ETH.
3. 11 mai: Einstein trimite spre publicare articolul său despre mișcarea browniană – "Despre
mișcarea particulelor mici suspendate în lichide staționare, conform cerințelor teoriei
cinetico-moleculare a căldurii";
4. 30 iunie: Marele articol "Asupra electrodinamicii corpurilor în mișcare"
5. 27 septembrie: Articolul trimis de data aceasta are doar trei pagini și se intitulează
"Depinde inerția unui corp de conținutul său energetic?" (Ist die Trägheit eines Körpers
von seinem Energiegehalt abhängig?). Articolul conține – conform unui obicei care avea
sa se întâlnească frecvent la Einstein - gândurile sale de după publicarea marelui articol
despre relativitatea specială.
În 19 decembrie 1905 scrie al doilea articol dedicat mișcării browniene, dar acest articol va fi
publicat în ianuarie 1906.
Teoria Relativității Restrânse
Cea de-a patra lucrare importantă publicată de Einstein în 1905, "Asupra electrodinamicii
corpurilor în mișcare", conținea ceea ce avea să fie cunoscută mai târziu ca Teoria relativității
restrânse, una dintre cele mai celebre contribuții ale sale, în care demonstrează că teoretic nu este
posibil să se decidă dacă două evenimente care se petrec în locuri diferite, au loc în același
moment sau nu. Ideile de bază au fost formulate de Einstein încă de când avea 16 ani (deci cu 10
ani în urmă).
Încă de la Newton, filozofii naturali (denumirea sub care erau cunoscuți fizicienii și chimiștii)
încercaseră să înțeleagă natura materiei și a radiației, precum și felul în care interacționau într-o
imagine unificata a lumii. Ideea că legile mecanicii sunt fundamentale era cunoscută drept
concepția mecanicistă asupra lumii, în timp ce ideea că legile electricității sunt fundamentale era
cunoscută drept concepția electromagnetică asupra lumii. Totuși, niciuna dintre idei nu era
capabilă să ofere o explicație coerentă asupra felului cum radiația (de exemplu lumina) și materia
interactionează atunci când sunt văzute din sisteme de referință inerțiale diferite, adică
interacțiile sunt urmărite simultan de un observator în repaus și un observator care se mișcă cu o
viteză constantă.
În primăvara anului 1905, după ce a reflectat la aceste probleme timp de 10 ani, Einstein și-a dat
seama ca esența problemei constă nu într-o teorie a materiei, ci într-o teorie a măsurării. Esența
acestei teorii speciale a relativității era constatarea că toate măsurătorile timpului și spațiului
Șerban Alexandru
cl. a-XIII-a A, seral

depind de judecăți asupra simultaneității a două evenimente diferite. Aceasta l-a condus la
dezvoltarea unei teorii bazate pe două postulate:
 Principiul relativității, care afirmă că legile fizicii sunt aceleași în toate sistemele de
referință inerțiale
 Principiul invariabilității vitezei luminii, care arată că viteza luminii în vid este o
constantă universală.
Numai viteza luminii este constantă în orice sistem de referință, lucru preconizat și de teoria lui
Maxwell. Tot aici apare pentru prima data celebra sa formulă:

. ("Echivalența masă-energie")
Această ecuație exprimă cantitate imensă de energie ascunsă într-un corp și care poate fi
eliberată atât în procesul de fisiune cât și în cel de fuziune nucleară, procese care stau la baza
funcționării bombei atomice.
Iată câteva din consecințele relativității restrânse:[26]
 "Contracția Lorentz" sau "contracția lungimilor" însoțită de "dilatarea timpului":
Micșorarea aparentă a dimensiunilor obiectelor care se deplasează față de observator cu
viteze relativiste.
 "Efectul Doppler": În astronomie, constă în micșorarea frecvenței ("deplasarea spre
roșu") radiației emise de corpurile cerești îndepărtate ca urmare a expansiunii
Universului.
 "Aberația luminii": Imaginea unui obiect în mișcare (cu viteză apropiată de cea a luminii)
apare comprimată asemeni unui con cu vârful indicând sensul deplasării
 Masa nu mai este constantă și nici timpul nu se mai scurge cu aceeași viteză, mai ales la
viteze foarte mari.
Teoria relativității restrânse aduce o explicație clară celebrului experiment Michelson-
Morley (1887) putând fi considerat chiar o generalizare a rezultatelor acestuia.
Einstein a fost primul care a unit mecanica clasică cu electrodinamica lui Maxwell. Elaborând
teoria relativității restrânse, Einstein a spart tiparele unor concepții geniale, clădite cu peste două
secole în urmă, de către Isaac Newton în a sa Philosophiae naturalis principia
mathematica (1686), dovedind o intuiție și un curaj exemplar. Prin aceasta a fost capabil să ofere
o descriere consistentă și corectă a evenimentelor fizice din diverse sisteme de referință inerțiale
fără a face presupuneri speciale cu privire la natura materiei sau a radiației, sau a felului cum ele
interacționează.
Teoria relativității generalizate
Teoria relativității restrânse explică fenomenele ondulatorii, eliminând acțiunea instantanee de la
distanță. Electrodinamica lui Faraday și Maxwell este compatibilă cu viteza finită de propagare a
luminii. Prin generalizarea legilor mecanicii newtoniene și a unor legi ale fizicii, electrodinamica
devine relativistă. Dar pentru a pune gravitația in concordanță cu relativitatea a fost nevoie de
modificări mult mai profunde ceea ce l-a condus pe Einstein la Teoria relativității generalizate.
În această teorie, orice viteză de propagare, inclusiv a gravitației, este finită. Teoria Relativității
Generalizate, asociază timpului spațiul legând coordonatele evenimentelor de timp și sudându-le
Șerban Alexandru
cl. a-XIII-a A, seral

în mod unitar, iar gravitația devine o proprietate a acestui reper spațiu-timp, devenind de fapt o
deformare a spațiului și a timpului.
Einstein nu desființează concepția newtoniană, ci o înlocuiește cu una mai extinsă, valabilă
pentru viteze apropiate de cea a luminii.
Teoria Relativității Generalizate a revoluționat gândirea științifică prin negarea existenței unui
timp absolut, stârnind un ecou uriaș în toată lumea, fiind discutată în contradictoriu în cele mai
prestigioase centre științifice ca și în cercuri mondene sau în săli de conferințe pentru marele
public. A fost combătută cu vehemență de unii, dându-se dovadă de cunoaștere superficială.
Epoca ce a urmat a fost marcată de interesul pentru această teorie, considerată ca răsturnătoare a
tuturor legilor mișcărilor și fenomenelor fizice admise ca fundamentale.
Mecanica statistică
Unul din subiectele tratate în Annus Mirabilis 1905 se referă la mecanica statistică. Aceasta, spre
deosebire de mecanica clasică, se ocupă de sisteme cu un număr foarte mare de particule,
studiind comportamentul mediu al acestora și reprezintă un domeniu care abia fusese studiat
de Ludwig Boltzmann și Josiah Willard Gibbs.
Teoria gravitației
Una din consecințele teoriei relativității generalizate o constituie "Curbarea spațiului".
Sesizând asemănarea dintre curbarea traiectoriei unui obiect aflat într-un sistem de referință care
se mișcă uniform accelerat și curbarea traiectoriei unui obiect lansat în câmpul gravitațional,
Einstein trage concluzia că fasciculele luminoase se curbează când se propagă în vecinătatea
unui corp ceresc cu masă foarte mare, de unde reprezentarea mai greu de înțeles, cum că spațiul
însuși ar fi curb. Pentru a-și susține teoria relativității generalizate, Einstein a atras atenția că
există fenomene care o confirmă. Astfel, el a afirmat că frecvența undelor luminoase se modifică
atunci când acestea parcurg un câmp gravitațional, pentru că orbitele planetelor și sateliților
suferă o rotire suplimentară și că razele de lumină sunt deviate de la linia dreaptă în
vecinătatea Soarelui.
Astronomie
Teoria relativității generalizate a fost confirmată prin diverse observații astronomice. Cea mai
importantă dintre ele a fost studierea eclipsei totale de Soare din 29 mai 1919, la care a participat
o echipă condusă de astronomul Sir Arthur Stanley Eddington (care avea să devină unul din
susținătorii acestei teorii) și care confirmă devierea unghiulară a razelor de lumină în câmpul
gravitațional al Soarelui. Aceasta a confirmat, cu o precizie de 10 % efectul Einstein și, o dată cu
aceasta, a dovedit experimental justețea teoriei lui Einstein.
O altă confirmare o constiuie deplasarea spre roșu (către frecvențe mai joase) a liniilor spectrale
emise de atomi într-un câmp gravitațional intens: "efectul Einstein", similar efectului Doppler.
Universul configurat de teoriile lui Einstein nu mai este unul cu o metrică euclidiană.
Semnificația devierii razelor de lumină în câmpuri gravitaționale intense constă în acel nou
model al Universului înzestrat cu un spațiu cvadridimensional.
Contribuțiile lui Einstein determină transformarea rapidă cosmologiei (mai ales în perioada 1920
- 1970) într-o ramură a fizicii.[27]
Șerban Alexandru
cl. a-XIII-a A, seral

Astronomii Alexander Friedmann și Georges Lemaître au demonstrat, prin anii 1920, că ecuațiile
lui Einstein conduc la ideea unui Univers aflat în plină expansiune. Încercând să obțină modelul
unui Univers staționar, Einstein introdusese, în cadrul celebrelor sale ecuații de câmp, o
constantă cosmologică. Ulterior, observațiile lui Edwin Hubble au dovedit contrariul. Einstein
recunoaște că a săvârșit o mare eroare și acceptă modelul cosmologic al Universului în
expansiune, pe care tot el îl preconizase.[28]
Ulterior, pe la jumătatea secolului al XX-lea, se va admite teoria Big Bang ca explicație a
formării Universului.
Teoria unitară a câmpului
Totuși teoria relativității nu este acea teorie fizică universală la care visa autorul ei. Einstein a
încercat să creeze o teorie fizică capabilă să lege toate câmpurile fizice care există în realitate
(gravitațional, electromagnetic ș.a.) și să furnizeze o explicație cât mai completă și detaliată a
imaginii fizice a lumii. El n-a reușit însă să creeze o astfel de teorie.
Ipoteza fotonică
Efectul fotoelectric constituie unul din domeniile tratate în 1905. Pentru a explica acest fenomen,
care infirma caracterul ondulatoriu al luminii,[29] Einstein explică mecanismul emisiei de
electroni utilizând ideile recente ale lui Max Planck, folosind termenul de "cuantă" (pachet de
energie). Pentru această lucrare, Einstein va primi Premiul Nobel pentru Fizică. Asta înseamnă
că Einstein a primit premiul Nobel nu pentru teoria relativității, ci în calitate de părinte
al mecanicii cuantice.
Einstein emite o ipoteză revoluționară asupra naturii luminii, afirmând că, în anumite
circumstanțe determinate, radiația electromagnetică are o natură corpusculară (materială),
sugerând că energia transportată de fiecare particulă a razei luminoase, pentru care a introdus
denumirea de foton, ar fi proporțională cu frecvența acelei radiații. De fapt, primul care a
demonstrat teoretic că radiația electromagnetică este emisă în cantități precis determinate
(cuante) a fost Max Planck care, în anul 1900, a descris matematic așa-numita radiație a corpului
negru.
Această ipoteză contrazicea o tradiție de un secol (este vorba de teoria electromagnetică a lui
Maxwell), care consideră emiterea energiei luminoase ca pe un proces continuu. Aproape nimeni
nu a acceptat teoria lui Einstein. Fizicianul american Robert Andrews Millikan, care a confirmat
experimental teoria un deceniu mai târziu, a fost el însuși descumpănit de rezultat.
Einstein, a cărui principala preocupare era să înțeleagă natura radiației electromagnetice, a
urgentat ulterior dezvoltarea unei teorii care să reflecte dualismul particulă - undă al luminii.
Mișcarea browniană
Într-unul din articolele publicate în 1905, cu titlul "Mișcarea Browniană"a făcut predicții
semnificative asupra teoriei emise de botanistul englez Robert Brown privind mișcarea aleatoare
a particulelor suspendate într-un fluid. Aceste previziuni au fost confirmate experimental.