Șerban Alexandru

Cl. a- XIII-a A seral

Mesterul Manole
Lucian Blaga

ACTUL ÎNTÂI

Scena reprezintă „Cămara de lucru a lui Manole. Multe, foarte multe lumânări aprinse – pe
masă, pe blidar, în fereastră. Pe masă e un chip mic de lemn al viitoarei biserici.”.

Scena I
În urma solicitărilor lui Manole de a fi ajutat împotriva surpării repetate a bisericii pe
care o construieşte, starostele Bogumil îl sfătuieşte să se bazeze pe credinţă şi nu pe calcule,
pentru că „Numai în iad se socoteşte. Acolo, în împărăţia virtuţilor întoarse, toate sunt după
măsură: şi coarnele dracilor, şi cozile galbene. Acolo, numărul stăpâneşte în întocmiri, în
sinoade, în bolţi şi în clădiri...”. Drept explicaţie pentru dărâmarea necontenită a zidurilor,
stareţul indică forţe subterane, ce ţin „de întâia beznă” a lumii şi „ies când vor de sub legile
vremii.”.
Găman, un bătrân uriaş, de pripas, care doarme pe jos în cameră, vorbeşte în somn,
spunând că vede „Puteri nebotezate şi fără de nume, prin tărie berbeci de cetate, la faţă fără
măsură, prin poreclă ruşine şi scârbă.”.
Acelaşi Bogumil îl sfătuieşte pe Manole să împlinească „jertfa cea mare”, sacrificarea
unei fiinţe omeneşti, căci „Sufletul iese din trupul hărăzit viermilor albi şi păroşi şi intră
învingător în trupul bisericii, hărăzit veşniciei. Pentru suflet e un câştig.”. Întrebat de Manole cui
poate să aparţină dorinţa de a se face o asemenea jertfă, din moment ce „Din lumină, Dumnezeu
nu poate s‑o ceară, fiind jertfă de sânge; din adâncimi, puterile necurate nu pot s‑o ceară, fiindcă
jertfa e împotriva lor.”, stareţul răspunde: „Şi dacă întru veşnicie Dumnezeu şi crâncenul Satanail
sunt fraţi? Şi dacă îşi schimbă obrăzarele înşelătoare, că nu ştii când e unul şi când e celălalt?
Poate că unul slujeşte celuilalt.”.
Șerban Alexandru
Cl. a- XIII-a A seral

Scena II
Manole a rămas cu Găman, care, trezit, se oferă să se sacrifice pentru ridicarea bisericii:
„Meştere, să nu mai tâlcuim. Manole, sunt mai bătrân decât... Manole, de sfârşit nu sunt departe.
Meştere, biserica ta, mă vreau clădit în ea eu!”.
Scena III
Intră Mira, soţia lui Manole, şi găsindu‑l iarăşi pe meşter zbuciumat, constată că jumătate din
viaţa lui este ea, şi cealaltă biserica ce nu poate să se înalţe, adăugând apoi: „Nu mă supăr de loc
că mă pui în cumpănă cu minunea asta înfricoşată de puteri.”. Pe Bogumil, ale cărui sfaturi
adresate soţului ei le cunoaşte, îl socoteşte „un călugăr fără Hristos. [...] Dacă ar fi om, nu şi‑ar fi
întors faţa de la femeie.E dracul‑pustnic.”. Referitor la surparea necontenită a bisericii, ea indică
drept cauză lipsa de seninătate la cei care o construiesc: „Cum ar putea să stea, dacă nimenea nu
lucrează râzând la ea?”.

ACTUL AL DOILEA
Scena reprezintă „Ruinele bisericii veşnic reîncepute. În fund: munţi şi păduri.” Este „Dimineaţă,
dar încă întuneric.”.
Scena I
Meşterii îşi manifestă starea de incertitudine legată de situaţia în care se află, situaţie
atribuită Necuratului: „De şapte ani [spune unul dintre ei] umblă Anticrist prin ţară. Mai ştii,
poate de aceea nu stă nici lăcaşul acesta. Nişte ciobani l‑ar fi văzut la o stână părăsită. Anticrist
îşi mulgea caprele cu ugerii plini de venin. Alţii l‑ar fi văzut într‑o mânăstire, unde face pe
sfântul şi‑şi ţine maţele într‑un pahar.”
Scena II
Soseşte solul trimis de domnitor şi anunţă că lui Manole şi meşterilor săi li se acordă
dreptul de a mai face doar o singură încercare, vodă pierzându‑şi răbdarea în urma celor şapte ani
de încercări zadarnice, de cheltuieli fără rezultat. Iar Manole face un ultim legământ: „Răbdarea
lui Vodă o mai cer pentru trei zile. Pe urmă, sau biserica rămâne dreaptă, sau sângele nostru se
va slei.”.
Șerban Alexandru
Cl. a- XIII-a A seral

Scena III
Manole afirmă condiţia de instrumente ale puterii divine, pentru sine şi meşterii săi („fără
putinţa de a ne împotrivi, un destin se împlineşte în noi”), dar meşterii resping continuarea
lucrării: „răbdarea nu mai are din ce să se hrănească. Nu ne putem jertfi toţi pentru mărirea
îndoielnică a unuia singur.”, spune al şaselea dintre ei. De asemenea meşterii cer să fie dezlegaţi
de fascinaţia ce o resimt faţă de ideea ridicării lăcaşului sfânt, prin glasul celui de‑al nouălea,
care îi reproşează lui Manole că i‑a „ispitit cu ştiinţă ascunsă şi vrăjitoreşte” pentru a participa la
ridicarea construcţiei. Iar al optulea meşter adaugă: „Suntem bolnavi de ea. O simţim în văzduh
ca o mătase. Nu e nicăieri, şi totuşi dorul de ea e în noi ca un dor de casă.”.
Considerând că nu există nici o altă soluţie, Manole cere meşterilor să fie de acord cu a
sacrifica „o soţie care încă n‑a născut, soră sau fiică” a celor care lucrează la ridicarea bisericii.
Şi adăugând drept argument constatarea sa, făcută deja mai înainte, cum că ei nu sunt decât
simple instrumente ale unei voinţe superioare celei omeneşti.
Când toţi cad de acord ca „Aceea să fie care întâi va veni – bărbat să‑şi vadă, frate să‑şi
vadă, tată să‑şi vadă.”, după cuvintele primului meşter, şi rostesc cuvântul „Amin!”, de sus se
lasă printre ei umbra viitoarei biserici, fără ca nimic să se interpună între ei şi soare.

ACTUL AL TREILEA
Scena reprezintă „Aceleaşi ruini. Dar un zid ridicat în temelie: locul pentru jertfă. Dimineaţă.”.
Iar „Zidarii sunt în aşteptarea celei dintâi care va veni.”
Scena I
Cel de‑al şaselea meşter strecoară între zidari îndoiala cu privire la respectarea înţelegerii
de către Manole, afirmând că acesta „stă la pândă să facă pentru soţia lui drumul întors.”. Şi
continuă, adresându‑se tovarăşilor săi: „Toată noaptea v‑am pândit. Pe tine, frate, te‑am auzit
rugându‑te: «Doamne, soţiei plecate scoate‑i în cale şerpii pădurii, să se sperie de târâtoarele
galbene şi să se întoarcă acasă». Pe tine te‑am auzit zicând: «Doamne, umflă cu înspumegare
pârâul, să se facă Argeş mare, să nu poată sora mea să treacă».” etc.
Șerban Alexandru
Cl. a- XIII-a A seral

Scena II
Pornind de la răspunsul eroului („Nu voi tăgădui că jurământul l‑am cumpănit îndelung,
mult înainte de a vi‑l cere.”) dat la o întrebare a celui de‑al şaselea meşter („Manole, de când te
munceşte gândul jertfei?”), tovarăşii eroului trag concluzia încălcării jurământului prin
avertizarea din timp a Mirei, care „ştie că nu trebuie să vină.”.

Scena III
Soseşte Mira şi curmă îndoielile. Femeia, bănuind că se pune la cale o jertfă umană, îşi
ceartă soţul – „Vrei să schimbi pravili scrise cu fulger – ca să izbuteşti în meşteşug?” – şi pe toţi
zidarii la un loc: „Aşa răi cum sunteţi, aţi fi fost poate în stare să ispitiţi între voi vreo băciţă
trecătoare, şi în loc s‑o iubiţi, s‑o închideţi sub piatră şi var?”. Sacrificiul intenţionat, susţine ea,
este un act păgân ce contravine vremii când „până şi copacii şi dobitoacele sunt creştine”.
Manole o determină pe Mira să accepte să fie zidită de vie, pentru ca zidurile să nu se mai
dărâme, spunându‑i că participă la un joc: „îţi aminteşti, Mira, o dimineaţă ca asta era. Când
ne‑am întâlnit cu stângăcie întâi, am fost aproape numai copii şi‑am început în neştire să ne
jucăm de‑a viaţa. Acum tot aşa ne vom juca, de‑a moartea. Atunci te‑am culcat în iarbă, acum te
voi culca în zid. Va trebui tot timpul să zâmbeşti şi chiar, de va fi rece zidul, să te sileşti să
glumeşti. Să pară în adevăr că moartea e un joc.”. Soţia lui primeşte, neînţelegând că este un
sacrificiu real.

ACTUL AL PATRULEA
Scena înfăţişează „Zidurile ridicate, cu un început de schele într‑o parte.” şi „Pe locul
unde în zid Mira e de tot acoperită, cade un mănunchi de raze.”.

Scena I
Se lucrează intens pentru ridicarea mănăstirii, şi meşterii se îndeamnă unii pe alţii –
„Zvârliţi tencuială pe coapse şi os, să‑nchidem viaţa în zidul de jos.” (al şaptelea); „Ucideţi
nădejde de casă şi vatră. Clădiţi‑mi lăcaş din lumină şi piatră.” (primul); „Isteţi fiţi ca şerpii şi
blânzi ca porumbul.” (al cincilea); „Lucraţi, băieţi, lucraţi, zidari, vaierul să înceteze din zid!!”
(Manole). Iar soţul celei sacrificate simte că îl „Doare lumina, sunetul doare, lumea doare.”.
Șerban Alexandru
Cl. a- XIII-a A seral

Scena II
Vestea sacrificării pentru înălţarea biserica a cuprins întreaga ţară, sosesc din ce în ce mai
multe femei spre a vedea ce se întâmplă, dar, constată întâiul meşter „Când sunt aici, privind
zidurile, uită pentru ce au venit. Unele stau o zi, altele un ceas, altele numai vin şi se întorc.
Toate deopotrivă cască ochii mari şi se miră şi nu întreabă nimic. Pe urmă pleacă, şi tot drumul
până acasă surâd numai în amară şi dulce tăcere.”.

Scena III
Sunt trimişi cărăuşi pentru a aduce materiale trebuitoare la finisarea bisericii, la facerea
catapetesmei, stranelor, la zugrăvirea ei.

Scena IV
Manole afirmă că nu şi‑a dat seama de ce s‑a întâmplat în timp ce Mira era zidită, şi cere
informaţii de la ceilalţi zidari; unul dintre ei îi spune că soţia sa zâmbise aproape tot timpul
sacrificării ei, doar „târziu, înainte de a pune peste ea cea din urmă cărămidă”, remarcând ea că
„zidul o strânge cum numai tu o strângeai.”.
Cuprins de o frenezie a disperării, Manole îşi îndeamnă meşterii: „Zoriţi, fără sete, fără
foame. Pentru chinul meu, destul de repede nimic nu este. Ridicaţi, măsuraţi, amestecaţi şi
zdrobiţi. Zidurile să crească, frunţile să izvorască şiroaie. Fără încetare, zi şi noapte!”.
Apoi încearcă să afle cine a zidit‑o de fapt pe Mira; al şaselea meşter îi spune că el a fost
ziditorul, „Altfel pieptul femeiesc nu şi‑ar fi îndurat fără împotrivire sfârşirea.”.

ACTUL AL CINCILEA
Scena înfăţişează „Un colţ al bisericii isprăvite” ce „intră pieziş pe scenă.”. Dar şi „nişte
rămăşiţe de schele.”.
Scena I
Al treilea meşter găseşte o justificare sacrificiului („cu toată suferinţa, o mulţumire poate
avea şi Manole. Biserica e atât de frumoasă – Maica Precistă dacă ar fi să nască a doua oară pe
Isus, ar trebui să‑l nască nu în iesle, ci în lăcaşul acesta.”) dar Manole mereu „în jurul bisericii
aiurind ocoleşte.”.
Șerban Alexandru
Cl. a- XIII-a A seral

Scena II
După o călătorie pe la mănăstiri, unde s‑a rugat pentru reuşita construcţiei, Găman îl
informează pe Manole despre învinuirea ce i se aduce pentru sacrificiul făptuit, despre
considerarea acestuia ca simplu omor, de către sfatul boierilor. „Vreau în socoteala mea [afirmă
în răspunsul său Manole] să se pună sugrumarea vieţii, dar lăcaşul nu. Acesta Dumnezeu singur
şi l‑a ridicat, printr‑o minune, pe care doar El o înţelege. Eu am fost doar o vremelnică unealtă, o
scândură în schelele pe care le dărâmi când clădirea e gata, şi folosul vremelnic nu le mai cere.”.

Scena III
Domnitorul, sosit să vadă biserica, o consideră drept „cea mai frumoasă în toată credinţa
răsăritului, adică în singura dreaptă – credinţă.”, iar jertfa făcută de meşter ca justificată în faţa
lui Dumnezeu. Împotriva lui Manole cârtesc însă boierii („A învins stihiile cu omor, şi fapta lui
strigă la cer!”) şi călugării („S‑a prorocit că va veni cu înfăţişare mare şi cu semne strălucite, dar
înăuntru va fi pildă de stricăciune. Iată, acesta e întâiul lăcaş al lui Anticrist!”), prin vocile unora
dintre ei. În timp ce boierii şi călugării cer „Moarte clăditorului!”, Manole apare pe acoperişul
bisericii, de unde se aruncă în gol.