Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea ‘’Alexandru Ioan Cuza’’

Facultatea de Drept

Bipolaritatea și perioada post - Război Rece

Obiect de studiu : Teoria Relațiilor Internaționale

Profesor coordonator : Lect. Dr. C. Turliuc Realizat de : Luța Nicolae

1
Introducere

Pentru o înțelegere aprofundată a structurii relațiilor internaționale, se utilizează termeni cu


scopul de a distinge corect distribuția puterii și a influenței pe plan global, printre aceștia
numărându-se și conceptual de ‘’polaritate’’ .

Polaritatea în termenii științifici se referă la proprietatea unui organism de a forma două


puncte de creștere cu proprietăți diferite și care prezintă cel mai mare grad de opoziție posibilă,
dar totodată se condiționează. Termenul uzitat in literatura de specialitate desemnează structura
relațiilor dintre principalii actori din sistem care asigură menținerea unui statut in ceea ce privește
ordinea mondială.

Astfel conceptul de bipolaritate se leaga inevitabil de accepțiunile puterii. Cea mai recentă
situație de ordine bipolară care poate servi ca exemplu este perioada Războiului Rece. Cei doi poli,
adică cele două mari superputeri S.U.A și U.R.S.S iși disputau poziția de arbitru al sistemului
international, atât din punct de vedere ideologic, dar și militar și economic, principala antiteză fiind
cea dintre sistemul capitalist american si economia centralizată a U.R.S.S. Contrar așteptărilor și
a pericolului declanșării unui conflict armat, această situație de rivalitate a asigurat stabilitatea
sistemului. Pentru aceasta, fiecare dintre ele își creează o coaliție de ”state satelit ”și implicit
comunități de securitate, precum O.T.A.N ( Statele Unite și aliații săi ) sau Pactul de la Varșovia
și C.A.E.R ( eforturile Uniunii Sovietice pentru a crea un bloc politico-militar-economic rigid ). ”
În sfărșit, sistemul bipolar al Războiului Rece a asigurat ceea ce s-ar putea numi legitimitate
structurală. Relativul echilibru dintre cele două supraputeri însemna că puterea Americii deși vastă,
se afla totuși sub un control”1

Trecerea de la sistemul bipolar, la ceea ce numim astăzi sistem unipolar, având ca


principala forță globala Statele Unite ale Americii se datorează în principal dezintegrării Uniunii
Sovietice. Ordinea mondială unipolară este asigurată de o singură superputere, acest sistem poate
fi rezumat astfel: ”există o singură superputere, nici o putere majoră semnificativă și multe puteri

1
Robert Kagan ” Despre paradis și putere”
2
minore”ea fiind ”unica superputere care poate soluționa eficient problemele internaționale de una
singură și nici o combinație de alte state nu are puterea necesară pentru a preveni să procedeze
astfel”1

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

Pentru a înțelege mai bine situația de bipolaritate in sistemul internațional, desfașurarea și


consecințele ei asupra ordinii mondiale post-Război Rece, ea trebuie analizată de la începuturile
manifestării rivalității S.U.A și U.R.S.S după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
Războiul Rece constituie cea mai elocventă reprezentare a intereselor contradictorii a SUA si
URSS, deși exista un conflict nedeclarat între cele două mari puteri încă din perioada de dinainte
de Războiul Mondial. În urma înfrăngerii Germaniei naziste de către acești ”actori antagonici”
Europa era devastată din punct de vedere economic, și devenise clar că singurele state care puteau
fi denumite mari puteri pe plan global erau SUA si URSS. Tensiunea dintre cele două puteri s-a
amplificat odată cu momentul în care URSS începuse sa-și manifeste ambițiile asupra țărilor din
Europa de est. În cele din urmă Uniunea Sovietică a reușit, prin plasarea de guverne de factură
comunistă în țări precum Polonia, Romănia, Ungaria, Iugoslavia, și Albania, să suprime orice
opoziție și să creeze o adevărată ”cortină de fier” așa cum denumea W. Churchill izolarea țărilor
europene aflate in blocul comunist.

În fața acestei provocări SUA a inițiat ”doctrina Truman” numită după președintele Statelor
Unite din acea perioadă, cel care a elaborat acest plan de ajutorare a statelor est-europene, pentru
a prevenii expansiunea sferei de influență a URSS și în țări precum Grecia și Turcia. A urmat apoi
planul Marshall (1948-1952) a cărui scop a fost de a restaura echilibrul de putere in Europa prin
reconstruirea sistemelor economice și limitarea șanselor comuniștilor de a se impune și în alte
state. Deși ajutorul americanilor a dus la învingerea alianței comunisto-socialistă în Grecia, blocul
sovietic a cunoscut o consolidare intensă, datorită loviturii de stat din Cehoslovacia din 1948, prin
care Partidul comunist cehoslovac a preluat cu ajutorul sovieticilor controlul deplin asupra
guvernului. De asemenea înfrăngerea naționalistului Chiang Kai-shek sprijinit de Statele Unite,
de către trupele lui Mao Zedong a însemnat o alianța vitală pentru Uniunea Sovietica cu nou
formata Republică Populară Chineză.

1
Samuel P. Huntington ”Ciocnirea civilizațiilor” 1999
3
În 1948, la 24 iunie, Stalin inițiază blocada Berlinului una dintre primele crize majore ale
Războiului Rece, împiedicând sosirea în Berlinul de Vest a alimentelor, materiilor prime și
materiale, iar state precum SUA, Franța, și Marea Britanie au început aprovizionarea Berlinului
de Vest, prin ceea ce s-a numit ”podul aerian” Un alt moment crucial al confruntării dintre SUA
și URSS l-a constituit războiului din Coreea, fiind cel mai devastator conflict al perioadei.
Războiul Coreei a fost un conflict militar între Republica Coreea (Coreea de sud) și Republica
Populară Democrată Coreeană (respectiv Coreea de Nord). Coreea de Sud a avut drept aliați
Națiunile Unite, iar Coreea de Nord a fost sprijinită de Republica Populară Chineză cu ajutor
militar din partea Uniunii Sovietice. Poziția antagonică a celor doua superputeri s-a manifestat prin
gestionarea lor a conflictului coreean.

O altă criză a Războiului Rece în care balanța de putere est-vest a fost pe punctul de a se
ruina, și care a pus omenirea în fața unei potențiale catastrofe nucleare, a fost criza rachetelor din
Cuba. În anul 1959 Fidel Castro a preluat puterea printr-o lovitură de stat, iar după unele dispute
cu SUA s-a aliat blocului comunist-sovietic. Kennedy vedea regimul lui Castro ca un inconvenient
dar și o amenințare datorită extinderii influenței sovietice atât de aproape de coasta Americii. După
o tentativă eșuată de asasinare a lui Castro, și invazia nereușită din Golful Porcilor administrația
Kennedy concepe ”proiectul cubanez” a cărui desfășurare implica intervenție armată americană si
o altă încercare de asasinare a lui Fidel Castro. În februarie 1962 Hrușciov a aflat de planurile SUA
în privința Cubei și a ordonat instalarea de rachete nucleare sovietice pe teritoriul acestei țări. Ca
răspuns Kennedy a inițiat o blocadă navală în jurul Cubei pentru a stopa transportul rachetelor ce
erau deja prea aproape, și a dat un ultimatum lui Hrușciov. În schimbul angajamentului Statelor
Unite de a nu mai invada Cuba, Uniunea Sovietică își retrage rachetele.

Acest eveniment a fost îndelung analizat și s-au adus critici ambelor părți implicate.
Vorbind din perspectiva convingerii europeane a acelei perioade se poate spune că ”abordarea
americană a Războiului Rece era prea confrontațională prea militaristă și prea periculoasă” 1. În
unele cazuri această criză a fost interpetată din punctul de vedere al influenței ei asupra politicilor
statelor: ”impactul atât de mare al dezvoltării tehnice a armelor și armamentelor nucleare a ajuns
aproape a dicta politicile, în loc ca politicile să decidă tipul și alegerea armelor”2 .

1
Robert Kagan ”Despre paradis și putere” 2005
2
John Herz ”International politics in the Atomic Age” New York 1968
4
În 1968 în Cehoslovacia a avut loc o mișcare de liberalizare politică, a presei, a circulației
luăndu-se in calcul și existența unui guvern multipartit, a limitării acțiunilor poliției secrete, această
perioadă a fost cunoscută ca ”Primăvara de la Praga”. În urma acestor reforme Uniunea Sovietică
împreună cu mulți dintre aliații Pactului de la Varșovia, a invadat Cehoslovacia. Pentru acest fapt
URSS-ul și-a atras multe critici, atăt din partea partidelor comuniste din vestul Europei, dar și din
partea unor țări aflate sub sfera ei de influență, precum Romănia, Iugoslavia, chiar și din partea
Chinei. Ca justificare a acțiunilor sale, Brejnev a lansat o doctrină ce ii poartă numele, conform
căreia și-a asumat dreptul de a încalca suveranitatea oricărui stat care incearcă sa înlocuiască
marxism-leninismul cu capitalismul, argumentând astfel: „Când forțele care sunt ostile
socialismului încearcă să transforme dezvoltarea unor țări socialiste spre capitalism, acest lucru
devine nu numai o problemă a țării în cauză, ci o problemă comună a tuturor țărilor socialiste.”

Acest conflict însă nu a fost singura încercare a Uniunii Sovietice sub conducerea lui
Brejnev de a menține un oarecare control și echilibru de putere în raport cu Statele Unite, de
asemenea și arsenalul nuclear al URSS îi conferea o poziție de egalitatate în raport cu cel al SUA.
Mai mult decât atât în 1979 atunci când trupele sovietice intervin în Afganistan în lupta dintre
talibani și mujahedini cu scopul de a asigura instalarea unui guvern comunist s-a ajuns la un
conflict asemănător celui din Vietnam. Așa cum Statele Unite s-au angajat într-un conflict
costisitor și umilitor fără a reușii să invingă trupele de guerilă din Vietnamul de sud, susținute de
nordul comunist, așa si Uniunea Sovietică si-a atras oprobiul public pentru intervenția din
Afganistan. Se poate spune că in acea perioadă distribuția puterii internaționale părea echitabilă,
dar economia centralizată a URSS nu a putut face față economiei de piață americane, cu atât mai
mult cu cât purta povara cursei înarmărilor, economia sovietică fiind descrisă ca economie de
război.

Devenit în 1985 Secretar General al URSS, Mihail Gorbaciov a înțeles faptul că economia
țării sale se afla în declin, cât și legăturile care se stabileau intre reformele interne si detensionarea
relatiilor internationale. În iunie 1987, Gorbaciov a anunțat un program de reformă sau
restructurare economică numită „perestroika” care însemna relaxarea sistemul cotelor de
producție, existenței proprietății private a întreprinderilor și deschiderea căilor pentru investițiile
străine, dar în special redirecționarea resurselor din sectorul militar spre cel civil. A doua reformă
a lui Gorbaciov a fost ”glasnost” care oferea libertate presei și transparență instituțiilor statului,
intensificând relațiile cetățenilor sovietici cu lumea occidentală și contribuind la procesul de
5
destindere dintre Statele Unite și URSS. Această destindere s-a manifestat sub forma unei
înțelegeri dintre Reagan si Gorbaciov, care după întălnirea din 11 octombrie 1987 de la Reykjavik,
Islanda au fost de acord să limiteze pe cât posibil numărul de rachete și arsenalul nuclear. Însă cea
mai importantă decizie a lui Gorbaciov rămane aceea de a abroga doctrina Brejnev, în cursul anului
1988 ceea ce a condus la tranziția pașnică a multor state comuniste de la regimuri de factură
comunistă la regimuri democratice multipartide, principala excepție fiind România. La mijlocul
anului 1989 s-a prăbușit și ultimul simbol al comunismului, zidul Belinului. Dar ”prăbușirea
Uniunii Sovietice nu a însemnat sfărșitul provocării”1.

Din perspectivă istorică, sfărsitul Războiului Rece s-a datorat în principal economiei în
declin a Uniunii Sovietice, deși Statele Unite au avut de pierdut de asemenea, costurile necesare
cursei înarmărilor având consecințe asupra economiei și societății, precum șomajul și creșterea
infracționalității. Dar incheierea acestui conflict a impulsionat mulți cercetători să afirme ipoteze
optimiste referitoare la noua structură a sistemului internațional. Se poate spune că odată cu
sfărșirea Războiului Rece ”asistăm la sfărșitul istoriei ca atare: aceasta reprezintă punctul final în
evoluția ideologică a lumii și presupune universalizarea democrației liberale de sorginte
occidentală ca formă finală de guvernare umana”2. În întămpinarea acestor scenarii optimiste alți
cercetători sunt de parere că înlăturarea bipolarității aduce cu sine alte probleme, chiar mai grave
decât existența unei tensiuni permanente între două mari puteri, și anume un sistem internațional
anarhic dominat de conflicte regionale, și rivalități istorice etnice și religioase, ”harta viitoare,
harta finală, va fi o reprezentare etern schimbătoare a haosului”3

Un alt scenariu, cel elaborat de Huntington, se referă la ordinea unipolară în cadrul căreia
”soluționarea principalelor probleme internaționale necesită acțiunea unei singure superputeri, însă
întotdeauna în combinație cu alte state majore: singura superputere poate bloca acțiunile coaliției
de puteri majore pe chestiuni importante la nivel internațional”4. În cazul sistemului postbipolar se
distinge clar întâietatea Statelor Unite în economie, diplomație, tehnologie dar și in domeniul
militar. Acest sistem este considerat unul fragil datorită tendinței de multipolarism al celorlalate
mari puteri, căci așa cum afirma R. Giplin statele hegemonice sunt sortite eșecului deoarece

1
Martin Griffiths ”Relații internaționale” București 2003
2
Francis Fukuyama ”Sfărșitul istoriei” 1989
3
Robert Kaplan ”Anarhia care va venii spulberând visele ulterioare războiului” 2002
4
Samuel P. Huntington ”Ciocnirea civilizațiilor” 1999
6
costurile supraviețuirii lor cresc mai repede decât resursele necesare menținerii lor, lucru care pare
a se fi adeverit in cazul fostei Uniuni Sovietice. Deși există o preferință evidentă a Statelor Unite
pentru o ordine unipolară există riscul ca nici una dintre principalele puteri în sistemul internațional
să nu fie satisfăcută cu menținere unei ordini unipolare.

Deși odata cu încheierea Războiului Rece a dispărut si tensiunea permanentă a unui conflict
de proporții dintre cei doi poli, noua structură internațională are propriile ei neajunsuri, o tendință
ușor de observat fiind așa zisa ”privatizare a violenței internaționale”1, războaiele civile ale anilor
90 fiind o manifestare privată și nu colectivă . Pe fondul destrămării comunismului s-au iscat
numeroase crize, prima fiind războiul din fosta Iugoslavie care consta intr-o serie de conflicte ce
s-au desfăsurat in două etape succesive între anii 1991 si 2001. În vara anului 1991 Slovenia si
Croatia se desprind din fosta republică socialistă și își proclama independența. Violențele au
inceput in noiembrie 1991 când, iritați de proclamarea independenței Croatiei, sârbii au atacat
orașul Vukovar unde a avut loc primul moment dintr-o serie de violente care aveau să urmeze. În
martie 1992, un apropiat al președintelui Slobodan Milosevici, generalul Ratko Mladicic, a ordonat
bombardarea orasului Sarajevo. ONU trimite forțe pentru menținerea păcii.

Însă conflictul care a marcat apogeul crizei si dramei popoarelor din fosta Iugoslavie a
fost cel din Kosovo. Acesta a fost poate si cel mai complex deoarece s-au regasit aici factorii de la
intoleranță religioasa și etnică la profunde contradicții identitare. Începând din 24 martie și până
în 10 iunie 1999 statele membre ale NATO fac presiuni asupra Republicii Federale a Iugoslaviei
pentru a o determina să se conformeze cererilor lor pentru rezolvarea crizei din Provincia Kosovo.

După destrămarea URSS au apărut confruntări sângeroase și în regiunea Asiei Centrale


și transcaucaziană, dar aici conflictul persista cu mult timp înainte ca Moscova să se decidă a
acorda independența statelor care o populează, fiind amplificat de neputința Uniunii Sovietice de
a rezolva conflictul, și mai apoi de hotărârea luată de Federația Rusă de a nu se implica în acest
conflict. Două foste republici sovietice care au trecut prin această experiență, au fost Armenia si
Azerbaijanul. Totul a început în primavara anului 1993 când etnicii armeni din provincia Nagorno-
Karabah au declansat o amplă ofensivă reușind să ia in stăpânire aproape 10% din teritoriul azer.
În mai 1994 se ajunge la o încetare a focului prin semnarea asa-zisului Protocol de la Bishkek, dar

1
”Manual de relații internaționale” Andrei Miroiu, Radu Ungureanu
7
acest lucru nu a dus la o rezolvare a conflictului care, precum altele din zonă a rămas doar
“inghetat”.

Un alt moment de instabilitate în Asia Centrala a fost cel din Abkhazia, o regiune ce se
întinde de la țărmurile Mării Negre până în muntii Caucaz și era cunoscuta, in Occident, pe timpul
URSS, sub numele de “Soviet Riviera” pentru plajele sale, climatul și frumusețea peisajelor
montane. Dupa ce Georgia își proclamă independența, 1991, in Abkhazia ia naștere o mișcare ce
se va transforma într-un sângeros război (1992-1993). Dupa mai multe ciocniri, in septembrie
1993, trupele georgiene au suferit o umilitoare infringere in fata “unei curioase coalitii formate din
abkhazi, nord caucazieni (in special ceceni), si trupe neregulate rusesti”1

Numitorul comun al celor două conflicte îl constituie factorul istoric. Georgienii


considera că abkhazii s-au asezat pe teritoriile pe care se gasesc astazi venind, din nordul
Caucaziului, pe timpul stapinirii otomane. Abkhazii, la rindul lor, consideră că au ca suport al
independenței “douasprezece secole de istorie”. Cel care a creat o uniune georgiano-abkhază în
anul 1921 pe care apoi a inclus-o în Federația Republicilor Transcaucaziene, a fost Stalin. De
asemenea pentru a putea controla aceste popoare Stalin a încurajat un proces de “georgenizare” a
abkhazilor în perioada 1937-1953. Acest proces a rămas în conștiința populatiei abkhaze ca factor
de alimentare a crizei interetnice ce a contribuit la purificările etnice care s-au produs de o parte și
de alta. Georgia estimează că mai mult de 250 000 de georgieni au fost expulzați din Abkhazia
considerând liderii de la Sokhoumi “unelte” ale Moscovei. Pe de altă parte separatiștii îi acuză pe
georgieni de comiterea unor atrocități în timpul campaniei de “restabilire a ordinii”.

Un alt conflict al perioadei post Război Rece a fost cel din Tadjikistan care la doar câteva
luni după ce și-a obtinut independenta, in septembrie 1991, a fost și el supus unui război civil pe
fondul disputei între fundamentaliștii islamici și adeptii organizarii statului pe baze “seculare”2.
Astfel țara a fost divizată in doua părți, fundamentaliștii islamici United Tajik
Oposition contestând legitimitatea guvernului de la Dusanbe. În ciuda mai multor confruntări nici
una dintre tabere n-a reușit să se impună, iar în anul 1994 ambele acceptă să se aseze la masa
negocirilor. Rezultatul acestor negocieri care au durat trei ani a fost Acordul National care s-a

1
Edward W. Walker, ”No Peace, No War in the Caucasus”
2
www.c-r.org/accord-article/inter-tajik-dialogue-civil-war-towards-civil-society
8
semnat, la Moscova, la 27 iunie 1997. Prin acest acord părțile și-au împărțit procente în ceea ce
privește conducerea țării la nivel central si local.

Cel mai violent conflict al perioadei post-război rece se desfăsoară pe teritoriul rusesc,
în Cecenia. Amploarea acestui conflict se datorează în special fanaticilor islamici care au marcat
cel de-al doilea razboi din Cecenia cu atacurile lor teroriste infioratoare asupra Rusiei și care se
includ pe sine înșiși în aceeași categorie din care fac parte sinucigasii cu bombe palestinieni și Al
Qaida. De asemenea, există și foarte multe rapoarte efectuate de ONG-urile consacrate, care arată
atrocitățile comise de forțele ruse în Cecenia și pe care opinia publică internațională nu trebuie să
le ignore. Datorită faptului că unii lideri din Cecenia, și probabil cei mai importanți dintre ei, nu
mai insistă asupra independenței absolute există speranțe pentru soluționarea conflictului. Un
exemplu îl constituie o propunere făcută recent de Ruslan Hasbulatov, și anume aceea de a acorda
Ceceniei un statut special, garantat la nivel internațional prin care regiunea să fie demilitarizata,
iar frontierele sale externe patrulate de către grănicerii ruși și ceceni, în comun. Cecenia fiind în
acest caz o parte din „spațiul legislativ” rusesc, dar nu regiune rusească. ”Problema critică
pentru Rusia și Cecenia este de a închide acest dosar tragic, dat fiind că există
soluții constitutionale pentru o qvasi-independență cecenă, iar comunitatea internațională ar putea
la o anumită etapă să ajute în procesul de implementare.”

De asemenea și continentul african a fost zguduit de numeroase conflicte, mai exact din
1989, mai mult de 60 de conflicte au avut loc. Țări precum: Sudan, Ethiopia, Uganda,
Mozambique, Angola, Liberia, Sierra Leone, Burundi, Rwanda, Republica Democratica Congo și
Congo-Brazzaville au fost scena unor singeroase conflicte. Se estimează că in anul 2000
aproximativ 20% din totalul populației continentului african aparținând a 14 țari erau in stare de
conflict sau razboi. Dintre acestea cel mai complicat și a fost cel din Etiopia, în care după
prăbușirea URSS, Dictatorul Lt. col. Mengistu Haile Mariam nu mai avea sprijin pentru regimul
său, care functiona neintrerupt din 1977, si a fugit sub presiunea maselor nemultumite.1 Guvernul
preluat de Frontul Democratic Revolutionar al Poporului Etiopian in primavara anului 1991 nu
este apreciat de majoritate, iar o gherilă organizată in Eritreea nu recunoaste noul guvern. Din

1
Eritrea. Birth of a Nation - http://www.dehai.org/conflict/home.htm?history.htm
9
această cauză se decide desfășurarea unui plebiscit in Eritreea în urma căruia s-a declarat
independenta politica a provinciei.

Cel mai important moment conflictual al erei post Război Rece l-a constitut războiul din
Irak care a avut loc în perioda august 1990 – martie 1991, și a avut ca oponenti, pe de o parte o
coalitie multinațională, SUA și Marea Britanie ca actori principali și de cealalta parte un important
stat arab – Irakul. Motivul declanșării conflictului l-a constituit invadarea de către Irak a unui mic
stat vecin, Kuweitul, deoarece el dispunea nu numai de importante rezerve de petrol dar și acces
la Golful Persic ceea ce însemna un pas înainte pentru irakieni în competitia pentru supremație
inter-arabă. Încercând să profite de noul context geopolitic datorat destrămării Uniunii Sovietice,
liderul irakian Saddam Hussein viza prin anexarea Kuweitului, chiar câștigarea unui statut de mare
putere mondială. De asemenea era ingrijorat de securitatea Irak-ului, având falsa credință că toată
lumea occidentală vrea sa-i submineze autoritatea, el fiind cel care a încălcat de fapt suveranitatea
altui stat, și anume Kuweitul.1 Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite condamna
invazia irakiană și cerea retragerea „imediată si necondiționată” a trupelor irakiene din Kuweit2.

Dimensiunile reduse și numărului mic al populației nu îi permiteau Kuweitului să se


opună Irakului. Dar puterea financiară și bogatele resurse stârneau mari interese astfel încât marile
puteri nu puteau sta deoparte. Pe de alta parte unele state arabe aveau temeri față de puterea
liderului irakian ce le putea amenința propriile regimuri fapt ce le-a determinat să participe la
constituirea coaliției multinaționale. Mai mult decât atât, aceste state nu doreau ca Irakul să-și
dubleze rezervele de petrol prin anexarea Kuweitului riscând, o dictatură a prețului pe piata
petrolului.

SUA disloca trupe in Arabia Saudita cu scopul declarat de a proteja câmpurile petroliere
din zonă împotriva unui eventual atac irakian, operațiunea fiind denumită „Scutul Deșertului”.
Irakul proclamă anexarea Kuweitului pe 8 august, iar răspunsul ONU nu întărzie să apară, o zi mai
târziu, acest act fiind declarat nul. Sub tutela ONU se constituie Coaliția Multinațională, apoi
Consiliul de Securitate care adoptă rezoluția 678 (29 noiembrie 1990) cu caracter de ultimatum,

1
Joseph S. Nye Jr ” Descifrarea conflictelor internationale.Teorie si istorie”
2
Pierre Salinger, Eric Laurent,” Razboi in Golf. Dosarul secret”
10
prin care se solicită Irakului retragerea definitivă a trupelor din Kuweit până în data de 15 ianuarie
1991.

Această decizie nu a fost respectată având drept consecințe acestei transformarea „Scutul
Desertului” intr-o operațiune ofensivă denumită „Furtună în Deșert” prin care forța multinațională
declanșează atacurile pe 16 ianuarie 1991. Atacurile iau forma raidurilor aeriene care vor continua
până la 16 februarie. Au fost atacate aeroporturi, statii radar, linii de apărare dar și obiective
militare din Bagdad sau alte orașe.1 Din păcate, în aceste condiții, nu puteau lipsi și „daunele
colaterale” despre care s-a vorbit prea puțin. Irakienii nu au putut riposta în aceeași măsură
ofensiva irakiană fiind foarte slabă în comparație cu aceste atacuri masive..

A doua etapă a atacului asupra trupelor Irakului a constituit-o ofensiva la sol, după ce a
fost redusă considerabil forța de ripostă a trupelor irakiene. Ofensiva a fost declanșată pe 24
februarie 1991. Amploarea operațiunii a fost covărșitoare angajând peste 750 000 de militari, 4000
de tancuri, 5000 de blindate, 1700 de elicoptere și 2000 de avioane de luptă. De partea celalalta,
Irakul a aruncat în luptă aproximativ 500 000 de militari, 3000 de tancuri, 2000 de transportoare
blindate si 2300 de piese de artililerie.2 Așa cum era de așteptat disproporția de forte și decalajul
de tehnologie au făcut ca ofensiva să se desfășoare in ritm alert si cu succes pentru Coaliția anti-
irakiana. Pe data de 28 februarie Saddam Husein anunță că acceptă rezolutiile ONU in ceea ce
privește restabilirea independenței Kuweitului. Irakul a pierdut peste 250 000 de militari morți sau
raniti și aproape jumatate din tehnica de luptă. Urmare a situatiei dezastruase în perioada urmatoare
regimul lui Saddam Husein se va confrunta cu revolte din partea populatiei kurde, pe care le va
înăbuși în singe. A urmat o perioadă de 10 ani in care pe de o parte SUA si aliatii sai au actionat
pentru a forta regimul de dictatura sa respecte hotaririle ONU iar Saddam sa gaseasca „portite” de
ocolire a acestora pentru a se inarma si pregati de o noua confruntare.

1
Institutul de istorie si teorie militara,”Razboiul din Golf. Studiu politico-militar” 1991, p. 110-115.
2
Institutul de istorie si teorie militara, ” Razboiul din Golf. Studiu politico-militar”p. 129
11
Conluzii

În urma prezentării întregului cadru de conflicte se poate concluziona că odată cu


dispariția sferelor de influență a superputerilor, a dispărut și stabilitatea lor, conflictul preponderent
ideologic și rivalitatea SUA – URSS fiind înlocuită cu războaie cu caracter regional-etnic și
naționalist, dar și cu încercarea altor state de a se impune pe plan internațional profitând de
dispariția Uniunii Sovietice. Această perioadă de tranziție a transformat profund conceptul de
securitate națională și internațională, atribuind pe lângă aspecte militare, și aspecte economice,
sociale și politice, ideea de securitate la nivel global îmbrățisănd mai multe înțelesuri.

Nu se poate spune care din cele doua ordini este mai dezirabilă, cea bipolară sau cea
actuală, unipolară cu tendințe multilaterale din partea celorlalți actori, cert este faptul că
unipolaritatea a adus emanciparea națională, chiar și cu prețul războaielor. În urma acestor
provocări mediul internațional și-a schimbat înfațișarea ireversibil.

12
Bibliografie:

 Marin Griffiths ”Sistemul Internațional”, București, 2003

 Andrei Miroiu ”Manual de relații internaționale” Ed. Polirom, Iaşi, 2006

 Robert Kagan ”Despre paradis și putere”, Ed. Antet, 2005

 H. Kissinger ”White house years”

 Samuel P. Huntington ”Ciocnirea civilizațiilor”, Ed. Antet, 2012

 Francis Fukuyama ”Sfărșitul istoriei şi ultimul om”, Ed. Paideia, 1989

 H. Kissinger ”Diplomația”, Bucuresti, Ed. ALL, 2002.

 Karl W. Deutsch, ”Analiza relaţiilor internaţionale”, Chișinău, 2006

13