a

Perioada Renașterii era foarte dinamică în planul realizărilor culturale și științifice. Acest imbold
a venit în mare măsură de la dorința de a crește intelectual și de a îmbunătăți viața. O sursă de
inspirație pentru oamenii renașterii a servit perioada Antichității, în special modul de viață și
realizările grecilor antici, lucrările au stat la baza multor schimbări sociale, politice și științifice.
În acest sens, este necesar de a menționa că nu putem vorbi de o schimbare atât de radicală la nivel
științifico-tehnic, din momentul în care bazele a multor descoperiri au fost puse încă de către greci.
Totodată, avântul științific din această perioadă începe de la cele mai inferioare niveluri, precum
implementarea paharului de sticlă, înlocuirea cufărului cu dulapul, utilizarea furculițelor în
alimentație. Aceste schimbări, care par de la prima vedere minore, reflectă cum a început să se
schimbe mentalitatea oamenilor.
Trăsăturile descoperirilor științifico-tehnice
 Îmbinarea esteticului cu tehnicul, precum scrie J.U. Nef „imaginația științifică și
imaginația artistică erau încă atât de apropiate una de alta, incit puteau trece drept pârți ale
aceleiași inspirații."
 Utilitatea invențiilor, formată datorită necesităților și aspirațiilor intelectualilor renașterii
spre o viață mai comodă și mai bună. (se perfecționau mecanismele de tăiere a lânii, tiparul
pentru scrierea mai ușoară)
 Dorința de a cunoaște universul, natura lucrurilor (telescopul lui Galileo Galilei,
Explorările geografice (perfecționarea corăbiilor))
 Necesitatea de a adopta noile (precum praful de pușcă) invenții la sistemul militar
(termenul de „inginer” este folosit pentru prima dată în secolul al XVII-lea, de către
Solomon de Cause, pentru a desemna un tehnician militar)
 Popularitatea meserii de tehnician sau mecanic (însăși Leonardo DaVinci se numea pe sine
tehnician, iar meseria ca atare era una prestigioasă și bine plătită, existau multe școli de
ingineri etc., în orașe importante ale Italiei)

INGINERII GERMANI DIN SECOLUL AL xv-LEA

Konard Keyser este un inginer german, cu originea în Praga, care realizează unele invenții militare noi
pentru acele timpuri. Acestea sunt descrise în lucrarea sa „Bellfortis”, scrisă în limba latină, la începutul
secolului al XV-lea, în timp ce acesta se afla exilat în orașul german Eichstatt. Lucrearea dată nu este
altceva decât o compilație a scrierilor anticilor despre tehnologiile militre (ex. Strategemata lui Frontinus).
Lucrarea dată conține descrieri, cu ilustrații, a diferitor arme din perioada antică și medievală, precum ar
fi tunuri, care de război, trebuchete etc. Totodată, în această lucrare este amintit și Alexadru cel Mare,
căruia i se atribuie multe tehnici militare inovaționale pentru acele timpuri, cum ar fi o armă în formă de
raketă. Tot lui i se atribuie fortăreața mare de fier. Totodată, este interesant tunul de mână ilustrat de
către acesta.

Anonimul războiului husit este un carnet de note care datează din anii 1430. Acesta conține insemnări
despre anumite tehnologii, precum ar fi numeroase elevatoare, mașini de asalt, mașini de găurit lemn și
pământ, mașini de șlefuit pietre prețioase.

Giovanni de-Doni a fost un astronom, mathematician și fizician venețian din secolul al XIV-lea. Acesta este
considerat precursorul ceasornicăriei mecanice. Geniul invenției acestuia consta în rezolvare unei
probleme importante în ceea ce privește distribuire energiei între mecanismele ceasului în timpul dorit și
în cantitatea dorită. Era necesar ca piesele ceasului să fie frânate, iar apoi să fie eliberate din nou, la
mișcarea de întâlnire, aceasta a fost posibil prin introducere unui balansier sau pendul. Astfel apare
a
ceasornicul astronomic, inventat la Padova în 1364, de către Giovanni de-Dondi, care calcula mișcarea
soarelui, planetelor și stelelor.

Neajunsul ceasornicului lui Dondi era faptul că acesta era greoi, deci nu putea fi transportat. O revoluție
a timpului a fost inventarea „resortului motor”, deoarece a rezolvat problema mobilității, prin inventarea
ceasurilor portative, de buzunar. Către 1500, germanul Peter Henlein, construia ceasuri de buzunar,
cunoscute multă vreme sub numele de „oul din Numberg”. Resortul motor constituia o lamă subțire,
dispusă în spirală, instalat într-un „butoi„ mic, rotund, pentru al proteja. Astfel, prin regulare destinderii
se putea motoriza mișcarea pieselor din ceas.

Johannes Gutenberg a inventat primul mecanism pe printare. Acesta avea un algoritm unic, care era
biblia. Deci, o placă de metal avea ca relief text biblic. Relieful dat era uns cu cerneală, după care asupra
lui se punea o hârtie mare și se presa, ceea ce lăsa urmele reliefului de cerneală pe suprafața foii.
Inventarea tiparului la fel a fost o necesitate utilitară. Odată cu avansarea intelectuală din perioada
umanismului, deschiderea a tot mai multe universități, era necesar manuale pentru studiu. Tiparul lui
Gutenberg a fost în acest sens foarte convenabil. Totodată, este necesar de a menționa și dezvoltarea în
creștere a fabricilor de hârtie, deoarece una din problemele care trebuia să fie rezolvată la acel timp era
pe ce fel de hârtie să se tipărească. Prima fabrică de hârtie apare în Italia, în orașul Fabriano, iar în
Germania aceasta apare în Numberg în 1391. Aceasta a dus la înlocuirea pergamentului cu hârtie, care
deja costa de patru ori mai ieftin.

INGINERII ITALIENI SECOLUL AL XVI-LEA

Filippo Brunelleschi este un arhitect italian renumit, care a realizat proiectul unei cupole Catedralei Sfânta
Maria, din Florența, un proiect enorm pentru acele timpuri. Construcția acestei cupole a durat aproape
toată viața sa. Pentru realizarea acesteia el a fost nevoit să ia unele măsuri foarte inventive și să se
gândească cum va putea să lucreze la o așa de înălțime (100m) și cum va ridica materiale în vârful acesteia.
Pe lângă aceasta, el a descoperit un truc optic pentru a da relief obiectelor, mai simplu, el a descoperit o
perspectivă directă pentru un unchi de vedere fix.

Robert Valturio este un inginer italian din secolul al XV-lea, care s-a remarcat prin unele inovații în arta
militară. Lucrarea sa principală este „De Re millitari”. Aceasta conține o listă de invenții militare clasice și
o introducere în arta militară. Este necesar de a menționa activitatea acestuia, deoarece el prezintă unele
idei originale de armament de luptă.

Leonardo da Vinci a fost unul din cei mai reprezentativi oameni ai renașterii. Sfera de activitatea al
acestuia cuprindea anatomia, istoria, pictura, arhitectura, ingineria și multe altele.

Medicina și alchimia
Santorio este un medic italian, din Veneția, care a mișcat medicina prin cercetările sale științifice.
Acesta a funcționat ca medic în mai multe țări, precum Ungaria, Croația, Polonia, de unde a
acumulat experiență necesară pentru studiul fiziologiei umane. Pe lângă aceasta, el a activat ca
profesor la Universitatea din Padova. Cercetările sale erau îndreptate spre fiziologie, în mod
special spre studiul metabolismului uman. Activitatea acestuia a și adus roade. Lui i se atribuie
inventarea termometrului cu mercur, în 1626, împreună cu Galileo Galiei. Totodată, este necesar
de a menționa că Santorio a elaborat mai multe invenții de măsurare a proceselor legate de
fiziologia umană, printre care se enumeră: cântarul, măsurătorul de puls și, deja amintitul,
termometru.
a

Andreas Vesalius este un anatomist și fiziolog olandez care a lăsat umanității unul din cele mai
importante tratate de medicină din perioada Renașterii, care se numește „De humani corporis
fabrica” – cum este compus corpul uman. Această lucrare reprezintă o sistematizare a tuturor
cunoștințelor cunoscute până la el, fiind elaborată pe baza lecțiilor care le citea ca profesor la
Universitatea din Padova și pe baza cercetărilor proprii. Această lucrare este specială pentru că
la baza ei stau nu doar cercetări teoretice, precum erau în celelalte cărți, ci și studii empirice,
deoarece Andreas prefera ca în susținerea cuvintelor sale să vină imagini a organelor, ceea ce
implica studierea trupurilor neînsuflețite. În are parte, lucrarea dată are ca sursă de inspirație
activitatea medicului roman din secolul al II-lea Cladius Galenus, pe care autorul în privința multor
lucruri îl corectează, iar în unele cazuri continue greșelile acestuia. Pentru activitatea sa se
consideră fondatorul anatomiei moderne.
Girolamo Fracastoro este un medic venețian, care și-a făcut studiile la Universitatea din Padova,
avându-l ca coleg pe Nicolas Copernic. Prin lucrările sale, precum „De Contagione et Contagiosis
Morbis„ – despre bolile contagioase și mortale, acesta a pus bazele epidemiologiei. El este primul
care introduce termenul de „infecție” și descrie căile de transmitere a anumitor infecții. Totodată,
una din cele mai răspândite boli venerologice, Sifilisul, își are denumirea datorită poemului scris
de către acesta „Sifilis, sau despre boala galilor”, în care un cioban pe numele Sifilus a mâniat
dumnezeii din Olip și pentru aceasta el a fost îmbolnăvit cu o boală care i-a acoperit tot corpul
de bube etc.
Ambroise Pare este considerat unul din părinții medicinii moderne datorită realizărilor sale în
chirurgie. Acesta a implementat o serie de tehnici noi de lucrul cu rănile pacienților, a modernizat
instrumentele chirurgicale și a revalorificat unele tehnici antice de lucru cu rănile. Pe lângă
aceasta, Ambroise introduce metoda de strângere cu o ață a tuburilor sangvine mai groase care
sângerează, pentru ca după utilizarea cuțitului înfierbântat în amputare se produceau hemoragii.
După studierea textelor antice, este din nou utilizată tehnica de întoarcere la picior a fetusului și
operația cezariană, care a fost uitat în Evul Mediu.
Paracelsus este un alchimist elvețian a Renașterii germane. El a fost pionerul în multe aspecte
ale medicinii Renașterii. Acesta a inventat laudanum-ul, un medicament elaborat cu ajutorul
opiumului, foarte des folosit în medicină până în secolul al XIX-lea. El numea opiumul piatra
nemuririi, spunând că „Totul este otravă și nimic nu este lipsit de toxicitate, efectul toxic
manifestându-se prin dozare”. El a introdus termenul de „zink”, de la cuvântul german „zinke” ce
înseamnă ascuțit, pentru elementul de zink, bazându-se pe aspectul ascuțit a cristalelor de zinc.
Elaborează o care importantă de chimie în care diferențiază proprietățile fizice și chimice ale
substanțelor.

Importanța
• În multe domenii, Renașterea a deschis căi noi de cercetare pentru modernitate (studiul
anatomiei, explorarea corpului)
• Datorită documentării oamenilor Renașterii s-au revalorificat mute texte antice, astfel
fiind copiate și transmise umanității ( textele de medicină a lui Gelen, „Strategemata” lui
Frontinus)
a
• Dorința de a simplifica unele activități a dus la propulsarea imaginarului ingineresc și
artistic, ceea ce a permis realizarea unor invenții semnificative (ascensorul, lectura,
tratarea rănilor)
• Viața omului a devenit mai lungă, mai comodă și mai prosperă datorită noilor invenții
(medicina)
• S-a schimbat, treptat, atitudinea oamenilor asupra medicinei, artei etc. (oamenii au
început să se intereseze tot mai mult și mai mult de aceste domenii)

Transportul
În perioada renașterii un noi imbolt în dezvoltare cunoaște transportul atât pe uscat, cât și pe mare.

Nu cunoaștem cu exacticitate evoluția carului. Prima rprezentare a acestuia este realiată pe un sigil, a
ducelui de Padova, Francesco de Carrara, în secolul al XIV-lea. Mai apoi acesta apare tucmai peste un
secol, între-o carte de rugăciuni. O inovație a timpului renașterii în construcția carurilor a fost realizată de
către Cardan de Branca. Acesta a inventat carul cu suspensie, care putea mai ușor să circule pe drumurile
din acele timpuri, care nu erau atât de reușite. O nouă etapă în dezvoltarea carelor este cunoscută odată
cu elaborare mecanismului de menținere independentă a roților, ci nu pe osie comună, realizat de către
Galiot, sub numele de „escuage”. Aceste realizări a contribuit mult la dezvoltare sistemului poștal în
Europa, dar și la răspândirea mai rapidă a mărfurilor, deci a favorizat dezvoltarea comerțului.

Maritim. În Evul Mediu transportul maritim era o modalitate de a transporta mai ușor mărfurile, or de a
se deplasa la distanțe lungi. Revoluția tehnică a atins și acest domeniu, ceea ce a contribuit substanțial la
realizarea marilor descoperiri științifice și la menținerea după aceea a contactului cu acele regiuni. Ancora
sub forma de U exercita prea mare presiune asupra fundului, de aceea a fost înlocuită cu ancora cu braț
scurtat. La acestea se pot adăuga și busolele, portulanele. Răspăndirea folosirii cârmei de chilă, fixată la
pupă, în balamale și afundată sub suprafața apei. Însă o descoperire mai importantă poate fi considerată
reinterpretarea importanței vânturilor în perspectiva de călătorii lungi și adaptarea pânzelor la aceste
călătorii. Principala diferență era pânzele sub forma pătrată și triunghiulară (latine). În urma apropierii
modelelor date apare vasul comercial al secolului XVI-lea. Proprietățile vasului nou erau: mai lung și mai
subțire decât caravela, dar mai puțin îndesat decât corabia simplă, acesta are pânze pătrate la mijloc și
în față, însă la catargul artimon el are o pânză latină. Apare și pânza suspendată, numită sivadiera.
Anumite vase din acestea noi ajungeau la 500-600 tone capacitate de deplasament. (cu siguranță că erau
și înainte corăbii care duceau mai multă greutate, însă trebuie de menționat viteza cu care acestea duceau
greutatea dată și rezistența acestora).

Gersonide astronom, medic, matematician evreu a simplificat moștenirea arabă „astrolabul”, care se
utiliza pentru navigație, alcătuind „bastonul lui Iacob” sau „arbaleta”. Această tehnologie nu mai utiliza
gradarea arcului pe cerc, ci un segment glisant (care lunecă) pe o tijă (bară cu spațiu pentru lunecat),
ochiul. Extremitatea superioară a segmentului trebuia să fie într-o linie cu astrul. Așa se stabilea direcția
de mers, însă a mai rămas și calcularea vitezei. Aceasta se realiza cu ajutorul unei alte invenții, numită
„loch” care se menționează pentru prima dată în 1577. În apă se lăsa să plutească o bucată de lemn cu
plumb, legată de o sfoară lungă cu multe noduri mici, acestea lunecau în mâinile unui marinar și se calcula,
cu un ceas, timpul care s-a scurs între două noduri.