Friedrich Nietzsche

Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) este
cel mai important filozof a secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea
controversată, asupra gândirii filozofice a generațiilor ce i-au urmat.
Biografie:
S-a născut într-o familie protestantă, tatăl său fiind pastor. Încă din tinerețe, este confruntat cu
problema credinței în Dumnezeu și înclină mai degrabă spre ateism, fapt ce se va reflecta mai
târziu în gândirea sa filozofică. Studiază filozofia la Universitatea din Leipzig. Lectura cărții lui
Arthur Schopenhauer, Welt als Wille und Vorstellung („Lumea ca voință și reprezentare”), va
constitui premisa ideatică a vocației sale filozofice. În 1869, în vârstă de numai 25 de ani, este
numit profesor la Universitatea din Basel și primește cetățenia elvețiană. Studiază filozofia
antică greacă, în special pe reprezentanții perioadei presocratice, Heraclit și Empedocle. Din
motive de sănătate, abandonează învățământul universitar și, începând din anul 1879,
peregrinează între Veneția, Torino, Nisa și Engadin, în căutarea unei Friedrich Wilhelm
Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) este cel mai important
filozof a secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată,
asupra gândirii filozofice a generațiilor ce i-au urmat.
clime prielnice. În 1882 o cunoaște pe Lou von Salomé, pe care o cere în căsătorie, fiind însă
refuzat. În același an, în timp ce se găsea la Nisa, începe să scrie lucrarea sa capitală, Also
sprach Zarathustra („Așa grăit-a Zarathustra”), care va apărea în 1885. În 1888 se mută la
Torino, unde va desăvârși operele Götzen-Dämmerung („Amurgul idolilor”) și Ecce Homo. În
ziua de 3 ianuarie 1889, în piața Carlo Alberto din Torino, asistând la biciurirea sălbatică și
agonia unui cal în plină stradă, are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări
delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. Este îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa,
Elisabeth Foerster Nietzsche.
Filosofia lui Nietzsche:
Filosofia lui Nietzsche gândește reevaluarea filozofiei și artei Greciei din perioada istorică cea
mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raționale și, în consecință,
decadent. Nitzsche identifica în tradiția greacă patru etape:
1) etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită;
2) etapa rațiunii echilibrate și a visării (apolinicul);
3) etapa haosului, a beției, a dezordinei, a băuturilor narcotice (dionysiacul);
4) etapa acordului între apolinic și dionisiac, unde starea de beție este limitată de o rațiune
echilibrată. În special tragedia greacă (Eschil, Sofocle) a fost interpretată ca o expresie a
impulsului vital care se reîntoarce asupra sa însuși, limitând ordinea și dezordinea, ambele
înțelese în termeni radicali, excesivi. Nietzsche critică valorile fundamentale ale societății ultra-
raționalizate în care trăia, ajungând la negarea principiilor enciclopediste ce exclud vitalismul
existenței.
Conceptul de „voință de putere” joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care
acesta este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înțelegerea lumii: „esența cea
mai intimă a existenței este voința de putere”. Proiectul lui de reevaluare a conceptelor
tradiționale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creștinismului, dar
și ale istoricilor. Voința de putere este analizată ca relație internă a unui conflict, ca structură
intimă a devenirii, ca pathos fundamental, și nu numai ca dezvoltare a unei forțe. Această
concepție permite depășirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli și a
speranței într-o lume de dincolo, acceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca aspirație spre
putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un
om atotputernic fizic și intelectual, ci reprezintă o tendință în evoluție, așteptată și dorită de om:
„Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit” (Așa grăit-a
Zarathustra). Omul este așadar o punte între maimuța antropoidă și supraom, un element
tranzitoriu în evoluție (parabola acrobatului din Zarathustra). Pornind de la premisa voinței de
putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea
instinctelor, a impulsurilor și afectelor, conștiința nefiind decât perceperea tardivă a efectelor
acestui joc al forțelor subconștiente. Nietzsche face distincție între morala celor slabi și cea a
celor puternici. Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt
valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se
convinge de propria-i superioritate. Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând
aspectele culturii moderne, ale filozofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizație și
acelea ale democrației. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viața. În Die
Geburt der Tragödie („Nașterea tragediei”), opune și asociază figurile dionisiace și cele
apollinice, ambele născute din beția simțurilor. Prima este o beție a descărcării de energie, a
doua o beție pur vizuală. În consecință, Nietzsche adaugă o a treia formă: forța voluntară care
se manifestă în arhitectură. Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a
primit două interpretări majore:
- prima susține faptul ca Nietzsche vorbește despre moartea Dumnezeului creștinilor;
- a doua interpretare vorbește despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia
metafizicii odată cu manifestarea spiritului rațional socratic care a distrus principiile omului
dionisiac ce urmărea extazul prin beție, concupiscența și alte forme de manifestări extatice
obținute prin exacerbarea simțurilor).
Nietzsche este considerat un filozof vitalist. El propovăduiește toate virtuțile omului sănătos, ale
omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care știe să susțină pe
umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susținute, Nietzsche a fost toată viața sa un om bolnav.
Motivul principal pentru care el renunță la cariera universitară este boala sa care se înrăutățise.
Se spune că precursorul lui Nietzsche ar fi fost Schopenhauer, care prin lucrarea Lumea ca
voință și reprezentare îl determină pe Nietzsche să „îndrepte” conceptul de voință, alăturându-l
puterii care devine esențială în afirmarea individului. După o interpretare a lui Constantin Noica.
Heidegger ar duce conceptul mai departe vorbind despre voința ca voință.
Falsificarea moștenirii lui Nietzsche:
Filozofia lui Nietzsche a avut o influență considerabilă asupra culturii secolului al XX-lea și a
unor reprezentanți ai ei: Thomas Mann, André Gide, Hermann Hesse, Sigmund Freud, Martin
Heidegger sau Emil Cioran. În anii '20, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul
german și de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de „voință de putere” în
sprijinul doctrinei totalitare. La aceasta a contribuit și sora lui Nietzsche, Elisabeth Forster,
nazistă înverșunată și admiratoare a lui Hitler, care a falsificat unele texte pentru a le utiliza fără
scrupule în construirea unei ideologii străine de gândirea filozofului. Unele dintre aceste false
interpretări persistă, din păcate, și în zilele noastre.

În afară de erorile de transcriere si de atribuire, manuscrisele lui Nietzsche au fost supuse și

unor falsificări directe: pe această pagina din Ecce Homo se pot vedea modificări facute de
Peter Gast. După «Nietzsche-Lexicon» editat de Prof. Cristian Niemeyer (2009), cu paticiparea
a 150 de cercetători specialiști în filozofia lui Nietzche, sora sa, Elisabeth Forster a măsluit
masiv și sistematic opera marelui filosof. Schimbările introduse de Elisabeth Forster au fost
caracterizate în respectivul lexicon drept „scandaloase și criminale” (Cristian Niemeyer). Dintre
505 scrisori ale lui Nietzsche publicate postum în 1909, numai 60 au fost găsite originale, 32 au
fost reconcepute total și la multe altele s-au făcut adnotări, completări, eliminări și schimbări de
cuvinte și fraze în scopul de a-l prezenta pe filozof ca un promotor al nazismului, xenofob,
antisemit, cu vederi de extremă-dreapă, în profundă contradicție cu ideile lui Nietzsche și în
concordanță cu propriile ei vederi. Ideologii naziști s-au grăbit să preia și să se înpăuneze cu
filozofia falsificată a lui Nietzsche.
Un mic exemplu: în cartea sa „Dincolo de bine și de rău”, fraza care se referea la antisemitism
„Nu am nimic comun cu un om care ia parte la această înșelătorie abjectă” a fost anulată de
sora autorului. Elisabeth Forster și soțul și tovarășul ei de idei au creat în jungla paraguaiană o
comună germană-ariană, «Nueva Germania» („Germania Nouă”), dar soțul s-a sinucis și ea s-a
întors în Germania în urma prăbușirii fratelui său. La funeraliile Elisabethei, care a murit în 1935
a participat și Hitler, personal. Nietzsche este considerat precursorul curentului postmodernist
prin ideea ca nu există un centru de la care se revendică toate valorile general umane. El este
autorul care sparge conceptul de dogmă, înțeleasă ca limita dincolo de care nu se mai poate
trasa niciun orizont. Fărâmițarea valorilor prin filiera nietzscheană s-a impus ca un concept
major în curentul postmodernist.
Opera filozofică:
Fatum und Geschichte, 1862 („Destin și istorie”)
Willensfreiheit und Fatum, 1862 („Libertatea voinței și destinul”)
Homer und die klassische Philologie, 1868 („Homer și filologia clasică”)
Die Geburt der Tragödie, 1872 („Nașterea tragediei”)
Unzeitgemässe Betrachtungen, 1876 („Considerații inactuale”)
Morgenröte, 1881 („Aurora”)
Die fröhliche Wissenschaft, 1882 („Știința veselă”)
Also sprach Zarathustra, 1885 („Așa grăit-a Zarathustra”)
Jenseits von Gut und Böse, 1886 („Dincolo de bine și rău”)
Zur Genealogie der Moral, 1887 („Genealogia moralei”)
Götzen-Dämmerung, 1888 („Amurgul idolilor”)
Der Antichrist, 1888 („Anticristul”)
Ecce Homo, 1888
Voința de putere (1906, postum)