Utilizarea Pesticidelor in Pepiniere

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI INDUSTRIEI ALIMENTARE
AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA
CATEDRA SILVICULTURĂ ŞI GRĂDINI PUBLICE
CURS DE LECŢII
la disciplina “Dendrometrie şi auxologie forestieră” pentru studenţii
specialităţii 616.1 – Slvicultură şi Grădini Publice
Chişinău -2010
Partea I. Introducere
Tema 1. Dendrometria şi auxologia forestieră ca ştiinţe (2 ore)
1.1. Noţiuni introductive.
1.2. Obiecte ale dendrometriei. Obiective şi scopuri.
1.3. Metodele de investigaţie ale dendrometriei.
1.1. Dendrometria, ca ştiinţă, a apărut în sec. XVIII. Dendrometria este disciplină care se
ocupă cu tehnica măsurării arborilor, arboretelor şi a părţilor lor componente.
Auxologia forestieră este disciplina care are ca obiect elaborarea metodelor de măsurare a
creşterii arborilor, arboretelor şi a pădurii în ansamblul ei.
Biometria este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi analiza numerică a fenomenelor de
masă, dezvăluind particularităţile lor de volum, structură, dinamică, conexiune.
Statistica este ştiinţă care, folosind calculul probabilităţilor, studiază fenomenele de masă
din punct de vedere cantitativ.
Biostatistica forestieră se individualizează prin ansamblul metodelor statisticii
matematice utilizate pentru surprinderea, investigarea şi analiza fenomenelor şi proceselor
biologice specifice pădurii.
1.2. Obiecte ale dendrometriei pot fi arbori izolaţi sau părţi componente ale acestora
(fusul arborelui, crengi ş. a.), arborete ori păduri pe suprafeţe mari. Privită ca ansamblu organizat
de cunoştinţe biometrice, dendrometria are ca obiect activitatea practică de măsurare şi modelare
biometrică a arborilor şi arboretelor.
Unităţile de măsură utilizate în dendrometrie şi auxologie forestieră se prezintă în tabelul
1.2.1.
Tabelul 1.2.1
Unităţi de măsură utilizate în dendrometrie şi auxologie forestieră
Precizia determinării
Indice Simbol Unitate de măsură
Unui obiect Unei mulţimi
Diametrul D, d cm 0,1 1-4
Suprafaţa de bază G, g m2 0,0001 0,01
Lungimea L, l m 0,1 -
Înălţimea H, h m 0,1 1
Volumul V, v m3 0,0001 1
Fond lemnos M, m m3 - 10
Vârsta A, a ani 1 5-10
Masa, greutatea W, w kg 0,0001 -
Creşterea Z, z un. măs./un. timp 0,0001 -
Scopul dendrometriei este dublu:

- primul, de ordin teoretic, de cunoaştere ştiinţifică, sub raport biometric, a
ecosistemelor forestiere, contribuind astfel la evidenţierea structurii şi a relaţiilor biocenotice ale
biocenozelor forestiere; prin acest scop dendrometria se apropie de ecologie;
- al doilea, de ordin practic, de elaborare, în această bază, a metodelor de măsurare a
arborilor sau a părţilor lor componente, a arboretelor şi a pădurii în ansamblu; prin aceasta
dendrometria contribuie direct la cunoaşterea resurselor forestiere în vederea folosirii raţionale a
lor.
Problema cunoaşterii resurselor naturale, inclusiv a celor forestiere, preocupă din ce în ce
mai mult omenirea, îngrijorată fiind de degradarea şi epuizarea lor. De aceea, în ultimul timp, s-
au dezvoltat mult preocupările privind cunoaşterea resurselor forestiere pe mari suprafeţe, pe
regiuni sau chiar la nivel naţional şi internaţional. Azi, aceste probleme sunt puse pe primul plan
la conferinţe şi forumuri internaţionale cu privire la mediul înconjurător şi folosirea raţională a
resurselor naturale.
Se impun câteva precizări. Dacă la începutul conturării dendrometriei ca disciplină şi pe
parcurs interesul societăţii aproape în exclusivitate era numai pentru lemn, astăzi, silvicultura
este confruntată cu solicitările societăţii faţă de majoritatea resurselor forestiere, prezentând
interes întreaga biomasă vegetală a ecosistemelor de pădure. În acest context, inventarierea î-şi
lărgeşte mult sfera activităţilor, elaborând metode pentru cunoaşterea, măsurarea şi inventarierea
tuturor resurselor forestiere. Cunoaşterea caracteristicilor biometrice ale biomasei ecosistemelor
forestiere (ale biomasei lemnoase din fus, crăci, cioată, rădăcini, coajă, aparatului foliar,
arbuştilor, păturii erbacee ş. a.) se justifică prin interesul major al societăţii pentru toate resursele
regenerabile care pot fi incluse în circuitul economic (prin respectarea restricţiilor ecologice), în
vederea soluţionării problemelor energetice, ale dezvoltării industriei sau a ale furajării
animalelor. Din acest punct de vedere se evidenţiază bioenergetica forestieră, bazată pe folosirea
resurselor energetice regenerabile oferite de către pădure.
Deci, obiecte ale dendrometriei pot fi toate produsele pădurii. Biomasa totală constituie
un indicator exhaustiv al productivităţii potenţiale a biocenozelor forestiere. Mai mult decât atât,
dendrometria, prin capitolul ei de inventariere, intră în legătură cu preocupările majore de
investigaţie continuă a calităţii factorilor de mediu. În acest context, obiectivele inventarierilor
forestiere se lărgesc şi mai mult, cuprinzând în sfera lor înregistrarea unor informaţii referitoare
la mediul biocenozelor forestiere, precum şi la serviciile sociale oferite de pădure.
Totodată, societatea este şi în continuare din ce în ce mai preocupată de sporirea
producţiei vegetale, inclusiv a celei de biomasă lemnoasă, pentru satisfacerea cererilor mereu
ascendente ale unei populaţii în permanentă creştere.
1.3. Metodele de investigaţie ale dendrometriei.

Ca şi orice disciplină ştiinţifică, dendrometria are metodele ei de investigaţie. Metodele
de investigaţie a dendrometriei sunt:
- metoda experimentală, bazată pe teoria probabilităţilor şi statistica-matematică;
- metoda deductivă, bazată pe formă de raţionament caracterizată prin aceea că
concluzia de curge din premise. Această metodă a fost folosită cu precădere la începuturile
dendrometriei, dând rezultate doar parţial satisfăcătoare, fapt explicabil dacă avem în vedere
particularităţile pădurii ca fenomen de masă posibil de studiat cu precădere prin metode
experimentale.
Astăzi, dendrometria îmbină cele două metode pe bază unităţii generalului şi
particularului. De exemplu, după primele observaţii cercetătorul elaborează ipoteze pe care le
verifică apoi experimental. Activitatea experimentală în dendrometrie controlează şi corectează
în permanenţă deducţia, dar şi se foloseşte de ea pentru formularea ipotezelor supuse
experimentării. Totodată, experimentul constituie baza inducţiei ştiinţifice. În dendrometrie,
primatul este mereu de partea metodei experimentale şi nu de partea gândirii deductice care
caracterizează matematica. Evident, nici metoda deductivă nu trebuie neglijată.
Sub raport practic, studiul legităţilor de formare şi dezvoltare a arborilor şi a părţilor lui
componente este important pentru fundamentarea teoretică a metodelor şi tehnicilor de măsurare
a caracteristicilor biometrice a acestora.
LITERATURĂ:
1. Giurgiu V., Dendrometrie şi auxologie forestieră. CERES, 1979;
2. Milescu I., Cartea silvicultorului. Editura „Petru maior” Reghin, 2006.
3. Анучин Н. П., Лесная таксация. Москва. «Лесная промышленность» 1982.
4. Захаров В. К., Лесная таксация. Москва. «Лесная промышленность» 1967.
5. Вагин А.В., и др. Лесная таксация и лесоустройство. Москва «Лесная
промышленность» 1978.
Tema 2. Legătura dendrometriei cu alte disciplini forestiere (2 ore)
2.1. Scurt istoric al dendrometriei şi al auxologiei forestiere.
2.2. Poziţia dendrometriei şi al auxologiei forestiere în ansamblul altor disciplini
forestiere.
2.1. Scurt istoric al dendrometriei.

La începuturile sale, dendrometria, mult timp, nu a fost recunoscută ca ştiinţă, pentru
motivul că procedeele de cercetare dezvoltate nu aveau o fundamentare teoretică, ci doar
justificări empirice. Din acest motiv, în limba germană dendrometria era întitulată
„Holzmesskunst”, adică arta măsurării lemnului. Treptat, se elaborează teorii şi se caută
explicaţia unor fapte astfel, încât dendrometria a devenit un ansamblu de cunoştinţe privind
forma arborilor şi structura arboretelor. Pe această bază, au fost elaborate procedee ştiinţific
argumentate cu privire la măsurarea arborilor şi arboretelor.
Faptul că dendrometria este o disciplină ştiinţifică este dovedit de numeroasele cercetări
în urma cărora au fost descoperite anumite legităţi ale formei arborilor şi structurii arboretelor, în
mare măsură, explicate prin aceste cercetări. Astfel, se îndeplinesc toate cerinţele necesare pentru
o disciplină ştiinţifică, condiţii deduse din definiţia date ştiinţei. Potrivit acestei definiţii ştiinţa
reprezintă „un ansamblu de cunoştinţe privind anumite categorii de fapte şi fenomene, dobândite
prin descoperirea legilor obiectelor şi fenomenelor şi explicarea acestora” (Larousse). Lărgirea
pe mai departe a caracterului ştiinţific al dendrometriei este în mare măsură condiţionată de
explicarea faptelor şi fenomenelor, în care scop se impun nu numai dezvoltări probabilistice şi
statistico-matematice sau tehnici ale informaticii, dar şi cercetări cauzate de biometrie ecologică.
Ca ştiinţă, dendrometria a apărut în secolul XVIII, odată cu dezvoltarea puternică a
comerţului cu lemn
În prima perioadă de dezvoltare s-a conturat o linie formală, pur matematică, fără luarea
în considerare a aspectelor de natură biologică sau a fenomenului variabilităţii. Ca metodă de
cercetare se folosea deducţia, specifică matematicii.
În secolul XIX-lea se înregistrează progrese remarcabile. Se trece la recoltarea unui vast
material experimental, în baza căruia se întocmesc seturi întregi de tabele de cubaj, tabele de
producţie şi procedee de cubaj corespunzătoare. Aici predomină metoda experimentală. Tot
atunci, în deosebi în Europa, apar lucrări de valoare ştiinţifică incontestabilă. Clasice rămân
multe contribuţii aduse de Schiffel, Pressler, Hartig, Urich, Huffel, Schwappach, Müller,
Gehrhardt ş. a.
În secolul XX, dendrometria ia contact cu teoria probabilităţilor şi statistica matematică.
În consecinţă, dendrometria intră pe o linie de dezvoltare firească: se elaborează metode şi
procedee în conformitate cu variabilitatea naturală a fenomenelor biologice; se trece la studiul
structurii arboretelor. În dendrometrie îşi face apariţia fotogrametria, informatica şi cercetările
operaţionale. Informatica şi cercetările operaţionale avansează destul de rapid şi puternic
îndeosebi la începutul acestui secol. În dendrometrie se aplică tehnici informaţionale moderne, în
baza acestora se inventează şi se produce în serie utilaj modern pentru măsurare, înregistrare şi
prelucrare automată a informaţiilor preluate. Succesiunile în masă a ecosistemelor forestiere se
cercetează din cosmos datorită utilajului şi tehnicilor informaţionale moderne.
2.2. Poziţia dendrometriei în ansamblul altor disciplini forestiere. Grupând

disciplinele forestiere în fundamentale, de bază, tehnico-biologice şi economice, dendrometria,
alături de auxologia forestieră, se încadrează în categoria disciplinelor de bază, deţinând o
poziţie intermediară între disciplinele fundamentale (ecologie, botanică, pedologie, statistică
informatică ş. a.) şi disciplinele tehnico-biologice (silvicultură, exploatarea pădurilor, protecţia
pădurilor ş. a.), având, însă, puternice legături cu disciplinele economice, în special, prin
intermediul amenajamentului silvic.
În actualul stadiu de dezvoltare, dendrometria, ca orice disciplină din sfera largă a
biometriei, se sprijină în primul rând pe statistica matematică.
Pădurea, cu componentele ei, reprezintă o populaţie statistică tipică. În consecinţă,
statistica matematică, care se preocupă de studiul populaţiilor, reprezintă instrumentul cel mai
important al dendrometriei pentru cunoaşterea pădurii sub raport biometric, mai ales din punct de
vedere al structurii ei. Cunoaşterea variabilităţii caracteristicilor biometrice ale arborilor şi
arboretelor, evidenţierea funcţiilor de repartiţie respective, precum şi a corelaţiilor şi ecuaţiilor de
regresie corespunzătoare, contribuie nu numai la cunoaşterea ştiinţifică a speciilor şi a
ecosistemelor forestiere, dar constituie baza teoretică a metodelor dendrometrice. Teoria
verificării ipotezelor statistice (analiza varianţei şi covarianţei, analiza secvenţială ş. a.) şi teoria
selecţiei reprezintă instrumente indinspensabile pentru perfecţionarea tehnicii dendrometrice.
Este foarte important de relevat faptul că în dendrometrie aproape toate măsurătorile,
observaţiile şi experimentările se bazează pe probe, respectiv pe colectivităţi de selecţie. Chiar şi
cele mai simple măsurători biometrice referitoare la diametrul de bază al unui arbore reprezintă o
selecţie, deoarece în practică se măsoară unul sau cel mult două diametre din cele n diametre
posibil de măsurat la aceiaşi secţiune transversală, care este relativ neregulată.
Pe colectivităţi de selecţie se bazează măsurarea înălţimilor, creşterilor, volumelor etc.
Inventarierea arboretelor reprezintă o aplicaţie tipică a teoriei selecţiei. Mai mult ca atât, pe
colectivităţi de selecţie judicios constituite se sprijină întreaga teorie şi practică a elaborării
tabelelor dendrometrice (de cubaj), tabelelor de sortare, tabelelor de producţie ş. a.
LITERATURĂ:
Partea II. Arborele, arboretul şi principalele lor caracteristici. Măsurarea
(preluarea) indicilor dendrometrici
Tema 3. Caracteristicile formei fusului.
Indicatori ai formei fusului (4 ore).
3.1. Părţile componente ale unui
arbore şi ale fusului unui arbore.
3.2. Indicatori ai formei fusului.
Indicii de formă. Indici de descreştere al
diametrului. Coeficienţi de formă.
3.3. Corelaţia dintre indicii de formă şi
coeficienţii de formă.
3.1. Părţile componente ale unui

arbore şi ale fusului unui arbore.
Teoria măsurării arborelui se află într-o
indisolubilă legătură cu problematica formei
geometrice a tuturor părţilor componente a le
acestuia. Prezintă interes forma fusului (cu şi
fără coajă), ramurilor, cioatei, rădăcinilor, şi
chiar a frunzelor şi fructelor. Principalele părţi componente ale unui arbore sunt: rădăcina,
tulpina şi ramurii, care la rândul lor mai conţin şi alte componente (fig. 3.1.1): 1 – rădăcini
subţiri; 2 – rădăcini medii; 3 – rădăcini groase; 4 – cioată; 5 – trunchi comerciabil; 6 – ramuri
groase; 7 – ramuri subţiri; 8 – vârf; 9 – lemn gros (de trunchi); 10 lemn mijlociu; 11 – lemn
subţire.
Atât rădăcinile, cât şi ramurile se mai clasifică în rădăcini (ramuri) de ordinul I; de
ordinul II; de ordinul III; ... de ordinul n, de ordinul I fiind cele mai groase, de ordinele inferioare
fiind părţile mai subţiri.
Studiul legităţilor de formare a părţilor componente a arborelui prezintă o dublă
importanţă:
- sub raport teoretic – pentru cunoaşterea morfologiei externe a arborelui;
- sub raport practic – pentru
Fig. 3.1.1. Părţile componente fundamentarea teoretică a tehnicii de măsurare a
ale unui arbore caracteristicilor biometrice ale arborelui şi a
părţilor lui componente.
3.2. Indicatori ai formei fusului. Indicii de formă. Indici de descreştere al

diametrului. Coeficienţi de formă.
Postulat: pentru fiecare specie în parte, în cadrul unui teritoriu geografic determinat, la
aceiaşi înălţime şi acelaşi diametru, arborii au o formă medie tipică şi această formă, prin
cercetări metodice conduse, poate fi stabilită cu o eroare de reprezentativitate acceptabilă
pentru practică.
Indicatori ai formei fusului sunt:
- indicii de formă;
- indicii de descreştere ai diametrului;
- coeficienţii de formă.
Indici de formă. Pentru caracterizarea formei fusului, în dendrometrie, s-a introdus
termenul de indice de formă, care reprezintă raportul dintre două diametre situate la înălţimi
diferite pe fusul arborelui. Ca referinţă se alege diametrul de bază la 1,3 m, sau diametrul
măsurat la o anumită înălţime exprimat în valori relative faţă de înălţimea totală a arborelui.
Când se introduce în calcul ca referinţă diametrul de bază d 0 al arborelui, rezultă
sistemul indicilor de formă artificiali:
d
ki  i , unde
d0
d i – reprezintă diametrul măsurat la o înălţime anumită şi anume:
- la înălţimi absolute - 3,5,7,9 ... n metri;
- la înălţimi relative 0,1h, 0,15h, 0,2h etc. (d0,1; d0,15; d0,2 etc.);
d 0 - diametrul măsurat la baza arborelui (la cioată).
În primul caz se obţine seria indicilor de descreştere a diametrului la diferite înălţimi de-
a lungul fusului. Se constată că, pentru fiecare specie, valorile indicilor de descreştere sunt
influenţate de un complex de factori: înălţimea, diametrul, vârsta, bonitatea staţiunii,
dimensiunile coroanei şi poziţia arborelui în arboret. Influenţa înălţimii şi diametrului, de regulă,
este semnificativă şi esenţială.
În al doilea caz, se obţine seria indicilor de formă clasici, recomandată de Schiffel la
sfârşitul sec. XIX-lea şi, generalizată de Belyea (1931). Indicii de formă corespunzători
înălţimilor ¼H, ½H şi ¾H (H – înălţimea arborelui) caracterizează foarte bine forma fusului.
Schiffel a propus determinarea unor indici de formă prin raportul diametrelor măsurate la aceste
înălţimi pe fusul arborelui la diametrul măsurat la 1,3m de la baza fusului:
d0 d1 d1 d3
q0  ; q1  4
; q2  2
; q3  4
.
d1, 3 d1,3 d1,3 d1,3
d1
De o deosebită importanţă este indicele de formă clasic q 2  2
, deoarece acest indice
d1,3
caracterizează partea fusului, cea mai valoroasă din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
În cazul indicilor de formă artificiali, diametrul de bază luat drept referinţă ( D1,3 ), are
poziţii diferite faţă de înălţimea totală a arborelui. De pildă, pentru un arbore cu h = 13 m,
secţiunea de bază la care este măsurat diametrul se află la 10% din înălţimea arborelui (1,3m),
iar pentru un arbore cu h = 26m – la 5% faţă de înălţimea acestuia. De aceea, înălţimea are o
influenţă evident „artificială” sau neînsemnată asupra acestui indicator al formei arborelui.
Pentru înlăturarea inconvenientului semnalat, Hohenadl (1936) a propus o bază relativă D0,1 ,
respectiv, diametrul măsurat la înălţimea 0,1H, calculând următorii indici de formă naturali:
d0 d 0,1 d 0,15 d 0, 2 d 0, 25 d 0,95
k0  ; k 0,1  ; k 0,15  ; k 0, 2  ; k 0, 25  ...... k 0,95  .
d 0,1 d 0,1 d 0,1 d 0,1 d 0,1 d 0,1
Ulterior, pentru o caracterizare mai deplină a formei fusului, s-a introdus sistemul zecimal
al indicilor de formă naturali: k 0,1 ; k 0, 2 ; k 0,3 ; ....... k 0,9 .
În cursul prezent de lecţii vom studia coeficienţii de formă naturali k 0 ; k 0 , 25 ; k 0, 5 ; k 0 , 75 .
În cazul populaţiilor statistice omogene (specia, vârsta, condiţiile staţionale apropiate
etc.), distribuţia arborilor în raport cu indicii de formă naturali sunt proporţionali şi, urmează
legea distribuţiei normale, iar în cazul populaţiilor statistice neomogene, distribuţiile sunt, în
general, asimetrice.
Coeficientul de formă f este definit de raportul dintre două volume: volumul fusului, al
unei părţi a acestuia (piesă) sau al arborelui întreg şi volumul unui cilindru, care are baza şi
înălţimea comună cu cele ale fusului (piesei, arborelui întreg):
V fus
f  , unde:
Vcil
f – este coeficientul de formă;
V fus – volumul fusului (unei părţi a acestuia, a arborelui întreg);
Vcil – volumul unui cilindru, care are comun cu fusul înălţimea şi suprafaţa de
referinţă.
Coeficientul de formă f reprezintă cel mai important indicator al formei arborelui, stabilit
în funcţie de părţile aeriene ale acestuia. Sub raport biometric,
reprezintă un factor de reducere a volumului cilindrului (fig. 3.2.1)
pentru a obţine volumul fusului, unei părţi a acestuia sau a
arborelui întreg:
de unde
V fus  f  Vcil  gHf ,
V fus , în care:
f 
gH
f – este coeficientul de formă;
V f – volumul fusului (unei părţi a acestuia, a arborelui
întreg);
Vcil – volumul cilindrului;
g – suprafaţa secţiunii de referinţă, comună atât pentru
cilindru, cât şi pentru fus (piesă, arbore);
H – înălţimea cilindrului (piesei, arborelui)
Fig. 3.2.1. Schemă de calcul
al coeficientului de formă f 1, 3
După poziţia secţiunii de referinţă luate ca suprafaţă de bază a cilindrului se deosebesc:

- coeficienţi de formă artificiali – f 1, 3 – când se ia ca suprafaţă de bază a cilindrului (g)
suprafaţa secţiunii transversale la înălţimea de 1,3 m (înălţimea pieptului). În acest caz se
deosebesc:
- coeficienţi de formă ai fusului întreg:
Vf
f  ;
g 1, 3 H
- coeficienţi de formă ai fusului cu lemn mare (>5cm):
V5
f  ;
g1,3 H
- coeficienţi de formă al arborelui întreg:
Va
f  , în care
g1,3 H
Vf – volumul fusului;
V5 – volumul fusului cu lemn gros (peste 5cm);
Va – volumul arborelui;
g1, 3 – suprafaţa secţiunii transversale la 1,3m de la sol ( g 1, 3  0,7854d 12, 3 );
H – înălţimea totală a fusului (arborelui).
- coeficienţi de formă naturali, când se ia ca suprafaţă de bază a cilindrului suprafaţa
secţiunii transversale la înălţimile 0,10; 0,15; sau 0,20 din înălţimea totală a fusului (arborelui),
rezultat din produsul înălţimii acestuia la indicele respectiv (H × 0,10; H × 0,15; H × 0,20).
Pentru secţiunea de bază 0,1H, avem:
V fus
f 0,1  , de unde V fus  Hg 0,1H  f 0,1 .
Hg 0,1H
La fel se fac calculele şi pentru f 0 ,15 şi f 0, 20 .
- coeficienţi de formă absoluţi, când baza cilindrului este baza arborelui (fusului), sau
secţiunea transversală la 1,3m (Speidel), făcând abstracţie de partea inferioară a acestei secţiuni,
care se cubează aparte. Aceşti coeficienţi de formă sunt rar folosiţi în dendrometrie.
Coeficientul de formă prezintă o deosebită importanţă ştiinţifică şi practică, fiind o
caracteristică sintetică a formei arborelui. Pe cale experimentală, folosind metode statistico-
matematice, se stabilesc valori medii ai coeficienţilor de formă, care se reflectă cu o anumită
probabilitate, orientându-se spre centrul de grupare a valorilor individuale referitoare la arbori de
aceiaşi specie şi care vegetează într-un anumit cadru natural-geografic, supuşi aceluiaşi regim de
cultură şi care au caracteristici dimensionale omogene.
Produsul dintre înălţime şi coeficientul de formă artificial este cunoscut sub formă de
înălţime redusă ( h f ).
Coeficienţii de formă naturali prezintă o mai mare stabilitate în raport cu variaţia
dimensiunilor arborilor şi ale condiţiilor de vegetaţie şi sunt cei mai amplu studiaţi şi luaţi în
considerare la caracterizarea biometrică a speciilor forestiere şi la stabilirea tehnicii de măsurare
a arborilor şi arboretelor.
Dintre toţi coeficienţii de formă naturali, cel mai mult a fost studiat f 0 ,1 .
Factorii şi caracteristicile care contribuie la variaţia sau la stabilirea coeficienţilor de
formă:
- specia şi ecotipul;
- înălţimea;
- diametrul;
- lungimea coroanei;
- consistenţa arboretului;
- grosimea cojii;
- condiţiile staţionale şi de vegetaţie ş. a.
3.3. Corelaţia dintre indicii de formă şi coeficienţii de formă.

Corelaţia dintre coeficientul de formă f 0 ,1 şi indicele de formă k 0,5 prezintă o
importanţă cu totul deosebită. Cercetările teoretice, ca şi experimentările efectuate în baza unor
numeroase date colectate în teren, demonstrează că intensitatea corelaţiei dintre aceşti doi indici
este foarte puternică (coeficientul de regresie r este apropiat de 0,9, uneori ajungând până la
0,97). Ecuaţia de regresie are forma unei parabole de gradul 2:
f 0,1  b0  b1 k 0 ,5  b2 k 02,5 (Giurgiu)
În baza acestor cercetări putem formula următoarea legitate cu caracter statistic: pentru
condiţii de vegetaţie relativ omogene, arborii de aceiaşi specie, la aceiaşi valoare a indicelui de
formă k 0,5 , au valori apropiate ale coeficienţilor de formă f 0 ,1 , indiferent de dimensiunile lor.
În consecinţă, la dimensiuni egale (d, h), fusurile arborilor au volume apropiate. În aceste
condiţii, coeficienţii de variaţie au valori de numai  2 – 3%.
Alte corelaţii între indicii de formă şi coeficienţii de formă se pot exprima prin
următoarele relaţii:
f 1,3  q 22 (Anucin);
0,32
f 1,3  0,66q 22   0,14 (Schiffel);
q2 h
1,04
f 1,3  0,60q 2  (Şustov).
q2 h
LITERATURĂ:
6. ЕРМАКОВ В.Е., ДЕМИДОВ Н.П. Лесная таксация и лесоустройство: Учебник
для средних специальных учебных заведений. - Мн.: Дизайн ПРО, 2004.-296с.
7. МОИСЕЕВ В.С. Таксация леса. Ленинград. ЛЛА. 1970 – 257 с.
Tema 4. Structura arboretelor (4 ore)
4.2. Structura pe verticală a arboretelor. Indicii care caracterizează structura pe
verticală a arboretelor.
4.3. Structura pe orizontală a arboretelor. Indicii care caracterizează structura pe
orizontală a arboretelor.
4.4. Structura arboretului în raport cu caracteristicile principale ale lui.

Prin structură înţelegem modul de alcătuire (organizare internă) a unui sistem. Pădurea
reprezintă un sistem neomogen. La rândul ei, ea se împarte în unităţi mai mici, omogene din
punct de vedere structural, denumite ca arborete.
Arboretul reprezintă o porţiune din pădure, care, aflându-se în aceleaşi condiţii de
vegetaţie, realizează caracteristici omogene din punct de vedere taxometric (dendrometric). Sub
raport biometric, arboretul reprezintă o populaţie statistică.
Arboretul, ca etaj al arborilor, dă nota predominantă în caracteristica pădurii ca biosistem
si reprezintă obiectivul principal în conducerea pădurilor. Cu toate că, structura arboretului si a
pădurii în ansamblu, are un caracter unitar si se referă la elementele participante si la modul de
grupare în spaţiul tridimensional, totuşi în practică se vorbeşte obişnuit atât de caracteristicile
arboretului în structura lor orizontală cât şi verticală, apreciindu-se separat însuşirile de structură
ce pot caracteriza într-o secţiune orizontală sau verticală o pădure. În această accepţiune,
caracteristicile structurii orizontale se referă la compoziţia, consistenţa (desimea, densitatea,
gradul de umbrire), diametrul mediu şi suprafaţa de bază ale arboretului, iar caracteristicile
structurii verticale se referă la etajarea, profilul, închiderea şi înălţimea medie a arboretului.
Pe lângă aceste caracteristici de ordin cantitativ arboretul mai prezintă si o serie de
caracteristici calitative cum ar fi: originea, provenienţa, vârsta, clasa de producţie si starea
fitosanitara.
În dendrometrie, structura arboretelor se studiază în raport cu:
- vârsta arborilor;
- diametrul arborilor;
- înălţimea arborilor;
- forma arborilor şi a arboretelor;
- volumul arborilor;
- creşterea arborilor;
- dimensiunile coroanelor;
- calitatea arborilor;
- consistenţa arboretelor;
- alte caracteristici.
Principalele caracteristici dendrometrice ale arboretului sunt:
- forma (simplă, compusă);
- compoziţia;
- elemente de arboret;
- provenienţa;
- consistenţa;
- înălţimea medie;
- diametrul mediu;
- vârsta medie;
- productivitatea;
- volumul;
- clasa de calitate;
- tip de pădure;
- subarboret şi seminţiş utilizabil.
4.2. Structura pe verticală a arboretelor. Indicii care caracterizează structura pe
verticală a arboretelor.
Principalii indici ce caracterizează structura verticală a arboretelor sunt:
- forma (etajarea) arboretului;
- profilul arboretului;
- închiderea arboretului;
- înălţimea medie a arboretului.
Forma sau etajarea arboretului se referă la modul de repartizare în spaţiu a coroanelor
arborilor ce alcătuiesc un arboret. Drept urmare, în pădurile temperate şi boreale au fost distinse
două categorii de arborete după numărul de etaje de arbori care pot fi diferenţiate:
a) Arborete cu un singur etaj (unietajate, monoetajate, egal etajate), în care coroanele
tuturor arborilor se găsesc aproximativ la acelaşi nivel (chiar dacă „putem deosebi grupe de
arbori la înălţimi deosebite” – Drăcea, 1923), alcătuind un singur etaj. Este cazul arboretelor pure
şi de aceeaşi vârstă (echiene), rezultate din plantaţii şi semănături directe, ca şi al arboretelor
amestecate, formate din specii cu ritmuri de creştere similare.
În arboretele monoetajate, pe măsura înaintării în vârstă şi odată cu diferenţierea
arborilor după înălţime, coronamentul se împarte în două plafoane:
- plafonul superior, care este constituit din arborii cei mai înalţi şi mijlocii (dominanţi) şi
are aspect continuu;
- plafonul inferior, format din arborii rămaşi în urmă cu creşterea (dominaţi), repartizaţi
ici şi colo sub cel superior.
b) Arborete cu două etaje (bietajate), în care coroanele arborilor sunt bine separate în
două etaje distincte: etajul superior (principal, dominant) şi etajul inferior (secundar, dominat,
subordonat, subetaj). Din categoria arboretelor bietajate fac parte şleaurile, în care etajul superior
este alcătuit din stejar pedunculat (gorun), frasin, tei, ulm, paltin etc., în timp ce în etajul inferior
se întâlnesc carpen şi jugastru (alături de păr, măr, sorb). Tot arborete etajate formează
amestecurile din specii cu temperamente diferite (de lumină - stejar pedunculat, gorun - în etajul
superior cu cele de umbră - fag, brad, tei, carpen – în etajul inferior). Aşa este şi cazul
amestecurilor de gorun şi fag, gorun şi carpen, stejar pedunculat şi tei, stejar pedunculat şi
carpen, gorun şi fag cu tei etc. În fine, arborete bietajate sunt şi cele de crâng compus, unde
rezervele formează etajul dominant iar exemplarele de crâng pe cel dominat.
Arboretele monoetajate se pot transforma cu timpul în arborete bietajate, aşa cum este
cazul unor amestecuri de fag, brad şi molid. În acelaşi timp, din unele arborete bietajate în
tinereţe (aşa numitele amestecuri provizorii, de tip molid-mesteacăn sau amestecuri de răşinoase
şi fag cu specii pioniere – plop tremurător, salcie căprească sau mesteacăn), pot rezulta arborete
monoetajate la maturitate sau bătrâneţe.
În lucrările de amenajare a pădurilor din România se consideră etajate numai arboretele
în care diferenţa dintre înălţimile medii ale două etaje succesive este de cel puţin 25 % din
înălţimea etajului superior iar masa lemnoasă (volumul) unui etaj reprezintă cel puţin 30 % din
masa (volumul) arboretului întreg.
În pădurile tropicale umede (veşnic verzi), speciile de arbori se grupează în trei etaje:
- etajul superior (A) cu arbori individuali sau grupaţi şi înălţimi de 30-42 m, între care nu
există contact între coroane. În acest etaj, numeroşi arbori pot atinge înălţimi de 50 m, cu
exemplare rare chiar de 70-80 m;
- etajul mijlociu (B), cu un coronament mai dens şi înălţimi de 18-27 m;
- etajul inferior (C), cu arbori mai mici (8-14 m), din specii de umbră.
În arboretele divers etajate, la nivelul fiecărui etaj se disting suprafaţa superioară a
coronamentului, indicată de vârfurile arborilor celor mai înalţi, precum şi suprafaţa inferioară a
coronamentului, reprezentată de ultimele ramuri cu frunze verzi de la baza coroanelor. Distanţa
dintre suprafaţa superioară şi cea inferioară defineşte adâncimea sau grosimea coronamentului.
În arboretele în care se găsesc arbori de toate vârstele (arborete pluriene) şi, în consecinţă, de
toate înălţimile, nu se poate realiza diferenţierea unor etaje.
Profilul arboretului se referă la alura pe care o prezintă suprafaţa superioară a
coronamentului. Astfel, se deosebesc:
- arborete cu profil continuu (drept), când coroanele arborilor ajung la aproximativ
aceeaşi înălţime (cazul culturilor monoclonale de plopi euramericani);
- arborete cu profil ondulat (sinuos), când înălţimile arborilor cresc şi descresc astfel încât
suprafaţa superioară a coronamentului prezintă un aspect sinuos (cazul majorităţii arboretelor
pure sau amestecate şi echiene);
- arborete cu profil în trepte, când înălţimea arborilor din suprafeţele alăturate descreşte
sau creşte gradat (cazul arboretelor parcurse cu tratamentul tăierilor rase în benzi în diferite
variante);
- arborete cu profil dantelat (zdrenţuit), când arborii au înălţimi foarte diferite, datorită
vârstelor foarte variabile, ca în arboretele pluriene sau grădinărite şi, în consecinţă, suprafaţa
superioară a coronamentului prezintă un aspect neregulat.
Închiderea arboretului se referă la modul în care diferitele categorii de arbori cu înălţimi
egale sau diferite participă la realizarea stării de masiv. În mod concret, închiderea arboretului se
produce în trei moduri: pe orizontală, pe verticală şi în trepte.
Închiderea pe orizontală se realizează atunci când coroanele arborilor sunt situate
aproximativ la aceeaşi înălţime (arborete monoetajate) şi se ating lateral între ele, constituind un
coronament cu profil continuu sau ondulat. În acest caz, coroanele arborilor sunt umbrite de
exemplarele din jur şi nu se pot dezvolta prea mult lateral, iar elagajul este activ. Exemplarele
individuale de arbori, cu înălţimi apropiate, se protejează reciproc (efect de bloc), iar acţiunea
vânturilor periculoase se resimte puţin.
Închiderea pe verticală se realizează când arborii nu au aceleaşi înălţimi, iar trecerea de
la o coroană la alta se face la niveluri diferite (cazul arboretelor bietajate sau pluriene). În astfel
de situaţii, coroanele arborilor mai înalţi acoperă parţial sau total coroanele exemplarelor
alăturate, ceea ce face dificilă evaluarea consistenţei. Arborii nu se mai sprijină reciproc contra
vântului însă fiecare are o rezistenţă individuală mult sporită deoarece, fiind expus de timpuriu
acţiunii directe a vântului, şi-a creat o bună ancorare în sol iar tulpina rămâne mai scurtă şi
îngroşată puternic la bază.
Închiderea în trepte se realizează când înălţimea arborilor creşte sau descreşte gradat, în
secţiune verticală având aspectul unor trepte de scară. O astfel de închidere apare mai ales pe
pante repezi, pe locuri umede expuse acţiunii de doborâre a vântului, precum şi la limita
superioară altitudinală a pădurii.
Înălţimea medie a arboretului reprezintă o mărime medie a înălţimii arborilor
componenţi, determinându-se, ca şi diametrul mediu, pe specii sau elemente de arboret. Deşi se
cunosc numeroase tipuri de înălţimi medii, prezentate pe larg în manualele de Dendrometrie, în
practica silvică de la noi se folosesc cu precădere aşa-numitele înălţimi medii condiţionate,
corespunzătoare anumitor diametre medii. Aşa sunt înălţimea arborelui mediu aritmetic,
înălţimea arborelui mediu al suprafeţei de bază, înălţimea arborelui central al numărului de
arbori etc., iar dintre acestea înălţimea corespunzătoare diametrului central (median) al suprafeţei
de bază ( H g ) este cea mai utilizată.
În arboretele regulate (echiene şi relativ echiene) şi monoetajate au fost imaginate diverse
clasificări poziţionale (sociologice) ale arborilor după înălţime, dintre care cea mai cunoscută şi
utilizată în Europa este cea datorată profesorului german Gustav Kraft (1884). Prin aprecierea
vizuală a vigorii de creştere a arborilor, mărimii şi poziţiei relative a coroanelor în coronament,
Kraft a diferenţiat cinci clase poziţionale:
- clasa I - arbori predominanţi, care sunt cei mai înalţi şi cu coroanele excepţional
dezvoltate. Primesc lumină plină de deasupra coronamentului şi din lateral.
- clasa II - arbori dominanţi, care au înălţimi apropiate de predominanţi, dar coroanele lor
sunt mai puţin dezvoltate. Primesc lumină plină de sus şi mai puţină din lateral.
- clasa III - arbori codominanţi, cu înălţime ceva mai redusă decât arborii din primele
două clase şi cu coroanele slab dezvoltate şi înghesuite.
- clasa IV - arbori dominaţi, care au înălţimi mai mici şi coroane înguste, înghesuite şi
uneori dezvoltate numai într-o parte (sub formă de steag). Arborii dominaţi, care primesc puţină
lumină de sus şi deloc din lateral, au fost împărţiţi în două subclase:
- IVA - arbori cu partea superioară a coroanei în lumină;
- IVB - arbori numai cu vârful în lumină;
- clasa V - arbori copleşiţi (cu totul umbriţi, complet înăbuşiţi), integral acoperiţi de
exemplarele mai înalte de deasupra şi care nu primesc lumină nici de deasupra nici din lateral.
Aceşti arbori fie au coroana încă vie (subclasa VA), fie sunt pe cale să se usuce (arbori
deperisanţi) ori sunt deja uscaţi (arbori complet uscaţi) (subclasa VB).
Într-un arboret monoetajat, arborii din clasele I, a II-a şi a III-a, denumiţi generic arbori
dominanţi, formează plafonul superior (dominant), în timp ce exemplarele din clasele a IV-a şi a
V-a, care formează categoria arborilor dominaţi, fac parte din plafonul inferior (dominat) al
arboretului.
4.3. Structura pe orizontală a arboretelor. Indicii care caracterizează structura pe

orizontală a arboretelor.
Principalii indici care caracterizează structura orizontală a arboretelor sunt:
- compoziţia;
- diametrul mediu;
- suprafaţa de bază;
- consistenţa.
Consistenţa caracterizează arboretul sub raportul spaţial dintre elementele lui
componente. Consistenţa se exprimă prin:
- indicele de desime;
- indicele de acoperire;
- indicele de densitate.
Indicele de desime reflectă calitatea unui arboret de a conţine un anumit număr de arbori
pe o unitate de suprafaţă (de regulă arbori/ha). Acest indice se stabileşte prin evaluări directe şi
se calculează ca raportul dintre numărul existent (evaluat) de arbori pe o unitate de suprafaţă şi
numărul normal de arbori de pe o astfel de unitate de suprafaţă în condiţii staţionale similare:
N
Kn  r
N tab
Numărul normal de arbori sau numărul-normă al acestuia se preia din tabele de producţie
sau din alte normative tehnice.
De regulă, indicele de densitate este subunitar şi se exprimă în felul următor:
K n  0,9; K n  0,8; K n  0,7; ... K n  0,1
Indicele de acoperire reprezintă raportul dintre suprafaţa proiecţiilor coroanelor arborilor
unui arboret şi suprafaţa totală a acestui arboret:
S
K S  cor
S tot
Acest indice se stabileşte vizual, instrumental, fotografic sau fotogrametric.
În raport cu gradul de închidere a coronamentului arboretele pot fi de consistenţă plină,
scăzută sau redusă.
Indicele de densitate reprezintă raportul dintre volumul real al unui arboret şi volumul
considerat ca normal pentru condiţiile staţionale în care acesta vegetează:
V
K v  real
Vtab
În practică, ades, acest indice se calculează în raport cu suprafaţa de bază a arboretului,
din care motiv este definit ca „indicele suprafeţei de bază”:
Greal
Ks 
Gtab
4.4. Structura arboretului în raport cu caracteristicile principale ale lui.

A) structura arboretelor în raport cu vârsta, care include următoarele structuri:
- structura echienă – include arborete monoetajate, de aceiaşi vârstă sau cu diferenţă
dintre vârsta maximă şi cea minimă a elementelor de arboret de până la 5 ani;
- structura relativ echienă – include arborete cu diferenţa dintre vârsta maximă şi cea
minimă a elementelor de arboret cuprinsă într-o clasă de vârstă sau într-o perioadă de regenerare
adoptată: la codru – între 5 şi 30 ani; la crâng – între 2 şi 7 ani. De regulă, în aceste arborete se
conturează diferenţe de înălţime la elementele de arboret, însă nu formează etaje de vegetaţie;
- structura plurienă – include arborete cu elemente de arboret de toate vârstele, de la
un an până la vârste apropiate sau chiar egale cu longevitatea speciei în condiţiile staţionale date,
însă nu mai formează etaje distincte de vegetaţie, realizând o structură grădinărită;
- structura relativ plurienă – include arborete cu diferenţa de vintre vârsta maximă şi
vârsta minimă a elementelor de arboret mai mare decât o clasă de vârstă (la codru – mai mare de
30 ani), cu două sau mai multe etaje de vegetaţie evidenţiate;
B) Structura arboretelor în raport cu înălţimea:
a) cazul arboretelor echiene şi relativ echiene: distribuţia arborilor pe clase de înălţime.
În pofida omogenităţii genetice, a vârstei şi a condiţiilor staţionale, înălţimea arborilor variază
evident de la un exemplar la altul. Cauzele sunt multiple: raporturile intra - şi inter - specifice, în
deosebi concurenţa pentru lumină şi elemente nutritive, concurenţa pentru spaţiul subteran
(sistemul radicular), exigenţele speciilor la factorii externi de mediu etc.
b) cazul arboretelor pluriene. Variabilitatea vârstei elementelor de arboret accentuează şi
mai tare diferenţa de înălţimi. Diferenţa se manifestă şi sub raportul relaţiei diametru-înălţime;
c) cazul arboretelor etajate (relativ pluriene). În anumite condiţii arborii din arboret se
eşalonează pe verticală în etaje distincte, fiecare etaj având caracteristicile unui arborete echien.
Mai des, în practică, se realizează arborete de tip natural bietajate, mai rar – trietajate. Exemple
tipice de arborete bietajate sunt oferite de combinaţiile dintre specii cu temperamente diferite: de
lumină şi de umbră. Etajul superior î-l reprezintă specii cu temperament de lumină, iar cel
inferior – specii cu temperament de umbră.
Din punct de vedere al structurii în raport cu înălţimea arborilor, primul etaj se poate
examina ca şi în cazul arboretelor echiene. În etajele inferioare se observă o mai mare
variabilitate de înălţimi, arborii de aici, fiind puternic influenţaţi de arborii din etajul superior.
C) Structura arboretelor în raport cu volumul: Variabilitatea volumului arborilor în
arboret reprezintă o consecinţă a variabilităţilor celor trei caracteristici factoriale: g, h, f.
Repartiţia arborilor pe clase de volume este încă prea puţin studiată. S-a stabilit, totuşi, că
majoritatea arborilor se în cadrează în categoriile de diametru inferioare, curba de repartiţie
având o puternică asimetrie. Această asimetrie este cu mult mai mare decât asimetria curbei de
frecvenţe a diametrelor. Frecvenţa arborilor cu volume mari este foarte redusă.
Asimetria curbei este caracteristică şi distribuţiei arborilor pe clase ale suprafeţei de bază
(g).
LITERATURĂ:
Tema 5. Preluarea indicilor dendrometrici (4 ore)
5.1. Instrumente pentru măsurarea (preluarea) indicilor dendrometrici ai
arboretului.
5.2. Metode şi procedee de măsurare (determinare) a indicilor dendrometrici ai
arboretului.
5.1. Măsurarea directă a diametrului la arborii nedoborâţi şi a oricărui diametru de-a

lungul fusului arborelui doborât se poate realiza cu ajutorul clupei forestiere. Aceasta se
compune dintr-o riglă gradată în centimetri şi milimetri sau direct în categorii de diametre din 2
cm în 2 cm sau din 4 cm în 4 cm (cazul clupei compensate) şi din două braţe paralele între ele şi
perpendiculare pe riglă, unul fix, iar celălalt culisant (mobil). Utilizarea clupei forestiere se face
cu anumite precauţii, şi anume: asigurarea că braţele clupei sunt în acelaşi plan şi perpendiculare
pe riglă; poziţionarea instrumentului într-un plan perpendicular pe axa arborelui; verificarea cu
regularitate a paralelismului braţelor; evitarea exercitării unei presiuni prea mari pe braţe;
împingerea clupei pe arbore până la contactul riglei cu trunchiul, astfel încât în momentul
măsurării să existe trei puncte de contact între instrument şi arbore; preferarea clupei metalice
uşoare (din aliaje pe bază de aluminiu) uneia din lemn datorită posibilităţii de gradare cu diviziuni
precise şi lizibile, a stabilităţii în raport cu condiţiile climatice (temperatură, umiditate) şi a
uşurinţei de întreţinere.
Din diversitatea clupelor simple pot fi amintite: clupa cu riglă gradată trapezoidală
(Heyer), clupa cu riglă gradată în dublu T (Aldenbruck-Bohmerle), clupa Friedrich, clupa
daneză cu diagonale (Heidler), clupa baston, iar în ţara noastră cele descrise sau construite de
Paul Teodorescu, Harnagea, I.Popescu-Zeletin, I.Dăscălescu, D.Ciurileanu (menţionaţi de Leahu,
L; 1994).
In decursul timpului s-au adus diverse îmbunătăţiri
constructive clupelor în vederea perfecţionării măsurării.
Cele mai semnificative dintre acestea sunt: supleţea
constructivă şi precizia ridicată (clupa Flury, clupa
Gohler, clupa Krutzsch-Loetsch ş.a.); materializarea unor
gradaţii suplimentare în unităţi ale circumferinţei, ale
suprafeţei de baza (de exemplu, clupa înregistratoare
Wimmenauer) sau ale volumului în funcţie de lungimea
piesei măsurate şi diametrul la mijlocul ei (de exemplu,
clupa concepută de Haumann şi Waldraff); ataşarea
unui sistem automat de înregistrare a
valorii măsurate pe bandă magnetică (minicasetă) sau Figura 5.1.1. Clupă
înregistratoare utilizând o memorie electronică permanentă (figura 5.1.1.);
înclinarea riglei spre operator pentru facilitarea citirii, montarea braţului mobil
pe rulmenţi, ataşarea unui sistem de autoreglare a paralelismului braţelor şi a jocului braţului
mobil etc.
Indirect, diametrul poate fi determinat folosind o panglică gradată din 3,14-în 3,14,
folosind relaţia dintre circumferinţă şi diametru. O altă modalitate este cea careutilizează o clupă
forestieră în formă de furcă; în acest caz, diametrul este determinat prin măsurarea a trei raze în
punctele de tangenţă la fusul arborelui. In această categorie se încadrează, de asemenea, bastonul
Biltmore (folosit mai ales în S.U.A.,Canada şi Anglia), clupa Bernetti şi clupa Bitterlich
(Leahu, I.;1994).
Pentru a cuba arborii cu o precizie ridicată este necesară măsurarea diametrelor şi la alte
nivele decât la 1,30 m; acest obiectiv se poate realiza, la arborii nedoborâţi, prin utilizarea unor
dispozitive speciale dintre care cel mai simplu este clupa parabolică finlandeză. Această clupă
este formată din două braţe fixe, unul drept iar celălalt curb şi marcat cu gradaţii centimetrice
bicolore. S-au construit asemenea instrumente cu diverse mărimi adaptate grosimii la nivelul de
măsurat.
Pentaprisma (figura 5.1.2), un aparat
imaginat şi construit de Wheeler, funcţionează
după principiul clupei optice şi are în alcătuire
două prisme cu cinci feţe, una dintre două
Figura 5.1.2. Pentaprisma cinci feţe, una dintre prisme fixă şi cealaltă
mobilă care culisează în interiorul unui tub
metalic pe care este fixată o riglă gradată în centimetri. Fereastra de vizare este împărţită în două
porţiuni egale; jumătatea superioară permite vizarea directă a arborelui, iar cea inferioară
formează o imagine decalată. Atunci când, prin deplasarea prismei
mobile, partea stângă a trunchiului arborelui în vedere directă
ajunge în prelungirea părţii drepte în vedere decalată, distanţa
dintre prisme este egală cu diametrul arborelui şi poate fi citită în
dreptul unui cursor solidar cu prisma mobilă. Utilizarea aparatului
este destul de simplă, dar necesită determinarea în prealabil a
înălţimii la care se doreşte măsurarea diametrului. Este posibil, în
acest scop, să se fixeze pe aparat un clinometru.
O observaţie importantă este aceea că pentaprisma permite
măsurarea diametrelor de la orice distanţă faţă de arbore. Din Figura 5.1.3. Dendrometrul
motive de precizie a măsurătorilor, este bine să se fixeze aparatul finlandez „SUUNTO”
pe un trepied.
Principiul trigonometric de măsurare a înălţimii î-l are la bază dendrometrul finlandez
(figura 5.1.3), care permite măsurarea înălţimii arborelui de la distanţa de 15 sau 20 metri.
Principiul telemetric, folosit, de asemenea, pentru măsurarea diametrelor la diferite
înălţimi pe fusul arborelui, este ilustrat în modul cel mai reuşit de dendrometrul Barr-Stroud.
Acest aparat este, în esenţă, un telemetru cu coincidenţă şi permite măsurarea distanţelor, a
înălţimii arborilor şi a diametrelor la diferite înălţimi în vederea determinării volumelor. Datorită
lunetei cu care este dotat, este posibilă măsurarea diametrelor cuprinse între 3,8 cm şi 500 cm de
la distanţe situate între 11 m şi 110 m.
Dendrometrul Barr-Stroud este puţin utilizat în practică, nu numai datorită preţului său
ridicat, ci şi a restricţiilor de punere în staţie şi a calculelor complementare necesitate de
determinarea înălţimilor şi a diametrelor.
Relascopul optic Bitterlich este unul dintre aparatele care măsoară diametrele după
principiul de funcţionare al furcii optice. Cu acesta se măsoară diametrele la anumite înălţimi pe
fusul arborelui, înălţimile, coeficientul de formă, suprafaţa de bază pentru un anumit arboret şi
pantele.
Pentru determinarea diametrelor la diferite înălţimi pe fus, principiul de măsurare este
simplu: opt benzi alăturate de aceeaşi lăţime sunt materializate pe cilindrul aparatului, permiţând
vizarea unghiulară; operatorul se poziţionează la o asemenea distanţă de arbore încât câmpul de
lăţime egală cu suma celor opt benzi să acopere întreg diametrul di,3o al arborelui de măsurat;
apoi se determină nivelele superioare pe fus pentru care diametrele vor fi succesiv egale cu 7
di,30/8, 6 duo/8, ..., di,30/8. Aparatul permite şi măsurarea înălţimilor la care s-au determinat
diametrele, astfel încât, asemănător dendrometrului Barr-Stroud, se poate cuba un arbore în
picioare. Pentru arborii mai groşi, a fost pus la punct un relascop cu benzi mai late; o altă
îmbunătăţire, efectuată în 1972 (după PardeJ. şi Bouchon, J.;1988), a fost dotarea aparatului,
denumit telerelascopul Bitterlich, cu un sistem optic şi trepied metalic articulat, ceea ce a dus la
creşterea semnificativă a preciziei măsurătorilor.
Dintre dendrometrele multifuncţionale electronice, aparatul LEDHA-GEO este deosebit
de apreciat pentru performanţe şi precizie. Este un instrument complex care poate măsura
diametre la orice nivel pe trunchiul arborelui în picioare, dar şi unghiuri, distanţe şi înălţimi, având
posibilitatea transferării informaţiilor în computer.
Măsurarea circumferinţei secţiunii transversale a arborelui la diferite nivele pentru
arborele doborât şi, cu anumite dificultăţi, la arborele în picioare, se face, în mod obişnuit, cu
ajutorul unei rulete sau al unei panglici de până la 3 metri lungime – rejansă, pe care se fac
gradaţii din 3,14 în 3,14 cm, adică de mărimea constantei π, valoarea unei gradaţii va fi egală cu 1
cm în diametru; este recomandat ca, pentru a evita erorile de măsurare, panglica din care este
confecţionată rejansa să fie nedeformabilă şi foarte flexibilă, de aceea este confecţionată dintr-o
ţesătură din fire metalice sau din fibră de sticlă.
Ruleta dendrometrică se gradează direct în unităţi ale diametrului prin împărţirea lungimii
circumferinţei c la constanta π = 3,14 (d = c/π). Utilizarea ruletei nu este întotdeauna posibilă
pentru măsurarea circumferinţei la diferite nivele pentru arborii doborâţi, mai ales atunci când
sunt stivuiţi, caz în care se recurge la un cârlig metalic curbat şi la un fir metalic flexibil şi
inextensibil pe care se măsoară lungimea corespunzătoare circumferinţei.
Pentru măsurarea grosimii la diferite înălţimi pe fusul arborelui nedoborât s-au construit
panglici cu prăjini tubulare prelungitoare. Panglica, uşor manevrabilă, circulă în interiorul
tubului şi este agăţată la înălţimea dorită cu ajutorul unui dispozitiv cu cârlige, iar prin rotirea în
jurul arborelui se poate citi, într-o fereastră din prăjina tubulară, lungimea panglicii desfăşurate
(Leahu, I.; 1994).
Atunci când secţiunea transversală prin fusul arborelui pentru care se determină suprafaţa
se află la 1,30 metri de la sol (sau "înălţimea pieptului"), această suprafaţă se numeşte suprafaţă
de bază (g). Datorită neregularităţii formei lor, suprafeţele secţiunilor prin fusul arborelui nu pot
fi determinate cu precizie decât prin planimetrare sau prin integrare şi aceasta numai la arborii
doborâţi. în practică se utilizează relaţia de calcul pornind de la diametru sau de la circumferinţă,
însă se supraestimează suprafaţa cu atât mai mult cu cât aceasta diferă mai mult de cea circulară.
Măsurarea înălţimii arborelui. Măsurarea lungimii arborilor doborâţi sau a părţilor de
arbore, se realizează direct cu ajutorul ruletei (de 20-50 m) confecţionate pe suport metalic, astfel
încât să se asigure perfecta reproductibilitate a măsurătorilor. Se utilizează, uneori, măsuri de 1 m
sau de 2 m, atunci când precizia impusă măsurătorii este mai scăzută.
Măsurarea înălţimii arborilor în picioare poate fi făcută în mod direct, prin folosirea unor
prăjini telescopice. Pe cale indirectă, această determinare poate fi făcută cu instrumente denumite
hipsometre al căror principiu de funcţionare este geometric sau trigonometric.
Principiul geometric constă în aplicarea unor relaţii de asemănare a triunghiurilor, la
nivelul hipsometrului şi la nivelul arborelui măsurat. Principiul trigonometric presupune
măsurarea unei distanţe şi a unuia sau a mai multor unghiuri formate de orizontală cu viza (sau cu
vizele) la arbore. Hipsometrele bazate pe principiul geometric pot aplica două variante de
determinare a înălţimii: cu măsurarea distanţei de la operator la arbore sau cu măsurarea unei
înălţimi ajutătoare pe arbore.
Există o diversitate constructivă de astfel de hipsometre: planşeta hipsometrică,
hipsometrul cu oglindă, hipsometrul cu pendul, dendrometrul Christen, hipsometrul Ciurileanu
etc.
Dendrometrul Christen foloseşte relaţiile geometrice clasice în triunghiurile asemenea.
Nu este necesar ca operatorul să se poziţioneze la o distanţă predeterminată faţă de arborele de
măsurat, dar utilizează, în schimb, o miră (jalon sau prăjină) de 4, 5 sau 7 metri plasată pe arbore,
la baza acestuia, astfel încât să fie vizibilă din locul de efectuare a măsurătorii.
Instrumentul este o riglă gradată din lemn sau metalică având o lungime fixă între
reperele de la capete în funcţie de lungimea mirei folosite: 30 cm, pentru miră de 4 m, sau 50 cm,
pentru miră de 5 m (fig. 5.1.4). Se ţine vertical, eventual suspendat la capătul unei tije metalice,
iar observatorul se deplasează la distanţa necesară încadrării arborelui, de la bază şi până la vârf,
în coincidenţă, între extremităţile riglei. Valoarea înălţimii se citeşte pe instrument, corespunzător
intersecţiei razei vizuale spre vârful arborelui cu scara gradată de pe riglă.
Precizia dendrometrului Christen este cu atât mai mare cu cât înălţimea arborelui măsurat
este mai mică. Aceasta deoarece gradaţiile corespunzătoare înălţimilor mari sunt din ce în ce mai
apropiate între ele. Din acest motiv, este recomandată utilizarea acestui instrument pentru
măsurarea înălţimilor de până la 25 m.
Hipsometrele bazate pe principiul trigonometric aplică principiul măsurării unei
distanţe înclinate sau reduse la orizont de la operator la arbore, precum şi a unghiurilor formate
de orizontală cu vizele la baza şi la vârful arborelui. în această categorie se încadrează
hipsometrul Blume-Leiss, dendrometrul Suunto, hipsometrul Vertex (figura 5.1.5), dendrometrul
Haga, relascopul şi telerelascopul Bitterlich,
clinometrul sau clisimetrul etc. In ţara noastră,
instrumentul cel mai utilizat este dendrometrul
românesc, variantă îmbunătăţită a hipsomerului
Blume-Leiss. Eroarea teoretică de măsurare a
înălţimilor folosind dendrometrul românesc este
de ± 2% (Leahu, I.; 1994).
Relascopul Bitterlich este un aparat
construit astfel încât poate furniza înălţimea
arborelui indiferent de panta terenului. Un sistem
de benzi imprimate pe un film translucid
oscilează în câmpul de vizare al observatorului
atunci când acesta înclină aparatul în raport cu
axa verticală. Corecţia se realizează datorită
lăţimii inegale a acestor benzi, lăţime calculată în
funcţie de Figura 5.1.4. Dendrometrul Cristen panta terenului. Câmpul de
vizare este separat în două zone semicirculare
printr-un diametru orizontal, atunci când aparatul este ţinut vertical. In zona superioară apare
imaginea peisajului, iar în cea inferioară apar scările gradate. Pentru măsurarea înălţimii se folosesc
patru scări verticale gradate în
metri; fiecare dintre acestea se utilizează pentru o
anumită distanţă orizontală faţă de arbore: 15, 20, 25
sau 30 metri.
Hipsometrul SILVA (fig. 5.1.6) funcţionează pe principiul trigonometric.
Figura 5.1.5. Hipsometrul Vertex
Aparatul Vertex (figura 5.1.7) este un instrument electronic ce determină distanţa până la
arbore, unghiul de vizare şi calculează înălţimea. Este format dintr-un transponder care se
ataşează pe arbore la înălţimea pieptului şi o unitate mobilă care emite şi receptează semnale
ultrasonore.
Figura 5.1.6. Hipsometrul SILVA Figura 5.1.7. Aparatul Vertex Laser

Măsurarea suprafeţei de bază. Se efectuează cu ajutorul relascopului Bitterlich sau cu
prisma Anucin.
Relascopul Bitterlich este compus dintr-o placă metalică sau din masă plastică, având o
despicătură cu lăţimea de 2 cm, care se montează pe un baston sau pe o prăjină cu lungimea de
1m. Alte modele ale relascopului prezintă o placă metalică sau din masă plastică cu una sau mai
multe despicături, dotate cu un fir de lungime convenabilă. Lungimea firului va fi de 50 ori mai
mare decât lăţimea despicăturii de pe placă prin care se vor efectua măsurările.
Prisma Anucin reprezintă o prismă confecţionată din sticlă tăiată sub un unghi de 1°05´
care va asigura refracţia imaginii şi mânerul acestei prisme.
Suprafaţa de bază, de regulă, se măsoară la înălţimea de 1,3 m de la baza arborelui şi se
exprimă în metri pătraţi. Suprafaţa de bază absolută este suprafaţa de bază a întregului arboret.
Pentru a determina suprafaţa de bază a întregului arboret se va efectua inventarierea integrală a
acestuia, măsurând diametrul (la înălţimea 1,3 m) la toate elementele componente ale arboretului
cu distribuţia pe categorii de diametru din 4 în 4 centimetri. Apoi, prin intermediul diametrului se
va calcula suprafaţa de bază.
Suprafaţa de bază relativă se măsoară cu instrumentele redate şi se exprimă în m²/ha.
Vârsta arborilor se măsoară cu ajutorul burghiului Pressler, care este construit dintr-un
cilindru metalic, care serveşte ca cutie pentru celelalte componente ale instrumentului şi ca mâner;
burghiul cilindric confecţionat din oţel de calitate înaltă înzestrat la un capăt cu filet pentru
încorporarea în tulpina arborelui (celălalt capăt se montează pe mâner); lama instrumentului, care
serveşte pentru extragerea carotelor.
La preluarea indicilor dendrometrici, în dendrometrie, se utilizează simboluri şi diferite
unităţi de măsură,. Spre exemplu, diametrul arborilor se măsoară în centimetri (cm),
simbolizându-se prin literele alfabetului latin d sau D; înălţimea arborelui se măsoară în metri (m)
şi se simbolizează prin h sau H; suprafaţa de bază (secţiunii transversale) se măsoară în centimetri
pătraţi (cm²) sau în metri pătraţi (m²), simbolizându-se prin g, γ sau G etc. Date privitor la
simbolurile şi unităţile de măsură utilizate în dendrometrie sunt prezentate la Tema 1 al
prezentului curs.
5.2. Metode şi procedee de măsurare (determinare) a indicilor dendrometrici ai

arboretului.
La măsurarea dimensiunilor şi determinarea valorilor numerice a diferitor indici
dendrometrici ai arboretului se folosesc diferite metode şi procedee.
Prin metodă înţelegem modul sistematic de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a
realităţii obiective sau ansamblul de procedee folosite în vederea atingerii unui anumit scop.
Metodele pentru determinarea valorilor indicilor dendrometrici sunt:
- metoda de măsurare directă a indicilor dendrometrici;
- metoda indirectă sau metoda determinării unor indici dendrometrici prin intermediul
altor indici sau (G prin D; V prin f, V prin H şi D, etc.);
- prin intermediul tabelelor sau metoda tabelară;
- prin intermediul graficelor sau metoda grafică;
- metoda citirii fotogramelor sau metoda fotogrammetrică;
- metoda nomogramică;
- metoda de determinare vizuală a indicilor dendrometrici;
- alte metode.
Metodele tabelară, grafică şi nomografică necesită unele date obţinute anterior prin
măsurări. Spre exemplu, pentru a determina volumul unui buştean prin tabele de cubaj (metoda
tabelară), este necesar să cunoaştem diametrul la capătul subţire a buşteanului, diametrul la
capetele sau diametrul la mijlocul secţiunii (în funcţie de procedeul pe care î-l alegem) şi
lungimea acestuia.
Prin procedeu înţelegem o soluţie practică adoptată ca sistem pentru efectuarea sau
producerea unui lucru sau un mijloc folosit pentru a ajunge la un anumit rezultat.
Procedee de determinare a indicilor dendrometrici:
- procedee tabelare (de cubaj, de producţie, de sortare şi alte tabele);
- procedee grafice;
- procedee fotogrammetrice;
- procedee fizice (xilometric, hidrostatic, gravimetric);
- procedee matematice (folosind formule matematice);
- alte procedee.
Spre exemplu, luăm cubarea lemnului stivuit. Pentru cubarea unei stive de lemn de foc cu
dimensiuni arbitrare folosim, în primul rând, metoda de măsurare directă. Pentru aceasta
măsurăm lungimea, lăţimea şi înălţimea figurii şi, prin produsul rezultatelor măsurării acestor
dimensiuni, obţinem volumul figurii respective. Pentru determinarea volumului lemnului stivuit
în această figură, folosim metoda indirectă şi anume prin intermediul factorului de cubaj.
Factorul de cubaj î-l putem determina prin câteva procedee: procedeul diagonalelor, procedeul
Bitterlich, procedeul punctelor în reţea, procedee fizice (xilometric, hidrostatic, gravimetric),
procedee tabelare ş. a. Prin produsul dintre volumul aparent al figurii respective şi a factorului de
cubaj rezultă volumul unitar al pieselor din această figură.
LITERATURĂ:
5. SITE-uri INTERNET
Tema 6. Reguli de măsurare (preluare) a indicilor dendrometrici ai arboretului.
Teoria erorilor. (2 ore)
6.1. Reguli de măsurare (preluare) a indicilor dendrometrici ai arboretului.
6.2. Clasificarea erorilor. Erori comise la măsurarea (preluarea) indicilor
dendrometrici ai arboretului.
6.1. Reguli de măsurare (preluare) a indicilor dendrometrici ai arboretului.

Pentru evitarea erorilor comise la măsurarea dimensiunilor arborilor există aşa numitele
reguli de măsurare care constau din respectarea tehnicii de măsurare.
La punerea în valoare a arborilor pe picior este luat în considerare diametru de bază
măsurat la înălţimea de 1,30 m de la sol în partea de amonte a arborelui şi se exprimă în cm.
Măsurarea diametrelor se execută cu clupa forestieră standardizată.
Pentru ca operaţia de măsurare să se poată realiza în condiţii corespunzătoare sub raportul
preciziei, se impune aplicarea următoarelor reguli:
- folosirea de clupe forestiere, în perfectă stare tehnică;
- respectarea riguroasă a înălţimii de măsurare: 1,30 m de la sol (operatorul care lucrează
cu clupa va avea un semn distinct pe îmbrăcăminte la înălţimea de 1,30 m);
- aşezarea clupei perpendicular pe axul arborelui, astfel încât, la acelaşi nivel, să se
realizeze trei puncte de contact ale clupei cu arborele (pe braţele mobil şi fix al clupei şi pe rigla
gradată a acesteia), citirea efectuându-se în timpul când instrumentul este fixat pe arbore;
- curăţarea locului de clupare de licheni şi muşchi fără, însă, a afecta coaja arborelui ce se
măsoară;
- la arborii cu secţiune transversală neregulată se măsoară două diametre perpendiculare,
înregistrându-se apoi media aritmetică a celor două citiri;
- la arborii bifurcaţi la înălţimea de sub 2 m, fiecare bifurcaţie se va considera ca
un arbore distinct;
- în cazul când la 1,30 m de la sol arborele prezintă gâlme, noduri sau deformări,
diametrul se măsoară deasupra acestor neregularităţi sau, deasupra şi dedesubt, iar prin metoda
de interpolare se v-a calcula diametrul la 1,30 m;
- în cazul arborilor înclinaţi, diametrul se măsoară la o distanţă de 1,30 m în partea din
interior a înclinaţiei arborelui;
- la arborii mai groşi decât deschiderea clupei se va măsura circumferinţa prin folosirea
ruletei, şi împărţirea lungimii obţinute la 3,14 (constanta π);
- alte reguli redate în figurile 6.1.1 şi 6.1.2.
Rotunjirile diametrelor utilizate
în condiţiile de producţie sunt de 2 cm.
Înălţimea arborelui este
dimensiunea lui măsurată pe verticală,
de la mugurele terminal până la sol. În
practica forestieră se foloseşte, în
principal, dendrometrul românesc cu
pendul.
Figura 6.1.1. Reguli de măsurare a diametrului
În ceea ce priveşte determinarea înălţimii arborilor se procedează mai întâi la stabilirea

distanţei dintre operator şi arbore şi apoi la măsurarea propriu-zisă a înălţimii.
Figura 6.1.2. Reguli de măsurare a diametrului
Reguli de măsurare a înălţimii arborilor:

- folosirea instrumentului de măsurat în stare perfectă;
- respectarea strictă a distanţei de la arbore la operator: pentru aparatele de măsurat
înălţimea după principiul trigonometric (dendrometrul Blume-Leiss, dendrometrul românesc,
dendrometrul „SUUNTO” ş. a. dendrometre cu pendul) v-a fi o distanţă fixă (10m; 15m; 20m;
25m; 35m sau altă distanţă indicată pentru instrumentul respectiv), iar pentru instrumentele de
măsurat înălţimea după principiul geometric (dendrometrul Cristen ş. a.) – distanţa de la arbore
la operator trebuie să fie cât mai apropiată de înălţimea arborelui de măsurat;
- vizarea corectă spre locurile de măsurat (mugurele terminal şi coletul fusului) şi
înregistrarea cu corectitudine a rezultatelor preluate;
- alte reguli redate în figura 6.1.3.
Măsurarea înălţimii cu dendrometrul
românesc. Dendrometrul românesc (fig. 6.1.4) este
format din corpul aparatului (1), luneta de măsurare
(2), prevăzută cu un reticul (fig. 2.2 c), scara gradată
(3), pendul (4), butonul pentru fixarea pendulului (5),
butonul pentru declanşarea pendulului (6) şi tăbliţa de
corecţie.
Dendrometrul românesc se bazează pe
principiul trigonometric de calculare a înălţimii prin
relaţiile (fig. 6.3.3):
a) h1 = l × tgα1;
b) h2 = l × tgα2.
Pentru măsurarea înălţimii operatorul
procedează în modul următor (fig. 6.3.3):
- fixează pe arborele de măsurat un cui în care
Figura 6.1.3. Măsurarea înălţimii este înfiptă o panglică scurtă, de preferinţă de culoare a
albă, la înălţimea de 1,5 m, care va servi drept reper;
- se depărtează de la arbore la o distanţă aproximativ egală cu
înălţimea arborelui de măsurat;
- se vizează prin luneta aparatului în aşa fel, încât simbolul „∞” de pe reticul să
coincidă cu baza arborelui, iar reperul de pe arbore să coincidă cu cel mai apropiat indice de pe
reticul, aceasta realizându-se prin apropierea sau îndepărtarea operatorului de arbore, acest indice
de pe reticul şi va fi distanţa de la operator la arbore;
- după stabilirea distanţei de la arbore, operatorul, apăsând pe butonul pentru
declanşarea pendulului, vizează prin lunetă spre vârful arborelui aşa, încât indicele 30 de pe
reticul să se suprapună pe vârful arborelui; în această poziţie, apasă pe butonul de fixare a
pendulului;
- de pe scara gradată a aparatului, depe diviziunea corespunzătoare distanţei de la
arbore (15, 20, 25 sau 30 m), în dreptul pendulului fixat citeşte prima înălţime (h1);
- analogic vizării prin lunetă spre vârf, se vizează spre baza arborelui, corespunzător
citind şi rezultatul măsurării (h2.).
Figura 6.1.4. Dendrometrul românesc
Înălţimea arborelui va rezulta din suma acestor doi indici:

a)în cazul când ochiul operatorului se află mai sus de baza arborelui;
b) din diferenţa acestora în cazul când ochiul operatorului se află mai jos de baza
arborelui. Aceasta se poate exprima prin formulele:
a) h = h1 + h2;
b) h = h1 - h2
Înălţimile astfel determinate sunt valabile numai pentru terenurile cu panta până la 3°.
Pentru terenurile cu panta mai mare de 3°, se face corecţie în funcţie de această mărime, folosind
coeficientul de corecţie (K) din tăbliţa de corecţie de pe aparat.
6.2. Clasificarea erorilor. Erori comise la măsurarea (preluarea) indicilor

dendrometrici ai arboretului.
Operaţia de măsurare reprezintă un proces experimental de obţinere a informaţiei N sub
forma unui raport numeric între valoarea mărimii fizice măsurate Q şi valoarea unei alte măsuri
considerate ca unitate de măsură q:
N = Q/q
Dacă mărimea fizică considerată (h, d, V, G ş. a.) se compară direct cu unitatea de
măsură, atunci măsurarea se numeşte directă (măsurarea diametrului de bază, măsurarea
lungimii fusului şi a sortimentelor ş. a.).
Când valoarea mărimii fizice se obţine prin intermediul unei alte măsuri, dependente de
prima, măsurarea se numeşte indirectă (măsurarea înălţimii arborelui pe picior, al diametrelor la
înălţimi inaccesibile, măsurarea prin diametru a suprafeţei secţiunii transversale etc.).
Din experienţă se cunoaşte că măsurările sunt afectate de erori. Diferenţa dintre rezultatul
obţinut prin măsurare şi valoarea adevărată a mărimii fizice piesei de măsurat se numeşte eroare
de măsurare.
Erorile de măsurare, la rândul lor, se împart în:
- erori întâmplătoare, care se datorează unui complex de cauze necunoscute;
- erori sistematice, care provin din folosirea instrumentelor sau utilajului dereglat sau
defectat, imperfecţiunea organelor de văz etc.;
- erori grosolane (greşeli) sunt accidentale se observă uşor prin compararea
rezultatelor măsurării.
Erorile sistematice şi cele grosolane (greşelile) pot fi eliminate. Efectul erorilor
întâmplătoare poate fi diminuat prin majorarea numărului de măsurători, în raport cu preciza
necesară (urmărită).
Teoria erorilor ajută la stabilirea numărului optim de măsurători necesar pentru
asigurarea unei precizii urmărite, cu minim de cheltuieli. Această teoria arată modalitatea de
propagare a erorilor de la caracteristicile factoriale (diametru, înălţime, formă ş. a.).
La măsurarea prin sondaj a caracteristicilor unui mare număr de obiecte de acelaşi gen,
apar în plus erori (abateri) de reprezentativitate, determinate de variabilitatea individuală din
cadrul populaţiei statistice de măsurat. Studiul lor face obiectul statisticii-matematice. La rândul
lor, erorile de reprezentativitate pot fi sistematice şi întâmplătoare. Primele apar ori de câte ori
nu se asigură tuturor elementelor din populaţia statistică aceiaşi şansă să facă parte din selecţie
(probă). Erorile de reprezentativitate întâmplătoare nu pot fi evitate decât în cazul unor
măsurători integrale (de pildă: la inventarierea integrală a arborilor ş. a.). Mărimea acestor erori
poate fi estimată. Invers, pornind de la o precizie cerută, se poate stabili numărul necesar de
măsurători, care să necesite cheltuieli minimale.
În dendrometrie, erorile de reprezentativitate sunt cu mult mai mari decât erorile de
măsurare.
In cazul clupei forestiere, eroarea instrumentală, sistematică, frecvent întâlnită rezultă din
deviaţia braţului mobil de la unghiul drept. Erorile de măsurare sunt cauzate de înclinarea clupei,
poziţionarea incorectă (nerespectarea înălţimii de măsurare) şi variaţia presiunii braţelor clupei
pe trunchi. Presupunând că d reprezintă diametrul arborelui măsurat la înălţimea pieptului
operatorului, iar a, unghiul de deviaţie a braţului mobil al clupei, eroarea sistematică (abaterea eti)
comisă asupra diametrului este negativă sau, mai rar, pozitivă după cum baza braţului mobil se
apropie sau se depărtează de baza braţului fix comparativ cu vârful acestor braţe.
Se poate aproxima, dat fiind unghiul  foarte mic:
d
ed   tg ,
2
sau în valori relative
ed
ed %   100  50  tg
d
Această eroare de măsurare a diametrului implică o eroare relativă de
determinare a suprafeţei de bază, eg dată de relaţia:
eg %  2ed %  100  tg Înclinarea clupei poate fi spre stânga sau spre dreapta în vedere
frontală, rigla gradată atingând într-un singur punct nivelul de măsurare. Se formează astfel un
unghi fi între planul braţelor clupei şi planul perpendicular pe axa verticală a arborelui, eroarea
relativă de determinare a diametrului fiind:
Eroarea de determinare a suprafeţei de bază, redată procentual, este:
eg %  200(1  cos  )
Eroarea ce decurge din nerespectarea nivelului de măsurare poate să rezulte din
poziţionarea riglei gradate la o altă înălţime pe trunchi decât cea prevăzută sau din înclinarea
braţelor clupei în sens „sus-jos”. în primul caz, când decalajul nivelului de măsurare este A/J1
iar /?, unghiul realizat prin intersecţia, la nivelul la care se urmăreşte efectuarea măsurării, între
un plan paralel cu axa longitudinală a arborelui şi un plan tangent la trunchi, eroarea comisă asupra
măsurării diametrului este:
ed  2  h  tg Atunci când rigla gradată este poziţionată corect, dar planul format de
braţe este înclinat, se generează o eroare care este funcţie de unghiul de deviaţie  :
ed  d  tg  tg
În cazul în care cele două erori menţionate sunt comise simultan, ele se însumează.
Variaţia presiunii braţelor clupei pe trunchiul arborelui constituie o sursă de erori
negative de până la 3% pentru determinarea suprafeţei secţiunii transversale
Dacă se comite o eroare ei la măsurarea diametrului, aceasta se repercutează asupra
suprafeţei de bază, în valori relative, după relaţia:
eg 2ed
eg %   100   100  2ed %
g d
Deficitul izoperimetric exprimă abaterile secţiunii transversale de la forma circulară. La
formele aproximativ eliptice, această eroare poate fi parţial înlăturată prin măsurarea a două
diametre perpendiculare (un diametru minim şi unul maxim) şi calcularea suprafeţei după
formula elipsei; în acest caz, eroarea procentuală (sistematic pozitivă) este până la 2%. Datorită
impreciziei de determinare a diametrelor extreme, în practică se foloseşte procedeul măsurării a
două diametre perpendiculare, dar după direcţii aleatoare sau într-un anumit sistem convenţional
ales (pe direcţiile nord şi est, sud şi vest sau amonte şi pe curba de nivel etc.), caz în care eroarea
poate fi mai mare. Cu rezultate satisfăcătoare poate fi utilizat şi procedeul măsurării unui singur
diametru deviat la 45 de grade faţă de o axă a elipsei (Leahu, L; 1994). De altfel, s-a observat că
prin măsurarea unui număr suficient de mare de arbori cu suprafeţe de bază eliptice, eroarea
medie a suprafeţei de bază rezultate prin considerarea celui mai mare şi a celui mai mic diametru
este de acelaşi ordin de mărime cu eroarea medie rezultată prin considerarea unui singur
diametru pe o direcţie aleatoare sau modificată după un anumit sistem de la arbore la arbore.
Deficitul de convexitate (figura 6.2.1) este o eroare exprimată prin diferenţa dintre
suprafaţa reală a secţiunii transversale prin fusul
arborelui (obţinută prin procedee exacte) şi suprafaţa
secţiunii transversale cu contur convex determinată prin
măsurarea unuia sau a mai multor diametre sau a
circumferinţei. Are valori care nu depăşesc, în general,
1-2%.
Pe lângă erorile determinate de modul de
utilizare a instrumentelor de măsură, există şi erori
datorate diverselor convenţii practice şi modalităţilor de
calcul pentru caracteristicile dendrometrice.
Datorită facilităţilor care rezultă la prelucrarea
datelor, arborii se grupează în categorii de diametre,
avantajele fiind: modul mai simplu de culegere a datelor
cu uşurinţă şi timpul redus (gradaţiile prevăzute pe
aparatele de măsurare corespund, în acest caz, valorilor
centrale sau limitelor inferioare ale categoriilor); Figura
6.3.4. Deficit de convexitate prezentare simplă şi compactă a datelor, sub formă de
distribuţie de frecvenţe; determinarea mai uşoară a
suprafeţei de bază şi a volumului pe categorii de diametre, considerând că toţi arborii din aceeaşi
categorie au diametrul egal cu valoarea centrală a categoriei respective.
Ca efect al grupării rezultă seria de distribuţie sau de repartiţie, formată din două şiruri
statistice: valorile observate redate prin limitele claselor sau prin centrul lor, frecvenţele absolute
(simple sau cumulate) sau frecvenţele relative (simple sau cumulate).
Erorile sistematice datorate grupării pe categorii de diametre constă în transformarea unei
caracteristici continue (diametrul de bază al arborilor) într-o variabilă discontinuă: egalizarea
tuturor diametrelor reale, cuprinse într-o categorie dată, /', cu valoarea centrală a acesteia, di, care
nu corespunde diametrului mediu aritmetic al categoriei respective şi nici diametrului mediu al
suprafeţei de bază calculat pentru aceeaşi categorie.
In cazul unui arboret echien, pentru care repartiţia arborilor pe categorii de diametre
urmează frecvent o distribuţie teoretică normală (Gauss-Laplace), erorile negative observate în
ramura ascendentă a curbei sunt compensate de erorile pozitive observate în ramura descendentă.
Dimpotrivă, în cazul unui arboret plurien cu o distribuţie a arborilor pe categorii de diametre de
tip exponenţial, compensările sunt reduse şi predomină categoriile afectate de erori pozitive ale
suprafeţei de bază. Se întrevede necesitatea practică, în cazul unor lucrări de precizie ridicată
(urmărirea creşterilor în suprafeţele de probă permanente, inventarierile periodice ale fondului de
producţie etc.), să se folosească categorii de diametre cu amplitudine mică.
Erorile de măsurare sau aleatoare care afectează înălţimea pot fi datorate formei arborilor
măsuraţi sau poziţionării greşite a operatorului.
In prima categorie se încadrează erorile generate de faptul că există situaţii frecvente în
care înălţimea arborelui nu poate fi corect determinată pentru că nu se identifică foarte precis
extremităţile acestuia (baza sau vârful). O altă situaţie este cea a arborilor înclinaţi spre operator
sau în direcţie opusă acestuia. Se recomandă efectuarea măsurătorii din direcţie perpendiculară pe
planul înclinării arborelui şi calcularea valorii reale a înălţimii în funcţie de distanţa dintre
proiecţia vârfului pe sol şi baza arborelui sau în funcţie de unghiul de înclinare a arborelui.
Dacă L este distanţa de la observator la arborele de măsurat şi a, unghiul dintre viza la
vârf şi orizontală, în teren plan, înălţimea determinată prin procedeul trigonometric (h = L- tga)
este afectată de o eroare procentuală:
e
eh %  eL %  200  .
sin 2
Rezultă, deci, că eroarea comisă la măsurarea distanţei operator-arbore se răsfrânge
integral asupra valorii determinate a înălţimii, iar eroarea de măsurare a unghiului a este minimă
atunci când sin 2a = 1, adică atunci când unghiul de vizare este de 45°. Practic, operatorul trebuie
să se situeze la o distanţă faţă de arbore cât mai apropiată de înălţimea presupusă a acestuia.
LITERATURĂ:
Partea III-a. Inventarierea producţiei forestiere
Tema 7. Cubarea arborelui doborât şi a părţilor lui componente (4 ore)
7.1. Metode şi procedee de cubare a arborelui doborât şi a părţilor lui componente.
7.2. Cubarea lemnului rotund. Formula secţiunii la mijloc (formula simplă şi
formula compusă a lui Huber).
7.3. Cubarea lemnului aşezat în figuri geometrice.
7.4. Cubarea lemnului prelucrat.
7.1. Metode şi procedee de cubare a arborelui doborât şi a părţilor lui componente.

Pentru cubarea arborelui doborât şi a părţilor lui componente se utilizează o serie de
procedee şi metode. Aproape în toate situaţiile vizavi de cubarea arborelui doborât şi a părţilor
lui componente este necesar de a măsura, întâi, unele dimensiuni şi apoi, folosind unele
procedee, putem determina volumul acestora. Astfel, în dendrometrie distingem următoarele
metode de cubare a arborelui doborât şi a părţilor lui componente:
- prin măsurare directă a unor indici şi utilizarea formulelor matematice;
- prin măsurare directă a unor indici şi utilizarea tabelelor;
- prin măsurare directă a unor indici şi utilizarea graficelor;
- prin măsurare directă a unor indici şi utilizarea nomogramelor;
- vizuală;
- alte metode.
Folosind rezultatele obţinute prin măsurare şi utilizând formule matematice, tabele şi
grafice de cubaj sau de producţie respective, putem determina volumul arborelui sau a părţilor lui
componente. Metoda vizuală de cubare este folosită rar, iar precizia rezultatului este redusă. În
afară de aceasta ea necesită o experienţă mare în domeniul cubării pieselor respective.
Procedeele de cubare a lemnului sunt:
a) matematice, bazate pe utilizarea formulelor matematice pentru calcularea volumului
lemnului:
b) fizice, bazate pe legile fizicii.
Principalele procedee matematice de cubare a arborelui doborât şi a părţilor lui
componente sunt:
- procedeul secţiunii la mijloc (formula simplă şi formula compusă a lui Huber);
- procedeul secţiunii la capătul subţire;
- procedeul a două secţiuni;
- procedeul diametrului mediu a două secţiuni polare;
- procedeul secţiunilor la capete;
- procedeul tabelelor de cubaj;
- procedee bazate pe utilizarea unor formule simple, expeditive sau empirice ş. a.
Procedeele fizice de cubare a lemnului sunt:
- procedeul xilometric, bazat pe legea lui Arhimede;
- procedeul gravimetric;
- procedeul hidrostatic.
7.2. Cubarea lemnului rotund.

Procedeul secţiunii la mijloc (formulele lui Huber).
V  g 0,5  l , unde
g 0,5 – reprezintă suprafaţa secţiunii transversale la mijlocul piesei măsurate;
l – lungimea acestei piese.
Această formulă, fundamentală în dendrometrie, denumită ca formula secţiunii la mijloc
sau formula simplă a lui Huber, arată că volumul unei piese reprezintă produsul dintre suprafaţa
secţiunii la mijloc a acestei piese şi lungimea ei. Se foloseşte frecvent în dendrometrie pentru
măsurarea porţiunilor din fus, precizia fiind cu atât mai mare, cu cât lungimea pieselor este mai
mică.
Volumul fusului întreg poate fi calculat prin secţionări ipotetice în porţiuni de lungimi
egale şi însumarea volumelor acestora. Astfel, obţinem formula compusă a lui Huber. Aceasta
poate fi aplicată în mai multe variante:
a) pe porţiuni cu lungimi constante în valori absolute, de regulă l = 1-2m (figura 7.2.1):
V  l ( 1   2   3  .....   n )  Vv , sau
V  0,7854  l (d12  d 22  d 32  ....d n2 )  Vv , unde
V – volumul secţiunilor măsurate;
l - lungimea secţiunilor măsurate;
 1 ,  2 ,  3 .....  n - suprafaţa secţiunilor transversale măsurate la mijlocul secţiunii 1,
2, 3, ..., n respectiv;
d 1 , d 2 , d 3 ....d n - diametrele măsurate la mijlocul pieselor 1, 2, 3, ..., n respectiv;
Vv – volumul vârfului calculat prin formula conului:
1
Vv  g v  l v , unde
3
g v - suprafaţa secţiunii la baza conului;
l v - lungimea vârfului conului.
Figura 7.2.1. Determinarea volumului fusului prin procedeul secţiunilor la mijloc
b) pe porţiuni cu lungimi constante în valori relative, de 10 sau 20% din lungimea totală
(L):
V  0,1L  ( g 0, 05  g 0,15  g 0, 25  ....  g 0,95 ) ,
V  0,2 L  ( g 0,1  g 0,3  g 0,5  g 0, 7  g 0,9 ) ,
sau, respectiv
V  0,07854L  (d 02, 05  d 02,15  d 02, 25  ....  d 02,95 ) ,
V  0,15708 L  (d 02,1  d 02,3  d 02, 5  d 02, 7  d 02,9 ) ;
c) pe porţiuni cu lungimi constante, dar variabile de la o zonă la alta (de regulă, prin
formarea unui număr mai mare de secţiuni în partea inferioară a trunchiului):
V  0,2 L  ( 1 g 0,33  1 1 g g g g g )
3 3g 0,1 3 0,167 0,3 0,5 0, 7 0,9 .
Formula simplă a secţiunii la mijloc (formula simplă a lui Huber) este frecvent aplicată în
practică la cubarea pieselor prin măsurarea diametrelor la mijlocul pieselor (de regulă, fără
coajă); la alcătuirea tabelelor de cubaj ş. a.
Precizia procedeului. S-a ajuns la o constatare foarte importantă sub raportul
aplicabilităţii formulei respective: formula secţiunii la mijloc asigură rezultate exacte atunci
când coeficientul de formă f 0, 5 este egal sau foarte apropiat de 1( f 0.5  1 ), sau atunci, când
coeficientul de formă natural f 0,1 este egal sau foarte apropiat valoric de pătratul indicelui de
formă natural k0 ,5 ( f 0.1  k 0.5 ).
2
La cubarea fusului întreg mai sunt folosite şi alte formule. Formula lui Smalian pentru
întreg fusul secţionat în piese cu lungime constantă (figura 7.2.2) v-a avea următoarea formă:
g  gn
Vf  ( 0  g1  g 2  g 3  ....  g n 1 )  l  Vv , unde
2
g 0 - suprafaţa secţiunii la baza fusului (la baza piesei 1);
g1 , g 2 , g 3 , .... g n 1 - suprafaţa secţiunii la baza pieselor 2, 3, 4, ..... şi n respectiv;
l – lungimea constantă a pieselor;
Vv - volumul vârfului.
Figura 7.2.2. Determinarea volumului fusului prin procedeul secţiunilor la capete
Alte formule aplicate la cubarea lemnului rotund. Pe parcursul a mai mult de două
secole, prin cercetări dendrometrice, prin deducţii matematice sau pe cale empirică, au fost
elaborate o serie mare de formule pentru calcularea volumului lemnului rotund. Cele mai
răspândite sunt:
Formula lui Smalian:
g  gs
V 0  l  Vv , unde
2
g 0 - este suprafaţa secţiunii transversale la baza sau la capătul gros al fusului (la
cioată);
g s - suprafaţa secţiunii transversale la baza vârfului sau în capătul subţire al secţiunii.
Vv - volumul vârfului;
Formula Hossfeld:
V f = 0,25l ∙ (3 g 13 + g l ) + Vv , unde
l – este lungimea fusului fără vârf;
g 1 - suprafaţa secţiunii la 1/3 din lungimea piesei (fusului fără vârf);
3
g l - suprafaţa secţiunii la capătul subţire al piesei;
Formula Newton-Reiche:
V  0,167l ( g 0  4 g 0 ,5  g s ) ;
Formula Simony:
V  0,333l ( 2 g 0, 25  2 g 0, 75  g 0,5 );
Formulele Gauss-Simony:
V  0,5l ( g 0, 21  g 0, 79 );
V  0,5l ( g 0, 2  g 0,8 );
Formulele Giurgiu:
a) pentru buşteni:
V  l (0,2 g 0,1  0,8 g 0, 6 );
b) pentru fusul întreg:
V  0,785l  (b0 d 02,1  b1 d 0,1 d 0 ,5  b2 d 02,5 , unde
b0 , b1 , b2 - sunt tabelari, stabiliţi diferenţiat in funcţie de specie.
Formulele Prodan:
V = 0,25ℓ(g0 + gs + 2g0,5),
V = 0,333ℓ(g0,167 + g0,5 + g0,833),
V = 0,25ℓ(2g0,167 + g0,5 + g0,833),
V = 0,125ℓ(3g0,167 + 2g0,5 + 3g0,833).
Formulele care iau in calule secţiunea de la baza fusului (piesei), aşa cum sunt formulele
Smalian şi Newton-Reiche dau sistematic erori în plus; formulele care includ în calcule un singur
diametru pentru treimea inferioară a fusului (piesei), dau rezultate cu erori sistematice în minus
(formulele Gauss-Simony, Schiffel ş. a.).
Pentru cubarea lemnului rotund se mai utilizează şi alte procedee cum ar fi procedeul
secţiunii la capătul subţire, procedeul indicilor de echivalenţă, procedee exacte (procedeul
planimetric, procedeele fizice de cubare (xilometric, hidrostatic, gravimetric)).
7.3. Cubarea lemnului stivuit.

Lemnul pentru foc, lemnul rotund sau despicat în lobde, lemnul de foioase (uneori şi de
răşinoase) pentru celuloză, tananţi, lemnul pentru plăci din aşchii şi lemnul pentru plăci din fibre,
de regulă, se aşează în figuri geometrice, pentru ulterioara lui măsurare (cubare). Volumul
aparent al acestor figuri se măsoară în steri, care au 1m lungime, 1m lăţime şi 1m înălţime.
Lungimea pieselor este constantă (1m). Pentru stivele lungi se stabileşte o înălţime medie,
efectuând măsurătorile din metru în metru. Ca lăţime se consideră distanţa dintre părţile laterale
ale lobdelor exterioare aflate pe aceiaşi orizontală.
Cunoaşterea numai a volumului în steri nu este suficientă pentru practică, deoarece
printre piesele stivuite există spaţiu neocupat de piese. În acest caz, pentru a afla valoarea
adevărată a volumului unui ster sau a unei figuri stivuite, este nevoie de a raporta volumul
tuturor pieselor din acest ster sau din figură (fără spaţiul dintre piese), la volumul aparent al
acestui ster sau a acestei figuri (inclusiv şi spaţiul dintre piese). Valoarea obţinută prin acest
procedeu, a fost definită ca factor de cubaj, care reprezintă, de fapt, transformarea din steri în
metri cubi. Procesul invers, adică transferarea din metri cubi în steri, a fost definit ca factor de
aşezare.
Factorii de cubaj < 1;
Factorii de aşezare > 1.
În practică, uneori, sterul se supraînalţă cu 5% pentru a completa pierderile ce se produc
ulterior prin uscarea lemnului stivuit şi tasarea acestuia.
Crăcile, ramurile, nuielele ş. a. se aşează în grămezi. Grămada tip are 2m lăţime, 1,5m
înălţime, iar lungimea cât a materialului respectiv).
Pentru a cunoaşte valoarea maximă pe care o poate avea factorul de cubaj al lemnului
rotund în continuare se analizează trei situaţii teoretice, respectiv trei figuri formate din piese
perfect cilindrice şi drepte (fig. 7.3.1).
Analizând aceste situaţii rezultă următoarele:
- factorul de cubaj teoretic pentru piese rotunde de acelaşi diametru nu depinde de
dimensiunile pieselor;
Fig. 7.3.1. Dependenţa factorului de cubaj teoretic de modul de aşezare a pieselor în ster
Procedee de determinare a valorii

factorului de cubaj:
a) procedeul diagonalei (fig. 7.3.2);
b) procedeul Bitterlich (figura
7.3.3);
c) procedeul punctelor în reţea
(figura 7.3.4).
Figura 7.3.2. Procedeul diagonalei
a) stiva de lemne b) instrumentul Bitterlich

Figura 7.3.3. Procedeul Bitterlich
În producţie, o parte din lemnul de calitate

inferioară se foloseşte pentru producerea mangalului. În
acest caz, lobdele se aşează în bocşe. Volumul acestora
se calculează după formula:
V = 0,04×hc² sau V = g h , unde
V – este volumul bocşei; 2
c – reprezintă lungimea circumferinţei de bază;
g – suprafaţa de bază a bocşei;
h – reprezintă înălţimea bocşei.
Evidenţa cărbunilor de lemn se duce în vracuri sau în masă. Se ştie că masa unui metru
cub de cărbuni de pin este de circa 140 kg, iar a unui metru cub de
cărbune de molid – de circa 125 kg.
Figura 7.3.4. Procedeul
punctelor în reţea
Volumul cojii se calculează ca diferenţa dintre două volume:

Vcojii  Vcu coajă  V f . coajă
În baza a multor cercetări şi măsurători s-a stabilit o dependenţă a volumului cojii şi
diametrului măsurat la 1,3 m, diferenţiat pe specii. Această dependenţă se redă în tabelul 7.3.1.
Tabelul 7.3.1
Procentul mediu al cojii în funcţie de specie şi diametru la 1,3 m
Procentul cojii faţă de volumul total al fusului pentru diametrul, cm
Specia
13 18 22 27 31 36 40 44 49 53 58 62 67
Stejar 27 22 20 20 20 19 19 19 18 18 18 17 17
Molid 14 13 12 11 10 10 10 10 10 10 9 9 9
Plop 14 14 14 13 13 13 13 13 13 13 12 12 12
Tei 28 25 22 21 21 20 20 19 19 19 - - -
Volumul cojii se poate determina şi după greutate. Spre exemplu, greutatea unui metru
cub de coajă pentru stejar este de la 32 - 40 kg în stare umedă şi 20 – 24 kg în stare uscată, iar
pentru molid aceşti indici sunt de 40 – 48 kg şi respectiv 25 – 27 kg.
7.4. Cubarea lemnului prelucrat.

Cubarea lemnului prelucrat (scânduri, traverse, piese cioplite etc.) se bazează pe
utilizarea unor formule cunoscute în geometrie, fiindcă majoritatea pieselor obţinute prin
prelucrarea lemnului se pot asemăna cu figuri geometrice.
În fig. 7.4.1 se dau câteva formule de calcul al unor forme tipice a secţiunii transversale.
Figura 7.4.1. exemple de calculare a secţiunilor transversale unor piese prelucrate
Cubarea pieselor cu muchii ascuţite se poate uşor calcula aplicând formula:

υ = a × b × l, unde
a – este lăţimea (grosimea) piesei;
b – este înălţimea piesei;
l – este lungimea piesei.
Pentru uşurinţa calculelor, în baza acestor formule au fost elaborate tabele pentru cubarea
lemnului de cherestea.
Mai complicat este calculul pieselor cu muchii teşite (cheresteaua semitivită, traversele,
bârnele etc.). independent de forma secţiunii transversale a pieselor, volumul lor se măsoară
(calculează) prin formula:
V = F × l, unde
F – suprafaţa secţiunii transversale a piesei;
l – lungimea piesei.
LITERATURĂ:
Tema 8. Cubarea arborelui pe picior (4 ore)
8.1. Metode şi procedee de cubare a arborelui pe picior.
8.2. Cubarea arborelui pe picior prin procedee matematice. Procedee de cubare pe
secţiuni.
8.3. Cubarea arborelui pe picior prin procedee bazate pe măsurarea diametrului la
bază şi a înălţimii. Procedeul tabelelor de cubaj.
8.4. Cubarea arborelui pe picior prin procedee bazate pe măsurarea înălţimii şi a
două diametre de-a lungul fusului. Procedeul Schiffel.
8.1. Metode şi procedee de cubare a arborelui pe picior.

Principalele metode de cubare a arborelui pe picior sunt:
- prin măsurare directă a unor indici şi utilizarea formulelor matematice;
- prin măsurare directă a unor indici şi utilizarea graficelor;
- prin măsurare directă a unor indici şi utilizarea nomogramelor;
- vizuală;
- tabelară;
- alte metode.
Procedeele principale de cubare a arborelui pe picior sunt:
- procedee de cubare pe secţiuni (formula secţiunii la mijloc, formula Smalian ş. a.);
- procedee bazate pe măsurarea înălţimii şi a două diametre de-a lungul fusului;
- procedeul Na slund ;
- procedeul punctului director;
- procedeul Bitterlich;
- procedee bazate pe măsurarea diametrului la bază şi a înălţimii;
- procedeul măsurării diametrului la bază;
- procedee bazate pe măsurarea greutăţii lemnului;
- procedee expeditive;
- procedee empirice;
- alte procedee.
8.2. Cubarea arborelui pe picior prin procedee matematice. Procedee de cubare pe

secţiuni.
Procedeele cubării pe secţiuni sunt de fapt aplicarea:
a) formulei compuse a lui Huber pentru piese de lungime constantă:
1
V f  l ( 1   2   3         n )  g v  l v , unde:
3
 1 ,  2 ,  3 ,       n - sunt suprafeţele de bază la mijlocul secţiei I, II, III, .... şi respectiv
n;
l – lungimea piesei;
g v - suprafaţa de bază a vârfului;
l v - lungimea vârfului.
b) formulei simple a lui Huber:
- pentru fusul întreg:
V   1  l  Vv ;
2
- pentru piese cu lungimi diferite:
V   1  l1   2  l 2   3  l 3  .... n  l n  Vv , unde
 1 ,  2 ,  3 .... n - suprafaţa de bază la mijlocul piesei 1, 2, 3, ..., n;
l1 , l 2 , l 3 ...., l n - lungimile pieselor 1, 2, 3, ....n;
Vv - volumul vârfului.
c) formula lui Smalian:
- pentru fusul întreg:
g0  gl
V  l  Vv unde
2
g0 - este suprafaţa secţiunii transversale la baza sau la capătul gros al fusului (la
cioată);
g s - suprafaţa secţiunii transversale la baza vârfului sau în capătul subţire al secţiunii.
Vv - volumul vârfului;
- pentru piese cu lungimi constante:
g  2 g1  2 g 2  2 g 3  ...  2 g n 1  g n
V  l( 0 )  Vv ;
2
- pentru piese cu lungimi variabile:
l ( g  g1 )  l 2 ( g1  g 2 )  l 3 ( g 2  g 3 )  ....  l n ( g n 1  g n )
V 1 0  Vv , unde
2
g 0 - suprafaţa de bază la capătul gros al piesei 1;
g n 1 - suprafaţa de bază la capătul gros al ultimii piese;
g n - suprafaţa de bază la capătul subţire a ultimii piese (suprafaţa de bază a vârfului);
g1 , g 2 , g 3 ,..., g n - suprafaţa de bază la capătul subţire a piesei 1, 2. 3, ....n;
l1 , l 2 , l 3 ,.....l n - lungimile pieselor 1, 2, 3, ...n.
Aceste procedee nu sunt aplicate în producţie din cauza dificultăţii măsurării diametrelor
la diferita înălţimi pe fusul arborelui pe picior.
8.3. Cubarea arborelui pe picior prin procedee bazate pe măsurarea diametrului la

bază şi a înălţimii. Procedeul tabelelor de cubaj.
Procedee bazate pe măsurarea diametrului la bază şi a înălţimii:
Se bazează pe relaţia:
V = gHf sau V = 0,7854d²∙Hf
Diametrul d şi înălţimea H se măsoară, iar coeficientul de formă f se stabileşte mediu pe
specii, în raport cu diametrul şi înălţimea arborelui. Pentru aceasta, se folosesc tabele de
coeficienţi de formă f, stabiliţi prin cercetări, stabiliţi în funcţie de d şi H. În practică, însă, nu e
nevoie să se aplice formula V = gHf, deoarece sunt întocmite tabele de cubaj, în care sunt
înscrise volumele pe specii în raport cu diametrul la bază şi înălţimea totală.
Eroarea standard a acestui procedeu este de  7  10% , ceea ce arată că erorile
întâmplătoare pot să ajungă până la  14  20% pentru o probabilitate de acoperire de 95%.
Tabelele de cubaj se clasifică în:
- tabele de cubaj bavarieze;
- tabele de cubaj pe categorii de înălţime.
Tabelele de cubaj bavarieze, apărute în anul 1846, reprezintă tabele de cubaj cu două
intrări: diametrul măsurat la 1,3 m ( D1, 3 ) şi înălţimea arborelui (H). Vârsta nu influenţează
esenţial volumul aparent al arborilor (M. Prodan, „Holzmmesslehre”), de aceia vârsta, ca factor
de cubaj, nu este luată în considerare.
Pentru elaborarea tabelelor de cubaj bavarieze au fost doborâţi şi prelucraţi statistic
40220 arbori de pin, molid, fag, stejar, mesteacăn, brad, zadă.
În baza tabelelor de cubaj bavarieze au fost elaborate mai târziu tabele de cubaj germane
(1876) ş. a. (tabelul 8.3.1).
Tabelul 8.3.1
Tabele de cubaj al fusului arborilor
Specia: Pin
Volumul fusului (V), m³, pentru diametrul la 1,3 m ( D1, 3 ), cm
H, cm
23 24 25 26 27 28 29
16 0,317 0,347 0,380 0,409 0,442 0,479 0,522
17 0,334 0,366 0,400 0,430 0,465 0,504 0,550
18 0,350 0,384 0,419 0,451 0,489 0,529 0,577
Tabelele de cubaj pe categorii de înălţime (tabele provizorii ruseşti) se bazează pe

măsurarea diametrului şi aplicarea sistemului de repartiţie a arborilor pe categorii de înălţime. La
acelaşi diametru, arborii de aceiaşi specie, realizează înălţimi diferite. În funcţie de aceasta,
pentru fiecare categorie de diametru au fost stabilite categorii de înălţime. Pentru stejar au fost
stabilite 4 categorii de înălţime, pentru celelalte specii – câte trei categorii (tabelul 8.3.2).
Tabelul 8.3.2
Specia
Categoria
Pin Stejar
de
H V H V
înălţime
arşini m fut³ m³ arşini m fut³ m³
I 35 24,9 47 1,3 38 27,0 59 1,7
II 28½ 20,2 39 1,1 32 22,7 52 1,5
III 22½ 16,0 32 0,9 28 19,9 47 1,3
IV - - - - 24 17,1 43 1,2
8.4. Cubarea arborelui pe picior prin procedee bazate pe măsurarea înălţimii şi a

două diametre de-a lungul fusului. Procedeul Schiffel.
Procedee bazate pe măsurarea înălţimii şi a două diametre de-a lungul fusului.
Procedeul Schiffel. Se bazează pe măsurarea înălţimii arborelui(H), a diametrului la baza
acestuia ( D0 , D0.1 , D1,3 sau Dr ) şi diametrului la jumătate din înălţimea lui ( D 12 sau D0,5 ).
Diametrul la jumătatea înălţimii ( D 1 2 ) se măsoară cu instrumente speciale (clupa Bitterlich,

clupa finlandeză, aparate optice de măsurare, relascopul cu oglindă, telerelascopul, teletopul ş.
a.). În funcţie de aceşti indici, prin formulele propuse de Schiffel, se calculează indicele artificial
de formă prin relaţia:
D1
q2  2
D1,3
apoi coeficientul de formă artificial prin relaţia:
0,32
f 1,3  0,66q 22   0,140 .
q2  H
Ulterior, se determină volumul fusului prin formula:
V = gHf, sau
0,32
V  0,7854 D12, 3 Hf1, 3  0,785 D12,3 H (0,66q 22   0,140)
q2 H
Schiffel a elaborat tabele speciale pentru care permit determinarea volumului în funcţie
de indicii D, H şi q 2 . Calculele se efectuează destul de uşor cu ajutorul nomogramei elaborate
de V. Giurgiu.
Precizia procedeului Schiffel depinde în mare măsură de precizia măsurării diametrului la
jumătatea înălţimii arborelui ( D 1 2 sau D0,5 ) .
Alte procedee bazate pe măsurarea înălţimii şi a două diametre de-a lungul fusului:
- procedeul Pollanschutz;
- procedeul coeficientului de formă natural f 0 ,1 (Giurgiu);
- procedeul coeficientului de formă artificial f 1, 3 .
Procedeul măsurării greutăţii lemnului se bazează pe ecuaţia de regresie:
log w  b0  b1  log d  b2  log h , unde
w – greutatea lemnului în stare uscată;
d – diametrul de referinţă;
h – înălţimea totală;
b0 , b1 , b2 - coeficienţi de regresie, stabiliţi experimental prin metode statistico-
matematice, pe specii şi zone de creştere.
Prin acest procedeu, au fost folosite şi alte ecuaţii de regresie.
LITERATURĂ:
Tema 9. Inventarierea şi cubarea arboretelor (4 ore)
9.1. Metode de inventariere şi procedee de cubare a arboretelor.
9.2. Procedee de cubare prin arbori de probă.
9.3. Procedee de cubare bazate pe tabele de cubaj şi ecuaţii de regresie.
9.4. Determinarea volumului arboretelor prin procedee simplificate.
9.5. Procedee fotogrammetrice de cubare a arboretelor.
9.1. Metode de inventariere şi procedee de cubare a arboretelor.

Inventarierea arboretului presupune totalitatea operaţiilor efectuate în vederea colectării
informaţiilor necesare pentru valorificarea ulterioară a masei lemnoase din acest arboret. Prin
procedeu de cubare a arboretului se înţelege modul concret efectuat în vederea determinării
volumului acestuia.
Metodele de inventariere a arboretelor sunt:
- metoda vizuală;
- metoda de inventariere integrală;
- metoda de inventariere parţială (statistică);
- metoda fotogrammetrică.
Metoda de inventariere vizuală a arboretului presupune valorificarea producţiei forestiere
a acestuia prin apreciere vizuală. Această metodă necesită o experienţă mare din partea
măsurătorului şi o cunoaştere profundă a arboretelor din punct de vedere taxometric.
Metoda de inventariere integrală a arboretului presupune punerea în evidenţă cantitativă
şi calitativă a tuturor elementelor din arboret pentru determinarea ulterioară a volumului acestuia.
Metoda de inventariere parţială (metoda statistică de inventariere) a arboretului
presupune punerea în evidenţă cantitativă şi calitativă a unei părţi (unor elemente) a arboretului
cu scopul de a determina volumul acestuia prin raportarea rezultatelor obţinute la toată suprafaţa
(toate elementele) arboretului.
Metoda fotogrammetrică de inventariere a arboretelor presupune fotografierea suprafeţei
acoperite cu pădure din aer sau din cosmos (luarea imaginilor fotografice din avion sau sateliţi)
pentru valorificarea ulterioară a producţiei forestiere prin descifrarea de pe aerofotogrammele
executate. Descifrarea fotogramelor, ca şi în primul caz, necesită o experienţă bogată, în acest
domeniu, din partea operatorului.
Procedeele principale de cubare a arboretelor sunt:
- procedee de cubare prin arbori de probă;
- procedee de cubare bazate pe tabele de cubaj şi ecuaţii de regresie;
- procedee de cubare prin suprafeţe de probă;
- procedee simplificate de cubare a arboretelor (procedeul înălţimii medii reduse,
aplicarea relaţiei V  f (G, hg ) , procedee expeditive);
- procedee grafice de cubare;
- procedee nomogrammice de cubare;
- prin descifrarea aerofotogrammelor;
- alte procedee.
Lucrări pregătitoare:
Majoritatea procedeelor de cubare a arboretelor necesită un complex de lucrări
pregătitoare şi anume:
- delimitarea şi măsurarea suprafeţei arboretului, parchetului sau pieţei de probă;
- măsurarea diametrelor de bază ( D1, 3 );
- măsurarea înălţimilor.
Inventarierea arboretelor se execută de un grup format din trei persoane (uneori patru):
măsurător (clupaş), marcator, registrator. După delimitarea parchetului în tăiere, se face
inventarierea integrală sau parţială a arborilor de aici care au diametrul mai mare de 6 cm, pe
specii, repartizându-i pe categorii de diametru din 4 în 4 cm. Măsurătorul (clupaşul) măsoară
diametrul de bază a arborelui destinat exploatării la înălţimea de 1,3 m, determinând specia, clasa
de calitate şi categoria de diametru a acestuia. Marcatorul marchează cu semne convenţionale
pe tulpina arborelui clasa lui de calitate (clasa I cu o linie, clasa II cu două linii şi clasa a III-a de
calitate – cu trei linii), apoi marchează arborele cu marca respectivă. Datele inventarierii se
înscriu în fişa de inventariere (tabelul 9.1.1) de către şeful grupei – registratorul, făcând
repartizarea arborilor inventariaţi (delimitaţi în tăiere) pe clase de calitate şi categorii de
diametru. Înregistrarea se face prin metoda punctării.
Tabelul 9.1.1
Fişă
de inventariere a arborilor destinaţi exploatării
I. S. S. ____________________________, O. S. ___________________________. Categoria funcţională: _______
Secţia de gospodărire: _______________. Parcela _____, subparcela _____. Suprafaţa totală a parchetului: _______
Suprafaţa exploatabilă: _______. Tratament/felul tăierii: _______________________________________________
Inventariere: integrală, statistică, forma pieţei de probă ___________, dimensiunile ____________, suprafaţa _____
Seminţiş utilizabil: specii ____________________________________, suprafaţa _______, densitatea ___________
Metoda de curăţire a parchetului: ______________________. Metoda de regenerare:
_________________________
Arborii destinaţi exploatării au fost marcaţi cu marca: „________”, întărită după
____________________________
Categoria Număr de arbori pe specii şi clase de calitate
de
diametru,
Clasa I Clasa II Clasa III Clasa I Clasa II Clasa III Clasa I Clasa II Clasa III
cm
8
12
16
20
24
28
32
36
40
44
48
Total
Arborii model pentru determinarea categoriei de înălţime
Specia Diametrul, cm Înălţimea, m Specia Diametrul, cm Înălţimea, m
Data: „___”_______________ 201__ Efectuat: - înregistrat ___________________________________________

- măsurat (clupat) ______________________________________
- marcat ______________________________________________
Amprenta mărcii:
9.2. Procedee de cubare (inventariere) prin arbori de probă.
Arborele model (arborele de probă) este aşa un arbore, care, din punct de vedere
taxometric, este reprezentativ pentru arborii din întregul arboret. Arborii model se selectează din
arboret, având caracteristici dimensionale apropiate de cele ale arborilor-model medii teoretic, se
doboară şi se măsoară (diametrul, înălţimea, volumul, coeficientul de formă).
Procedeul arborelui mediu al arboretului. Se bazează pe relaţia:
V  v  N , unde
V – volumul arboretului;
v - volumul mediu aritmetic;
N – numărul de arbori din arboret.
Volumul mediu aritmetic nu este cunoscut, valoarea lui rezultând din relaţia V/N. Poate fi
calculat uşor cu precizie prin formula:
v  0,7854d v2 hv f v , în care
d v , hv , f v - sunt respectiv diametrul mediu al volumului, înălţimea medie a volumului,
coeficientul de formă mediu al volumului.
Diametrul mediu al volumului se calculează în baza rezultatelor cubării provizorii a
V
arboretului prin procedeul tabelelor de cubaj. În funcţie de volumul mediu aritmetic ( v  c ,
N
unde Vc - volumul arboretului obţinut prin procedeul tabelelor de cubaj), prin interpolare, se
determină diametrul corespunzător, folosind, în acest scop, seria volumelor unitare. În lipsa
tabelelor de cubaj se permite înlocuirea diametrului mediu d v prin d g . Înălţimea hv se
determină în funcţie de d v sau d g după curba înălţimilor.
Înălţimea medie mai poate fi calculată şi ca o înălţime medie Lorey în raport cu volumele
calculate provizoriu după procedeul tabelelor de cubaj:
hL 
 hi vi
 vi
sau, respectiv, în raport cu suprafaţa de bază:
hL 
 hi g i
 gi
Pentru cunoaşterea coeficientului de formă mediu se recurge la o selecţie, având mai
mulţi arbori de probă cu dimensiuni apropiate ale d v şi hv . Totodată, arborii selectaţi ca model,
trebuie să aibă şi o conformitate medie, reprezentativă pentru întregul arboret. Coeficientul de
formă mediu rezultă din raportul:
va

 va sau f  g a ha , în care
fv 
 g a ha
v
n
v a - volumele unitare a arborilor de probă, determinate prin procedee exacte;
g a - suprafeţele secţiunilor de bază ale acestor arbori;
ha - înălţimile reale ale arborilor de probă;
n – numărul arborilor de probă.
Cu aceste date, volumul arboretului se calculează prin formula:
V  Ng v hv f v
Precizia procedeului depinde de precizia cu care se determină elementele componente ale
volumului.
Dezavantaje:
- procedeul nu poate fi aplicat pentru determinarea volumului pe sortimente;
- necesită cheltuieli mari pentru doborârea şi cubarea arborilor de probă, iar masa
lemnoasă a acestor arbori nu poate fi valorificată în întregime, fiind dispersată în arboret.
În afară d acest procedeu se mai folosesc şi procedee de cubare cu arbori de probă pe
categorii sau pe clase de diametru (procedeul Urich I, procedeul Urich II, procedeul Harting,
procedeul Draudt).
O modalitate de constituire a grupelor omogene sub raportul grosimii arborilor este
formarea claselor de diametru dotate cu un număr egal de arbori (procedeul Urich II). Numărul
de clase de diametru este nelimitat, cu condiţia ca acest număr să nu fie mai mic de 5, pentru
asigurarea unei reprezentativităţi din punctul de vedere al structurii pe sortimente. Evident,
clasele cuprind mai multe categorii de diametru alăturate. Uneori, pentru asigurarea
proporţionalităţii claselor de diametru, se recurge la divizarea unei categorii de diametru în două
clase diferite. calcularea volumului arboretului prin acest procedeu se prezintă în tabelul 9.2.1.
Tabelul 9.2.1
Determinarea volumului unui arboret prin procedeul Urich II
Caracteristicile dimensionale Caracteristicile dendrometrice ale
Clasa de d, calculate ale arborilor de probă arborilor de probă doborâţi
n g, m² V, m³
diametre cm dg hg *
g n da ga ha va
12 4 0,0452
16 19 0,3819 19,5 0,0299 25,0 0,410
I 20 29 0,9106 20,0 0,0314 24,5 0,415
24 26 1,1752 20,5 0,0330 24,5 0,390
78 2,5129 0,03222 20,3 24,7 3 - 0,0943 1,215 32,377
24 7 0,3164 29,0 0,0661 31,0 0,991
28 47 2,8952 29,5 0,0683 31,5 0,981
II
32 24 1,9296 30,0 0,0707 31,5 0,970
78 5,1412 0,06591 29,0 31,4 3 - 0,2051 2,942 73,746
32 19 1,5276 35,5 0,0990 35,0 1,570
36 53 5,3954 36,0 0,1018 34,0 1,501
III
40 6 0,7542 36,0 0,1018 34,0 1,531
78 7,6772 0,09842 35,4 34,6 3 - 0,3026 - 4,602 116,756
40 49 6,1593 42,0 0,1385 36,5 2,160
42,0 0,1385 37,0 2,190
IV 44 29 4,4109 41,0 01320 37,0 2,110
78 10,5702 0,13551 41,5 36,7 3 166,952
44 22 3,3462
48 18 3,2580
52 21 4,4604
56 7 1,7241
60 6 1,6962
V
64 2 0,6434 51,0 0,2043 38,0 3,260
68 - - 52,0 0,2124 38,5 3,190
72 1 0,4072 52,0 0,2124 39,0 3,221
76 1 0,4536 - -
78 15,9891 0,20499 51,1 38,5 3 0,6291 9,671 245,796
Total 390 41,8906 - - - 15 1,6401 24,890 635,627
hg * - după curba înălţimilor compensate
O altă modalitate de constituire a claselor de diametre constă în gruparea în clase de

diametre dotate cu număr inegal de arbori (procedeul Urich I). Clasele de diametre se formează
câte 2 – 4 categorii de diametru apropiate. Numărul arborilor de probă se repartizează
proporţional cu numărul de arbori din fiecare clasă astfel constituită.
O variantă a acestui ultim procedeu constă în alegerea arborilor de probă pe categorii de
diametru (procedeul Draudt). Numărul arborilor de probă se repartizează pe categorii de
diametru în raport cu numărul total de arbori din aceste categorii.
O ultimă variantă de constituire a claselor de diametre este cea propusă de Harting
(procedeul Harting). Fiecare clasă de diametre se dotează cu suprafeţe de bază egale sau
aproximativ egale (tabelul 9.2.2). pentru fiecare clasă astfel constituită se doboară un număr egal
de arbori de probă. Prin urmare, numărul arborilor de probă nu mai este proporţional cu numărul
total de arbori din clasa respectivă. Acest procedeu prezintă avantaje din punct de vedere al
preciziei.
Tabelul 9.2.2
Calcularea volumului unui arboret prin procedeul Harting
Caracteristicile
Caracteristicile dendrometrice ale
Clase de dimensionale calculate
d, cm n g, m² h, m arborilor de probă doborâţi V, m³
diametre pentru arborii de probă
g dg hg da ga ha va
12 4 0,0452 16,2
16 19 0,3819 20,8
20 29 0,9106 24,6
I 24 33 1,4916 28,0 26,0 0,0531 29,5 0,770
28 47 2,8952 30,7 26,5 0,0551 30,0 0,760
32 33 2,6532 33,0 25,0 0,0491 29,0 0,755
165 8,3777 0,508 25,4 29,3 - 0,1573 - 2,285 121,698
32 10 0,8040 33,0 36,0 0,1018 35,0 1,560
36 53 5,3954 34,7 36,5 0,1046 34,5 1,551
II
40 17 2,1369 36,2 37,0 0,1075 34,5 1,625
80 8,3363 0,1042 36,4 34,8 - 0,3139 - 4,736 125,775
42,0 0,1385 37,0 2,161
40 38 4,7766 36,2
42,0 0,1385 37,5 2,191
III 44 24 3,6504 37,3
41,0 0,1320 36,5 2,075
62 8,4270 0,1359 41,6 36,9 - 0,4090 - 6,427 132,421
44 27 4,1067 37,3 46,5 0,1698 37,0 2,665
48 18 3,2580 38,1 46,0 0,1662 37,5 2,699
IV
52 5 1,0620 38,7 46,0 0,1662 38,0 2,595
50 8,4267 0,1685 46,3 37,7 - 0,5022 - 7,959 133,548
52 16 3,3984 38,7
56 7 1,7241 39,3
60 6 1,6962 39,6
V 64 2 ,6434 39,9 56,0 0,2463 39,0 3,903
72 1 0,4072 40,0 56,5 0,2507 40,0 3,809
76 1 04536 40,1 57,0 0,2552 401 3,896
33 8,3229 - 0,2522 56,7 39,4 - 0,7522 - 11,608 128,439
Total 390 41,8906 2,1346 33,015 641,881
Precizia procedeelor de cubaj cu arbori de probă pe clase de diametre. Pentru o

probabilitate de acoperire de 95%, limitele de închidere v-or fi de ±7%. Majorând numărul
arborilor de probă, eroarea de reprezentativitate scade după o curbă hiperbolică. Majorarea
numărului arborilor de probă peste o anumită limită (peste 30 – 35) nu mai este eficientă.
9.3. Procedee de cubare bazate pe tabele de cubaj şi ecuaţii de regresie.

Prin tabele de cubaj înţelegem o serie de valori cifrice, într-un anumit mod orânduite, care
reflectă volumul mediu al arborilor pe specii şi pe zone fitogeografice, în funcţie de principalele
caracteristici factoriale ale volumului (diametrul la bază, înălţimea, forma fusului ş. a.).
În funcţie de caracteristicile factoriale tabelele de cubaj se clasifică în:
- tabele de cubaj cu o singură intrare (de regulă diametrul de bază);
- tabele de cubaj cu două intrări (d, h);
- tabele de cubaj cutrei intrări (d, h, f);
- tabele de cubaj cu mai multe intrări;
- tabele de cubaj pe serii de volume ş. a.
După teritoriul la care se referă, tabelele de cubaj pot fi regionale sau generale. Primele se
referă la un teritoriu limitat, iar cele generale – pentru teritorii geografice mari. Utilitate tabelelor
de cubaj regionale a fost demonstrată pe cale experimentală.
Cele mai răspândite şi „comode” sunt tabelele de cubaj cu două intrări: diametrul şi
înălţimea. Astfel de tabel întocmit pentru salcâm se prezintă în tabelul 9.3.1.
Tabelul 9.3.1
Tabele de cubaj cu două caracteristici factoriale (H, D1, 3 ) pentru determinarea volumului
fusului. Specia: Salcâm alb
Diametrul Înălţimea (H), m
(D),
8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30
cm
8 0,0236 0,0256 0,0297 0,0337 0,0377 0,0417
10 0,0338 0,0401 0,0463 0,0526 0,0589 0,0652 0,0715
12 0,0487 0,0577 0,0667 0,0758 0,0848 0,0935 0,103 0,112 0,177
14 0,0663 0,0785 0,0908 0,103 0,115 0,128 0,140 0,152 0,165 0,231
16 0,0866 0,103 0,119 0,135 0,151 0,167 0,183 0,199 0,215 0,293 0,313 0,333
18 0,130 0,150 0,170 0,191 0,211 0,232 0,252 0,272 0,361 0,386 0,412
20 0,160 0,185 0,210 0,236 0,261 0,286 0,311 0,336 0,520 0,556 0,593
24 0,231 0,267 0,303 0,339 0,375 0,412 0,448 0,484 0,708 0,757 0,807
28 0,363 0,413 0,462 0,511 0,560 0,610 0,659 0,925 0,989 1,05
32 0,475 0,539 0,603 0,668 0,732 0,796 0,861 1,17 1,25 1,33
36 0,685 0,763 0,845 0,926 1,01 1,09 1,45 1,55 1,63
40 0,942 1,04 1,14 1,24 1,34 1,75 1,87 1,99
44 1,14 1,26 1,38 1,51 1,63 2,08 2,23 2,37
48 1,50 1,65 1,79 1,94 2,44 2,61 2,78
52 1,75 1,93 2,10 2,27 2,83 3,03 3,23
56 2,04 2,24 2,44 2,64 3,25 3,48 3,70
60 2,57 2,80 3,03
9.4. Determinarea volumului arboretelor prin procedee simplificate.

Procedeul înălţimii medii reduse. Se bazează pe formula:
V  Ghg f g
Produsul dintre hg şi f g reprezintă înălţimea medie redusă (h f g ) . Aceasta corespunde
înălţimii arborelui mediu al suprafeţei de bază (în locul arborelui mediu al volumului, care este
necunoscut).
Înălţimea medie redusă este foarte puternic corelată cu înălţimea medie a arboretului.
Astfel, ecuaţia de regresie pentru determinarea înălţimii medii reduse (h f g ) are forma:
h f g  b0  b1 h g  b2 h g2 ,
aşa încât
V  G (b0  b1 hg  b2 hg2 ) , unde
b0 , b1 , b2 - sunt coeficienţi de regresie stabiliţi experimental şi pe care î-i găsim în tabele
respective.
Înălţimile reduse le putem găsi în tabele elaborate anterior (Anucin, Moiseenco). Prin
produsul dintre înălţimea redusă hg f g şi suprafaţa de bază a arboretului G determinăm volumul
arboretului (tabelul 9.4.1).
Tabelul 9.4.1
Înălţimi reduse pentru determinarea volumului arboretelor prin formula V = GfH (G la 1,3 m)
fH fH
Hmed, m PLT Hmed, m ST PLT
ST
Anucin Moiseenco Anucin Moiseenco
10 5,80 - 5,40 20 9,80 9,12 9,80
11 6,20 - 5,84 21 10,20 9,61 12,24
12 6,60 5,20 6,28 22 10,60 10.10 10,68
13 7,00 5,69 6,72 23 11,00 10,59 11,12
14 7,40 6,18 7,16 24 11,40 11,08 11,56
15 7,80 6,67 7,60 25 11,80 11,57 12,00
16 8,20 7,16 8,04 26 12,20 12,06 12,44
17 8,60 7,65 8,48 27 12,60 12,55 12,88
18 9,00 8,14 8,92 28 13,00 13,04 13,32
19 9,40 8,63 9,36 29 - 13,53 13,76
30 - 14,02 14,20
Aplicarea relaţiei V  f (G, hg ) . Majoritatea cercetătorilor care s-au ocupat de
întocmirea tabelelor de producţie au constatat că volumul la hectar este strâns corelat cu
înălţimea medie a arboretului. După Spurr, legătura dintre volum (V) şi caracteristicile factoriale
G şi h poate fi exprimată prin următoarea ecuaţie de regresie:
V  b0  b1G  b2 hg  b3 Gh g ,
coeficientul de corelaţie fiind de 0,994, iar eroarea standard fiind de  5% .
Procedee expeditive. Pentru determinarea cu aproximaţie a volumului arboretului, uneori
se bazează pe procedee expeditive:
a) procedeul ecuaţiei liniare de forma:
V  b0 ( hg  b1 ) P , unde
P – consistenţa arboretului exprimată prin gradul de închidere a coronamentului (prin
indicele de acoperire).
De exemplu, pentru arboretele de fag, gorun, stejar, gârniţă este aplicată formula:
V  32( h g  10) P
Cu alte cuvinte, înălţimea medie a arboretului estimată vizual, se reduce cu 10 metri, se
înmulţeşte cu 32, iar produsul obţinut se înmulţeşte cu consistenţa determinată vizual prin
indicele de acoperire.
Pentru brad şi molid relaţia va avea forma:
V  30( hg  5) P .
b) procedeul estimării vizuale.
9.5. Procedee fotogrammetrice.

Procedeele fotogrammetrice sunt folosite mai mult pentru determinarea cu aproximaţie a
principalelor caracteristici biometrice ale arboretului: diametrul mediu, înălţimea medie,
consistenţa, compoziţia, volumul ş. a. Fotogramele oferă informaţii utile pentru delimitarea
arboretelor. Mai mult ca atât, ele pot servi pentru determinarea vârstei arboretelor, a tipurilor de
pădure şi chiar a tipurilor de staţiune. Cu ajutorul fotogramelor se pot depista suprafeţele afectate
de factori biotici şi abiotici negativi, chiar şi amploarea acestora.
Rezultate satisfăcătoare se obţin atunci când se folosesc fotograme la o scară potrivită,
executate pe hârtie de calitate.
La descifrarea fotogramelor speciile forestiere se identifică relativ uşor, principiul
principal de fotointerpretare fiind forma coroanei, modelul spaţial şi desenul în cazul
răşinoaselor, iar în cazul foioaselor – textura coroanei. Pe fotograme colorate sau spectrozonale
se identifică mai uşor, mai ales toamna.
Există o corelaţie între fazele fenologice şi imaginea arborilor de pe fotograme. Folosirea
fotografiilor „eşantion” uşurează mult identificarea speciilor.
Gradul de închidere a coronamentului se stabileşte prin privire stereoscopică, folosind
stereograme-tip cu indicele de acoperire cunoscut. O precizie mai mare se obţine prin procedeul
punctelor în reţea, desenată pe un material transparent. În acest caz:
n1
P , unde
n1  n 2
n1 - reprezintă numărul de puncte suprapuse pe coronament;
n 2 - numărul de puncte suprapus pe spaţiile goale.
Eroarea standard este de ±8-15%.
Gradul de închidere a coronamentului mai poate fi calculat prin formula:
d 2  N
P  cor , unde
4F
d cor - diametrul mediu al coroanei unui arbore, stabilit prin măsurători pe fotograme
pentru un număr suficient de arbori;
N – numărul de arbori pe suprafaţa F, ambele stabilite pe fotograme.
Diametrele coroanelor vizibile pe fotograme, se măsoară cu ajutorul unor pene,
executate la o scară corespunzătoare. Erorile standard de ±10-20% ,sunt cu atât mai mari, cu cât
densitatea arboretului este mai mare şi cu cât scara utilizată este mai mică.
Înălţimea arborilor, de regulă, se determină prin procedeul paralaxelor. Se foloseşte
stereoscopul cu oglinzi dotat cu stereometru micrometric. Măsurarea este dificilă , mai ales
pentru arboretele cu consistenţă plină şi arboretele pluriene sau etajate. Operaţia este posibilă
numai ăn cazul arboretelor cu consistenţă relativ redusă şi în cazul unor fotograme executate la o
scară mai mare (1:2000, 1:5000). În asemenea condiţii (Suhih, 1977), eroarea standard este de
±10-12%. La determinarea înălţimilor intervin suplimentar erorile de reprezentativitate.
Numărul de arbori. Se pot înregistra numai arborii cu coroane vizibile pe fotograme.
După unele cercetări, numărul arborilor nevizibili pe fotograme, în funcţie de structura şi forma
arboretelor, reprezintă 10-50% din numărul lor total.
Diametrul mediu al coroanelor, înălţimea medie a arborilor şi numărul acestora se
stabilesc pe suprafeţe de probă foto.
Clasa de producţie se determină prin mai multe modalităţi (procedeul clasic în funcţie de
vârsta şi înălţimea medie; vizual-stereoscopic etc.).
LITERATURĂ:
Partea a IV-a. Inventarierea fondului forestier
Tema 10. Inventarierea fondului forestier (4 ore)
10.2. Metode şi procedee de inventariere (taxaţie) a pădurilor.
10.3. Inventarieri la nivel de arboret.
10.4. Inventarierea fondurilor exploatabil şi neexploatabil.

Inventarierea fondului forestier presupune totalitatea operaţiunilor efectuate în vederea
evaluării cantitative şi calitative a tuturor componentelor acestuia şi include totalitatea lucrărilor
referitoare la:
- punerea în evidenţă a tuturor suprafeţelor fondului forestier (obiectelor de inventariat);
- delimitarea şi repartiţia acestor suprafeţe pe diferite criterii (distribuţia pe destinaţii şi
deţinători, distribuţia pe grupe, subgrupe şi categorii funcţionale, distribuţia pe zone
fitoclimatice, distribuţia administrativ-teritorială ş. a. criterii);
- inventarierea pădurilor la nivel de arboret, de unitate de gospodărire, la nivel naţional.
Scopul inventarierilor forestiere este multiplu şi anume, de a furniza informaţiile
biometrice şi ecologice necesare pentru:
- lucrările de punere în evidenţă valorică, care premerg darea în exploatare a produselor
principale, secundare şi accidentale a pădurilor;
- amenajarea pădurilor, la organizarea ştiinţifică a producţiei şi a protecţiei forestiere la
nivelul fiecărei unităţi de gospodărire (serie, unitate de producţie ş. a.);
- controlul stării pădurilor în raport cu acţiunea factorilor naturali şi a celor de
gospodărire;
- planificări şi prognoze pe termen lung şi mijlociu.
În raport cu scopul urmărit, inventarierile forestiere pot fi organizate după cum urmează:
- la nivel de arboret, considerat ca obiect al inventarierii şi ca populaţie statistică
omogenă. În acest context, inventarierea la nivel de arboret capătă caracterul taxaţiei arboretului
(preluarea indicilor dendrometrici ai arboretului);
- la nivel de unitate de gospodărire (ocol silvic), cu ocazia lucrărilor de amenajare a
pădurilor, urmărind atât organizarea proceselor de bioproducţie şi bioprotecţie forestieră, cât şi
controlul şi prognoza stării pădurilor. La nivel de unitate de gospodărire inventarierea se face pe
unităţi amenajistice (arborete), cumulând informaţiile colectate;
- la nivel naţional, în scop de evidenţă, control şi prognoză, în vederea analizei periodice
a stării pădurilor, elaborării strategiilor şi politicilor forestiere.
Informaţii utile. Pădurile, terenurile destinate împăduririi, terenurile afectate gospodăriei
silvice, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice sau în Cadastrul
funciar ca păduri şi/sau plantaţii forestiere, constituie fondul forestier. Fondul forestier cuprinde
toate pădurile, indiferent de tipul de proprietate şi forma de gospodărire.
Terenurile din fondul forestier cuprind:
a) terenuri pentru împădurire:
• terenuri destinate reîmpăduririi;
• terenuri destinate împăduririi;
b) terenuri afectate gospodăriei silvice;
c) terenuri neproductive: mlaştini, stâncării, pante abrupte, alunecări de teren, soloneţuri etc.
Raportarea terenurilor la fondul forestier se face pe baza amenajamentelor silvice sau a
Cadastrului funciar în conformitate cu legislaţia.
Pădurile din Republica Moldova sunt încadrate în grupa I funcţională, având în
exclusivitate funcţii de protecţie a mediului înconjurător. În raport cu funcţiile care le revin, se
disting 5 subgrupe funcţionale (figura 10.1.1).
Structura fondului forestier naţional conform Cadastrului funciar general se prezintă în
tabelul 10.1.1.
Resursele forestiere din Republica Moldova sunt constituite din resursele fondului
forestier şi a vegetaţiei forestiere de pe terenurile din afara acestuia. Majoritatea terenurilor
fondului forestier (84,1%) se află în proprietatea statului, restul fiind deţinute de primării
(15,7%) şi doar 0,2% de proprietari privaţi.
Dispersarea şi fragmentarea resurselor forestiere, repartizarea lor neuniformă pe teritoriul
ţării constituie un factor negativ pentru exercitarea influenţelor ecoprotective benefice asupra
mediului înconjurător, crearea condiţiilor confortabile de trai pentru populaţie şi asigurarea cu
produse lemnoase şi nelemnoase.
Figura 10.1.1. Structura pădurilor pe subgrupe funcţionale, mii ha
Tabelul 10.1.1
Structura fondului forestier naţional conform Cadastrului funciar general
Nr. Suprafaţa totală/ Suprafaţa acoperită cu

Categoriile de deţinători
d/o ponderea, mii ha/% păduri/ponderea, mii ha/%
Fond forestier proprietatea publică a

1 357,9/84,1 328,8/90,7
statului
Fond forestier proprietate publică a

2 unităţilor administrativ-teritoriale 41,8/15,7 33,4/9,2
(primării)
Fond forestier proprietate privată

3 0,9/0,2 0,5/0,1
TOTAL: 400,6/100 362,7/100
10.2. Metode şi procedee de inventariere (taxaţie) a pădurilor.

Principalele metode şi procedee de inventariere (taxaţie) a pădurilor sunt:
- metode terestre de taxaţie, dintre care:
- metoda vizuală;
- metoda integrală;
- metoda statistică (parţială; prin sondaje), care include:
- procedee prin suprafeţe (pieţe) de probă;
- procedee prin arbori de probă;
- metoda aeriană de taxaţie:
- procedeul aerofotogrametric;
- procedeul de taxaţie vizuală prin zboruri aeriene;
- alte procedee;
- metoda tabelelor şi graficelor de producţie;
- metode mixte.
Metoda vizuală de taxaţie (inventariere) constă din preluarea indicilor dendrometrici ai
arboretului prin apreciere vizuală.
Metoda integrală de taxaţie (inventariere) se realizează în felul următor:
1. În arboretul (parchetul) delimitat în tăiere, se măsoară diametrul la toţi arborii
delimitaţi în tăiere, înregistrând datele prin metoda de punctare, în fişa de inventariere a
arboretelor. Aceşti arbori se marchează cu marca corespunzătoare (tăiere de produse principale,
tăiere de îngrijire sau igienă).
2. Din numărul arborilor marcaţi se selectează trei categorii de diametru cele mai
reprezentative (cu numărul cel mai mare de arbori), pentru care se doboară câte 3 – 5 arbori-
model (arbori de probă), la care se măsoară diametrele şi înălţimile. Rezultatele se înscriu în fişa
de inventariere a arboretelor.
3. Se calculează înălţimea medie a arborilor pe categorii de diametru, iar în baza acesteia,
se determină categoria de înălţime a arboretului respectiv.
4. În baza rezultatelor obţinute se fac calculele ulterioare necesare pentru cubarea
arboretului (parchetului) destinat exploatării.
Metoda parţială (statistică) constă din inventarierea (taxaţia) unor porţiuni din pădure
(unor elemente din arboret), reprezentative pentru întregul arboret şi raportarea informaţiilor
cumulativ obţinute la întregul arboret. Această metodă se realizează prin procedeul suprafeţelor
(pieţelor) de probă sau procedee prin arbori de probă.
Procedeul suprafeţelor de probă constă din amplasarea în arboret a unei reţele de
suprafeţe (pieţe) de probă, de mărimi şi forme diverse, în cadrul cărora se măsoară toate
elementele componente (diametrul, înălţimea). Cumulând şi prelucrând rezultatele obţinute, se
face raportul acestora la întreg arboretul. Rezultatele obţinute sunt utile pentru cubarea
arboretului, pentru lucrările de amenajare şi pentru inventarierea pădurilor.
În practica inventarierilor forestiere, cel mai des se foloseşte procedeul suprafeţelor
(pieţelor) de probă şi metoda de inventariere (taxaţie) integrală.
Inventarierea pădurilor se face cu ocazia lucrărilor de amenajare a pădurilor, care se
efectuează la nivel de unitate de producţie, de regulă, o dată la 10 ani.
Inventarierea pădurilor pe suprafeţe mari prin metoda integrală este costisibilă şi necesită
timp îndelungat, de aceea, în acest caz, se folosesc metode şi procedee de inventariere (taxaţie)
parţială sau statistică.
Iniţial, procedeele de inventariere (taxaţie), nu aveau fundamentare teoretică. Se foloseau
suprafeţe de probă dreptunghiulare, pătrate sau circulare, uniform repartizate în arboret, fără ca
numărul lor, respectiv, intensitatea amplasării lor să rezulte din calcule ştiinţific calculate, în
raport cu precizia urmărită. Uneori, suprafeţele de probă se amplasau doar în câteva puncte din
arboret, considerate ca reprezentative. Se aplicau suprafeţele de probă în formă de benzi cu
dimensiuni 100×10 sau 50×10m, aşezate pe curbele de nivel, cu intensitate de 10% din toată
suprafaţa.
Odată cu extinderea în toate domeniile de activitate a metodelor statistice bazate pe teoria
probabilităţilor, au fost elaborate procedee de inventariere moderne, axate în principal pe metoda
de inventariere statistică. Obiectul de inventariat (arboretul, pădurea) este interpretat ca o
populaţie statistică. În această accepţiune, totalitatea suprafeţelor de probă reprezintă o
colectivitate de selecţie (eşantionaj, probă), extras din populaţie. Analiza statistico-matematică
efectuată asupra observaţiilor obţinute prin eşantionaj (probă) are scopul de a informa despre
gradul de apropiere dintre probă şi populaţie, din punctul de vedere al valorilor medii şi al
structurii populaţiei sau despre reprezentativitatea probei.
10.3. Inventarieri la nivel de arboret.
Inventarierea la nivel de arboret se face prin metoda integrală sau prin metode selective
(parţiale).
Inventarieri integrale se execută în arboretele exploatabile cu consistenţă cuprinsă între
0,1 – 0,5, precum şi în arboretele în care ele pot servi la întocmirea actelor de punere în valoare.
Inventarieri parţiale (statistice) se execută în arborete exploatabile cu consistenţa mai
mare de 0,5 (0,6 – 1,0), precum şi în arboretele preexploatabile. Inventarierile statistice se pot
realiza prin amplasarea în arboret a unei reţele de sondaje (pieţe sau suprafeţe de probă) de forme
şi dimensiuni diferite.
Prin cercetări s-a dovedit că la aceiaşi suprafaţă, pieţele de probă de formă circulară au
coeficientul de variaţie mai mic în comparaţie cu suprafeţele de probă de formă dreptunghiulară.
Aceasta ar însemna, că pentru aceiaşi precizie urmărită, suprafeţele de probă circulare necesită
un procent de inventariere mai mic, deci, şi lucrările de inventariere sunt mai puţin costisibile.
Numărul de suprafeţe se calculează prin relaţia:
u 2  s %2  S
n , unde
S  2%  u 2 f  s %2
n – numărul de sondaje necesar,
S – suprafaţa totală considerată;
u – abaterea normală (la o anumită probabilitate de acoperire);
s% - coeficientul de variaţie al diversităţii (apreciat prin indici ai biodiversităţii);
 % - toleranţa impusă;
f – mărimea suprafeţei de sondaj.
La inventarierea statistică a arboretelor, potrivit normelor tehnice pentru amenajarea
pădurilor, se admit ca tolerabile următoarele erori de reprezentativitate (toleranţe,  % ):
± 7% pentru arboretele tratate în codru grădinărit, cu structura plurienă;
± 10% pentru arboretele exploatabile de codru regulat sau în curs de transformare la
codru grădinărit;
± 10 – 15% pentru arboretele neexploatabile.
Toleranţele specificate mai sus se v-or respecta în cadrul următoarelor probabilităţi de
acoperire:
- 95% pentru arboretele tratate în codru grădinărit;
- 90% pentru arboretele exploatabile de codru regulat;
- 80% pentru arboretele neexploatabile.
LITERARURĂ:
6. Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor (extras).
Partea IV-a. Sortarea producţiei forestiere
Tema 11. Sortarea producţiei forestiere (4 ore)
11.1. Calitatea lemnului. Defecte ale lemnului.
11.2. Clasificarea arborilor pe picior după calitatea lemnului. Criterii de clasificare.
11.3. Sortarea producţiei forestiere. Criterii de clasificare.
11.4. Metode şi procedee pentru determinarea volumului pe sortimente.
11.1. Calitatea lemnului. Defecte ale lemnului.

Valoarea de întrebuinţare a lemnului depinde în mare măsură de calitatea lui. Se înţelege
prin calitate a lemnului totalitatea proprietăţilor dimensionale, fizico-mecanice, chimice şi
estetice pe care le posedă biomasa lemnoasă destinată consumului. Poate fi uşor stabilită la
lemnul doborât şi prelucrat. La arborii pe picior se stabileşte cu dificultăţi.
Din practică se cunoaşte că la majoritatea speciilor forestiere calitatea lemnului este
influenţată de un complex de factori cum ar fi:
- zona fitoclimatică în care acestea vegetează;
- condiţiile staţionale;
- informaţia ereditară pe care o poartă;
- factorii naturali negativi (intensitatea şi puterea vânturilor, afectarea cu chiciură etc);
- factorul antropic (lucrările de îngrijire, provocarea incendiilor, rănirea mecanică a
tulpinii ş. a.);
- vătămarea arborilor de către vânat ş. a.
Criterii de apreciere a calităţii lemnului. Primele informaţii referitoare la calitatea
lemnului pe picior sunt obţinute după criteriul speciei forestiere (lemnul de stejar este mai
valoros decât cel de carpen sau de tei, lemnul de gorun este mai valoros decât cel de pin etc.).
Criteriul dimensional oferă alte informaţii utile despre calitatea lemnului.
Calitatea lemnului este puternic influenţat de proprietăţile fizico-mecanice, chimice,
acustice sau estetice ale lui (criteriul proprietăţilor lemnului), în raport cu destinaţia acestuia
(lemn pentru celuloză, lemn pentru construcţie, lemn pentru furnire, lemn pentru extragerea
substanţelor tanante sau a altor substanţe, lemn pentru rezonanţă etc.).
Calitatea lemnului este afectată de prezenţa defectelor produse de factori naturali,
antropici sau zoocenotici. Se consideră defecte ale lemnului acele defecte care reduc calitatea
lui. Defectele lemnului pe picior se clasifică după cum urmează:
a) defecte de formă (curbură, conicitate anormală, lăbărţare, canelură, ovalitate, înfurcire,
scobitură)
b) defecte de structură (excentricitate, excrescenţă, gâlmă, fibră răsucită, neregularitatea
lăţimii inelelor anuale, lemn de reacţiune, lemn de compresiune, lemn de tracţiune, inimi
concrescute etc.);
c) noduri, care se clasifică în:
- după legătura cu masa lemnului (nod concrescut, nod parţial concrescut, nod
crăpat, nod căzător);
- după duritate şi gradul de sănătate (nod sănătos, nod putred, nod parţial putred);
- după gradul de coloraţie (nod normal colorat, nod de culoare închisă);
- după forma secţiunii nodului (nod rotund, nod oval, nod alungit, nod
longitudinal, nod transversal);
- după poziţie şi grupare (noduri ochi, noduri grupate, noduri în vertical, nod
ascuns);
d) crăpături (inferioară, exterioară, crăpătură de ger, gelivuri , crăpături de trăznet ş. a.);
e) găuri sau galerii de insecte;
f) coloraţii anormale (albăstreală, coloraţie cafenie, de mucegai, de tanin, roşeaţă,
duramen fals ş. a.). duramenul fals este prezentat prin următoarele forme: inima roşie a fagului,
inima stelată a fagului, inima de gera fagului, inima brună a frasinului, inima cenuşie a plopului,
inima negricioasă a paltinului, inima cenuşie a teiului, inima roşiatică a stejarului;
g) putregai (fărâmicios, fibros, inferior, exterior), produs de ciuperci xilofage care
determină schimbări ale compoziţiei chimice a lemnului, modificări ale culorii ,structurii şi
proprietăţilor fizico-mecanice ale lemnului;
h) defecte de rănire (răni, cicatrice, lemn pârlit, incluziuni de corpuri străine);
i) alte defecte (lemn mort, zone îmbibate cu răşină, cancer, coajă înfundată, strangulare,
lunură, găuri şi galerii de vâsc, scorburi ş. a.).
11.2. Clasificarea arborilor pe picior după calitatea lemnului. Criterii de clasificare.

După calitate, arborii pe picior se clasifică în:
- arbori de lucru sau arbori de clasa I-a de calitate;
- arbori de foc sau arbori de clasa III-a de calitate;
- arbori intermediari sau arbori de clasa II-a de calitate.
Arborii de lucru sunt arbori care au tulpină dreaptă, fără defecte vizibile ale lemnului pe
o porţiune cu o lungime mai mare sau egală cu 6,5 m ( l tulp  6,5m ).
Arborii de foc sunt arborii care au tulpina dreaptă, fără defecte vizibile ale lemnului pe o
porţiune cu o lungime mai mică sau egală cu 2,0 m( l tulp  2,0m ).
Arborii intermediari sunt arborii care au dreaptă, fără defecte vizibile ale lemnului pe o
porţiune cu o lungime mai mare de 2,0 m şi mai mică de 6,5 m 2,0m  l tulp  6,5m .
Încadrarea arborilor pe clase de calitate după aceste criterii, se face vizual, în timpul
inventarierii arborilor, de către un operator calificat.
11.3. Sortimentarea producţiei forestiere. Criterii de clasificare.

Categoriile de sortimente se definesc după criterii diferite şi anume:
- după grupe de specii: lemn de foioase, lemn de răşinoase;
- după partea din arbore din care provine: lemn de rădăcină, lemn de trunchi, lemn de
crăci;
- după duritate: lemn tare, lemn moale;
- după forma secţiunii transversale: lemn rotund, lemn despicat;
- după lungime: catarg, buştean, butuc;
- după clasele mari de industrializare: lemn de lucru, lemn de foc, coajă. Acestea
formează aşa-numitele sortimente primare.
Lemnul de lucru se clasifică în sortimente dimensionale şi industriale.
Sortimentele dimensionale sunt definite de diametrul la capătul subţire al lemnului, având
în vedere şi lungimi minimale ale piesei, admise de standarde şi se grupează în:
- lemn gros, cu diametrul minimal la capătul subţire de 20 cm la răşinoase şi 24 cm la
foioase;
- lemn mijlociu, cu diametrul minim la capătul subţire de 10 cm la răşinoase şi 12 cm la
foioase;
- lemn subţire, cu diametrul minim la capătul subţire de 5 cm la răşinoase şi la foioase;
Sortimentele industriale se stabilesc după mai multe criterii concomitent luate în
considerare: specie, dimensiuni, proprietăţi fizico-mecanice şi estetice, prezenţa defectelor
lemnului. Standardele actuale prevăd următoarele sortimente de lemn de lucru (sortimente
industriale):
- buşteni pentru rezonanţă (molid, brad);
- buşteni pentru claviatură (molid, brad, paltin, frasin);
- buşteni pentru furnire estetice (fag, stejar, cireş, gorun, gârniţă, frasin, ulm, arţar,
jugastru);
- buşteni pentru furnire tehnice prin derulare (fag, mesteacăn, carpen, anin, plop);
- buşteni pentru doage (stejar, fag);
- buşteni pentru creioane (tei);
- buşteni pentru calapoade (carpen);
- buşteni pentru chibrituri (tei, plop, anin, salcie, mesteacăn);
- buşteni pentru cherestea (majoritatea speciilor);
- buşteni pentru traverse (fag, stejar, gorun, gârniţă, cer, ulm, salcâm);
- lemn pentru celuloză şi paste chimice (molid, brad, plop, salcie, fag);
- lemn pentru stâlpi de tensiune înaltă (molid, brad, larice, stejar, gorun, gârniţă, fag);
- lemn pentru mină (răşinoase, stejar, gorun, gârniţă, salcâm, ulm, fag);
- lemn pentru construcţii diverse (bile, manele, prăjini, construcţii rurale).
Alte sortimente industriale obţinute, de regulă, din lemnul despicat, se referă la lemnul
pentru plăci din aşchii de lemn şi lemn din fibre de lemn, lemn pentru extracte tanante, lemn
pentru mangal ş. a.
Lemnul pentru utilizări industriale se sortează potrivit condiţiilor tehnice, dimensionale şi
defectologice stabilite prin standarde.
Una dintre cele mai mari întrebuinţări i se atribuie lemnului pentru cherestea. Termenii
tehnici referitori la elementele geometrice ale unei piese de cherestea şi noţiunile explicative ale
acestora sunt prezentate în figura 11.3.1 şi tabelul 11.3.1, iar principalele forme geometrice în fig.
11.3.2.
Tabelul 11.3.1
Termeni tehnici utilizaţi în industria cherestelei
Nr.
Crt. TERMEN NOŢIUNE EXPLICATIVĂ
1 2 3
1 Piesă de cherestea Bucată de cherestea considerată separat.
Suprafaţă lată, longitudinală a unei piese de cherestea: la piesele
2 Faţă cu secţiunea pătrată toate suprafeţele longitudinale sunt
considerate feţe.
Faţa cea mai depărtată de axul longitudinal al buşteanului din
3 Faţă exterioară care provine piesa de cherestea.
Faţa cea mai apropiată de axul longitudinal al buşteanului din
4 Faţă interioară care provine piesa de cherestea.
5 Cant Suprafaţa îngustă, longitudinală a unei piese de cherestea.
6 Teşitură Rest din suprafaţa buşteanului care apare pe piesele de cherestea.
Linia de intersecţie a două suprafeţe învecinate ale unei piese
7 Muchie de cherestea.
8 Capăt Secţiunea transversală de la extremitatea unei piese de cherestea.
Distanţa dintre feţele unei piese de cherestea măsurată
9 Grosime perpendicular pe feţe, într-un loc specificat. Se exprimă în mm.
Distanţa dintre canturile unei piese de cherestea (semisuma
lăţimilor celor două feţe măsurate la mijlocul lungimii, în cazul
10 Lăţimea pieselor de cherestea cu canturile netivite şi semitivite). Se
exprimă în cm întregi sau în mm.
Distanţa cea mai scurtă dintre capetele unei piese de cherestea,
11 Lungime convenţional socotite perpendiculare pe axa longitudinală a
piesei. Se exprimă în m cu două zecimale.
Dimensiunea Dimensiunea înscrisă în specificaţii independent de
12 imperfecţiunea tăierii, variaţia umidităţii pieselor.
nominală
Mărimea care trebuie adăugată la dimensiunile nominale ale unei
Supradimensiune piese de cherestea, astfel ca prin uscare, acestea să aibă la
13 pentru contragere umiditatea de referinţă (20% răşinoasele şi 15% foioasele)
dimensiunea cerută (standardizată).
Piesele de cherestea obţinute prin debitarea şi prelucrarea
14 Grinzi sau prisme longitudinală a buşteanului pe două, trei sau patru feţe, cu
grosimea de minim 100 mm.
Piesele de cherestea având minim două feţe plane, grosimea sub
15 Cherestea normală 100 mm, obţinute prin tăierea longitudinală a buştenilor.
1 2 3
Piesă de cherestea rezultată prin debitare longitudinală din zona
flancurilor buşteanului şi având faţa interioară complet atinsă de
16 Margine ferăstrău, faţa exterioară cel puţin pe jumătate din lungime, iar
lungimea totală de minim 1,00 m.
Piesă de cherestea rezultată din flancurile buştenilor, prin
17 Lătunoi tăiere longitudinală, având faţa interioară complet atinsă de
ferăstrău, iar cealaltă neatinsă şi lungimea de minim 1,00 m.
Fig. 11.3.1. Elemente geometrice ale piesei de cherestea,

1 – faţa exterioară; 2 – faţa interioară; 3 – cant tivit; 4 – cant netivit;
5 – cant tivit cu teşitură; 6 – capăt; 7 – muchii;
L„ – lungime nominală; bn – lăţimea nominală; g„ – grosime nominală.
Fig. 11.3.2. Forme geometrice ale pieselor de cherestea,

a – lemn semirotund; b – sfert; c, d – prismă cu două sau trei feţe plane;
e – grindă; f – cherestea normală; g – margine; h – lătunoi.
Cheresteaua. Prin lemn de cherestea se înţelege materialul lemnos, cu cel puţin două feţe
plane şi paralele, rezultat din tăierea buştenilor la gater şi întrebuinţat de obicei în construcţie.
Aceasta este produsul cel mai important şi cuprinde mai multe sortimente, diferenţiate
dimensional.
Scândurile sunt piese cu cel puţin două suprafeţe plane şi paralele, prelucrate complet
prin debitare, cu grosimi de maxim 24 mm la răşinoase şi de maxim 40 mm la foioase (inclusiv)
cu lăţimile minime superioare şipcilor, iar cele maxime de 30 cm la răşinoase şi nelimitate la
foioase.
Dulapii (scânduri groase) sunt piese care se deosebesc de scânduri numai prin grosimea
lor mai mare, cuprinsă între 28 şi 75 mm la răşinoase, 50 şi 90 mm la foioase; lăţimile minime
sunt superioare celor ale riglelor.
Şipcile (брусок) sunt piese cu feţele şi contururile complet prelucrate, obţinute prin
spintecarea (la lăţime) scândurilor, având la răşinoase grosimea de 24 mm, iar la foioase grosimi
de 25 şi 40 mm, în diferite combinaţii (exemplu: 24/38 şi 24/48 mm la răşinoase; 25/25,25/40 şi
40/40 mm la foioase).
Grinzile (брус) sunt piese cu două, trei sau patru feţe plane, având grosimea de minim
100 mm la răşinoase şi minim 120 mm la foioase, iar lăţimile egale sau mai mari decât grosimile.
Marginile şi lătunoaiele (горбыль) sunt piese rezultate din flancurile buştenilor (tabelul
11.3.1 şi figura 11.3.2).
Cheresteaua se mai poate clasifica după alte criterii ca:
a) specia (grupa de specii) buştenilor din care provine:
- cherestea de răşinoase, rezultată din debitarea şi prelucrarea buştenilor de molid,
brad, pin, larice etc. Uneori poate fi denumită şi direct: cherestea de molid, cherestea de pin etc.
- cherestea de foioase, rezultă din debitarea şi prelucrarea buştenilor de foioase. In
mod obişnuit se clasifică în: cherestea de fag, cherestea de stejar (provenită din debitarea
buştenilor de stejar, gorun, cer, gârniţă etc.), cherestea de diverse foioase tari (frasin, ulm,
carpen, paltin, jugastru etc.) sau diverse foioase moi (plop, tei, anin etc.).
b) gradul de prelucrare a feţelor şi canturilor. De regulă, piesele de cherestea se produc
cu toate feţele şi canturile prelucrate. Mai rar la răşinoase şi de obicei la foioase, canturile pot
rămâne şi neprelucrate, după cum urmează (fig. 11.3.3):
- cherestea tivită (fig. 11.3.3, a), feţele, capetele şi canturile sunt prelucrate, (cheresteaua
de răşinoase);
- cherestea semitivită (fig. 11.3.3, b), doar unul din canturile pieselor este prelucrat
(cheresteaua de fag);
- cherestea netivită (fig. 11.3.3, c), canturile rămân neprelucrate păstrând conturul
lateral al buşteanului (cheresteaua de diverse foioase şi stejar);
Fig. 11.3.3. Gradul de prelucrare al pieselor de cherestea, a

-tivită; b -semitivită; c -netivită.
c. umiditatea (conţinutul de apă):

- cherestea verde, cu umiditatea peste 30%;
- cherestea zvântată, cu umiditatea de 25-30%;
- cherestea semiuscată, cu umiditatea de 18-24%;
- cherestea uscată, cu umiditatea de maxim 17%.
e) dimensiunile (grosimea, lăţimea şi lungimea pieselor), sunt reglementate prin
standarde. La solicitarea beneficiarilor, producătorul poate fabrica şi cherestea de alte
dimensiuni (în condiţii de preţ majorate).
Din punct de vedere dimensional se pot defini termenii:
• lungimea
- cherestea lungă, scânduri şi dulapi care au lungimea de minimum 3,00 m la
răşinoase şi 1,80 m la foioase;
- cherestea scurtă, scânduri şi dulapi care au lungimi cuprinse între 1,00 m şi 2,75 m
la răşinoase şi 1,00 şi 1,70 m la foioase;
- cherestea subscurtă, scânduri şi dulapi care au lungimi cuprinse între 0,45 m şi
0,95 m numai la foioase.
• lăţimea
- cherestea lată de răşinoase cu lăţimi cuprinse între 16cm şi 30 cm inclusiv;
- cherestea îngustă de răşinoase cu lăţimi cuprinse între 6cm şi 15 cm inclusiv.
Întrucât la debitare buştenii au umiditate mare (U = 50-80%), piesele de cherestea au
dimensiunile reale mai mari ca dimensiunile nominale cu supradimensiunile (supramăsurile)
datorate contragerii prin uscare. Acestea din urmă reprezintă mărimea ce trebuie adăugată
dimensiunilor nominale ale unei piese de cherestea, astfel ca prin uscare acestea să aibă la
umiditatea de referinţă (20% la răşinoase şi 15% la foioase) dimensiunea cerută.
Piesele de cherestea de diverse foioase (tari sau moi) se produc numai în sortimentul
scânduri şi dulapi netiviţi.
f) poziţia planului de tăiere faţă de inelele anuale pe secţiunea transversală a
buştenilor (fig. 11.3.4):
- cherestea radiată, în secţiunea transversală, tangenta la inelele anuale formează cu
faţa exterioară a piesei unghiuri cuprinse între 60 şi 90°(1);
- cherestea semiradială, la care unghiurile respective sunt cuprinse între 45 şi
60°(2);
- cherestea tangenţială, la care unghiurile respective sunt mai mici de 45°(3).
Fig. 11.3.4. Poziţia planului de tăiere faţă de inelele anuale:

a) zona cu tăiere axială; b) zona cu tăiere semiradială;
c) zona cu tăiere tangentală
g) poziţia piesei în secţiunea transversală a buşteanului depinde de modelul de tăiere
utilizat (modul de aşezare al pânzelor tăietoare în lama gaterului ş.a.). Piesele de cherestea
obţinute sunt (fig. 11.3.5.):
- axiale sau de „inimă", ce cuprind măduva buşteanului(fig. 11.3.5.1);
- centrale sau cu „inima spintecată", ce au măduva lemnului doar pe feţele lor
interioare(fig. 11.3.5.2);
- laterale, care se obţin după piesa axială sau cele centrale (fig. 11.3.5.3);
- margini, au lungimea mai mică decât a buşteanului din care provin prin tăierea
flancurilor (fig. 11.3.5.4);
- lătunoaiele, obţinute din extremităţile laterale ale buşteanului şi doar cu faţa interioară
prelucrată(fig. 11.3.5.5).
Fig. 11.3.5. Poziţia pieselor de cherestea în secţiunea transversală a buşteanului:
1) piesa axială; 2) piese centrale; 3) piese laterale; 4) 5) lătunoi
h) calitatea vizează aspecte ca: structura lemnului, prezenţa defectelor anatomice pe

feţele şi canturile pieselor, acurateţea debitării şi prelucrării. Calitatea este reglementată prin
standarde.
Estimarea calităţii se face în funcţie de defectele pe care o piesa le are în întregime, ori pe
unitatea de lungime (frecvent 1,00 m). Încadrarea într-o clasă de calitate se face după faţa şi
cantul cel mai slab, dacă diferenţa dintre ele nu este mai mare de o clasă. în caz contrar,
încadrarea se face în clasa imediat superioară celei din care fac parte faţa şi cantul cel mai slab.
11.4. Metode şi procedee pentru determinarea volumului pe sortimente.

Metodele principale de sortare a producţiei forestiere sunt:
- metoda sortării individuale;
- metoda arborilor model (arborilor de probă);
- metoda suprafeţelor de probă;
- metoda tabelelor de sortare primară,
- metoda tabelelor de sortare industrială.
Principalele procedee pentru determinarea volumului lemnului pe sortimente sunt:
- procedee bazate pe sortarea pe picior a fiecărui arbore;
- procedee bazate pe suprafeţe de probă tăiate ras;
- procedee cu arbori de probă (arbori model);
- procedee bazate pe tabele de sortare.
Procedeele bazate pe suprafeţe de probă tăiate ras constau în amplasarea în arboret a
unui număr suficient de suprafeţe de probă, în cadrul cărora se doboară toţi arborii ,care, ulterior
se supun sortării şi cubării pe sortimente. Rezultatele obţinute pentru toate suprafeţele de probă,
se sumează şi se determină volumul mediu la hectar pe sortimente, care, se raportează la toată
suprafaţa arboretului.
Acest procedeu se poate aplica numai în arboretele în care sunt admise tăierile rase şi sunt
foarte costisitoare. De aceea, nu se practică decât în cazurile cercetărilor ştiinţifice şi în cazul
întocmirii tabelelor de sortare.
Sortarea individuală a arborilor pe picior se realizează prin aprecierea vizuală pe
sortimente a fusului fiecărui arbore din arboret. Pentru determinarea dimensiunilor sortimentelor
(lungimea, grosimea) se utilizează dendrometre speciale de precizie, clupe speciale, instrumente
optice sau, la determinarea diametrelor, se pot folosi tabele de descreştere sau se aplică ecuaţii de
regresie corespunzătoare. Defectele lemnului se depistează şi se apreciază vizual, luând în
consideraţie şi posibila prezenţă a defectelor ascunse. Pentru fiecare arbore în parte se apreciază
porţiunile apte pentru sortimente superioare.
Procedeul descris este foarte costisitor, de aceea este folosit doar în cazuri speciale.
Procedeele de cubaj cu arbori de probă, descrise anterior, pot fi folosite şi la determinarea
volumului pe sortimente, cu excepţia procedeului arborelui mediu al arboretului, deoarece acesta
din urmă, nu este reprezentativ pentru întregul arboret şi din punctul de vedere al structurii pe
sortimente a arboretului.
Dintre procedeele descrise, prioritate se acordă procedeelor Harting şi Draudt, în special
ultimului procedeu.
LITERATURĂ:
Inventarierea creşterilor
Tema 12. Auxologie forestieră (2 ore)
12.1. Definiţie. Obiective şi scopuri.
12.2. Clasificarea creşterilor.
12.3. Stabilirea vârstei la arbori.
12.4. Auxometria arborelui.
12.1. Definiţie. Obiective şi scopuri. Auxologia forestieră este ştiinţa care se ocupă de
studiul creşterilor arborilor şi a părţilor lor componente, a arboretelor sau a pădurii în ansamblul
ei, în raport cu condiţiile naturale de vegetaţie şi măsurile gospodăreşti de aplicat.
Auxometria forestieră este parte distinctă a dendrometriei care studiază metodele de
măsurare a creşterii arborilor şi părţilor lor componente, a arboretelor sau a pădurii în ansamblu.
În lexicologia forestieră cuvântul creştere are două accepţiuni:
- creştere în sens fiziologic;
- creştere în sens auxometric, respectiv, cantitatea cu care sporesc dimensiunile sau
volumul arborilor (arboretelor, pădurii) într-un anumit interval de timp.
Sub raport practic, auxometria forestieră furnizează informaţii sintetice importante
pentru:
- efectuarea unui control riguros al stării pădurilor sub raportul productivităţii lor, corelat
cu măsurile gospodăreşti aplicate sau de aplicat şi condiţiile staţionale;
- fundamentarea cotelor de exploatare a pădurilor;
- justificarea vârstelor de exploatabilitate a arborilor şi arboretelor;
- eşalonarea arboretelor pe urgenţe de exploatare;
- efectuarea calculelor economice în vederea alegerii celor mai adecvate măsuri de
gospodărire a pădurilor;
- estimarea aportului ecoprotectiv al ecosistemelor forestiere;
- estimarea efectului măsurilor gospodăreşti aplicate într-un anumit interval de timp, în
baza cercetărilor şi analizei evoluţiei, în perioada analizată, a indicilor cantitativi şi calitativi ai
pădurii.
12.2. Clasificarea creşterilor. Auxometria forestieră deosebeşte mai multe categorii de

creştere.
Din punct de vedere al obiectelor de studiu, creşterile se clasifică în:
- creşterea la arbori;
- creşterea la arborete;
- creşterea pădurilor pe spaţii mari.
Din punct de vedere al indicilor dimensionali, creşterea poate fi:
- creştere în diametru - Z d , i d ;
- creştere în înălţime - Z h , i h ;
- creştere în suprafaţa de bază - Z g , i g ;
- creştere în volum - Z v , iv ;
- creştere în coeficientul de formă (modificarea formei arborelui) - Z f , i f ;
- creşterea cojii;
- creşterea în valoare bănească;
- creşterea în greutate uscată etc.
După intervalul de timp la care se referă creşterile se clasifică în:
- creşterea medie - Z med ( i med ) sau Z med ( i med );
- creşterea curentă – Z (i).
În raport cu momentul determinării, distingem:
- creşterea referitoare la perioada anterioară;
- creşterea anuală actuală, corespunzătoare momentului determinării acesteia. Ea
exprimă potenţialul auxologic actual;
- creşterea pentru perioade ulterioare, stabilită prin prognozare cu ajutorul tabelelor de
producţie, ecuaţiilor de regresie ş. a. modalităţi.
O schemă a clasificării creşterilor se prezintă în figura 12.2.1.
Fig. 12.2.1. Clasificarea creşterilor
Creşterea medie este media creşterilor anuale dintr-o perioadă oarecare a ontogenezei
arborelui sau arboretului. În cazul când se analizează creşterea medie pentru întreaga perioadă a
ontogenezei arborelui (de la regenerare până la exploatare sau până la momentul determinării)
este vorba de creşterea medie anuală. În cazul când se analizează creşterea medie doar pentru o
porţiune (un interval de timp) din toată perioada, atunci vorbim despre creşterea medie
periodică.
Creşterea medie periodică se calculează prin relaţia:
T t
Z per  ,
n
iar creşterea medie anuală se calculează prin formula:
T
Z  , unde
A
T – valoarea absolută a indicelui studiat la sfârşitul perioadei analizate;
t – valoarea absolută a indicelui studiat la începutul perioadei analizate,
n – numărul de ani a perioadei analizate (durata perioadei exprimată în ani);
A – vârsta arborelui (arboretului, pădurii) la momentul determinării.
Creşterea medie se mai poate exprima prin relaţia:
T T
Z Tmed  n sau iTmed  n , unde
n n
Tn - creşterea valorică a indicelui analizat într-o perioadă de n ani;
n – numărul de ani din perioada analizată.
Creşterea curentă este adaosul dimensional la arbori sau arborete într-o perioadă anumită
de timp. Dacă această perioadă este de un an, atunci avem creşterea curentă anuală. Dacă este
vorba de o perioadă mai îndelungată, avem creşterea curentă periodică. Creşterea curentă
periodică mai poate fi analizată ca diferenţa valorilor absolute a indicelui analizat, determinat
(măsurat) la sfârşitul şi la începutul perioadei analizate, exprimându-se prin relaţia:
n  T  t
Creşterea absolută este creşterea dimensională într-un anumit interval de timp exprimată
în valoare numerică.
Creşterea relativă este creşterea dimensională într-un anumit interval de timp exprimată
în procente.
Valoarea absolută a creşterii medii este tot timpul pozitivă şi este mai mare de zero.
Creşterea curentă poate fi pozitivă, negativă sau egală cu zero. De exemplu, creşterea în diametru
( Z d ), în suprafaţa de bază ( Z g ) şi în volum ( Z v ) este tot timpul valoare pozitivă; creşterea în
înălţime poate fi pozitivă, dar, la declinul vieţii sale, tinde spre zero); valoarea indicilor q şi f
poate fi pozitivă, negativă sau egală cu zero.
med
În continuare se prezintă formule pentru calcularea creşterii medii ( Z i ) şi creşterii
curente ( Z i ) la principalii indici.
h h  ha  n
Z hmed  a ; Zh  a ;
a n
d d  d a n
Z dmed  a ; Zd  a ;
a n
g g  g a n
Z gmed  a ; Zg  a ;
a n
v v  v a n
Z vmed  a ; Zv  a ;
a n
f f  f an
Z med
f  a; Zf  a .
a n
12.3. Stabilirea vârstei la arbori. Pentru stabilirea vârstei la arborii în picioare se pot
aplica următoarele procedee:
- folosirea documentelor referitoare la vârsta arborilor (documente de arhivă, proiect de
amenajare, date referitoare la anul plantării etc.);
- numărarea verticilelor (la conifere, la plopi euroamericani);
- numărarea inelelor anuale de pe cioatele proaspete;
- numărarea inelelor anuale pe carote extrase din arbori cu ajutorul burghiului de
creşteri;
- alte procedee.
Folosirea documentelor referitoare la vârsta arborilor este un procedeu care oferă
informaţii utile şi uneori foarte precise la stabilirea vârstei arborilor. Neajunsurile: uneori
culturile plantate sunt compromise; perioada de regenerare poate fi de lungă durată (20 – 30 ani)
şi cu diferenţe mari de vârstă a arborilor; la lucrările de amenajare se stabileşte vârsta medie pe
elemente de arboret şi cu rotunjire până la 5 sau până la 10 ani; ş. a.
La numărarea verticilelor evidente pe tulpină se mai adaogă 1 – 4 ani, pentru perioada în
care puietul, crescând lent, nu formează verticile clare.
Numărarea inelelor anuale de pe cioatele proaspete este un procedeu de precizie şi nu
necesită cheltuieli mari. Se aplică în arborete după tăieri de îngrijire sau de exploatare. Dacă
acestea lipsesc, atunci se purcede la aplicarea burghiului de creşteri.
Burghiul de creşteri construit de Pressler (1867), la moment, este un instrument destul de
aplicabil, având şi precizie destul de mare. Se aplică la stabilirea vârstei arborilor pe picior, când
nu se mai pot aplica procedeele descrise anterior. Burghiul este construit dintr-un tub de oţel de
calitate superioară cu diametrul de 5-6 mm, un capăt al tubului este ascuţit şi este prevăzut cu un
ghivent pentru pătrunderea în tulpina arborelui. Tubul se montează pe un mâner, care, totodată
serveşte şi ca cutie de păstrare. O lamă specială, prevăzută cu dinţi, permite scoaterea carotei,
după ce burghiul a fost introdus în tulpina arborelui. Lama se introduce în tubul burghiului
înainte de răsucirea lui inversă pentru scoaterea probei. Instrumentul are însă, dezavantaje:
- produce rană arborelui;
- favorizează pătrunderea putregaiului în arbore prin gaura produsă de instrument;
- necesită eforturi fizice în teren;
- necesită cheltuieli de timp;
- altele.
12.4. Auxometria arborelui. Măsurarea creşterii în diametru. Secţiunile transversale
ale fusului permit numărarea inelelor anuale, datorită diferenţierii lemnului format timpuriu şi al
celui format târziu. Creşterea în diametru se determină prin formula:
Z d  Da  Da  n , unde
Da - este diametrul actual al arborelui;
Da  n - diametrul arborelui cu n ani în urmă.
La arborele doborât, creşterile radiale se pot măsura pe rondele tăiate pe diferite lungimi
(porţiuni) ale fusului. Pe aceste rondele se trasează un diametru, apoi, peste fiecare 5 sau 10
inele, se marchează creşterile pentru perioadele respective.
La arborele pe picior creşterile în diametru se măsoară cu rejansa, cu clupa forestieră sau
cu burghiul de creşteri, revenind o dată la 5 sau la 10 ani (în unele cazuri se poate reveni anual).
Fiecare măsurare repetată se efectuează în acelaşi loc pe tulpină, marcându-l la fiecare măsurare.
În cazul folosirii burghiului de creşteri, apar frecvente erori de diferită provenienţă: lipsa
unor inele anuale; inele anuale duble; neasigurarea perpendicularităţii creşterilor radiale ş. a.
Pentru distingerea inelelor anuale de pe rondele se foloseşte lupa, binocularul sau alte
dispozitive micrometrice.
Măsurarea creşterii în suprafaţa de bază se face prin intermediul diametrului. Important
este corectitudinea măsurării diametrului. Creşterea în suprafaţa de bază se determină prin
formula:
Z g  Ga  G a  n , unde
G a - este suprafaţa de bază actuală arborelui;
G a  n - suprafaţa de bază a arborelui cu n ani în urmă.
Creşterea în înălţime se determină cu mari dificultăţi. La arborii pe picior aceasta se
realizează prin următoarele procedee:
- măsurarea periodică a înălţimii (de regulă la 5 sau la 10 ani);
- prin măsurarea intervalelor dintre verticile (la răşinoase şi la plopii euroamericani);
- folosirea ecuaţiilor de regresie, a tabelelor de producţie ş. a.
La arborii doborâţi de celelalte specii, măsurarea creşterii în înălţime se realizează prin
secţionarea fusului pe intervale constante, determinarea vârstei lemnului la capetele secţiilor,
apoi, folosind metoda de interpolare, se determină înălţimea la vârsta urmărită. Creşterea în
înălţime se mai poate determina şi cu ajutorul unui grafic construit după datele măsurării şi
determinării vârstei la capetele secţiilor (figura 12.4.1).
Fig. 12.4.1. Schema creşterii arborelui în înălţime
Creşterea în înălţime se determină prin relaţia:

Z h  H a  H a  n , unde
H a - este înălţimea actuală a arborelui (arboretului);
H a  n - înălţimea arborelui n ani în urmă.
Creşterea în volum se determină prin relaţia:
Z v  Va  Va  n , unde
Va - este volumul actual;
Va  n - volumul cu n ani în urmă.
LITERARURĂ:

Utilizarea Pesticidelor in Pepiniere

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Utilizarea Pesticidelor in Pepiniere

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI INDUSTRIEI ALIMENTARE

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

CATEDRA SILVICULTURĂ ŞI GRĂDINI PUBLICE

Scopul dendrometriei este dublu:

1.3. Metodele de investigaţie ale dendrometriei.

2.1. Scurt istoric al dendrometriei.

2.2. Poziţia dendrometriei în ansamblul altor disciplini forestiere. Grupând

3.1. Părţile componente ale unui

3.2. Indicatori ai formei fusului. Indicii de formă. Indici de descreştere al

După poziţia secţiunii de referinţă luate ca suprafaţă de bază a cilindrului se deosebesc:

3.3. Corelaţia dintre indicii de formă şi coeficienţii de formă.

4.1. Noţiuni introductive.

4.3. Structura pe orizontală a arboretelor. Indicii care caracterizează structura pe

4.4. Structura arboretului în raport cu caracteristicile principale ale lui.

5.1. Măsurarea directă a diametrului la arborii nedoborâţi şi a oricărui diametru de-a

Hipsometrul SILVA (fig. 5.1.6) funcţionează pe principiul trigonometric.

Figura 5.1.5. Hipsometrul Vertex

Figura 5.1.6. Hipsometrul SILVA Figura 5.1.7. Aparatul Vertex Laser

5.2. Metode şi procedee de măsurare (determinare) a indicilor dendrometrici ai

6.1. Reguli de măsurare (preluare) a indicilor dendrometrici ai arboretului.

Figura 6.1.1. Reguli de măsurare a diametrului

În ceea ce priveşte determinarea înălţimii arborilor se procedează mai întâi la stabilirea

Reguli de măsurare a înălţimii arborilor:

Înălţimea arborelui va rezulta din suma acestor doi indici:

6.2. Clasificarea erorilor. Erori comise la măsurarea (preluarea) indicilor

7.1. Metode şi procedee de cubare a arborelui doborât şi a părţilor lui componente.

7.2. Cubarea lemnului rotund.

Figura 7.2.1. Determinarea volumului fusului prin procedeul secţiunilor la mijloc

Figura 7.2.2. Determinarea volumului fusului prin procedeul secţiunilor la capete

7.3. Cubarea lemnului stivuit.

Procedee de determinare a valorii

Figura 7.3.2. Procedeul diagonalei

a) stiva de lemne b) instrumentul Bitterlich

În producţie, o parte din lemnul de calitate

Volumul cojii se calculează ca diferenţa dintre două volume:

7.4. Cubarea lemnului prelucrat.

Figura 7.4.1. exemple de calculare a secţiunilor transversale unor piese prelucrate

Cubarea pieselor cu muchii ascuţite se poate uşor calcula aplicând formula:

8.1. Metode şi procedee de cubare a arborelui pe picior.

8.2. Cubarea arborelui pe picior prin procedee matematice. Procedee de cubare pe

8.3. Cubarea arborelui pe picior prin procedee bazate pe măsurarea diametrului la

Tabelele de cubaj pe categorii de înălţime (tabele provizorii ruseşti) se bazează pe

8.4. Cubarea arborelui pe picior prin procedee bazate pe măsurarea înălţimii şi a

Diametrul la jumătatea înălţimii ( D 1 2 ) se măsoară cu instrumente speciale (clupa Bitterlich,

9.1. Metode de inventariere şi procedee de cubare a arboretelor.

Data: „___”_______________ 201__ Efectuat: - înregistrat ___________________________________________

O altă modalitate de constituire a claselor de diametre constă în gruparea în clase de

Precizia procedeelor de cubaj cu arbori de probă pe clase de diametre. Pentru o

9.3. Procedee de cubare bazate pe tabele de cubaj şi ecuaţii de regresie.

9.4. Determinarea volumului arboretelor prin procedee simplificate.

9.5. Procedee fotogrammetrice.

10.1. Noţiuni introductive.

Figura 10.1.1. Structura pădurilor pe subgrupe funcţionale, mii ha

Nr. Suprafaţa totală/ Suprafaţa acoperită cu

Fond forestier proprietatea publică a

Fond forestier proprietate publică a

Fond forestier proprietate privată

TOTAL: 400,6/100 362,7/100

10.2. Metode şi procedee de inventariere (taxaţie) a pădurilor.

11.1. Calitatea lemnului. Defecte ale lemnului.

11.2. Clasificarea arborilor pe picior după calitatea lemnului. Criterii de clasificare.

11.3. Sortimentarea producţiei forestiere. Criterii de clasificare.

Fig. 11.3.1. Elemente geometrice ale piesei de cherestea,

Fig. 11.3.2. Forme geometrice ale pieselor de cherestea,

Data: „_”_ 201 Efectuat: - înregistrat _________________________________