O SCRISOARE PIERDUTĂ, de I. L.

Caragiale
- comedie -

Ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea marchează, pentru literatura română, intrarea într-o
etapă nouă, care îi permite modernizarea rapidă şi recuperarea decalajului faţă de Occident. În epoca
marilor clasici, când se afirmă scriitori a căror valoare depăşeşte graniţele țării şi care vor deveni repere
ferme ale literaturii române moderne, comediile lui I.L. Caragiale reprezintă un punct de referinţă pentru
întreaga dramaturgie românească.
Opera lui Caragiale este fidelă principiilor promovate de societatea culturală „Junimea" şi
esteticii realismului. În grupul junimist, marele dramaturg găseşte mediul propice dezvoltării plenare a
spiritului său critic, a gustului pentru clasic şi a ironiei usturătoare.
Comedia ca specie a genului dramatic provoacă râsul, e menită să-i înveselească pe spectatori
prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane, situaţii neaşteptate. Comicul este o categorie
estetică care are ca efect râsul, declanşat de contrastul dintre aparenţă şi esenţă, pretenţii şi realitate,
aşteptări şi rezultate. El implică existenţa unui conflict, persoane şi situaţii comice.
Capodopera genului dramatic, citită în cadrul societăţii literare Junimea pe 6 octombrie 1884 şi
jucată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti pe 13 noiembrie 1884, O scrisoare pierdută este o
comedie realistă de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind
inspirată din evenimentele politice ale anului 1883 (proiectul de revizuire a Constituției și alegerile).
O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale este o comedie reprezentativă pentru realism prin
veridicitatea dată de acuitatea simţului de observaţie al scriitorului, prin încadrarea exactă în timp şi
spaţiu (permiţând totodată generalizarea situaţiei înfăţişate), prin tipologiile realiste (între care
politicianul vremii, de cele mai multe ori un arivist orgolios şi fără substanţă), prin obiectivitate, prin
atitudinea critică materializată în ironie şi, nu în ultimul rând, prin tehnica detaliilor, specifică acestui
curent.
Comediile lui Ion Luca Caragiale, deși sunt inspirate din realitatea secolului al XIX-lea, aduc în
fața cititorului un univers comic de eternă actualitate. Viziunea lui despre societatea autohtonă coincide
cu cea a lui Titu Maiorescu care formulează teoria formelor fără fond. Comedia de moravuri „O
scrisoare pierdută” exprimă vocația de scriitor realist a lui Caragiale, nu numai prin spiritul de
observație, prin luciditatea cu care observă lumea, ci și prin preocuparea pentru domeniul social.
Tema o constituie prezentarea unor aspecte din viaţa social-politică a unor reprezentanţi ai
politicianismului românesc de la sfârşitul sec. al XIX-lea; pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în
campanie se nasc conflicte între reprezentanţii puterii şi ai opoziţiei.
Titlul are în vedere pretextul în jurul căruia se dezvoltă întâmplările - pierderea de către Zoe a
unei scrisori de dragoste care îi era adresată de Ştefan Tipătescu. Scrisoarea devine un personaj, un
simbol al moralităţii ascunse de care era afectată întreaga societate burgheză. Titlul ilustrează simetria
clasică a piesei sintetizând intriga subiectului: scrisoarea de amor a unei doamne din înalta societate,
către o persoană însemnată ... becher, este o armă politică pentru că e pierdută de persoane influente din
viaţa politică şi e găsită de oameni dornici de ascensiune socială; scrisoarea devine obiectul de şantaj cel
mai eficient şi singura cale de a-şi asigura victoria în alegeri. Titlul pune în evidenţă contrastul comic
dintre aparenţă şi esenţă - pretinsa lupta pentru putere se realizează de fapt prin lupta de culise având ca
instrument scrisoarea. Titlul indică atât banalitatea întâmplării cât şi repetabilitatea ei: pe de o parte, „o”
poate fi considerat articolul nehotărât, deoarece scrisorica este una oarecare, pe de altă parte poate avea
valoare de numeral, pentru că scrisorii pierdute în capitala unui județ de munte i se adaugă cea găsită de
Dandanache, la petrecerea din capitală. Scrisoarea are funcție actanțială, devenind personaj, ea poate
distruge onorabilitatea și poate compromite aparența de moralitate.
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte
amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Acţiunea comediei este plasată „în capitala
unui judeţ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei
electorale, din anul 1883, într-un interval de trei zile.
Conflictul principal se realizează prin dezvăluirea de către Trahanache a intrigii lui Nae
Caţavencu. Aflăm astfel despre rivalitatea dintre cele două tabere: membrii de vază ai partidului aflat la
putere (prefectul Tipătescu, Zaharia Trahanache, prezidentul local al partidului și Zoe, soția sa) și
gruparea independentă a lui Nae Caţavencu; conflictul e amplificat pe parcursul operei, această tehnică
purtând numele de acumulare progresivă prin tehnica bulgărelui de zăpadă. Pe axul conflictual al
piesei se grefează conflictele secundare care redimensionează situaţia şi fac posibil un final şi mai
imprevizibil (iritarea grupului Brânzovescu-Farfuridi, sosirea unei depeşe cu numele candidatului
Dandanache).
La nivel compozițional se evidențiază opoziția între incipit și final: scandalul care deschide
comedia are corespondent în petrecerea care dizolvă conflictele. În construcția subiectului existența
celor două scrisori conferă simetria intrigii și sugerează un tipar al imoralității și al corupției, atât în
provincie, cât și în capitală, deci generalizat. Personajele sunt dispuse simetric, în tabere care se
confruntă în lupta electorală pentru propriul enteres. Pe de altă parte, onestului Cetățean turmentat i se
opune verosul Dandanache, canalia politică.
Ca specie a genului dramatic, comedia e destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu
Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile - singurele intervenţii directe ale autorului în piesă.
Textul dramatic e structurat în 4 acte, fiecare având 9, 14, 7, 14 scene. Autorul se retrage sub masca
personajelor, lăsându-le să evolueze aparent independent, prin schimbul de replici. Acţiunea cuprinde
o serie de întâmplări desfăşurate pe momentele subiectului,
Expoziţiunea - Pristanda, poliţaiul oraşului, îi aduce la cunoştinţă lui Ştefan Tipătescu, prefectul
judeţului, că Nae Caţavencu deţine o scrisoare care îi poate asigura reuşita în alegeri.
Intriga (consumată înainte de începerea acţiunii) pornește de la o întâmplare banală: Zoe
Trahanache, soţia unui important om politic din oraş, Zaharia Trahanache şi amanta prefectului Ştefan
Tipătescu, pierde scrisoarea de amor pe care acesta i-o adresase.
Desfăşurarea acţiunii introduce în scenă personaje noi. Tipătescu îi ordonă lui Pristanda să afle
despre ce scrisoare este vorba; între timp Zoe şi Zaharia Trahanache sunt şantajaţi de Nae Caţavancu cu
publicarea scrisorii dacă nu este susţinut în alegeri. Scrisoarea este găsită de Cetăţeanul turmentat şi
sustrasă de la acesta de Nae Caţavencu. Grupul Farfuridi-Brânzovenescu îşi acuză aliaţii politici de
trădare şi trimit o plângere la Bucureşti. Tipătescu şi Zoe vor să-l determine pe Caţavencu să le
înapoieze documentul compromiţător făcându-i diferite promisiuni, dar acesta nu vrea decât în schimbul
alegerii ca deputat. De la centru este anunțată candidatura lui Agamemnon Dandanache.
Discursurile electorale în cadrul întrunirii electorale rostite de Farfuridi şi Caţavencu pregătesc
punctul culminant. La anunţarea numelui candidatului, Agamemnon Dandanache, cele două tabere se
încaieră, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, iar aceasta este găsită de Cetăţeanul turmentat, care o
duce destinatarei.
Deznodământul aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe. Pierzând
arma şantajului şi fiind prins cu o poliţă falsificată, Nae Caţavencu este nevoit să conducă festivităţile în
cinstea candidatului propus de centru, Dandanache, care a fost ales în unanimitate. Totul se încheie într-
o atmosferă de sărbătoare şi de veselie unanimă, în sunetele muzicii.
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Ele aparţin
viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă şi un repertoriu fix
de trăsături: tipul - încornoratului: Trahanache; primului amorez: Don Juan - Tipătescu; cochetei:
Zoe; demagogului: Caţavencu; Cetăţeanului: Cetăţeanul Turmentat; funcţionarului, confidentului:
Pristanda, Brânzovescu; raisoneur-ului: Pristanda.
Zaharia Trahanache este personajul central al operei, prezidentul mai multor comitete şi comiţii
din judeţ, unul din stâlpii locali ai partidului aflat la putere. Este tipul politicianului cu idei
conservatoare, stâlp al puterii locale care şi-a consolidat poziţia prin prietenia de familie cu prefectul.
Naivitatea sa e contrazisă de abilitatea cu care găseşte la momentul oportun poliţa falsificată de
Caţavencu.
Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, este un personaj serios, un tip de generaţie mai recentă
decât a celor cu numele terminat în –ache. Este un orgolios fără măsură, cu o gândire de stăpân
medieval, întruchiparea celei mai josnice moralităţi, pentru că îl înşeală pe Trahanache cu nevasta
acestuia.
Nae Caţavencu, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, e tipul demagogului,
al parvenitului politic, face parte din opoziţie şi, neavând funcţii politice, îşi creează instrumente prin
care să le obţină.
 Zoe, unicul personaj feminin al piesei, este o damă mare în politica de provincie, oscilează între
Tipătescu şi Trahanache, fiind cea care conduce de fapt judeţul. Are puterea de a influenţa deciziile
politice ale bărbatului ei; pe Zoe nu o interesează moralitatea, are oroare de scandal.
Mijloacele de caracterizare folosite sunt diverse: Caracterizarea directă de către autor prin
tabela de personaje: Dandanache, vechi luptător de la 48, caracterizare de către alte personaje: Zoe e
pentru Caţavencu un înger, pentru Cetăţeanul Turmentat o doamnă bine; Caţavencu e pentru Zoe un
mişel, pentru Tipătescu un mizerabil, iar pentru Pristanda mare pişicher; autocaracterizarea –
Caţavencu, «vreau ceea ce merit în oraşul acesta de gogomani unde sunt cel dintâi … între fruntaşii
politici».
Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă: prin care se individualizează
personajele: Trahanache - „aveţi puţintică răbdare”; Pristanda - „curat murdar; prin comportament,
fapte, relaţiile dintre personaje, onomastică: ex. - Farfuride, Brânzovenescu, prin aluzia culinară a
numelor, sugerează inferioritatea vulgaritatea, lichelismul, Dandanache – încurcătura, o dandana; prin
încadrarea într-un anumit mediu.
Opera aparţine genului dramatic pentru că e structurată pe acte şi scene, modul principal de
expunere e dialogul sub forma replicilor îmbinat cu monologul şi aparteul care exprimă discrepanţa
dintre ceea ce spune un personaj şi ceea ce gândeşte. Prin dialog se definesc personajele şi relaţiile
dintre ele, se dezvoltă intenţiile, se realizează caracterizarea directă sau indirectă. În textul dramatic
dialogul e marcat de oralitate: mijloace nonverbale - gesturi, mimică şi paraverbale - intonaţie, accent.
Autorul urmăreşte crearea unei situaţii comice, a unei atmosfere de bună dispoziţie, de voie bună
provocând râsul prin unele situaţii şi tipuri umane. Sunt prezente mai multe tipuri de comic prin care se
valorifică umorul.
Comicul de moravuri care vizează necinstea în viaţa de familie - triunghiul conjugal Zoe,
Zaharia, Tipătescu - şi în cea politică (şantajul, falsificarea listelor electorale).
Comicul de intenţie relevă atitudinea scriitorului faţă de personaje: cele mai modeste în pretenţii
sunt ironizate, în schimb ambiţiosul Caţavencu (incult, dar snob) e satirizat; un singur personaj e
grotesc – Dandanache, vechi luptător de la 48.
Comicul de caracter reliefează defecte general - umane pe care le sancţionează prin râs -
Pristanda prin supunerea oarbă cu care duce la îndeplinire ordinele şefilor, Farfuridi şi Brânzovenescu
prin teama exagerată de trădare, Caţavencu prin discursul demagogic.
Comicul de situaţie e generat de întâmplările comice care abundă: pierderea şi găsirea scrisorii,
evoluţia inversă a lui Cațavencu, confuziile lui Dandanache, deznodământul farsei electorale.
Comicul de nume e forma prin care autorul sugerează dominanta caracterului respectiv
(Dandanache derivă de la dandana = boacănă, încurcătură cu sufixul grecesc -ache semn al vechilor
politicieni de la patuzopt; Agamemnon, prenumele purtat de eroul homeric, devine Agamiţă diminutiv
caraghios al straşnicului nume, sugerând căderea în copilărie a acestui ramolit.
Comicul de limbaj realizează caracterizarea indirectă şi evidenţiază incultura personajelor, dar
este și un indiciu al unei perioade istorice.
În comedia „O scrisoare pierdută”, apare imaginea unei lumi de carnaval, ridicolă, o lume a
orgoliilor și a ambițiilor nejustificate, totuși personajele configurează prin tehnica realismului, un
univers care dă iluzia vieții.