MOARA CU NOROC, de Ioan Slavici

- nuvelă psihologică -

Ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea marchează, pentru literatura română, intrarea într-o
etapă nouă, care îi permite modernizarea rapidă şi recuperarea decalajului faţă de Occident. În epoca
marilor clasici se afirmă scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici a
căror valoare depăşeşte graniţele țării şi care vor deveni repere ferme ale literaturii române moderne.
Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul din adepții realismului
clasic. Prin creaţia lui proza românească dobândeşte o consolidare a dimensiunii realiste şi o
remarcabilă deschidere spre psihologic.
,,Moara cu noroc” este o nuvelă realistă de factură psihologică inclusă în volumul de debut al
scriitorului ,,Novele din popor” din 1881, care s-a bucurat de o largă apreciere critică. Maiorescu însuşi
considerând-o un moment de referinţă în evoluţia prozei româneşti, fiind primul autor care creează un
personaj nelinear, ale cărui meandre sufleteşti sunt analizate cu răbdare.
Consider că ,,Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică prin tematică, prin conflict interior, prin
modalitățile de caracterizare a personajului și de investigare psihologică. În nuvela psihologică, accentul
cade asupra complexității personajului, asupra transformărilor interioare ale conștiinței și asupra
tensiunilor sufletești trăite de acesta. Caracterizarea personajului se face prin tehnica investigației
psihologice. Autoanaliza, monologul interior de factură tradițională și acela realizat în stil indirect liber,
scenele dialogate, însoțite de notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii sunt modalitățile de caracterizare
prin care se urmărește evoluția personajului în planul conștiinței.
În opinia mea, viziunea despre lume în concepția lui Ioan Slavici este configurată conform
principiilor scriitorului ardelean care își construiește subiectele și personajele pornind de la teze morale și
principii etice. Teza de la care pornește Slavici este formulată în cuvintele bătrânei și se referă la raportul
dintre fericire și bogăție. Potrivit acesteia, fericirea nu trebuie căutată în bunăstarea materială, cuvintele
bătrânei concretizând viziunea despre lume a autorului ardelean.
Titlul desemnează spaţiul acţiunii, un han construit pe locul unei mori. Spaţiul sacru de la început
se va preschimba într-unul blestemat, un loc al pierzaniei, deoarece moara îşi schimbă funcţia originară,
devine cârciumă. Roata norocului care s-a învârtit un timp în favoarea lui Ghiţă se va opri. Inversarea
norocului coincide cu deznodământul care oferă salvarea personajele prin moarte.
În studiul „Modernul Slavici”, Mircea Zaciu semnala existenţa a trei straturi tematice: primul strat,
supratema destinului, enunţată de cuvintele bătrânei, al doilea strat, vizează procesul dezumanizării,
îmbogăţirea pe căi necinstite, a lui Ghiţă, iar al treilea strat, conţine dezintegrarea tuturor personajelor
fragile psihic sub imperiul forţei devastatoare, demonice a lui Lică. Supratema destinului face din
„Moara cu noroc” o nuvelă tragică, cercetarea temei dezumanizării o arată ca nuvelă sociologică, de
un intens dramatism, iar forţa răului, demonismul lui Lică, o prezintă ca pe o nuvelă psihologică.
Perspectiva narativă este auctorială, naratorul impersonal, naraţiunea la persoana a III-a. Pe
lângă perspectiva obiectivă a naratorului omniscient (heterodiegetic), intervine tehnica punctului de
vedere în intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, alter ego, dar care exprimă cu autoritatea
vârstei mesajul moralizator al nuvelei. Înainte şi după discursul narativ propriu-zis (în prolog şi epilog),
bătrâna rosteşte cele două replici-teze ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii şi la forţa destinului.
Prin intenţia moralizatoare, dar şi prin construcţia simetrică, circulară (cuvintele bătrânei din
prolog şi respectiv, epilog; descrierea drumului), nuvela este realistă, clasică şi psihologică.
Spaţiul de desfăşurare al acţiunii se restrânge sau se lărgeşte necontenit, dar centrul său rămâne
moara; ea se află la mijlocul „pânzei de păianjen” pe care o ţes continuu drumurile porcarilor şi trecerile
jandarmilor, ocolurile lui Pintea, Lică sau Ghiţă la Ineu, plecările şi revenirile bătrânei.
Timpul se înscrie şi el în aceeaşi circularitate: Ghiţă arendează cârciuma de Sfântul Gheorghe, 23
aprilie; după Sfântul Dumitru, are loc judecata, iar deznodământul se petrece în ziua de Paşti a anului
următor. Aşadar naraţiunea parcurge complet cercul zodiacal al unui an şi îşi condensează „centrul” în
durata unei zile de Paşti.
Nuvela este realistă, de factură clasică, având o structură riguroasă. Slavici se încumetă la o
creaţie de întindere, aproape un mic roman, dar statutul de nuvelă este păstrat prin faptul că numărul de
personaje este redus, conflictul rămâne linear şi evenimentele epice au loc într-o perioadă relativ scurtă de
timp.
 Nuvela este constituită din 17 capitole, aflate în ordine cronologică a desfăşurării acţiunii şi
integrate de cuvintele rostite de bătrână la începutul îi la sfârşitul operei. Capitolul incipit preia funcţiile
prologului, enunţat de cuvintele bătrânei, prefigurează tema şi conflictul dominant „Omul să fie mulţumit
cu sărăcia sa căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit.” Urmează 15 capitole
care alcătuiesc o compoziţie de tip clasic, unitară, cu acţiune gradată, şi cu deznodământ dramatic.
Ultimul capitol are valoare de epilog subliniind tot prin cuvintele bătrânei destinul tragic al eroilor „Se
vede că au lăsat ferestrele deschise ... Sîmţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dat!”.
Expoziţiunea prezintă spaţiul, timpul şi discuţia dintre Ghiţă, Ana şi bătrână. Sărăcia devine motiv
de puternice frământări, dând lui Ghiţă un sentiment de inferioritate. El identifică sărăcia cu lipsa de
demnitate şi doreşte să se îmbogăţească nu pentru a trăi bine, ci pentru a fi cineva, pentru a fi respectat.
Nemulţumit de condiţia sa socială, el simte că ar putea face şi altceva, mai rentabil, decât să cârpească
cizmele sătenilor. În ciuda rezervelor exprimate de soacra sa, se hotărăşte să abandoneze liniştea colibei
din sat şi să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. La început, totul merge bine şi viaţa este
prosperă.
Momentul intrigii, ce declanşează conflictul îl constituie apariţia la Moara cu noroc a lui Lică
Sămădăul, stăpân temut al acestor locuri. În desfăşurarea acţiunii sunt prezentate desele popasuri ale lui
Lică la cârcimă, subjugarea treptată a lui Ghiţă, jefuirea arendaşului, uciderea femeii „în negru” (văduva)
şi a copilului ei, aspiraţia nelămurită pe care o simte Ana în prezenţa lui Lică.
Ana, nevasta lui Ghiţă, cu un simţ feminin caracteristic, intuieşte că Lică este un om rău şi
primejdios. În sinea lui şi Ghiţă are aceeaşi bănuială, dar înţelege că, pentru a rămâne la moară, trebuie să
devină omul Sămădăului. Conflictul psihologic se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiţă intră în
mecanismul afacerilor necinstite ale lui Lică. Stăpânit de setea de bani, Ghiţă se va înstrăina treptat de
Ana şi se va lăsa manevrat de Lică, devenindu-i complice. Depune mărturie falsă la proces în legătură cu
omorul şi jaful din pădure, scăpându-l pe Lică de pedeapsa binemeritată a legii.
Ghiţă este cuprins de setea de răzbunare după ce Lică îl necinsteşte şi în viaţa familială. Astfel, se
hotărăşte să-i întindă o cursă lui Lică, împreună cu jandarmul Pintea, fost tovarăş în fărădelegi al acestuia,
acum trecut de partea legii. Cei doi se hotărăsc să-i întindă cursa, folosind-o pe Ana drept momeală. Dar
onoarea familiei sale este din nou ştirbită, iar Lică scapă fără să fi fost dovedit vinovat.
Punctul culminant este atins în momentul când Ghiţă întorcându-se la cârcimă îşi ucide soţia şi
este ucis, la rândul lui, de Răuţ, la ordinul lui Lică. Adept al unei morale intransigente, Slavici îşi
pedepseşte exemplar toate personajele nuvelei amestecate în afaceri necinstite: arendaşul este prădat şi
bătut, femeia cea tânără, bănuită de Lică a avea „slăbiciune de aur şi de pietre scumpe” este asasinată prin
sufocare, Buză-Ruptă şi Săilă-Boarul sunt osândiţi pe viaţă; iar Lică se sinucide izbindu-se cu capul de un
stejar uscat.
Deznodământul încheie simetric opera prin vorbele bătrânei, iar pentru a purifica locul afacerilor
necurate un incendiu mistuie cârciuma, în urmă rămânând cei doi copii şi bătrâna care trebuie să-şi
continue viaţa.
PERSONAJELE sunt puţine, dar puternic conturate, înfăţişate în procesul devenirii treptate, ca
rezultat al influenţelor ce se exercită asupra lor. În operă există atât personaje rotunde, care se schimbă
profund pe parcursul acţiunii – Ghiţă şi Ana, cât şi personaje plate, care rămân neschimbate pe parcursul
acțiunii Lică Sămădăul.
Ghiţă este personajul principal al nuvelei, protagonist (în raport cu Lică care este antagonist),
real, funcţional, personaj rotund deoarece este o fiinţă complexă, cu defecte şi calităţi, personaj
dinamic, tridimensional deoarece iese din tipar, te surprinde.
Pentru conturarea trăsăturilor acestui personaj, autorul foloseşte modalitatea directă de
caracterizare, făcută de narator, prin descriere „înalt şi spătos”, „galben la faţă” sau de celelalte
personaje: „se făcuse mai de tot ursuz” – Ana; „ginere harnic” – bătrâna; „om tare”, căci a avut curajul
să o arunce pe Ana drept momeală – Pintea. O altă modalitate este autocaracterizarea: „aşa m-a lăsat
Dumnezeu. Ce să mă fac dacă e în mine ceva mai mare decât voinţa mea?”
Portretul moral este bine conturat. Fost cizmar, dominat de complexul de inferioritate, devine
cârciumar luând în arendă locul de la Moara cu noroc pentru a scăpa de sărăcie. Om harnic şi cinstit,
doreşte să agonisească atâţia bani încât să angajeze vreo zece calfe cărora să le dea el de cârpit cizmele
oamenilor. Ospitalier şi prietenos, câştigă repede încrederea muşteriilor care ziceau „că se vor opri la
Ghiţă, şi toată lumea ştie cine e Ghiţă şi unde e Ghiţă.” Bun meseriaş, blând şi cumsecade, el trudeşte
pentru fericirea familiei sale. Întâlnirea cu Lică pune în evidenţă fondul cinstit al lui Ghiţă, care va fi
repede copleşit de forţa morală a lui Lică, stăpânul ilegal al drumurilor de la moara cu noroc.
Degradarea umană se produce treptat şi sigur. Ajunge să regrete faptul că are nevastă şi copii, se
îndepărtează de Ana, relaţiile dintre ei fiind din ce în ce mai reci. Conflictul interior este din ce în ce mai
puternic, lupta dându-se între fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Patima banilor care se
cuibăreşte în sufletul cizmarului îl face tot mai îngândurat, mai singur şi mai irascibil. Dintr-un om
energic şi ferm devine tot mai slab, mai nesigur pe el. Dezumanizarea lui Ghiţă este prezentată
evolutiv, de la complicitate la crimă. Autoanalizându-se, el dă vina pe firea lui slabă, încercând să-şi
motiveze faptele: „aşa m-a lăsat Dumnezeu! Dezumanizarea sa atinge apogeul atunci când, cuprins de
gelozie şi răzbunare, îşi aruncă propria soţie drept momeală lui Lică Sămădăul, ca mai apoi, considerând-
o vinovată că l-a înşelat, să devină ucigaş, înjunghiind-o pe Ana.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea iniţială
are, pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie simbolică şi de
anticipare. Naraţiunea obiectivă, la persoana a III-a, îşi realizează funcţia de reprezentare a
realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii, prin impresia de stil cenuşiu. Dialogul contribuie la
caracterizarea indirectă a personajelor, susţine veridicitatea relaţiilor dintre ele. Ioan Slavici este un
adevărat maestru în construirea dialogurilor şi monologurilor interioare, prin care sondează sufletul
omenesc, analizează reacţiile, trăirile interioare şi gândurile personajelor.
Între marii clasici ai literaturii române, Slavici rămâne creatorul nuvelei realist psihologice, iar
Moara cu noroc este dovada cea mai strălucită.

Fiind o nuvelă realist-psihologică, în „Moara cu noroc” conflictul central este cel moral-
psihologic, conflictul interior al personajului principal este complex, Ghiţă trăind o dramă psihologică
concretizată prin trei înfrângeri, pierzând, pe rând, încrederea în sine, încrederea celorlalţi şi încrederea
Anei, iar în caracterizarea şi individualizarea personajelor se utilizează tehnici de investigare
psihologică.
Alte trăsături realiste sunt: tema, importanţa acordată banului, atitudinea critică faţă de aspecte
ale societăţii (dorinţa de înavuţire), verosimilitatea intrigii şi a personajelor; veridicitatea întâmplărilor,
obiectivitatea perspectivei narative, naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în
momente de încordare, personaje tipice (cârciumarul) în situaţii tipice, personajele fiind condiţionate de
mediu şi epocă; repere spaţio-temporale precise; tehnica detaliului în descriere şi portretizare; dialogul
viu, autentic; sobrietatea stilului, cenuşiu, concis, fără podoabe (anticalofil).