Exil pe-o boabă de piper

19 January 2016 Mircea Dinescu

Ca un omagiu tardiv adus ochilor visători ai lui Eugène Ionesco, Justiția română a
dispus săptămîna trecută arestarea la domiciliu a unui om al străzii.

Obișnuit să doarmă ba într-o gură de canal din fața Gării de Nord, ba într-un
tomberon de la Inter, ba pe o bancă din Cișmigiu, singura sa adresă stabilă era
propriul palton, pe care nu și-l dădea jos niciodată.

N-om fi inventat noi nici roata, nici boii de la bicicletă, dar putem fi mîndri că,
pentru prima oară în lume, în patria noastră un melc a fost arestat la domiciliu.

Anticomuniștii de operetă, care au prins voce abia după căderea comunismului,

insinuează din cînd în cînd că disidența a trecut pe lîngă mine. Ca pionier, alături
de Doina Cornea, al arestului la domiciliu în Epoca de Aur, mă simt obligat să ies
din cochilie și să public o scrisorică de amor adresată lui D.R. Popescu în 1985, ca
să înțelegeți cum fusei eu exilat pe-o boabă de piper, cu patru ani înainte de a fi
priponit pe strada Bitolia de securiștii cu care m-am jucat, o bună parte din viață,
de-a v-ați ascunselea.

Copia scrisorii de mai jos s-a păstrat grație profesorului Mircea Zaciu, care a și
publicat-o după ’89 în Jurnalul său și căruia i-o dăruisem spre o mai bună aducere
aminte.

Stimate tovarășe președinte al Uniiunii Scriitorilor,

Prin 1972, Zaharia Stancu, într-un aces de sinceritate și patetism, mi-a povestit că
Labiș, pe patul de spital, cu șira spinării fracturată, era vizitat nu numai de medici
și de prieteni, ci și de lucrători ai Ministerului Afacerilor Interne, ce încercau să-i
smulgă în acea agonie numele celui ce-i scosese peste graniță două poeme apărute
în înfierbîntata Budapestă a anului de grație ’56.

“Și-n seara cu tramvaiul a fost urmărit, domnule Dinescu, da, da, urmărit. Ajutat să
cadă. Puțin. Nu mult. Foarte puțin. Între vagoane, domnule Dinescu, între
vagoane!”

Această frază, auzită de mine în biroul somptuos al președintelui Uniunii

Scriitorilor de pe Șoseaua Kiseleff la vîrsta de 22 de ani (eram deja mai bătrîn ca
Labiș cu un an), mi-a marcat adolescența prelungită în care mă scăldasem pînă
atunci.

După cîteva zile, Zaharia Stancu, tot între patru ochi, dar de data aceasta cu voce
ușor mai ridicată (uitase între timp că-i autorul “Cîntecului șoptit”), adresîndu-se
parcă unor masive scrumiere ce-i străjuiau biroul, mi-a ținut un discurs năucitor, pe
un ton declarativist și oficial, despre obligațiile tinerilor scriitori, despre educație,
fabrici, ogoare, noroaiele patriei… “Și noroaiele patriei trebuie cîntate, da, da,
tovarășe Dinescu, sfintele noroaie ale patriei!” Și în timp ce-și dregea memorabilul
său glas înspre scrumierele cu pricina, mi s-a părut că-mi face vag cu ochiul, numai
că eu mă gîndeam deja în clipa aceea la versurile lui Tudor Arghezi, “Iubirea
noastră a murit aici”…

După cum vedeți, strămoșul dumneavoastră în președinție a fost și el om, ci nu zeu,

și știți, oamenii se mai sperie cîteodată. Chiar de propriile lor cuvinte…

Mi-am amintit de această veselă întîmplare astăzi, 29 octombrie, cînd mi-am dat
seama că sînt urmărit de vechii prieteni ai lui Labiș.

M-am jucat puțin de-a hoții și vardiștii pe niște străduțe întortocheate și, oarecum
amuzat, cu unul din dînșii am încropit chiar un scurt dialog absurd. În fine, un alt
distins domn în fulgarin cărămiziu, ce-și ținea cu multă duioșie copilașul Philips la
sîn, șoptindu-i vorbe dragi, m-a însoțit pe tot traseul de întoarcere și-i cer scuze pe
această cale pentru gluma proastă pe care i-am făcut-o, de a mă fi aruncat brusc pe
scara unui troleibuz aglomerat, făcîndu-l să gîfîie puțin pînă cînd ne-am reîntîlnit.

Ce m-a mirat în această poveste este faptul că ei, dîndu-și seama că eu m-am prins
“de joc”, au continuat urmărirea în același mod grosolan, iar, din cîte știu eu, în
acest sector avem cadre de înaltă calificare, fiindcă, deh, meseria obligă… M-am
gîndit că intenționat vor să-mi arate că sînt păzit, spre a nu fi lapidat de populația
Bucureștiului pentru versurile mele proaste, Doamne ferește!

Sau poate vor să mă intimideze?!

Pentru hotărîrea luată de mine, la o ședință de partid, de a-mi trage realitatea pe

piept ca o cămașă în curtea breslei scriitoricești (iertați-mi copilărescul orgoliu de a
mă autocita), adică de a protesta cu o pancartă de piept pentru cenzurarea cărții
mele Exil pe-o boabă de piper.
Cred că se consumă prea multă energie și se mișcă prea mult material uman în
această narațiune în care fără să vreau am devenit prsonaj. Păcat de acei oameni,
ținuți pe drumuri din pricina mea, care probabil nu fac parte dintre admiratorii sau
cititorii mei fideli și pentru care un poet, fie el și de-un oarecare renume, nu-i decît
un număr codificat, într-o acțiune polițistă de proastă calitate.

Vă rog, în consecință, ca reprezentant oficial al breslei, să transmiteți ministrului

Afacerilor Interne nu numai indignarea, ci și mirarea mea că în anul 1985 (cu un an
mai bătrîn ca orwellianul ’84), într-o “iepocă a libertăților și a tutulor împlinirilor”,
un scriitor comunist e nevoit să meargă pe stradă încolțit de umbrele unor vremuri
pe care le credeam apuse, pentru vina, vai, cumplita vină de a fi un poet cenzurat
într-o țară fără cenzură.

Cu toată considerația,
Mircea Dinescu