A pierde amândoi

„Ți-aș spune că te iubesc!”, îi spuse el privind-o în ochi. Nemișcați, ochii ei căprui se

mișcau între buzele lui și ochii albaștrii neputând să se linișteașcă nici măcar pentru o secundă.
Erau agitați , ca și ea. Nu înțelegea ce se întâmplă, nici măcar pentru o secundă. Nu mai auzise
acest tip de cuvinte din gura lui până la acest punct. Niciodată! Și nici nu ar fi vrut vreodată să le
audă, sau să le gândească, ori el, ori ea. Murea de setea lui, însă nu a omului din fața ei și nici a
câtorva care îi veneau în minte în acel moment care i-au mai spus același lucru de vreo câteva
ori. Se gândea ea în acele secunde în care timpul se blocase „Oare e ceva în neregulă cu mine?,
Oare interpretez eu rău toate prieteniile mele?, Sunt o persoană rece?, O neadaptată?”. Apoi
timpul porni din nou.
„Dar nu o voi face. Nu îți voi spune nimic din toate astea pentru că tu știi cu siguranță tot
ce simt pentru tine, tot ce nu ți-am spus vreodată, tot ce am simțit, ținut în mine pentru luni, ani
chiar. Știu cu siguranță că ești conștientă de tot ce mintea mea simplă și nedemnă de tine a trăit
pentru tine. O simt pur și simplu, însă mai știu că nu se poate întâmpla nimic niciodată. Nimic.
Între noi nu va putea exista nimic!” În acel moment ea se blocă din nou în timp. Toată lumea ei
se sparse în mii de bucățele mici de sticlă care, parcă, în sufletul ei o împunse direct în inimă
făcând-o să sângereze puternic. Atunci nu mai dorea să simtă nimic. Nici bucurie, nici tristețe ori
alt sentiment care în acel moment i s-ar fi părut atât de mârșav, nepotrivit pentru ea, pentru el ,
pentru ei, pentru sufletele lor care atunci dădeau o luptă crâncenă din care niciunul nu ieșea
învingător.
„Atunci dacă nu vrei să îmi spui nimic, de ce mai deschizi gura? De ce mai vorbești cu
sensuri încurcate? Crezi că poate te voi iubi și nu vei fi nevoit să-mi spui vreodată ce simți cu
adevărat? Cum ar trebui să descifrez din ce-mi spui tu ce simți cu adevărat? Știi că am fost rănită
de multe ori, știi că doare, știi și tu la fel de bine ca și mine! De ce dracu nu-mi spui nimic
concret?”
„Vrei ceva concret? Bine! Uite aici ceva concret! De vreo doi ani și ceva sunt îndrăgostit
de tine până peste cap! Asta voiai să auzi? Asta voiai să știi? E deajuns de clar pentru tine? E
concis? Mai bine de atât nu știu dacă pot, dacă poate cineva.”
Înlemnită, privea prin el. Fusese surpinsă cum nu mai fusese niciodată de vorbele lui, de
tonul lui puternic, deși se aflau într-un loc semi-public, de privirea lui puternică în ochii ei căprui
care ședeau înleminiți în spatele protecției ochelarilor ei cu ramă neagră. Căuta o reacție. Una în
care să nu se mai rănească nici pe ea, dar nici pe el. Una care să doară pentru puțin timp și care
să nu fie ucigașă de suflete.