Violenţa ca viciu de consimţământ

violenţa, este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să
îi producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Clasificare
Violenţa poate fi clasificată în funcţie de două criterii, anume natura răului cu care se ameninţă şi
caracterul ameninţării.

După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală.

Violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a persoanei ori
bunurile sale.

Violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori
sentimentele unei persoane.
în raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă şi ameninţarea nelegitimă.

Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimţământ. Ca exemplu, se citează cazul
în care creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie
obligaţia. însă, aşa cum s-a decis constant în jurisprudenţa mai veche, dacă ameninţarea cu exercitarea
dreptului la acţiune a fost un prilej pentru creditor de a obţine un avantaj exagerat şi injust, atunci este
vorba de o violenţă care viciază consimţământul. Această soluţie a fost preluată de noua reglementare în
art. 1217 din noul Cod civil, potrivit căruia, „constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu
exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.”

Ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău urmăreşte să inducă o temere fără drept, astfel încât constituie
viciu de consimţământ, atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.

Structura violenţei
Ca structură, violenţa viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente:

- un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău;

- un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea (insuflarea) unei temeri persoanei ameninţate.

în legătură cu elementul obiectiv, precizăm că ameninţarea poate să privească un rău de natură

patrimonială (de exemplu, distrugerea unui bun), un rău de natură fizică (de exemplu, vătămarea
integrităţii corporale) sau un rău de natură morală (spre exemplu, compromiterea reputaţiei).

După cum rezultă din art. 1216 alin. (2) şi alin. (3) din noul Cod civil, răul cu care se ameninţă poate să
vizeze fie persoane, fie bunuri. în categoria persoanelor la care se referă răul ce produce temerea intră nu
numai persoana victimă a violenţei, deci cea cu care se încheie actul juridic sub imperiul temerii, ci şi soţul
sau, după caz, soţia, descendenţii şi ascendenţii acesteia, precum şi orice altă persoană apropiată, deci o
altă persoană de care cel ameninţat este legat de o temeinică afecţiune.

1/3
Violenţa ca viciu de consimţământ

Cât priveşte elementul subiectiv, este de observat că tocmai temerea insuflată victimei violenţei alterează
consimţământul acesteia; starea de teamă provocată de ameninţare cu un rău este aceea care dă naştere
motivului (evitarea răului) ce determină victima violenţei să încheie contractul. Ar putea constitui violenţă
chiar ameninţarea cu un rău viitor, în măsura în care s-ar insufla o temere considerabilă şi prezentă la
încheierea actului juridic.

Cerinţele violenţei
Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ trebuie întrunite cumulativ trei cerinţe, anume:

- temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;

- ameninţarea să fie injustă (nelegitimă);

- în actele juridice bilaterale sau plurilaterale, ameninţarea să provină de la cealaltă parte contractantă sau,
dacă provine de la un terţ, cocontrac-tantul cunoştea ori ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către
terţ.

în aprecierea primei cerinţe, însăşi legea vine cu o serie de indicaţii. Astfel, în ceea ce priveşte temerea
insuflată celui ameninţat, art. 1216 alin. (1) C. civ. prevede că aceasta trebuie să fie „justificată”, adică să
fie hotărâtoare pentru încheierea actului juridic. în ceea ce priveşte aprecierea caracterului determinant,
hotărâtor al temerii, art. 1216 alin. (4) C.civ. stabileşte că, „în toate cazurile, existenţa violenţei se
apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat
violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii
contractului”, deci criteriul de apreciere este unul subiectiv, iar nu obiectiv, ca în dreptul privat roman (în
care aprecierea violenţei se făcea în raport de tipul abstract al omului cel mai curajos - metum non vani
hominis, sed qui merito et in hominem constantissimum cadat, ad hoc edictum pertinere dicemus).

A doua cerinţă trebuie înţeleasă în sensul că nu orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie o violenţă ca
viciu de consimţământ, ci numai atunci când ameninţarea este nejustificată, când reprezintă o încălcare a
legii.

Va fi însă violenţă viciu de consimţământ în cazul în care, deşi se urmăreşte realizarea unui drept, s-ar
folosi mijloace ilicite (spre exemplu, pentru a obţine recunoaşterea datoriei de către debitor, creditorul îl
ameninţă cu vătămarea integrităţii corporale). Cât priveşte folosirea unui mijloc legal într-un scop ilicit,
dacă aceasta nu îndeplineşte cerinţele violenţei viciu de consimţământ, va putea fi sancţionată ca un abuz
de drept.

Art. 1219 C.civ., care se referă la simpla temere reverenţiară, reprezintă tocmai o aplicare a cerinţei că
violenţa este viciu de consimţământ numai dacă ameninţarea este nelegitimă. Temerea reverenţiară nu
reprezintă o ameninţare, ci un respect pe care unele persoane îl au faţă de altele, aşa încât temerea generată
de un asemenea respect, neînsoţită de violenţă, nu mai apare ca fiind nelegitimă.

în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, s-a pus problema dacă starea de necesitate în care s-a
aflat o persoană şi care a determinat-o să încheie un act juridic poate fi asimilată sau nu viciului de

2/3
 Violenţa ca viciu de consimţământ

consimţământ al violenţei, atrăgând sau nu nevalabilitatea actului, opiniile oferite fiind controversate. Art.
1218 C.civ., potrivit căruia „contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat
decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare” nu rezolvă decât parţial această controversă,
nerezultând foarte clar dacă ar urma să se aplice regulile de la violenţă sau de la leziune. în ce ne priveşte,
din topografia textelor de lege, în sensul că art. 1218 C.civ. este aşezat între dispoziţiile legale referitoare
la violenţă, precum şi din faptul că art. 1221 alin. (1) C.civ., cu referire la sfera de aplicare a leziunii,
vorbeşte de „starea de nevoie”, iar nu de „starea de necesitate”, vom trage concluzia că, dacă una dintre
părţile actului juridic profită de starea de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respectiv
este susceptibil de anulare potrivit regulilor de la violenţă.

A treia cerinţă rezultă din art. 1216 alin. (1) şi din art. 1220 alin. (1) C.civ.

Dacă violenţa a fost săvârşită de un terţ, iar cocontractantul celui ameninţat nu a cunoscut şi nici nu ar fi
trebuit să cunoască violenţa, partea ameninţată nu mai poate solicita anularea actului juridic, însă, potrivit
art. 1220 alin. (2) C.civ., are la îndemână numai o acţiune în despăgubire împotriva terţului, autor al
violenţei, nu însă şi împotriva celeilalte părţi contractante, care este străină de dolul în cauză.

Dispoziţiile legale în materie de violenţă nu se referă şi la situaţia în care aceasta provine de la

reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi, însă, pentru identitate de raţiune, apreciem
că prevederile art. 1214 alin. (3) C.civ. se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că nu va fi
incidenţă condiţia restrictivă stabilită de art. 1220 alin. (1) partea finală C.civ., deci violenţa săvârşită de
reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi se asimilează violenţei care provine de la
cocontractantul celui ameninţat, iar nu violenţei săvârşite de un terţ.

Sancţiune
Sancţiunea care intervine în cazul violenţei este, aşa cum rezultă din art. 1216 alin. (1) C.civ., nulitatea
relativă a actului juridic.

Ca şi în cazul dolului, existenţa unui element obiectiv în structura violenţei justifică şi exercitarea unei
acţiuni în răspundere civilă delictuală (art. 1257 C.civ.).

Cele două acţiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât şi despăgubiri.

Acelaşi art. 1257 C.civ. permite victimei violenţei să opteze pentru menţinerea contractului, cu
echilibrarea corespunzătoare a prestaţiilor, ţinându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a
violenţei.

în sfârşit, ca şi în cazul dolului, renunţarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă
pentru violenţă nu implică, prin ea însăşi, renunţarea la dreptul de a cere daune-interese [art. 1265 alin. (3)
C.civ.].

LegeAZ.net

3/3

Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)