Sunteți pe pagina 1din 74

Introducere

În toate speciile dezvoltării umane, de la cele mai îndepărtate şi până la cele mai evaluate,
adolescenţă s-a remarcat şi s-a făcut cunoscută în planul exprimării comportamentale prin ceea ce
are ea mai caracteristic. De aceea, se poate afirmă că adolescentă s-a situat într-un tablou
definitoriu prin trăsăturile caracteristice ei: spontaneitate, originalitate, nonconformism, criză de
originalitate, dezvoltarea conştiinţei de sine, afectivitate, curaj.
Pe lângă aspecte relevate mai sus, nu sunt deloc de neglijat şi aspectele legate
deevidenţierea comportamentelor în care adolescenţă se prezintă diferit de alte momente din viaţă
fiinţei umane. Se impune cu necesitate abordarea lor diferită în etapă vârstei şi corelaţie cu
mediul social.
Adolescenţii reprezintă o parte considerăbilă a populaţiei unei ţări şi se formează în
funcţie de caracteristicile lumii contemporane. Este cunoscut faptul că societatea contemporană a
condus la transformări radicale în domeniul socio-economic şi tehnico-material care, în mod
implicit au influenţat structura populaţiei, au produs schimbări în domeniul pregătirii
profeşionale, culturale, ştiinţifice dar şi în structura demografică a populaţiei.
Rezultat al tuturor transformărilor evidenţiate anterior, statutul social, politic şispiritual al
tinerilor cunoaşte o dezvoltare semnificativă, s-a mărit şi s-a generalizat perioadaşcolarizării
adolescenţei fiind cuprinşi în diverse reţele de instruire şi educare, s-au înregistrat performanţe
superioare în domeniul educaţional, social, politic.
Cu toate rezultatele bune înregistrate de către adolescenţi în zilele noastre, lumea
contemporană prin fenomenele şi caracteristica - şomaj, criză, industriale, calificare şispecializare
înaltă, dezvoltare educaţională, devianţă - este dominată, influenţată şi determinantă de prezenţa
unui nou fenomen care este cunoscut sub denumirea de “criză morală” în pofida faptului că se
înregistrează în zilele noastre importante progrese pe plantehnic, economic şi social. Nu de puţine
ori aşistăm la manifestări sociale ale tinerilor de o mare amploare, la o recrudescenţă a
manifestărilor antisociale, dar şi la procese de neadaptare ale adolescenţilor se produc astfel
modificări extreme de importante şi radicale în valori fundamentale ale fiinţei umane: atitudini,
convingeri, motivaţii, idealuri.
Un număr din ce în ce mai mare de ţări cu sisteme socio-economice dezvoltate cunoaşte o
creştere considerăbila a numărului de persoane care nu se pot adapta la cerinţele societăţii,
inadaptabilitatea acestora fiind cauzată de fenomene caracteristice perioadei pe care o traversăm
1
(creşterea impresionantă a populaţiei urbane, ritmul exacerbat al industrializării, apariţia
fenomenului de navetism).
Deci, problemele generale ale adolescenţilor sunt în linii mari asemănătoare, dar
trăsăturile şi caracteristicile particulare care îi definesc îşi fac prezenţa peste tot. Astfel un
adolescent din România din zilele noastre va avea un alt profil moral, educaţional, alte idealuri
profesionale în comparaţie cu un adolescent al lumii occidentale.
Pentru adolescentul aparţinând societăţii din vest, perspectivele care îi sunt oferite în
aceasta etapă de viaţă pe care o parcurge sunt realizabile făcând apel de resursele de existenţă şi
folosirea la maximum a efortului intelectual, emoţional, voliţional, comportamental. În această
etapă de viaţă, face frecvent apel la autorealizare, bunăstare, fericire. În mediul în care trăieşte
şansele sunt prezente la tot pasul, iar posibilul devine calitate evidentă.
Pentru tinerii de la noi, din România post revoluţionară există, în genere, aceleaşi idealuri
de bine şi fericire ca şi pentru cei din vest, dar realizează destul de rapid şi cu stupoare că nu
potenţialul personal nu este suficient de dezvoltat, ci în special mijloacele materiale şi contextul
socio-economic defavorizat.
De aceea, tinerii din România realizează diferenţa mare dintre ceea ce este real şi ceea ce
este ideal, diferenţiere care se face prezentă între realizare şi dorinţă. Cu toate caracteristicile care
îi individualizează, adolescenţii vor fi întotdeauna încrezători în idealurile lor de viaţa deoarece
întreg tabloul comportamental care îi caracterizează se face cunoscut în prezent în întreaga lume
sub denumirea de adolescenţa.
De cele mai multe ori factorii care conduc la devieri în adolescența îşi au rădăcini în
aberaţiile din copilărie, care nedepistate la timp apar şi se manifesta violent mai târziu în
adolescenţa sau în alte etape ale fiinţei umane. De aceea se impune cu necesităţile descoperirea la
timp a acestor cazuri şi începerea aplicării soluţiilor, tehnicilor, proceselor, de natura socială,
economica, politică, psihologică, sociologică, la nivel macrosocial şi individual cu scopul de a
opri într-o prima etapă apariţia acestor fenomene, urmând ca în etapele viitoare să se ajungă la
reducerea acestor aspecte, conducând în final la transformări radicale în conştiinţa socială şi
individuală a adolescenţilor, a mentalităţilor şi a modului de gândire şi de acţiune a acestora.
Având în vedere cele afirmate mai sus, se evidenţiază importanţa şi rolul psihologului şi
psihosociologului în acest context care sunt din ce în ce mai bine evidenţiate în acţiunile care
vizează răspunsurile legate de întrebările referitoare la descoperirea factorilor cauzali a

2
icomportamentului deviant în vederea introducerilor celor mai eficiente măsuri de prevenire de
natură psihologică şi psihosocială.
Deci, lucrarea de faţă şi-a propus descoperirea, explicarea şi evaluarea cauzelor
principale care au condus la apariţia fenomenului de deviaţie comportamentală şi la rândul
adolescenţilor zilelor noastre.
Cu micile şi marile neajunsuri proprii acestei etape, precum şi unele constatări de ordin
teoretic şi practic în înţelegerea diverselor aspecte cu care se confruntă societatea zilelor noastre,
în special şi familia şi şcoala.
Un capitol din lucrare este dedicat părţii practice care a urmărit prezentarea a câtorva
aspecte, factori ce influenţează apariţia deviaţiei în rândul adolescenţilor, prevenirea şi intervenţia
asupra comportamentului deviant la persoanele tinere şi aspecte educative care au o deosebită
importanţă în formarea şi dezvoltarea adolescentului în societate.
Fără a-şi propune să elucideze fenomenul în totalitate al devianţei comportamentale în
rândul adolescenţilor, lucrarea de faţă atrage atenţia încă o dată asupra faptului că măsurile de
depistare, intervenţie de tratament nu sunt cunoscute şi înţelese de persoanele implicate în
procesul educaţional.

3
Capitolul 1

Delicvența – Formă a devianței

Conceptului de ” devianță ” i se poate stabili cu precizie atât data apariției și consacrării în


limbajul științific, cât și paternitatea.
Astfel, în 1938, socialogii americani T. Sellin și R. K. Merton, preocupați de definirea
obiectului de studiu al sociocriminogenezei, au formulat pentru prima dată câteva deficiții ale
conportamentului deviant: T. Sellin a definit devianța ca fiind ansamblul comportamentelor
îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituționale.1 R. K. Merton a desemnat
prin ” comportamentul deviant ” o ” reacție normală a oamenilor normali, plasați în condiții
anormale ”.2
Spre deosebire de definiția lui Sellin, cea a lui Merton face trimitere implicită la două
caracteristici definitorii ale devianței, și anume relativitatea și universalitatea comportamentului
deviant: fiecare dintre noi, aflat într-o situație frunstrantă, constrângătoare sau doar indedită,
poate reacționa printr-o conduită deviantă.
Așadar, devianța desemnează ansamblul comportamentelor ce încalcă normele existente
într-o cultură dată, norme care corespund unor roluri și staturi bine definite, și prin aceasta pot
amenința echilibrul sistemului.
Sensul cel mai larg al noțiunii de devianță este cel de încălcare a normelor de orice natură,
deviantul este cel care rezolvă o situație sau nu conflict contrat expectanțelor morale, sociale,
culturale, religioase ale comunității sau grupului de care aparține.
Citându-l pe E. Durkheim, este ” social orice comportament care nu se datorează
hazadrului, ci este reglat prin norme și așteptări instituite și inevitabile” , iar deviant este acel
comportament care depășește limitele insituționale și sociale acceptabile de câtre societate,
considerată ca fiind un mediu moral.3
În toate definițiile date devianței intervin cel puțin trei elemente constante:

 Norma sau prescripția comportamentului


Normele sunt judecăți de valoare cu privire la modalitățile de comportament adecvate în
anumite situații sociale.

1
Cusson Maurice (2006), Prevenirea delincvenei, Ed. Gramar
2
Ewen B.Robert (2012),Introducere in teoriile personalitalii, Editura Trei, Bucuresti
3
Golu loana, Pantelimon Golu (2003), Psihologie educalionala, Ed. Miron, Bucuresti
4
Coeziunea și fucționarea unui grup sunt reflectate printr-un complex normativ exprimat în
noțiuni precum: obligație, reguli, datorie sau normă, care stabilesc legitimitatea și
indezirabilitatea altora.
Norma socială are următoarele funcții importante:
 Asigură organizarea vieții sociale pe baze raționale, obligând societatea să funcționeze ca o
conștiință colectivă, independentă de voințele individuale, prin stabilirea legitimității/
ilegitimității unor acțiuni sau conduite, care se vor fixa și transmite de la o generație la alta.
 Exercită asupra membrilor societășii o constrângere, o presiune colectivă, care asigură
consensul social, coeziunea și ordinea socială, stimulând respectarea unor valori precum:
solidaritatea, responsabilitate, participarea la realizarea obiectivelor comune.

Așadar, norma reprezintă regula socială de conduită, modelul standard de comportament,


definit prin așteptările sau consensul unui grup social față de un anumit tip de comportament
dezirabil.
Norma contribuie la reducerea gradului de incertitudine al indivizilor plasați în situații
sociale noi, ambigue.
Din această perspectivă, devianța apare ca o acțiune ce dezamăgește o expectanșă, ce
violează o normă socială sau neagă o valoare promovată de grup.
Ca forma de abatere de la cerințele normative, devianța presupune adoptarea de către
indivizi fie a unui model antinormativ, fie a unuia nondominant.

 Conformitatea
Se definește prin compatibilitatea comportamentului cu norma, concretizată în elaborarea
unor răspunsuri normale, prescrise de normă.
Conformitatea cu normele sociale este un rezultat a acșiunii conjugate a cel puțin patru
factori:

 Presiunea grupului social, exercitată asupra individului, pentru a-l determna să se integreze/
conformeze, prin procesul de influențare socială.
 Procesul de socializare și de învățare socială a normelor de către individ, prin acesr procel,
normele sunt internalizate și devin o parte din eul social al persoanei, iar conformitatea cu
norma îi asigură stima de sine.

5
 Conștientizarea faptului că încolcarea normelor conduce la sancțiuni reprresive, în timp ce
conformitatea reprezintă un proces socialmente normale, recompensat poztiv, scopul oricărei
sancțiuni (pozitivă sau negativă) este de a realiza conformitatea cu normele considerate
legitime și dezirabile într-o sociate.
 Faptul că unii indivizi nu conștientizează posibilitatea alegerii unor alternative de
omportament în raport cu cel conformist.

Fenomenul conformistului poate fi interăreat ca un rezultat al unui proce de interacțiune –


negociere ce se desfășoară între individ și grupul său de apartenentă.
Devianța nu mai apare ca o proprietate inerentă a unor comportamente, ci ca o calitate
atribuită de anturaj, fiind deci produsul judecării unei conduite sau atitudini.
Criteriul major al devianței este deci reacția pe care o provoacă: mustrarea aspră, sarcasm,
condamnare, denunțare, izolare, tratament obligatoriu, privare de libertate, execuție. Când un act
judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacții, înseamnă că a încetat să mai fie deviant.
Procesul de interacțiune – negare dintre individ și grupul de apartență a fost demonstrat
experimental prin ceea ce a rămas cunoscut în psihologia socailă, sub denumirea de ” efectul
Asch”.
Aceasta a confirmat faptul că apariția conformismului se produce deoarece conțtiința unui
dezacord între subiect și ceilalți membri ai grupului determină apariție unui conflict generator de
incertitudine, anxietate, care se rezolvă prin negocierea unei relații de dependență față de ceilalți.

 Devianța
Constă în nonconformitatea cu normele sociale sau în conflictul normativ cu standardele
comportamentale ale comunității.
Din pespectiva sociologică, devianța nu se confrundă cu nonconformitatea, astfel, ea se
referă la nonconformitatea cu normele sociale generale, dar implică și conformitatea cu normele
proprii unui subgrup social sau cu ceel ale unei subculturi. Devianța include acele comportamente
care se abat sau intră în conflict cu standardele acceptate social sau cultural în cardrul unui grup.
Devianța este un fenomen cu o etiologie complexă și o simptomatologie extrem de

6
diversă, care se pretează la multiple abordări și interpretări.
Literatura de specialitate operează cu mai multe criterii de deficire a devianței:4

 Criteriu static – societatea creează devianșa pentru că stabilește și impune reguli/ norme,
definind gradul de libertate individuală în interioarul acestor reguli.
 Criteriu normativ – definește devianța ca încălcarea normelor sociale.

Potrivit acestul criteriu devianța nu apare ca o trăsătură intrinsecă a comportamnetului


indivizilor care încalcă normele sociale, ci ca o caracteristică atribuită acestora de către norme,
care stabilesc ceea ce este dezirabil sau indezirabil, licit sau ilicit, normal sau deviant.

 Criteriul magnitudinii și gravității actului comportamental – definește ca deviante numai


conduitele care se abat semnificativ de la expectanțele normative ale celorlalți și care sunt
considerate periculoase.

Aici devianța nu se referă la orice variație în conduite, ci la variații c are se situaează în


afara câmpului conduitelor tolerante în mod curent de grup pentru o normă sau alta.

 Criteriul reacției sociale – consideră că devianța apare în legătură cu intensitatea reacției


emoționale a publicului în fața unei anumite conduite nonconformiste, care utilizează diferite
definiții în caracterizarea unui act ca fiind deviant sau nondeviant.
Dincolo de variabilitatea criteriilor de definire a devianței, care e de natură să creeze o
anumită ambiguitate în perceperea fenomenului, trebuiesc reținute două criterii specifice
ipostazei de deviant produse de H. Becker: a fi diferit de majoritatea și a fi devalorizat.

1.1 Caracterizarea comportamentului deviant

Suportul teoretic al abordărilor psihologice ale devianței îl constituie, în cea mai mare
parte, orientările inspirate din doctrina psihanalitică. S. Freud a stabilit o relație între inconțtient
și devianță prin descoperirea rolului mecanismelor/ prelucrărilor inconștientului în viața psihică a
individului și a conceput frstrarea, respectiv agresivitatea, ca efecte directe ale eșecului rezolvării
conflictului oedipian din familie.
Psihotraumele copilăriei, care reapar la vârsta adoleșcenței, favorizează dezvoltarea unei
crize de identitate care poate genera comportamnete deviante prin aceea că indivizii își

4
Golu Pantelimon (2000), Fundamentele psihologiei sociale, Ed. Ex Ponto, Constanta
7
proiectează agresivitatea spre exterior.
Frustrarea este o stare psihică tensională cauzătoare de reacții ce apar în prezență unui
obstacol care se interpune în calea atingerii scolurilor propuse, o experiență afectivă a eșecului, o
trăire mai mult sau mai puțin dramatică a nereușitei.

Sentimentul nerealizării unor trebuine interne generează frustrări prin aceea că individul
se vede blocat în accesul lui la realizarea unor trebuințe de către exigențele mediului social.
El trăiește acest blocaj sub forma unui conflict emoțional. Acest mecanism de producere a
frustrării evidențiază faptul că frustrarea este generată, de regulă, de stări conflictuale și la rându-
i, generează conflicte.
În ceea ce privește problema relației frustrare – agresivitate, sunt evidențiate câteva
orientări:5

 Una dintre ele absolutizează realția frustrare agresivitate. Se consideră că orice frustrare
produce o tendință către agresivitate, și invers, orice manifestare de agresiune este un indiciu
al frustrării anterioare. Agresivitatea ca răspuns la frustrare fie se manifestă printr-o
descărcare explozivă, violență, fie se interioarizează/ se refulează/ se comprimă în ura, care
amână descărcarea violentă.
 S-a constatat că între frustrare și agresivitate există o legătură de determinare relativă, în
sensul ca frustrarea nu se declanșează automat, în toate împrejurările, un comportament
agresiv, ci suscită o stare de anxietate și de tensiune afectivă care în unele cazuri declanșează
reacșia agresivă, iar în altele nu.
 S-a pus în evidență faptul că în anumite situații frustrante actul agresiv poate fi inhibit prin
deplasarea țintei agresivității, ceea ce permite descărcări fără încolcarea normelor și
interdicțiilor.

Orientările teoretice de factură psihanalitică acordă substatului psihopatologic al


personalității rolul hotărâtor în geneza delicvenței.
Aceasta consideră infracțiunea ca un produs sublimat al frustrărilor și al operliștilor,
impuse individului de către societate. În interpretarea lor, agresivitatea și brutalitatea reprezintă
reacții instinctive ale individului la excitațiile și la frustrările provenite din ambianță.

5
Golu Pantelimon (2001), Perspective noi asupra psihologiei grupurilor sociale, Ed. Polirom, Iasi
8
 Teoria frustrării sociale, elaborată de M. B. Clinard, arată că manifestările antisociale apar pe
fondul situațiilor de frustrare a anumitor indivizi, din dorința de compensare a acestora.
Fiecare individ are, în funcție de structura sa psihică și de eforturile de autocontrol pe care
le depunde, o anumită toleranță la frustrare care îl ajută fără a recurge la răspunsuri inadecvate.
Gradul de intensitatea toleranței îi influențează sensibil comportamentul, acționând fie ca
factor favorizant, fie ca un obstacol în realizarea intereselor sale pe căi legitime sau ilegitime.
Această stare, oarecum normală, nu produce nici un fel de stres sau de conflict la majoritatea
oamenilor, în timp cew la alții poate declanșa anxietate, nevroze și comportamente agresiv –
violente.

 Teoria rezistenței la frustrare, elaborată de W. Reckless, oferă un model al delicvenței care să


înlăture din criminologie ideea de cauză.
El respinge corelația dintre frustrare și agresivitate și avansează ideea că societatea și
normele sociale, asigurând o descărcare a ” încărcăturii emoționale ” a indivizilor în direcții
individul dispun de o serie de mecanisme de rezistență la frustrare, care previn încălcarea și
abaterile de la nondeviante. Rezistența externă își are ca sursă mediul extern imediat (familia,
rude, prieteni).
Rezistența internă se constituie din comportamentele eului precum: imaginerea favoabilă
de sine, conștiința identificării de sine, gradul ridicat de toleranță la frustrare, normele și
componentele etice, puternic interiorizate.
În condițiile armoniei între rezistența internă și cea externă, individul se va comporta
întotdeauna normal, în sensul că se va orienta în conduita sa după normele socialemente acceptate
și agreate.

 Teoria disonanței cognitive


În urma cercetărilor mecanismelor psihologice ale frustrării și ale influenței acesteia
asupra actului deviant, L. Festinger a ajung la concluzia ca procesul de socializare în familie și în
cadrul altor grupuri sociale este frecvent însoțit de anumite fenomene dezarmonice, tensionale,
cauzate de diferențe semnificative în planul judecății morale, în comunicarea interpersonală sau
la nivel de individ – grup.

9
 Teoria societății criminogene și a personalității criminale, dezvoltată de J. Pinatel, prezintă o
abordare originală a criminalității și susține că infracțiunea este rezultatul exclusiv al ocaziei
sociale.
Dat fiind că aceste ocazii se înmulțesc din ce în ce mai mult pe măsura evoluției societății,
criminalitatea crește în mod obiectiv și inevitabil, deci poate fi interpretată ca o maladie morală a
progresului.
În descrierea personalității criminale accentul cade pe unele trăsături de personalitate
precum: egocentrismul, orientarea instincuală în spațiul social, labilitatea, absența inhibiției,
imprevizibilul comportamentului, agresisivtatea și indiferența afectivă.
În societatea închisă, dominanta de credințe și tabuuri imuabile și de necontestat, orice
invenție umană, orice libertate individuală considerată a fi perturbatoare și demolatoare este
înecată de un colectivism care nu lasă loc asumării responsabilității personale.
În schimb, societatea deschisă respinge autoritatea absolută a tradiției. Oamenii se pot
raporta cristic la tabuuri, putându-și întemeia deciziile pe autoritatea propriei inteligențe.Evoluția
spre acest nou tip de societate are ca suport ideea că viața și viitorul nostru depind de alegerile, de
hotărârile și de acțiunile individului.6
De aceea, într-o societate deschisă, democratică, sursa fundamentală a edificării fiecărui
destin în parte o constituie libertatea personală. Esențial este modul cum fiecare își înțelege
libertatea și ce face cu ea.
Viața ne cere tot mai mult un efort și un discernământ continuu, străduința de a ne
autosupraveghea și de a ne asuma responsabilități, uneori de a lăsa nesatisfăcute anumite nevoie
emoționale.
Această stare conducere inevitabil la amplificarea sentimentului angoasei. Neliniștea,
teama și nesiguranța devin dominante ale psihicului individului.
Astfel se poate afirma că procesul trecerii de la o societate închisă la o sociaetate deschisă
se asociază cu unul de ” degradare ”, de ” erodare ” a personalității umane și a moralei în general.

1.2 Clasificări ale devierilor de comportament

Clasificările uzuale ale devierilor de comportament se întemeiază pe diverse criterii, cum


ar fi: frecvența pe grupe de vârstă, desfășurarea pe faze, semnificația socială, de unde numărul

6
Humphreys Tony (2007), Stima de sine, Elena Francisc Publishing, Bucuresti
10
mare al acestora.
D. Ozunu în lucrarea ” Psihopedagogia comportamentului normal și deviant ”, distinge
două orientări fundamentale în clasificarea devierilor de comportament; orietarea psihiatrică și
orienttarea psiholohică – biopsihologică.
Îmbinarea criteriului etiologic cu cel psihopedagogic îl conduce pe autor la următoarea
clasificare a defierilor de comportantament:

 Devieri de comportament care țin de constituția psihopatoidă

Aici intră copii, care din punct de vedere clinic, aparțin tipurilor clasice de perversi,
schizoizi, cicloizi, epileptoizi și diferitelor combinații ale acestora.
Manifestările din această categorie sunt de origine organică și sunt greu de tratat. Copii
pot fi recunoscuți după inafectivitate sau hiperafectivitate, autism, amoralitate sau labilitate
morală accesntuală, impulsuri de a schingiu animalele, de a-i chinui pe frații mai mici sau pe alți
copii, lingușire, minciună, exaltare, atitudini abscene, perversiuni sexuale, tendințe de a se
constitui în bande.

 Devieri de comportament ce țin de modificările structurii neuropsihice dobândite prin


suferințe encefalice pre- sau postnatale, proprii unei categorii restrânse numeric și parțial
educabile.
Sechele psihice ce stau la baza manifestărilor de acest tip se datorează unor traumatisme
cranio – cerebrale, unor boli infecționase, unor afectări morfofuncționale ale sistemului nervos
central.
Caracteristice sunt manifestări precum: neliniște motorie, dispersie și labilitate psihică,
hiperexcitabilitate, negativism, manifestări isteroide, refus al sarcinilor de lucru, tendințe de
chiul, vagabondaj, minciună.

 Devieri de comportamnet ce decurg din schimbările negative survenite în condițiile de mediu


fizic și social.
Manifestările de acestă sorginte și structurează în precaracteriale, caracteriale și
caractereopatii.

11
Factorii cauzali se regăsesc în mediul familial, în influența negativă a prietenilor, în
dezacordul dintre educația școlară și cea familială sau în regimul de viață inadecvat, deorganizat
al individului.

 Devieri ce țin de schimbările patologice produse în ambii termeni ( individ – mediu ), ce


determină manifestări greu recuperabile.
În acest caz factorii endogeni și cei exogeni își conjugă efectele distructive.
Devierile de comportament pot fi localizate după cum urmează:
 În sfera relațională – copii cu indisponibilitate de comunicare ( egoiști, capricioși, lipsiți de
tact, evitanți și respinși de către colectiv ). Aceste manifestări sunt caracteristice copiilor unici
sau celor neglijați afectiv de familie.
 În sfera afectivității – copii cu reacții afective extreme, susceptibili, irascibili, pasivi, inerți.
Cercetarea factorilor cauzali indică puternice traume psiihice trăite anterior.
 În sfera dezvoltării intelectuale – copii cu ostilitate față de învățătură, cu interes scăzut pentru
cunoaștere și fără dorința de a învăța. Retardarea intelectuală și ritmul lent de evoluție fac să
apară manifestări de tipul: deselor conflice cu părinții, cu profesorii și cu colegii, ciulul,
absenteismul și vagabondajul, minciuna, furtul, consumul de alcool și de droguri.
 În sfera voliționistă – ca urmare a tutelării excesive sau a lipsei de control aspura copilului.
Ele produc manifestări precum: încăpățânare, capricii, lipsa de voință, indisciplină, dezordine.
Surprinse în evoluția lor, ce comportă grade diferite de fixare, devierile de comportament
trac prin trei stadii, care sunt:
 Tulburările de comportamnete ușăare, care sunt permanentizate în conduită, depistați la timp
și intervenind prin acțiuni educative pentru a nu se fixa la nivelul comportamentului, acești
copii pot fi integral recuperați.
 Tulburări de comportamente mijlocii, manifesările deviante ale copilului se integrează în
comportamnt, de aceea ele se corectează mult mai greu necesitând colaborarea mai multor
persoane.
 Tulburări de comportamente grave, aici sunt incluși elevii delicenți, vicioși, tulburenți, deviați
moral; relațiile interpersonale sunt puternic conflictuale, astfel încât aceștia nu pot să trăiască
și să activeze într-un colectiv școlar obișnuit și sunt cuprinși pentru reeducare în insituții
specializate.

12
Contribuții importante la clasificarea, definirea și caracterizarea comportamnetului
deviant au adus T. Bogdan7 și T. V. Dragomirescu.8
După cel de-l doilea autor, comportamnetul deviant poate fi manifestat fie ascuns/ latent
fie în anumite limite tolerabile sau dimpotrivă, poate depăși aceste limite de toleranșă; el poate fi
acceptat de către membrii grupului în cazul în care nu pune în pericol existența acestuia sau
respins și sancționat dacă atentează la bunul mers al vieții și activității grupului.
După opinia multor psihologi, paleta tulburărilor de comportament este largă, ea
cuprinzând atât modificări comportamentale mai puțin grave sub raport juridic, dar supărătoare,
de tipul : minciună, violențe verbale, copiat la ore, fumat ostentativ, cât și abateri grave de la
normele morale și de la legislația penală, cum sunt: furtul repetat, vagabondajul, actele de
spargere sau de tâlhărie, consumul curent de alcool sau de droguri, prostituția.9
Profesorii se confruntă, de obicei, cu tulburări de conduită mai ușoare, neinfracționale, dar
în ultimul timp destul de răspândite sunt și abaterile severe de conduită, care ce mult timp și efort
pentru a fi eredicate.

1.3 Abordarea multidisciplinară a fenomenului delicvent

Delicvența, ca formă a devianței sociale constituie o problemă socială complexă,


rezultantă a interacțiunii conjugale între individ și mediu.
La nivelul oricărei societăți apar, într-o proporție mai mare sau mai mică, manifestări de
transagresiune a normelor care prin raportarea lor la anumite criterii pot luat forma devianței sau
delicvenței.
Amploarea fără precedent, a miscărilor contestatare ale tinerilor în lumea contemporană,
proliferarea subculturilor nonconformiste ( etichetate de juventologi ca forme de ” devianță
radicală ” ) și protestarea specifice acestei categorii de vârstă, și nu în ultimul rând, contribuția
hotărâtoare a tinerei generații la schimbările profunde care au modificat structura social – politică
a societăților din Europa de est reprezintă o problemă de un deosebil interes pentru cercetarea
științifică.
În epoca noastră, tineretului, ca puternică forță creativă, i se recunoaște, din ce ăn ce mai
mult dreptul de a revedica o identitate proprie în societatea adulților, de a participa cu drepturi

7
Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică
8
Virgil Dragomirescu, Psihlogia comportamentului deviant, Editura Stiintifica si enciclopédica, 1976
9
Lopez Emilio Mira Y (2007), Manual de psihologie juridica, Editura Oscar Print, Bucuresti
13
depline la procesul politic și social – economic, de a-și afirma idealurile și aspirațiile sale în
conformitate cu propriile opțiuni.
Așa cum au subliniat deseori sociologii, până la izbucnirea celui de-al doilea război
mondial, tineretul constituia o categorie socio – demografică nediferențiată în cadrul populației,
car nu ridca probleme deosebite și a cărei participare la viața socială era temperată de un sistem
de valori centrat pe autoritatea celor vârstici.
A trebuit să treacă mai multe decenii până ca societatea adulților să înțeleagă sensul
autentic al comportamentului nonconformist juvenil, faptul că tânăra generație din epoca noastră
se caracterizează prin noi idealuri de viață, prin valori deosebite și chiar opuse fașă de generația
predecesoare, ceea ce face din conflictul între generații, atât de contestat altădată, o realizare.
În prezent valorile nu mai sunt aceleași, iar structura familiei tradiționale a dispărut în
istorie. Ca urmare, funcția de educaie morală nu se mai localizează strict la nivelul grupului
familial, iar dispersarea procesului de socializare între mai multe insituții sociale face ca procesul
educativ să devină parte integrantă a unui program comun de acțiune elaborat de către întreaga
societate.
Tineretul, majoritatea copiilor de astăzi, afirmă mulți adulți, este mai libertin și mai
autohton față de altădată, se revoltă mai ușor contra interdicțiilor impuse de vârsta copilăriei și nu
îi mai respectă pe cei vârstnici.
Această părere pare confirmată de o serie de fapte, atitudini și conduite ale tinerilor, de
dificultățile provocate procesului educativ, de către tendințele tot mai insistente ale acestora de a-
ți afirma dreptul la o identitate proprie și la o mai mare autonomie morală.
Pe de altă parte, adulții, sau cel puțin o parte din ei, înțeleg din ce în ce mai bine faptul că
tinerețea trebuie, în mod firesc, asociată cu o stare de spirit înnoitoare, caracterizate prin
îndrăzneală, deschidere față de nou, acțiune, creativitate ți prin alte trăsături care se opun
prudenței exagerate, spiritului conservator, prejudecăților și cliseelor care îi distrug pe o serie de
vârstnici.
Aceasta nu înseamnă, desigur, că nu pot exista și tineri bătrâni sau invers, bătrâni tineri,
din punct de vedere al mentalităților și atitudinilor față de viață, al stării de spirit definitorii
pentru fiecare din aceste două grupuri de vârstă despărțite de dimensiunea temportalității și, deci,
de rodul existenței de viață.
Cea mai mare parte a vieții tinerilor, sublinia un mare filosof al antichității, este plină de

14
speranță; speranșa se referă la viitor, în timp ce amintirea la trecut, iar pentru tineri viitorul este
lung, trecutul este scurt; bătrânii, dimpotrivă, trăiesc din amintiri, trecutul lor este lung, iar
viitoarul scurt.
Un comportament delicvent comportă, după opinia lui E. H. Sutherlang, următoarele
caracteristici:10

 Are o serie de caracteristici sociale negative, în faptul că prejudiciază interesele întregii


societăți
 Face obiectul unor interdicții sau constrângeri formulate de legea penală
 Prezintă o intenție antisocială deliberatp, urmând un scop distructiv
 Cuprinde fuzionarea intenției cu acțiunea culpabilă
 Fapta este probată juridic și sancționată ca atare

Astfel, după cum se observă, delicvența apare ca fiind o fațetă cu caracter penal al sferei
mai cuprinzătoare care definește conduitele deviante.
În funcție de aceste caracteristici, delicvența este un fenomen deosebil de complex,
incluzând o serie de aspecte și dimensiuni de natură juridică, statistică, sociologică, psihologică,
psihologică, prospectivă și culturală.

1.3.1 Delicvența ca fapt statistic

Delicvența, ca fenoment normal, include ansamblul de acte, fapte și conduite intrate în


conflict cu legea penală, are o anumită evoluție în timp și în spațiu, precum și anumite regularități
frecvente și intensități care pot fi măsurate și evaluate sistemic.
Aceste evaluări urmăresc:

 Evoluția temporală a criminalității, pe anumite perioade de timp, pentru a se observa


tendințele de stagnare, creștere sau descreștere a fenomenului
 Evoluția spațială a criminalității, pe arii și zone geografice în vederea identificării unor zone
criminogene locale cu potențial ridicat sau scăzut de criminalitate și a cartografierii acestora
 Frecvența și intensitatea criminațitării relvă care din delictele comise, într-o perioadă de timp
și într-o anumită zonă sau arie geografică, sunt cele mai frecvente și au o periculozitate
socială sporită și în raport cu altele

10
Basiliade George C. (2006), Criminologie comprehensia, Ed. Expert, Bucuresti
15
 Indicele de criminalitate este calculat la 10.000 sau 100.000 de locuitori, prin raportarea
numărului de infracțiuni la totalul populației cu răspundere penală, pe diferite perioade de
timp.

Pe baza evaluărilor statistice pot fi identificate anumite corelații între evoluția


fenomenului de delicvență și alte variabile socio – economice sau culturale.
În profida acestor limite, procesele statistice de înregistrare a delictelor și crimelor a
reprezentat prima încercare de măsurare a frecvenței și intensității în diverse arii geografice și
perioade de timp, în funcțe de anumiți indicatori.
Printre promotorii acestei orientări au fost A. Quetelet și A. Guerry, ale căror preocupări
s-au concentrat cu prioritate asupra semnificațiilor statistice ale delicvenței, prin inițierea unor
corelații semnificate între distribuția spațială a actelor antisociale și o serie de caracteristici
economice, sociale, culturale.
De asemenea, E. Ferri, reprezentant al școlii pozitiviste italiene de criminologie, a acordat
un rol important studierii factorilor sociali și individuali generatori de criminalitate, încercând sp
surpindă anumite legități statistice.
Ferri a elaborat legea saturației criminale conform căreia într-un anumit mediu social
există un număr stabil și determinat de infracțiuni, numărul crimelor variind în funcție de
modificarea condițiilor mediului.
Studiul statistic al faptelor și fenomenelor sociale și juridice a stat la baza cercetărilor
școlii sociologice franceze fondate de E. Durkheim.
Sociologul francez a utilizat această metodă în studiul fenomenului sinuciderii. Ajungând
la anumite legități, rgularități și concluzii care se regăsesc ăn fenomenul sinuciderii din zilele
noastre.
Dimensiunea statistică evidențiază starea și dinamica delicvenței în timp și spațiu, prin
evaluarea și măsurarea în procente, medii, serii de distribuții și indici a diferitelor delicte și crime
și corelarea acestora cu o serie de variabile și indicatori cu caracter social, ecologic, cultural,
geografic ( arii geografice și culturale, grupuri de populație, zone urbane sau rurale, sisteme
penale ).

16
1.3.2 Perspectiva asupra normativului penal

Din punct de vedere juridic, un comportament delicvent este definit printr-o serie de
trăsături specifice, care se regăsesc în majoritatea sistemelor legislative:11

 Reprezintă o faptă, o acțiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal prin care sunt violate și
prejudiciate anumite valori și relații sociale
 Fapta este comisă de o anumitp persoană care acționeazp deliberat, conștient și responsabil (
are răspundere penală )
 Fapta reprezintivă este încriminată și sancționată de legea penală.

Delictul este o faptă antisocială, ilicită, care lezeazp o serie de valori și relații sociale,
fapte imputabile anumitor persoane și constitutivă de efecre juridice, adică de răspundere penală.
De aceea, numai în prezența unei anumite fapte considerată ilicită sau ilegală, norma prevede
sancționarea persoanei vinovate.
Răspunderea penală apare atunci când există o faptă antisocială reală săvârșită de o
anumită persoană care este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta trebuie încriminată de legea
penală. Inexistența unei sau a mai multor dintre aceste trăsături ( ilegalitatea, vinovăția,
încriminarea ) conduce, practic, la inexistența delictului sau crimei ca atare.
Principul legalității delictului și sancțiunilor este înscris în mare majoritate a legislațiilor
penale moderne, reprezentând suprema garanție a respectării drepturilor și libertăților individuale.
Sistemul nostru penal nu cunoaște nici diferențierea actelor antisociale cu caracter penal
în delicte și crime și nici împărțirea acestora în delicte politice și delicte de drept comun.
Față de alte sisteme penale, Codul penal romând nu utilizează noțiunea de delic sau crimă,
ci pe cea de infracțiune.
Din punct de vedere criminologic, Gassin definește infracțiunea ca o realitate umană și
socială, anterioară oricărei încriminări, ce constă într-o agresiune a unei persoane sau a unui grup
îndreptată împotriva celor mai importante valori ale grupului social.12
Definirea conceptului de infracțiune a putut să fie amplicafată ( prin adăugarea și a altor
trăsături esențiale ) ori a putut să fie comprimată ( prin contopirea unora dintre trăsături ), dar

11
Bernard Robinson (2010), Psihologie clinica, Ed. Polirom
12
Radulescu M. Sorin, Banciu Dan (1996), Sociologia crimei si criminalitalii, Casa de Editurd si Presa Sansa SRL,
Bucuresti
17
niciodată nu s-a putut face abstracție de existența trăsăturilor fundamentale.13
Prin art. 17 din Codul penal romând infracțiunea este considerată ca o faptoă care ”
prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție li prevăzută de legea penală ”.
Prima trăsătură, aceea de pericol social, se referă la aspectul material obiectiv al
infrațiunii, a doua privește aspectul moral sau subectiv al acesteia, iar a treia include aspectul
legal al infracțiunii.
Anumite opini formulate în literatura juridică de specialitate, consideră că distincția
menționată în actualul cod penal dintre ” fapta prevăzută de legea penală și infracțiune este
artificială, iar noțiunea de pericol social este o noțiune imprecisă, inexact, capabilă să dea naștere
la arbitrat ”.14 În acest sens, s-a recomandat că reglementările penale să dezincrimineze o serie de
fapte care nu sunt periculoase, urmând a fi considerate contravenții și sancționate cu amendă
(cerșetoria, vagabondajul ).
Deasemenea se recomandă încriminarea și sancționare cu severitate a anumitor acțiuni,
antisociale comise prin fraudă, complicitate, șantaj, corupție, evaziune fișcală, escrocheri și
înșelătorie.
Acțiunile care sunt prohibite prin coduri legale fromale și în cazul cărora există pedepse
pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa
delictelor. Autorul unui delict este delicvent. Prin urmare, devianța legală reprezintă delicvența.
Pe lângă delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul
sau furtul, delictele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă.
Ceea ce este considerat devianță în sensul larg variază istoric și geografic.
Când delictul vizează minori, vorbim de delicvență juvenilă în clasa căreia intră pe lângă
acte ce definesc delicte în general și altele care sunt specific legate de vârsta, cum ar fi ” starea de
neascultare ” sau ” chiulul de la școală”.
Termenul de delicvență juvenilă desemneazp conduite inadecvate ale tinerilor care nu au
împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transagrează legea, ca și celor abandonați fiind
de părinți și educatori se integrează în anturaje potențial delicvente având un comportament de
evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar, vagabondând, celor care au
tulburări de comportament.

13
Brezeanu Ortansa (1998), Minorul si legea penala, Ed. All Beck, Bucuresti
14
Voinea Maria, Florin Dumitrescu (1999), Psiho-sociologie judiciara, Ed Sylv
18
Punctul de vedere legal reduce delicvența la raportul cu norma penală și urmările
vătămătoare ale acțiunilor care sunt sancționate juridic.
Între devianța socială și cea penală, delicvența, limitele sunt mai riguros conturate, fără a
fi însă absolute și are în vedere dinamica sistemului legislativ.

1.3.3 Perspectiva sociologică asupra delicvenței

Pentru amjoritatea sociologilor, delicvența reprezintă o problemă socială, întrucât ea


include o discrepanță semnificativă între sistemele de referință valorice și normative ale societății
și așteptările indivizilor.15
Orice societate se confruntă cu aspecte der delicventă și criminalitate, întrucât noțiunea de
crimă este implicată în însăți ideea de societate.
E. Durkheim consideră că ” nu există o societate în care indivizii să nu se abată mai mult
sau mai puțin de la tipul colectiv, crima apărând ca un fenomen normal, cu condiția ca ea să nu
depășească anumite limite care fac imposibilă funcționarea societății și conviețuirii indivizilor ”.
Fiind legate de condițiile fundamentale ale oricărei vieție sociale, delicvența include acele
abateri și încălcări ale normelor de conduită care ofensează aceel sentimente colective, ceea ce
impune adoptarea unor măsuri de apărare socială și de reprimare a conduitelor periculoase.
Prin generarea unor consecințe negative asupra structurii și stabilității grupurilor sociale,
delicvența conduce la creșterea tensiunilor sociale și a nesiguranței între indivizi.
Una dintre celem ai importante categorii juridice cu care operează dreptul penal este aceea
de responsabilitate, care exprimă un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale,
prin asumare consecințelor față de rezultatele faptelor sale.
Spre deosebire de această noțiune, cea de reăspundere ne indică o obligație impusă din
afară, individul percepând și resimțind normele ca reguli obligatorii impuse din exterior.
În felul acesta, sensul juridic al termenului este privit numai din perspectiva încălcării, nu
și a respectării normei, răspunderea intervenind post factum, ca un factor ce acționează pe terenul
răului deja făcut, ca urmare a nerespectării prescripțiilor normativului penal.16
Ea presupune însă capacitatea individului de a înțelegere caracterul faptelor sale și de a fi
stăpân pe ele, de a le voi sau nu, de a fi tras la raspundere.

15
Regulile metodei sociologice, Emile Durkheim, Bucuresti, 2002
16
Mitrofan Nicolae, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi (1992), Psihologie judiciara, Casa de editura si presa "Sansa"
SRL, Bucuresti
19
Identificarea răspunderii cu sancțiunea imatură tocmai latura psihologică a răspunderii,
întrucât, în timp ce sancțiunea vizează doar aspectul tragerii la răspundere din punct de vede al
reacției sociale față de fapta comisp, răspunderea penală reprezintă o capacitate psihofizică, care
include atât un aspect intelectiv, cât și unul volitiv.
Aspectul intelectiv presupune capacitatea persoanei de a înțelege pericolul social al faptei
comise și urmările produce prin săvârșirea ei, iar aspectul volitiv exprimă capacitatea aceluiaș
individ de a voi comiterea faptelor dinainte stabilite în vederea atingerii unor scopuri sau interese
bine delimitate.
În lipsa celor două aspecte ne aflăm în prezența unei incapacități psihofizice, implicit a
stării de iresponsabilitate penală sau de lipsa de răspundere penală.
Iresponsabilitatea și minoritate făptuitorului ridică o serie de aspecte și probleme
controvesate în literatura juridică, medicală și penală, întrucât se referă în mod direct la noțiunea
de discernământ, prezența sau absența acestuia putând conduce la înlăturarea sau nu a vinovăției
făptuitorului și implicit la exonerarea sau sancționare penală.
Stabilirea stării e iresponsabilitate este o problemă extrem de importantă pentru
individualizarea pedepsei și a sancțiunii, fiind necesar să se determine fie existența unei boli
psihice care generează această stare, fie existanța însăși a iresponsabilității în momentul comiterii
faptei, întrucât nu întotdeauna și în mod necesar simpla constatate a unei boli psihice a
făptuitorului implică iresponsabilitatea sa.17
În stabilirea stării de iresponsabilitate se cere medicului psihiatru să constate post factum,
prin intermediul diagnosticului clinic, o așa – numită capacitate psihofizică, intelictivă sau
volitivă, existentă sau nu în timpul comiterii faptei antisociale.
Odată cu intervenția noțiunii de ” discernământ ” câmpul normativității juridicere se
transferă în domeniul altei normativități, a unei competențe alternative, circumscrisă unui alt
perimetru științific.
Noțiunea de discernămând nu este expres definită de legiuitor, singura precizare referinu-
se la faptul că, până la proba contrarie, orice individ care a săvârșit o fapă penală se presupune că
a acționat cu discernămând, având, în consecință, responsabilitate și putând fi tras la răspundere
penala. Psihiatrii sunt de părere că discernămândtul reprezintă o aptitudine de a deosebi binele de
rău, licitul de ilicit, legalul de ilegal, a distringe prevederea și a anticipa faptele proprii și a alege

17
Papalia Diane E., Sally Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman (2010), Dezvoltarea umana, Editura Trei, Bucuresti
20
soluții morale.
În ceea ce privește regimul de sancționare a minorilor delicvenți, conform art. 50 din
Codul penal, se consideră că nu este infracțiune fapta săvârșită de un minor care în momentul
comiterii ei nu îndeplinea condițiile legale pentru a avea răspundere penală.
Stipularea acestei dispoziții este făcută pe considerentul că minorii, până la o anumită
vârstă, nu au răspundere penală deoarece prezintă o insuficiență maturizare psihică, neputând să
își dea seama de caracterul antisocial și pericular al faptelor comise sau să fie receptivi față de
sancțiunile penale.
În evaluarea faptelor antisociale comise de minori, ca și ăn stabilirea și individualizare
sancțiunii se au în vedere și alte criterii, precum: gradul de pericol socail al faptei săvârșite, starea
fizică a minorului, dezvoltarea sa intelectuală și morală, condițiile în care a fsot crescut și educat,
conduita și comportarea lui anterioară comiterii faptei.
Cu toate acestea, vârsta și discernământul sunt cele care decid, de cele mai multe ori,
răspunderea penală și sancționarea minorului.
Definiția etiologică a delicvenței juvenile este tributară unei optici reducșioniste, care
exclude orice particularite a conduitelor și a motivațiilor antisociale specifice pentru adult și petru
adolescent.18
În prezent, analiza etiologică este marcată de pezența a două orietentări principale, cea
psihologică și cea sociologică.
Orientarea psihologică pune accent pe condițiile și proprietățile mediului social și
cultural, considerând fenomenul de delicvență ca un efect al conflictelor și contradicțiilor
existente în cadrul sistemului social.
Orientarea sociologică cuprinde o serie de direcții și de perspective teoretice, punând în
dependență tendința spre delicvență nu atât de caracteristicile climatului familiar, cât mai ales de
cele ale mediului social și cultural.
Din acest punct de vedere, mai mult decât o formă de inadaptare la mediu, delicvența
juvenilă este o formă de exprimare a conflictului tânărului cu valorile sociale în ansamblul ei.
Plasat într-un mediu familial defavorizant, adolescentul tinde să aspire la moduri de viață și
scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care face parte, dar este privit, în mod
sistematic, de mijloacele legitime care i-ar da posibilitatea să le realizeze.

18
Petcu Marioara (1999), Delincventa-repere pihosociale, Ed. Dacia, Cluj Napoca
21
Delicvența reprezintă, în consecință, un mijloc ilegitim și ilicit, o formă de protest contra
inegalităților între clase în ceea ce privește putearea, bogăția, prestigiul și securitatea existenței.
Deoarece integrarea lor adecvată în societate este compromisă prin incapacitatea și
imposibilitatea de a-și juca rolurile sociale pe care le doresc, adolescenții se unesc în grupui
antisociale în care există posibilitatea desfășurării unor veritabile relații între rolurile dorite.
Respectarea normelor grupului, contrarea celor societății, dobândește o importanță
fundamentală, deoarece participarea în cadrul său permite instaurarea unui proces de integrare
care oferă sentimentul identității și al responsibilității, orientând membrii spre tinderea
obiectivelor la care aspiră prin mijloace nepermise.
În raport cu această perspectivă teoretică, delicvența juvenilă este considerată, în mod
esențial, ca un fenomen urban, având ca preimiză conflictele culturale și sociale generate de
procesele de dezvoltare socială.
Deplasările masive de populaie din rural în mările orale, izolarea socială, caracterul
impresonal al raporturilor sociale din perimetrul urban, slăbirea controlului social exercitat de
familie sunt numai câteva elemente perturbatoare care măresc riscul de delicvenșă, mai ales
pentru cea de-a două generație de imigrați care, în contact cu valorile și normele culturii urbane,
sunt nevoiți să renunțe la modul de viață tradițional al părinților.

1.3.4 Delicvența din perspectiva psihologică

Punând accentul pe caracterul socialmente periculos al delictului și responsabilitatea


delicventului, criteriul normativului penal trebuie completat de cel sociologic care vizează
semnificația și reacția socială a încălcării normelor juridice, dar și de cel psihologic, care încearcă
să reliefeze și să explice rolul personalității individului delicvent și nondelicvent.
Perspectiva psihologică a delicvenței încearcă să explice în ce măsură individul dispunde
a o capacitate intelectivă, afectiv și volitivă, capabilă să mințină un echilibru între interesele,
nevoile și aspirațiile sale și mijloacele legimie de realizare a acestora.19
Delicventul apare astfel, ca un individ cu sificientă maturizare socială, cu deficiențe de
integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico – normativ și cultural al
societății în care trăiește.
Pe această bază, se încearcă să fie puse în evidență atât personalitatea delicventului, cât și

19
Preda Vasile (1998), Delincventa juvenila, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca
22
mecanismele interne care declanșează actul delicvent ca atare.
Unele orientări psihologice au considerat că personalitatea delicventă este un tip aparte de
personalite, ce prezintă particularități neidentificabile personalității nondelicvente. Alți autori
susțin că impulsurile și instinctele antisociale conexistă în același individ, altături de cele sociale,
într-o formă mai mult sau mai puțin latentă.
O altă categorie de autori apreciază ca diferență constă în gradul diferit de intensitate
anumitor trasături specifice. Anumite trăsături care caracterizează personalitatea delicventului
(egocentrismul, labilitatea, indiferența afectivă ), pot să explice trecerea la comiterea de delicte,
care se producere mult mai rapid în cazut acestuia.
Din perspectiva psihologică, delicvența apare ca un produs ineluctabil al personalității
individului, ea incluzând acele comportamente care violează normele juridice, întrucât indivizii
respectivi nu dispun de capacitatea de a le respecta și de a li se supune.
Din acest motiv, psihologii sunt tentați să considere delicvența ca o formă de ajustare a
unei inferiorități fizice sau a unei frustrări, ceea ce generează propensiunea individului către
agresivitate și violență.
De aceea, capacitățile funcționale ale indivizilor trebuie apreciate nu numa în raport cu
standardele normale, iar imposibilitatea de a respectra aceste reguli trebuie asociată controlului
motivațiilor individuale li responsabilității individului implicat în actul antisocial.
Prin transgresarea normelor și valorilor sistemului social, individul poate fi atât o
persoană insuficient maturizată sub raport social sau neintegrată social, cât și o personaă care
refuză sau nu poate să se supună normelor juridice ale colectivului.
Conform acestei perspective, comportamentul delicvent se datorează fie unor dificultăți
de adaptare, care îl implică pe individul respectiv să acționeze conform prescripțiilor normei, fie
existenței unei personalități perfect normale care este incompatibilă cu standardele de normalitate
și moralitate ale grupului sau colectivității din care face parte.
Psihologii refuză identificare delicvenților cu deficinții mintali, admitând că delicvența nu
poate fi explicată doar pe baza lipsei de cunoaștere și acceptare a regulilor și normelor juridice și
morale stabilitate, ci este necesară asocierea cu o serie de trăsături ale celor care comit delicte (
agresivitate, impulsivitate, violență, egoism, lipsa de sinsibilitate și afectivitate ).
Abordarea psihologică pune în legătură strictă particularitățile psihice înnăscute sau chiar
dobândite ale personalităii și comportamentului delicvent; accentul cade aspura

23
comportamnetului și particularităților psihice ale tânărului delicvent, incapabil de adaptarea la
mediu dotorită unor tulburări de natură psihopatologică.
Cele mai cunoscute teorii cu privire la personalitatea delicventului sunt ” teoria
personalității criminale ” a lui J. Pinatel, ” teoria disocialității ” a lui R. Mucchielli și ” teoria
autocontrolului ”, elaborată de T. Hirschi și M. Gottfredson.
Din perspectiva psihologică, teoria psihopatiei este cea mai veche tentativă de explicare a
delicvenței.
Un inventar al trăsăturilor de personalitate care ar corescpune profilului psihopatului și
prin extensie, al decvenței de mare periculozitate este obținut de un grup de psihiatrii canadieni.
Profilul psihopatic al delicventului s-ar caracteriza prin:

 Neputința de a profita de exerpiența altora


 Lipsa responsabilității și a sentimentului de responsabilitate
 Imposibilitatea de a interrelaționa cu semnificație și de durată
 Un slab control și chiar absența controlului asupra impulsurilor
 Simț moral puternit diminuat sau chiar absent
 Imaturitate emoțională
 Purtare pregnant antisocială și distructivă
 Egocentrism puternic
 Lipsa de semnificație a pedepsei, ca element de modificare a comportamentului

Teoria disocialității a lui Mucchielli interpretează delicventul în context social,


caracterizând delicventul prin desocialitate, distanță sau divergentă față de mediul social.
Unii dintre specialiștii în problema delicvenței pun accentul pe deficitul maturizării
sociale și implicit pe deficitul dezvoltării personalității. G. Canepă enumera ca trăsături ale
imaturității următoarele:20

 Toleranța scăzută la frustrare


 Autocontrol deficitar, impulsvitate și agresiviate
 Egocentrism
 Subestimarea gravității greșelilor și actelor antisociale comise

20
Radulescu,Sorin M. (2010), Sociologia deviantei si a problemelor sociale, Editura Lumina Lex, Bucuresti
24
 Nedezvoltarea sentimentelor morale, a motivel superioare de ordin social
 Evitarea eforului voluntar, dorința realizării ușoare, fără muncă, opoziție față de normele
juridice, morale

Analizele de orientare psihanalitică atribuie tânărului delicvent o structură nevrotică


manifestată prin conflicte intr- și interpersonale generate de eșecul rezolvării complexului Oedip.
Carențele afectivității materne, sau absența identificării cu tatăl, ar genera un traumatism
care reapare la vârsta adolescenței sub forma crizei de identitate generată de acte impulsive și
agresive, proiectată asupra celor din jur. Infracționalitatea apare ca produs al sublimării
frustărilor. Frustrarea și agresivitatea sunt originale.
Cu siguranță o teorie nu poate acoperi toate nivelurile explicative în domeniul delicvenței,
dar abilitățile teoretice dobândite de lucrătorul social, în special de ofițerul de probațiune, vor
constitui fundamentul deciziilor de intervenție.

1.4 Specificul delicvenței juvenile

Utilizarea termenului de delicvență juvenilă a creat ample dispute, atât datorită


dimensiunii normative care este încălcată cât și restricționată de caracterul responsabilității
penale a minorului, cât și din punct de vedere psihologic și sociologic, prin identificarea unor
paterne comportamentale total diferite ale adulților.
O primă rădăcină terminologică o regăsim în cuvântul francez ” deliquance juvenile ”,
care își plasează originea în limba latină ” deliquere juvenis ”, care desemnează ansamblul
abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minorii până la 10 ani.
O altă opinie care are ca punct de plecare regimul majoratului prevăzut prin dispozițiile
dreptului civil aparținând fiecărui stat, înțekege delicvența juvenilă ca fiind totalitatea
infracțiunilor săvârșite de tinerii majori, de la acordarea prin lege a majoratului civil până la
împlinirea vârstei de 27 ani.
Condiția biopsihică a copiilor și adolescenților reflecă o stare particulară care își regăsește
o reflectare corespunzătoare și în planul reglementărilor juridicere, înregistrându-se prin urmare
un statut juridic aparte al acestora față de cel rezervat persoanelor adulte, exprimat din mai multe
puncte de vedere: ocrotire minorului, sistemul educațional, reăspunderea penală.
Regimul răspunderii juridice a minorului este influențată de caracteristicile biopsihice ale
acestuia, problema esențială care se pune fiind stabilire limitei inferioare a vârstei de la care ar

25
putea fi socotit ca având capacitatea de a înțelege, de a discerne între ceea ce este bine și ceea ce
este rău în relațiile socio – umane, și în consecință de a-și putea dirija în mod consistent voința și
acțiunile.
Atenția acordată minorilor delicvenți se datorează atât amplificării fenomenului în toate
societățile contemporane, dar mai ales faptului că o faptă penală săvârșită la o vârsta fragedp,
sancționată cu un anumit tip de pedeapsă, va conduce la implementarea unor paterne criminale
care își vor găsi cu greu căi de rezolvare atunci când individul se va dezvolta.
În prezent există diferite semnificative ale legislațiilor naționale în ceea ce privește
răspunderea penală a minorului. Astfel vârsta maximă la care orice infractor minor suportă
rigorile dreptului comun este de 18 ani în Austria, Belgia, Franța, Germania, Elveția, Italia; de 17
ani în Grecia, Anglia, Polonia; de 16 ani în Spania, Portugalia și Scoția, iar în Cipru și Suedia,
pragul de vârstă la care intră sub incidenta dreptului comun este de 15 ani. Țara cu cel mai scăzut
prag al minorității penale este Norvegia cu 14 ani.
În Codul penal român se prevede: față de minorul care răspunde penal se paote lua măsura
educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancțiunii se ține seamă de gradul de
pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală, de
comportarea lui, condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și de orice alte elemente de
natură să caracterizeze persoana minoră.21
Rezolvarea problemelor minorilor delicvenți s-a încercat în majoritatea țărilor,
evidențiindu-se varietate măsuri preventive și curative. Măsurile educativ – preventive s-au
materializat prin înființarea Câminelor de zi, Asociațiilor educative, Asociațiilor sportive,
Cantine, Ateliere școlare, Școli profesionale iar măsurile educativ – curatine au acceptat să
dezvolte p insituție reprezentativă pentru această categorie de vârstă. Tribunele pentru minorii
delicvenți, al căror scop este înlăturarea măsurilor represive, care nu fac decât să accentueze
procesele de dezechilibru psihic al copiilor, cu măsuri educative, urmând a fi redați societății ca
elemente apte de a se adapta normal în cadrul ei.

1.4.1 Factorii psihologici și sociali implicați în fenomenul de delicvență juvenilă

Abordarea fenomenului de delicvență juvenilă, a mecanismelor sale de producere și


manifestare își justifică actualitatea și pertinența prin caracterul mai mult sau mai puțin intens al

21
Codul Penal Roman, art. 100
26
acestui fenomen, al cărui efecte negative nu pot fi negate sau subestimate de sociologi, medici,
psihiatrii, juriști, criminologi.
Reprezentând ansamblul încălcărilor și abaterilor tinerilor de la normele de conviețuire
socială, delicvența juvenilă se caracterizează printr-o serioe de trăsături generale și comune, ceea
ce implică identificarea factorilor și a condițiilor care generează acte antisociale ăn rândul
tinerilor și adoptarea unor măsuri adecvate de prevenire și recuperare socială a acestora.
Ca fenomen social, delicvența juvenilă se caracterizează, totodată, printr-o serie de
trăsături și note specifice, distincte pentru o societate sau alta, care derivă atât din condițiile
socioeconomice și culturale ale societății respective, cât și sin modalitatea de concepere,
sancționare și tratare a delictelor comise de adolescenți și tineri.22
În prezent, în mai multe țări, asistăm la multiplicare formelor de crimă organizată și la
proliferarea subculturilor delicvente, violente și organizate în rândul tinerilor. Recunoscând că
dezvoltarea societății contemporane a condus la creșterea generală a bunastării sociale a unor
categorii și grupuri, cercetătorii semnalează intensificarea formelor de inadaptare, înstrăinare și
marginalizare a multor tineri, datorită efectelor negative ale crizelor economife, inegalităților
sociale și naționale, somajului.
Întrucât majoritatea studiile și cercetărilor efectuate în diverse țări au demonstrat că
aceeași structură socială și culturală poate genera atât comportamente normale cât și conduite
deiante și delicvente.
În rândul tinerilor, se acceptă tot mai mult idee conform căreia apariția manifestărilor
antisociale juvenile nu poate fi înțeleasă și explicată în funcție de un singur faptor, cu în funcție
de un complex de factori aflați în interacțiune reciprocă.
Împlicând analiza contextului individual și sociocultural în care trăiețte tânărul delicvnet,
un asemenea mod de abordare presupune utilizarea unor metodologii diferențiate, alternative sau
chiar divergente.
Deși, delicvența juvenilă este considerată ca un fenomen cu profunde implicații negatine
pentru structura și coeziunea grupurilor sociale de tineri, problema identificării factorilor care
generează sau condiționează manifestări antisociale continuă să suscite interesul unei largi
categorii de specialiști și cercetători.
Pentru o parte din aceștia, factorii psihologici sunt consideranți ca fiind la fel de

22
Radulescu M.Sorin (1994), Sociologia varstelor, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti
27
importanți ca și cei sociali, reudcerea fenomenului de delicvență juvenilă la o singură perspectivă
de abordare sărăcind și unilateralizând analiza etiologică.
În evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ținut cont de de factorul
” agresivitate ” sau cel de ” frustrare ”, de instabilitate afectivă și comportamentală, ca și de
egocentrismul și impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenței, factorii care influențează, în
mare măsură, socializarea și integrarea în societatea adulților.
Din acestă perspectivă sunt privite drept cauze ale delicvenței juvenile decalajul dintre
maturitate fizică și cea psihică, ostilitatea și chiar agresivitatea față de generația precedentă,
reacțiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice.
În acest context, delicvența juvenilă nu mai este privită ca o tulburare a personalității sau
ca o incapacitate a tânărului de a se adapta condițiilor în care trăieșre, ci ca nu efect nemijlocit al
deficiențelor și disfuncțiilor stucturii sociale, al conflictelor existente în cadrul sistemului social.
Un factor care nu trebuie ignorat în abordarea delicvenței juvenile este legislația cu privire
la minori și tineri care poate determina modificarea unor raporturi și comportamente și poate
influența reacția socială față de diferitele abateri și încălcări comise de tineri.

În consecință, unii autori consideră că punctul de plecare în abordarea delicvenței juvenile


trebuie să îl constituie procesul de elaborare a legilor și normelor, de încălcare a acestora și
reacția socială față de diferitele abateri și delicte comise de tineri.
Delicvența juvenilă ar reprezenta deci, relația procesuală între tinerii care se angajează în
anumite tipuri de comportament și comunitatea care evaluează, definește și sacționează aceste
comportamnete; în consecință, un comportament deviant sau delicvent este acela pe care indivizii
și grupurile sociale le etichetează ca atare.
În profida diferențelor de opinie și puncte de vedere, aceste orientări au adus o contribuție
incontestabilă la studiul devianței și aș delicvenței juvenile, înlocuind explicațiile monocauzale
cu explicații multicauzale, care au permis o mai bună cunoaștere a factorilor și a mecanismelor
generatoare de infracționalitatea juvenilă.
Delicvența juvenilă a fost și continuă să fie analizată în mod difeențiat de la o sociaetate
la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientări, paradigme și teorii explicative, unele exluzându-
se, altele completându-se reciproc, toate urmărind identificarea și evaluarea cauzelor și a
mecanismelor de bază care determinp producerea unor fapte și manifestări cu caracter penal în
rândul tinerilor.

28
Deoarece fenomenul de delicvență juvenilă are o serie de condiționări și determinări
cauzale multipre, în cadrul diferitelor abordări intervin și se conjugă multiple definiții și explicații
aparținând mai multor discipline științifice, fiecare sintre ele valorând o anumită perspectivă
teoretică, motiv pentru care în momentul de față, există atât de multe tentative și
modeleetiologice în acest domeniu.
Una din cele mia reprezentative teorii privind fenomenul de delicvență juvenilă ar fi teoria
care supralicitează importanța cauzelor individuale, psihologice, considerând ca manifestările
delicvente ale tinerilor rezidă în comportamentul individual.
Întemeindu-se pe constatarea că unii tineri devianți sau delicvenți se caracterizează prin
tulburări de personalitate sau prin mentalități specifice vârstei adolescenței, perspectiva devianței
comportamentale consideră că actele și delictele sancționale penal sunt comise, cu predilecție, de
tineri deficienți care violează normele sociale și juridicere, neavând capacitatea de a li se supune
și a le respecta.

1.4.2 Factorii de socializare morală în perioada juvenilă

Printr-o acțiune conjugată a instinctelor educative ( familie, școală, grup de prieteni )


marea majoritate a tinerilor își însușesc principalele exigențe ale conformismului de grup,
comportându-se în limitele reperelor deziderabile.
La nivelul social există mai multe instanțe cu rol educatin important în socializare
tinerilor. Printre acestea, o poziție de vârf o ocupă familia, care în mod firesc asigură un climat
afectiv, pe fundalul promovării unui stil educativ specific familiei, cu permisivitățile și
sancțiunile parentale cunoscute. Tot bine cunoscută este și existența unor familii cu un stil
deficitar, realizând o ” subsocializare ” morală, lipsind tânărului un model valorizat pozitiv.
În completarea instanțelor de socializare, școala reprezintă un valoros factor educatin care
facilitează învățatrea și interiorizare de către tineri a normelor și conduitelor sociale. Prin
structura sa funcțională, școala apelează la modalități de socializare sistematică prin dezvoltarea
unor convingeri morale durvabil,e facilitând integrarea socială a tinerilor.
De multe ori, procesul de socializare al școlii este îngreunat, în realizarea unei socializări
individuale, de curente sau deformări educative, de proveniența familială cu care copii vin din
medii culturale sau morale familiale diferite.
Tinerii vin în contact cu diverse grupuri de referință care ăi creează câmp liber afimării de

29
sine neîncorsetat de reguli școlare și chiar familiale. În aceste grupuri se realizează o dezvoltare
benefică a personalității prin cadrul propice de manifestare liberă în care se poate afirma și
remarca, dezvoltându-i caracteristicile de dreptate, onestitate, responsabilitate. O problemă de
actualitate și cu implicații în procesul socializării o constituie în etapa socială actuală
identificarea criteriilor de evaluare a eficienței diferitelor acțiuni educative.
În mod tradițional, se consideră dihotomia socializarea – nesocializarea tinerilor în
concordanță cu două direcții de interpretare și anume: tinerii proveniți din familie organizată și cu
bune rezultate școlare bune erau consideranți socializați, iar tinerii proveniți din medii
dezorganizate sau huperpermisive și cu rezultate școlare slabe erau considerați nesocializați.
Semnul de alarmă, referitor la această modalitate facilă de încadrare a tinerilor sub
raportul socializării, l-au tras specialiștii prin semnalarea creșterii procentului de delicvenți
minori din rândul familiilor organizate social, cu statut profesional și cultural ridicat.
Un alt semn de sensibilizare, vizând eficiența criteriilor de evaluare și internevție
educativă în socializare, este prezența unor forme de deficiență educativă reflectate în
comportamente de tipul abandonului școlar, evaziunea școlară, vagabondajul. Acestea, de regulă,
sunt prcedate de abateri repetate ce par insignifiante, dar care, prin caracterul lor repetitiv,
angajează conduite ce agravează comportamentul tânărului: absențe școlare repetate, rezultate
școlare slabe, sustragerea de la diferite activități extrașcolare, hoinăreala, vagabondajul.
Aceste manifestări comportametale negative sunt determinate de următoarele carente
educative: disfuncționalități la nivelul factorilor responsabili cu socializare morală a tinerilor,
lipsa de cooperare a instituțiilor sociale implicate în socializare tinerilor.
Din lipsa de coroborare a influențelor celor două surse fundamentale educatinve ( familia
și școala ) pot apărea situații problemative de tipul neconcodranței sensului educativ. Tinerii care
provin dintr-un anumit mediu familial și fac aprte din mai multe grupe sociale ( grup școlar, de
prieteni, de stradă ) pot fi supuși unor influențe educative contradictorii, care îi dezorientează.
Multiplicare relației familie – școală, a modalităților importante și eficiețte de socializare
morală a tânărului înșătură incongruențele dintre influențele educative, ” inducțiile ” negative ale
comportamentelor stradale, și se intensifică prin conjugarea influențelor benefice, socializarea
pozitivă.

30
Capitolul 2

Adolescența

Maturizarea înseamnă structurarea identităţii, care identitate presupune interiorizarea


comportamentelor şi valorilor comunităţii, ale adulţilor. Conflictul dintre valorile copilăriei, în
mare parte aparţinând şi creativităţii, şi valorile maturităţii, impuse de societate, favorizează
depăşirea barierelor convenţionalismului social. Creativitatea este o construcţie de noi structuri şi
în acelasi timp un proces de destructurare. Ea presupune spargerea modelelor cunoscute de
comportament, de gândire, depăşirea barierelor impuse de tradiţiile sociale, găsirea unor sisteme
noi de evaluare a valorii obiectului etc. Schimbarea caleidoscopică a lumii o resimțim uneori cu
încântarea copilăriei, alteori dureros. Atunci când ne confruntăm cu necunoscutul, cu situaţii
aparent fără ieşire, trăim un sentiment de teamă, care devine din ce în ce mai acut. Blocajul creat
de neputinţă poate fi înlăturat apelând la creativitatea pe care, într-o măsură mai mare sau mai
mică, o are fiecare dintre noi.
Adolescenţa suscită un viu interes datorită semnificaţiei deosebite a proceselor care o
definesc, ca trecere de la copilărie, considerată o vârstă a dependenţei, la vârsta adultă care este
etapa de maximă productivitate a personalităţii.
Scopul prezentei lucrări este acela de a sublinia faptul că problematica delincvenţei
juvenile nu este deloc una simplă, care poate fi redusă la o singură perspectivă explicativă, fie ea
psihologică, sociologică, biologică, culturală sau de altă natură. Fenomenul delincvenţei juvenile
capătă o complexitate deosebită prin factorul uman implicat. Mă refer aici atât la persoana care a
săvârşit o infracţiune cât şi la victima acesteia.
Zilnic mass media prezintă cazuri de adolescenţi care au comportamente infracţionale.
Jurnalele de ştiri, dar şi articolele din presa scrisă abundă în cazuri de adolescenţi care comit fapte
abominabile, şocante, care ne oripilează. Poate că avem tendinţa de a-i eticheta simplu:
delicvenţi sau infractori, fără să stăm prea mult pe gânduri. Nu trebuie însă să uităm că indiferent
de fapta săvârşită vorbim tot despre oameni, care după ce îşi vor ispăşi pedeapsa se vor întoarce
în societate, alături de noi. Ce se întâmplă dacă îi privim doar ca pe nişte criminali si nu ca pe
oameni cu anumite particularităţi? Încercăm să îi ajutăm sau nu? Credem că nu putem să mai
facem nimic pentru ei?

31
Un individ este în realitate o unitate vie, în permanentă dinamică, suferind în fiecare
moment influenţele mediului social, care îl schimbă continuu. Pe de altă parte, infinita varietate a
indivizilor umani permite realizarea unor combinaţii de trăsături la fel de variate, ceea ce face
practic, pe planeta noastră, ca nici un om să nu semene cu altul.
Datorită faptului că personalitatea umană e foarte complexă, greu de descifrat şi fiecare
om e diferit, unic am evitat generalizarea trăsăturilor adolescenţilor delincvenţi pe care i-am
cunoscut şi cu care am lucrat. Bineînteles că exista trăsături comune unora dintre ei, dar nu
trebuie să uităm că ceea ce ne difereţtiază sunt micile noastre particularitţti pe care nu trebuie să
le ignorăm. Ele ne fac unici. Acestor trăsături le trebuie acordată o importantă deosebită.
Obiectivele acestei cercetări sunt:
 identificarea caracteristicilor subiecţilor supuşi analizei;
 identificarea factorilor psihosociali care au putut determina adolescenţii să săvârsească fapte
indezirabile;
 surprinderea disfuncţionalitaţilor instituţiilor, agenţilor de socializare a adolescenţilor (familie,
şcoală, grup de prieteni).
Ipotezele cercetării:
Studiul a pornit de la următoarele ipoteze:
 subiecții au o imagine de sine deformată, iar atacul este forma de răspuns la situațiile
conflictuale, stresante şi cele somatice.
 agresivitatea (latentă sau manifestă) /dominantă în cadrul posibililor este crescută,
agresivitatea la subiecții cu probleme somatice este mai manifestă decât la cei fără probleme
somatice.
 se consideră că stresul, agresivitatea şi problemele psihosomatice pot fi reduse cu ajutorul
tehnicilor cognitiv- comportamentale şi a celor de relaxare.
 se prezumă că stările de furie pot genera comportamente deviante în adolescenţă.
 există posibilitatea ca adolescenţii să manifeste stări de furie mai intense decât restul
oamenilor.
 se presupune că cei predispuşi la comportamente neadecvate să manifeste un grad mairidicat
de iritabilitate decât indivizii care au o conduită normală.
 se poate constata că la adolescenţii cu predispoziţie spre comportamente deviante stările de
furie pot conduce la pierderea controlului.

32
Principalul instrument de cercetare utilizat în investigaţia privind dimensiunile în constituirea
personalităţii adolescentului delincvent a fost chestionarul. Acesta a cuprins un număr de 70 subiecţi
cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani.

2.1 Adolescența
Adolescenţa reprezintă o etapă distinctă în evoluţia individului care se situează între
copilărie şi tinereţe, prezentând aspecte caracteristice în plan biologic si psihosocial, fiind dependentă
în desfăşurarea ei de factori biologici ereditari, sociali, culturali şi educaționali.
Sociologic, adolescenţa este privită prin prisma integrării culturale şi sociale, prin formarea unor
grupuri de adolescenţi cu preocupări comune şi culturi specifice (subcultura adolescentină). Grupurile de
adolescenţi sunt unite, coezive exercitând o puternică influenţă asupra membrilor, promovând
tendinţa acestora de a chestiona şi descoperi valorile.
Ultima şi cea mai complexă etapă a dezvoltării copilului este adolescenţa, etapă a conturării
individualităţii şi a începutului de stabilizare a personalităţii care marchează încheierea copilăriei şi
trecerea spre maturizare. Transformările fizice şi psihice care apar în această perioadă,
schimbările în atitudine şi conduită, la fel ca şi probleme ridicate părinţilor şi familiei, fac din
adolescenţă cea mai sensibilă fază de evoluţie spre viaţa adultă.
Este o fază de restructurare afectivă şi intelectuală a personalităţii, un proces de
individualizare şi de metabolizare a trasformărilor fiziologice legate de integrarea corpului sexuat.
Este greu de precizat, la ora actuală, sfârşitul adolescenţei câtă vreme numeroşi adolescenţi îşi
prelungesc procesul de personalizare.
Psihologic, ea se caracterizează prin creşterea dezvoltării intelectuale, hipersensibilitate,
aparitia unor conflicte motivaţionale şi afective.
Sociologia studiază adolescenţa şi din punctul de vedere al fenomenelor înscrise în
categoria delicvenţă juvenila, urmărind condiţiile şi cauzele producerii acestora, descoperirea
unor modalităţi formale şi informale de prevenire a manifestărilor predelicvente şi delicvente.23
Ca perioadă de tranziţie între copilărie şi maturitate, adolescenţa se caracterizează printr-o
serie de trăsături generale şi specifice care condiţionează şi determină procesul de cristalizare a
personalităţii tânarului.

23
Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu, Dictionar de sociologie, 1998, Editura Babel
33
Incluzând indivizi a căror vârstă este cuprinsă între 13-14 ani si 18-19 ani (deşi există
autori care extind această vârstă până la 25 ani - adolescenţa târzie), adolescenţa cuprinde două
subperioade principale, aflate una în succesiunea celeilalte:
a. preadolescenţa - între vârsta de 13-14-16 ani - caracterizată prin stabilizarea maturităţii
biologice şi dobândirea unei individualităţi mai nuantate;
b. adolescenţa propriu-zisă sau "marea adolescenţă" - cuprinzând vârsta de 16 -18/19 ani şi
caracterizată prin fundamentarea principalelor trăsături de caracter şi stratificarea intereselor
profesionale.
Maurice Debesse (1970) operează o altă clasificare:
a. adolescenţa pubertară, cuprinzând copiii pre şi puberi;
b. adolescenţa juvenilă, care include perioada coerspunzătoare postpubertaţii;
c. tinereţea propriu-zisă, ca etapă a postadolescenţei şi care înglobează tinerii între 17-22 ani sau
17-25 ani.
Limitele cronologice şi etapizarea pe cicluri de dezvoltare sunt însă discutabile şi nu
există criterii precise care să ofere o clasificare invariabilă şi admisă unanim. Vârsta nu reprezintă
în sine un criteriu, deoarece dezvoltarea biologică apare dependenţa de factorii sociali, astfel,
maturitatea depinde în bună măsură de etaloanele societăţii care o defineste.
Dacă în pubertate se înregistrează un puseu de creştere, în perioada adolescenţei se
produce o dezvoltare intensă în plan psihic şi se stabilizează structurile de personalitate.
În plan psihologic, transformările sunt extrem de rapide, spectaculoase şi de maximă
complexitate cu salturi la nivelul unor funcţii, cu evoluţii mai lente la nivelul altora.
Dezvoltariile psihice generează noi conduite şi noi modalităţi de relaţionare cu cei din jur, forme
originale de înţelegere şi adaptare.
Traversarea acestei perioade nu se face în mod lent, dimpotriva, tensionat, adeseori cu
existenţa unor conflicte şi trăiri dramatice, cu frământari interne pentru găsirea surselor de
satisfacere a elanurilor, a aspiraţiilor şi cu tendinţa de a evita teama faţă de piedicile ce se pot ivi
în realizarea proiectelor sale de viitor. Adolescentul este un nonconformist şi un luptător activ
pentru îndeplinirea dorințelor sale, un original în adoptarea soluţiilor urmărite, în modul de a
privi şi de a se adapta la lumea înconjurătoare.24

24
Emil Verza, Florin Emil Verza, Repere psihogenetice si psihodinamice in cunoaşterea si evaluarea copilului,
2000, Editura Pro Humanitate
34
Acestea sunt o parte din motivele pentru care adolescenţa este atât de controversată de o
serie de specialişti, fiind considerată ca o perioadă de "criză".
Criza adolescenţei se referă, pe de o parte, la negarea de către adolescent a identităţii sale
în calitate de copil si, pe de altă parte, la revendicarea unei noi identităţi, care să-l plaseze în
lumea adultului.
Fiind o perioadă de dependenţă economică şi afectivă, care se opune participării active cu
drepturi depline la exigenţele normative ale vieţii sociale, adolescenţa reflectă atât
particularităţile climatului familial şi educaţional, cât şi transformările complexe ale mediului
social.
O serie de cercetări au evidenţiat faptul că această "criză" nu este un produs exclusiv al
adolescenţei, ci al condiţiilor noi de viaţă din societăţile industrializate si al modelului cultural în
care trăieşte tânarul.
Jean Rousselet surprinde 3 forme de conduită mai importante care se produc din dorinta
adolescentului de a se afirma şi de a fi unic în felul său:25
 conduita revoltei - prin care adolescentul refuză ostentativ ceea ce a învăţat sau i s-a
impus să înveţe, adoptă atitudini negativiste, contrazice pe alţii fără temei, îi ironizează,
utilizează un limbaj iesit din comun cu atitudini pline de ironie;
 conduita închiderii în sine - din care transpare o autoanaliză si cenzurare severă a
sentimentelor, a atitudinilor şi acţiunilor, a introspecţiilor pentru cunoasterea de sine, şi
disecarea comportamentelor altora, lansarea într-o reverie care poate duce la îndepărtarea
de realitate şi închiderea în sine;
 conduita exaltării şi afirmării - prin care se caută confruntarea cu alţii pentru a-si verifica
propriile capacităţi fizice, intelectuale şi afectiv-motivationale adoptând atitudini extreme
fată de tot ceea ce dispreţuieşte sau nu se încadrează în vederile sale.
Pe lângă conduitele normale, care denotă dimensionarea echilibrului şi adaptării
adolescentului, pot apărea conduite amorale, ce se caracterizează prin exprimarea ostilităţii,
negativismului, nonconformismului bazat pe ignoranță, pe încălcarea unor reguli din
necunoaşterea lor sau din nerealizarea implicaţiilor cu care se pot solda asemenea atitudini, şi, în
fine, conduite imorale când încălcarea normelor şi regulilor sociale se face în cunoştinţă de cauză
sau deliberat. Ca urmare a desfăşurarii unor astfel de conduite, se constituie acceptorii morali,

25
Jean Rousselet, Adolescentul necunoscut, 1969, Redactia Literatura pentru Tineret
35
care pot duce la conflict şi frustrare ce se evidenţiază în roluri şi statute sociale. Când conflictul şi
frustrarea îmbracă forme acute şi când se prelungesc în timp încât adolescentul trăieste anxios şi
dramatic relatiile sale cu cei din jur, intervin o serie de manifestări ce cad sub incidența unor
comportamente structurate după următoarele tipuri de personalitate:
 a imaturităţii psihice, când adaptarea este dificilă, greoaie, lipsită parţial de realism şi cu
acțiuni infantile;
 a dezvoltării disarmonice dominate de acţiuni instabile, labilitate afectivă, impulsivitate,
brutalitate, negativism, atitudini nonconformiste, egoism, nesociabilitate, ostilitate faţă de
cei din jur;
 a evolutiei astenice ce poate fi de natură cerebrală, somatogenă sau psihogenă în care
domină forme de handicap cu caracter reactiv, prin vulnerabilitatea persoanei la diferite
situaţii;
 a evoluţiei psihopatice sub forma epileptoidă, schizoidă, isterică, ce conțin o mare doză de
labilitate afectivă şi tendinţe spre manifestri delicventuale şi infracţionale.
Adolescentul rămâne încă în bună măsură, dependent de familie, dar se străduieşte tot mai
mult să iasă de sub tutela ei. Situaţiile extreme cum ar fi un climat prea indulgent sau neglijent, ca
şi al unuia prea rigid cu interdicţii exagerate, nu facilitează dobândirea autonomiei personale,
deoarece se mentin situaţiile tensionale şi se reduc motivele pentru o implicare activă a
adolescentului în propria sa socializare. Posibilitaţile reduse de adaptare şi de integrare, neputinţa
adolescentului de a se racorda la structurile social-profesionale şi frecvenţele eşecuri, insuccese,
dezamăgiri, anxietăti, pot genera comportamente nefaste, deviante, de eliberarea de structurile
socializatoare în care se simte un inadaptat.26
Servind multă vreme ca explicatie generală a oscilaţiei personalităţii între normal şi
"patologic" şi a tendinţelor de devianţă constantă a comportamentului, noţiunea de "criză" a
adolescenţei se referă de fapt la trăsăturile psihologice contradictorii ale etapelor de dezvoltare a
personalităţii, care la unii adolescenţi se manifestă mai accentuat decât la alţii.
Variind în funcţie de mediul social si de condiţiile de viaţă ale adolescentului şi reflectând
tensiunile adaptării sale la un nou status social (cel de adult), criza adolescenţei, pe care unii
autori o apreciază ca manifestându-se între 14 - 16 ani la băieţi şi între 12-14 ani la fete, apare

26
Marcelli Daniel, Alain Braconnier (2006), Tratat de psihopatologia adolescentei,Ed. Fundatiei Generatia,
Bucuresti
36
deseori pe fondul unei instabilităţi a personalităţii, manifestată afectiv şi comportamental, şi pe
fondul unei identificări negative a adolescentului cu normele şi valorile etice. Revoltându-se
contra "tabuurilor" şi interdicţiilor care i s-au impus în perioada copilăriei, viitorul adult îşi
formează o constiință normativă şi motivaţională orientată către negarea şi respingerea modelelor
adultului şi, implicit, căutarea şi afirmarea unor modele culturale contestatare proprii, însotită de
modificarea inteligenţei, a afectivităţii şi personalităţii. Criza are o veritabilă perioadă de
"moratoriu psihosocial" în cursul căreia se formează adevărata conştiinţă morală şi când are loc
îndepărtarea față de părinţi, revolta contra interdicţiilor şcolare, formarea unor noi imagini despre
sine, dezvoltarea unor prietenii idealizate cu parteneri de aceeaşi vârstă, precum şi aparitia unor
multiple conflicte interne şi externe.27
Stanley Hall si M. Debesse subliniază că adolescenţa este o perioadă de dezechilibrare
care este însoţită de apariţia unei atitudini de opoziţie faţă de mediul şcolar si familial şi, în
general, față de orice autoritate, atitudine, prin care tinerii caută să-şi manifeste independenţa
personalităţii lor şi să-sş dobândească conştiinţa de sine.
După cum remarcă J. Piei criza adolescenţei "variază sensibil de la un individ la altul şi în
diferite societăţi sau medii socioculturale: la unii adolescenţi această criză este puțin marcată şi
nu se derulează decât o scurtă perioadă, în timp ce pentru alţii criza durează mai mult,
caracterizându-se printr-o reacţie violentă şi spectaculoasă (evaziune din familie şi şcoală,
opoziţie, rebeliune). Pe de altă parte, manifestările acestei vârste pun în evidenţă o serie de
trăsături psihologice contradictorii, timiditate sau încrederea în sine, căutarea originalităţii sau
conformism, entuziasm sau apatie, egocentrism sau altruism, obedienţă şi revoltă, independenţă şi
imitatie.
În concluzie, conform opiniei autorilor E. Verza, F.E. Verza, adolescenţii traversează
următoarele etape principale ale identificării personalităţii şi comportamentului:28
 cristalizarea vieţii interioare şi a constiinţei propriei identităţi, prin tendinţe de
interiorizare şi introspectie, de analiză si autoanaliză, a stărilor traite;
 instalarea constiinţei maturizării şi a aspiraţiilor de a fi adult, printr-o raportare pertinentă
a însuşirilor proprii la conduitele celor din jur;

27
Fred Mahler, 1983, Introducere in juventologie, Editura Stintiifica si Enciclopedica
E. Verza, F.E. Verza, 2000, Introducere în psihopedagogia specială şi în asistenţa socială, Ed. Fundaţiei
28

Humanitas, Bucureşti
37
 mentinerea şi chiar accentuarea în unele împrejurări a conduitelor de opoziţie, de teamă,
de conflict şi frustrare, prin zbaterea spre câştigarea independenţei şi autonomiei
personale;
 creşterea simţului de responsabilitate, de datorie şi proiectia personalităţii în devenirea şi
afirmarea socială, culturală, profesională;
 maturizarea personalităţii şi elaborarea de comportamente integrative, bazate pe creşterea
forţei intelectuale, volitive şi motivationale, prin trăirea experienţelor afective şi cognitive
care fac posibilă integrarea cultural-socială şi circumscrierea în cadrul originalităţii atât de
râvnite;
 dezvoltarea capacităţii de autocontrol şi stăpânire de sine, prin exercitarea unor
conduite de sacrificiu şi proiectarea aspiraţiilor pentru servirea cauzelor generoase.

2.2 Instabilitatea afectivă şi comportamentală


Problematica adolescenţei a fost şi continuă să fie tema de predilecţie a numeroşi
cercetători şi specialişti din domeniul psihologiei, pedagogiei, eticii, sociologiei, dreptului
familiei etc, întrucât reprezintă una dintre cele mai importante faze ale dezvoltării umane,
marcată prin diferenţiere şi individualizare, prin nevoia permanentă a adolescentului de a se
adapta şi integra într-o lume care să corespundă aspiraţiilor sale.
Ȋn perioada adolescenţei, o dată cu amplificarea şi complicarea relaţiilor sociale, viitorul
adult se găseşte confruntat cu multiple situaţii contradictorii, generate de prelungirea dependenţei
sale fată de mediul familial şi de dorintă puternică de afimare a identităţii sale în viaţa socială.
Nemaifiind copil, dar nedevenind încă adult, adolescentul resimte o necesitate puternică de a
săvârşi gesturi şi acte care să-i confere conştiinţa autonomiei şi sentimentul asimilării unor
conduite noi şi originale față de cele precedente. În asemenea comportamente contrastante, care
opune activităţile copilăreşti şi gesturile mature, conflictele interne şi cele externe, se pot descifra
cel mai bine cauzele săvârşirii unor acte cu caracter deviant.
Abandonul şcolar sau fuga de acasă trebuie privită şi prin acesată perspectivă, a încercării
adolescentului de a se sustrage dependenţei sale fatță de părinţi şi tendinţei de a evita rigorile
vieţii socializate.
Imaturitatea, refularea afectivităţii, egocentrismul, sentimentul de injustiție, indisciplina,
renunțarea la sarcinile impuse de familie şi scoala, ostilitatea faţă de sancţiuni sunt numai câteva

38
din conduitele care sunt specifice perioadei de oscilaţie între statusul de adult şi poziţia de copil,
antrenând tinerii în săvârşirea unor acte deviante nesanctionabile penal.
Instabilitatea se manifestă în aria sensibilităţii afective ca şi în cea atitudinală şi
comportamentală, fiind atât produsul structurii individuale (al predispoziţiilor constituționale
tipului ale sistem nervos), cât şi rezultatul unor dificultăţi adaptive apărute în cadrul relaţiilor
interpersonale familiale sau al proceselor de integrare în şcoală.
Tendintele către instabilitate apar amplificate în cazul familiilor dezorganizate,
caracterizate prin spirit de dezordine, conduite antisociale şi deficit afectiv, contribuind uneori la
agravarea comportamentului deviant şi la transfomarea sa în comportament delicvent propriu-zis.
În ansamblul lor sentimentele de nesiguranță, insecuritate şi labilitate a structurii personalităţii,
care caracterizează instabilitatea afectivă şi comportamentală a tânarului nu trebuie interpretate ca
factori determinanţi ai unei conduite delicvente. Pentru stabilizarea unei asemenea conduite este
necesară asocierea altor factori negativi din mediul familial şi extrafamilial şi meţinerea unei
disarmonii puternice între diferitele laturi de dezvoltare a personalităţii adolescentului.
La nivelul dezvoltării psihice remarcăm modificări importante:
 evolutia sensibilităţilor;
 progrese în memorie;
 o mai mare operativitate a gândirii (care devine mai flexibilă, logică, utilizează
sistematizarea, inducţia, deducţia, analogia, clasificarea după mai multe criterii);
 expunerea e controlată critic;
 e folosită argumentaţia logică;
 se dezvoltă arta gândirii şi a discuţiei - se remarcă în special plăcerea pentru discuţia în
contradictoriu;
 creşte randamentul activităţii intelectuale;
 evoluează limbajul vorbit şi scris (dar, în acelaşi timp, în medii informale limbajul poate fi
neglijent, impregnat de voite vulgarisme şi agramatisme, ceea ce denotă un teribilism);
 creşte interesul pentru limbi străine;
 imaginaţia şi creativitatea se dezvoltă foarte mult, având note originale (ce se pot manifesta în
artă - literatură, muzică, pictură, sculptură, etc.-, în domeniul tehnicii, dar şi în reverie şi vis),
la fel şi latura afectivă (cu trei direcţii mai importante: dezvoltarea sensibilităţii şi a concepţiei
morale; creşterea şi afirmarea constiinţei de sine, ca mobil al dorinţei de a fi independent);

39
 erotizarea în continuare a vieţii afective, interesele se diversifica (pasiune pentru sport,
lectură, muzică, dans, pentru diverse modalităţi de petrecere a timpului liber).
 e posibil ca randamentul şcolar să scadă, să se manifeste preferințe pentru anumite materii, în
special în perspectiva orientări şcolare şi profesionale).
În ce priveşte comportamentul adolescentin şi viaţa socială, aici lucrurile sunt extrem de
complexe.
Ȋn descrierea relaţiei cu adulţii - şi în special cu părinţii - credem că e semnificativ
următorul pasaj: " Crezând ca nici un adult nu îi poate înţelege şi temându-se să-şi dezvăluie cele
mai lăuntrice nedumeriri unor oameni care nu-i pot şi nu vor înțelege, adolescenții tind să devină
 secretoşi (fiindcă se tem de amestecul celor care nu îi pot înțelege cu adevărat);
 lăudăroşi (deoarece, sarjând, poate vor reuşi să îi păcălească pe ceilalţi, făcându-i să-i
creadă stăpâni pe viaţa lor sau poate autoconvingându-se chiar pe ei înşişi că sunt
stăpâni);
 deprimaţi (fiindcă de cele mai multe ori nimic nu pare să iasă bine); rebeli (pentru că
părinţii par mereu să aibă reguli care fie contravin vieţii lor tumultoase, fie nu se aplică);
 sfidători (căci acesta e singurul mod pe care-l cunosc pentru a-i convinge pe părinţi sa-i
lase în pace)
 şi chiar evazivi (dat fiind că înfruntarea directă e prea neplăcută şi poate pricinui mai
multă durere de moment decât cred ei că pot suporta).’’29
L.Bauman şi R.Riche au evidenţiat o serie de comportamente şi interese specifice
adolescenţilor, rezultate din bogata experiență de consiliere şi mediere între părinţi şi adolescenţi.
Acestea sunt: aşa-zisa iresponsabilitate adolescentină (care în majoritatea cazurilor se datorează
faptului că părinţii îi tratează ca pe nişte copii, nu le permit să fie responsabili deoarece nu sunt
făcuţi răspunzători de propriile comportamente, în sens real); furia şi manifestarea ostilităţii, a
iritabilităţii (ce se pot naşte din diferite frustrări); minţitul (din dorinţa de a evita neplăcerile sau a
le amâna, pentru a nu spune tot adevărul, pentru a-şi crea sau susține o anumită reputaţie, pentru a
atrage atenţia, etc); plictiseala (ei cred că ar trebui să se distreze sau să facă ceva deosebit tot
timpul şi nu ştiu încă faptul că fiecărui om i se întâmplă uneori să fie plictisit, retragerea
temporară din anumite activităţi e percepută ca plictiseală, poate fi o scuză a timidului pentru a nu

29
Neamtu Cristina (2003), Devianta scolara. Ghid de interventie in cazul problemelor de comportament ale elevilor,
Ed. Polirom, Iasi
40
avea anumite contacte sociale, o reacţie declarată față de o situație sau atitudine față de care nu-şi
poate manifesta adevăratele sentimente); rezultate şcolare proaste (apar preocupări noi, vor sa
atragă atenţia, pot fi efectul unei situaţii familiale indezirabile, pot fi atraşi doar de anumite
materii, etc); lipsa de comunicare cu părinţii (din dorinţa de independenţă, de intimitate, de a se
descurca singuri, dintr-o lipsă de afecţiune din partea familiei - reală sau resimţită ca atare de
adolescenţi, etc); atracţia faţă de anumite medii mai mult sau mai puţin nocive (de exemplu în
care se consumă alcool sau droguri); singurătatea (deoarece nu cred ca au interese comune cu
aţtii, nu au găsit încă grupul potrivit, au o perioadă pasageră de singurătate, calitatea de
adolescent - victima, timiditatea, etc); probleme legate de atracţia sexuală şi viaţa sexuală
(datorate maturizării treptate biologice şi psiho-afective).
Adaptarea şi integrarea în diferite grupuri poate fi o modalitate importantă de socializare.
Ei caută puterea grupului, afirmarea de sine, recunoaşterea din partea grupului, încearcă să-i
înţeleagă pe ceilalţi şi vor să fie înţeleşi de aceştia, caută securitate emoţională, sprijin, ajutor.
Prieteniile şi grupurile formate din tineri de aceeaşi vârstă oferă adolescenţilor
satisfacerea unor nevoi sociale ca cea de căutare a unei noi identităţi, nevoia sporită de
afectivitate, de schimbare şi securitate.
Prin urmare putem concluziona că adolescența este o perioadă în care domină conflictul
de autoafirmare, de dobândire a unui status-rol, de aspiraţie vocaţională, se construieşte concepţia
despre lume şi viată, se formează atitudini, are loc maturizarea biologică, afectivă, volitivă,
motivaţională şi morală, stabilirea de relaţii sociale şi integrarea socială.

2.3 Socializarea şi integrarea socială a adolescentului


Socializarea poate fi definită ca un "proces psihosocial de transmitere -asimilare a
atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei
comunitaţi în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane. În acest sens,
socializarea este un proces interactiv de comunicare, presupunând dubla considerare a dezvoltării
individuale şi a influeţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi interpretare a
mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi conţinutului influenţelor sociale.
Socializarea presupune învăţarea socială ca mecanism fundamental de realizare, finalizându-se în
asimilarea indivizilor în grupuri.’’30

30
Catalin Zamfir, Dictionarul de sociologie, 1993, Editura Babel
41
Atât în familie, în şcoală, cât şi în grupul de prieteni sau în alte grupuri sociale de
referinţă, copilul de la început si tânărul de mai târziu învaţă să se comporte în mod social ,
acumulând gradual, o dată cu înaintarea în vârstă, cunoştinţe detaliate despre multitudinea de
roluri pe care ceilalţi oameni le îndeplinesc în jurul său, despre cele pe care va trebui să le
îndeplinească el însuşi şi despre modurile de acţiune şi comportament care îi vor permite să
dobândească, ulterior, o anumită poziţie în societate. « Oferindu-i un model cultural al
comportamentului, grupul şi societatea îi dezvoltă, totodată, capacitatea de a discerne între
conduite permise sau prohibite, între obiective legitime şi ilegitime, între norme şi valori
dezirabile şi cele indezirabile social.
Contribuind la formarea personalităţii umane şi la integrarea individului în viaţa colectivă,
procesul de socializare implică atât internalizarea valorilor cât şi învăţarea rolurilor sociale,
împreună cu îndeplinirea competentă a unor sarcini şi acțiuni cu caracter colectiv.
Suntem de accord cu autorii care precizează că socializarea este o maturizare, o
dezvoltare progresivă care permite identificarea cu ceilalţi, dar care ofera si capacitatea de
personalizare, de afirmare ca personalitate unică.
Personalitatea individului se formează deci prin supunerea indivizilor unui proces de
învăţare socială progresivă în cadrul căruia sunt asimilate cunoştinţe, sunt formate aptitudini şi
deprinderi necesare executării rolurilor sociale derivate din statusurile indivizilor si care ,
implicit, asigură convieţuirea în societate.
Considerăm că integrarea socială se manifestă şi ca proces social fundamental, diferenţiat
de la o societate la alta, de la un nivel de organizare socială la altul.
Ordinea socială şi procesul de integrare socială depind în mare măsură de conformitatea
cu normele si valorile sociale de bază, dar în acelaşi timp această ordine nu este fixată definitiv,
fiind supusă unor permanente schimbări şi transformări.
Notiunea de integrare socială are o natură pluridimensională concretizată în aspecte de
factură organizaţională, educaţională, comunicaţională, relaţională, atitudinală, comportamentală.
Neintegrarea socială (forma negativă a procesului de integrare socială) se datorează fie
unor deficienţe de adaptare, fie unor condiţii sociale care favorizează apariţia unor
comportamente dezintegrative, distructive şi disfuncţionale pentru stabilitatea sistemului social.
Neintegrarea socială se caracterizează în consecinţă printr-un minus de « participare socială »,

42
« angrenare », « angajare » şi « responsabilizare » la reţeaua raporturilor sociale, în structura
colectivităţii sociale, a grupurilor, condiţionată de actul personalizării sale.
La baza conduitei morale a adolescenţilor se află multiple condiţionări normative şi
determinări valorice influenţate de succesul sau esecul procesului de socializare.
Ca procese sociale fundamentale, socializarea şi integrarea socială asigură atât
omogenizarea comportamentului (prin capacitatea indivizilor de a face faţă situaţiilor sociale cu
care vor fi confruntaţi şi a juca în mod eficient rolurile învăţate) cât şi omogenizarea vieţii sociale
(prin desfăşurarea ei după modele prestabilite de comportament, în funcţie de complementaritatea
diverselor roluri sociale).
Reprezentând, în ansamblul său, acel proces început de la cea mai fragedă vârstă, prin
care tinerii îşi însusesc normele, valorile şi regulile de conduită compatibile cu modelul etic-
normativ al societăţii din care fac parte, socializarea se referă la dobândirea de către
adolescenţi a unei capacitaţi de exercițiu prin:31
 abilitatea de a exercita, în mod adecvat, rolurile sociale, ghidându-se după reguli, norme
specifice;
 participarea lor în cunostinţă de cauză la scopurile şi idealurile societăţii;
 dobândirea unei capacităţi de discernamânt pentru a putea distinge între conduite permise
şi prohibite, între mijloace legitime şi ilegitime, între scopurile dezirabile şi cele
indezirabile din punct de vedere social.
Un adolescent integrat pozitiv este un individ pentru care modelele normative ale grupului
se articulează armonios cu propriile sale motivaţii şi care a interiorizat în structura personalităţii
sale motivaţia respectării din convingere a normei. Astfel, la adolescent, din presiune exterioară,
controlul social devine autocontrol, constând în înţelegerea şi acceptarea constientă a exigenţelor
normative.
În concluzie, procesul de socializare a minorilor şi tinerilor are ca finalitate dobândirea
creativităţii necesară pentru structurarea unui comportament moral autonom, pe deplin compatibil
cu regulile normative de convieţuire socială.
Efectele socializării negative
Scopul socializării este integrarea socială a individului, a adaptării acestuia la condiţiile de
mediu precum şi a respectării normelor, legilor şi valorilor culturale.

31
M. Petcu, Teorii psihologice referitoare la etiologia agresivităţii delincvente, 1999, Editura Humanitas
43
Socializării negative îi urmează un comportament care presupune abaterea de la normele
social recunoscute dar care corespunde cerințelor normelor şi valorilor unui grup marginal şi
deviant, iar socializarea negativă apare atunci când socializarea pozitivă eşuează.
Considerăm că socializarea negativă se realizează de către grupurile marginale în general,
dar poate fi realizată şi de alte grupuri delincvente, sau chiar de oricare dintre factorii socializării
care vin în contact cu individul. Deficitul de socializare manifestat la anumiți indivizi sau grupuri
sociale sub forma necunoaşterii, nereceptarii sau chiar respingerii sistemului de norme şi valori
sociale, conduce şi la un eşec al integrărilor sociale, ducând astfel la integrarea lor negativă care
are un caracter antisocial, fiind în discordanţă cu modelele, valorile şi normele societăţii globale.
Putem afirma că esecul sau deficitul de socializare determină, implicit, o integrare socială
negativă, iar ambele generează acte de devianţă şi infracţionalitate.
Nonconformismul nu reprezintă întotdeauna un rezultat al socializării negative, deoarece
negarea unor valori tradiţionale sau inventarea altora noi poate fi o cale de progres sau chiar de
schimbare socială, cu efecte benefice asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o anumită societate.
Considerăm că efectele socializării negative se concretizează în comportamentele
deviante şi delincvente ale celor care au fost socializaţi negativ. Aceste efecte pot avea
repercursiuni asupra societăţii dar şi asupra indivizilor care săvârsesc actele deviante şi
delincvente; îsi pot face lor înşile rău, dar pot face rău şi altora.
Metodologia de cercetare privind determinarea psihosocială a comportamentului
delincvent la adolescenţi este compusă din:
Cercetare aplicată pe un lot de 70 subiecţi cuprinzând următoarele:
 chestionarul pentru depistarea ataşamentului
 chestionarul pentru măsurarea sentimentelor, credinţelor şi comportamentelor subiecţilor în
legătură cu interacţiunile pe care le au cu ceilalţi
 chestionarul pentru identificarea impulsivităţii
 chestionarul pentru măsurarea a patru aspect/dimensiuni ale agresivităţii

2.4 Descrierea instrumentelor cercetării


Psihologia, ca ştiinţă nomotetică caută să dezvolte largi generalizări, "legi" universale
aplicabile unor populaţii extinse. În consecinţă, cercetarea psihologică include frecvent studiul
unor grupuri mari si accentuează performanţa medie a grupului. Totuşi, asemenea studii nu pot

44
surprinde sentimentele reale din viaţa umană: vii, concrete şi personale. Acestă lacună i-a
determinat pe unii psihologi, să susţină ideea că cercetarea bazată pe grupuri mari trebuie să fie
îmbogăţită de cercetarea ideografică, cercetare constituită pe individ.

2.5 Metode şi instrumente utilizate în cadrul cercetării


 Chestionarul A S - JUNIOR
Pentru a măsura ataşamentul şi a diferenţia subiecţii în fucţie de stilul de ataşament am
folosit chestionarul lui Colins si Read (1990) AAS (Adult Attachement Scale).
Chestionarul este alcătuit din 18 itemi, a câte 6 pentru fiecare tip de ataşament, astfel :
 Ataşamentul securizant: itemii 3, 4, 7, 13, 14, 17;
 Ataşamentul evitant: itemii 1, 2, 5, 15, 16, 18;
 Ataşamentul anxios-ambivalent: itemii 6, 8, 9, 10, 11, 12.
Fiecare item este însoţit de o scală in 5 trepte (1- dezacord puternic, 2 – dezacord parţial,
3 – nu ştiu, 4 – acord parţial, 5 – acord puternic). Subiecţii sunt rugaţi să evalueze pe aceste scale
în ce măsură afirmaţiile conţinute de itemi caracterizează, în general, pe ei şi modul lor de a
simţi.
Se calculează media aritmetică a scorurilor obţinute de subiecţi la fiecare stil de atasament
şi se obţin astfel trei scoruri, câte unul la fiecare tip de ataşament. Se considera că subiectul are
tipul de ataşament la care scorul obţinut este cel mai mare. Se utilizează aceasta metodă de
stabilire a stilului de ataşament deoarece nu există tipuri pure, fiecare persoană având tipul ei
specific de ataşament.

 Chestionarul THE HELPING ATITUDE SCALE (Gary S. Nickell)


Acest instrument este destinat să măsoare sentimentele, credinţele şi comportamentele
subiecţilor în legatură cu interacţiunile pe care le au cu ceilalţi. El nu este un test, aşa că nu există
răspunsuri bune sau rele.
Chestionarul este alcătuit din 20 itemi. Fiecare item este însoţit de o scală în 5 trepte (1-
dezacord puternic, 2 – dezacord, 3 –indecis, 4 – acord, 5 – acord puternic).

45
 Chestionarul de impulsivitate (S.B. Eysenck, P.R. Pearson, G. Easting si F.F. Allsopp –
1985)
Chestionarul este alcătuit din 54 de întrebări evidenţiind 3 tipuri de impulsivitate :
 Impulsivitate (19)
- Nu: 19, 44, 48;
- Da: 7, 9, 11, 16, 22, 25, 26, 27, 31, 33, 35, 38, 42, 43, 49, 52.
 Căutare de aventură (16)
- Nu: 2, 12, 28, 34, 47;
- Da: 1, 4, 6, 14, 17, 20, 30, 36, 39, 41, 46.
 Empatie (19)
- Nu: 8, 13, 29, 32;
- Da: 3, 5, 10, 15, 18, 21, 23, 24, 37, 40, 45, 50, 51, 53, 54.

 Chestionar de agresivitate AQ (Arnold h. Buss si Mark Perry)


AQ reprezintă o prelucrare a inventarului de ostilitate, un instrument folosit în mare măsură
pe scară largă, dezvoltat de primul autor acum peste 30 de ani.

46
Capitolul 3
Rezultate obținute

Subiecții au fost in număr de 70, dintre care 32 de fete şi 38 de băieți. 42 dintre subiecți
provin din mediul urban, iar 28 de subiecți din mediul rural.
Participanții au fost recrutai cu ajutorul internetului, prin metoda bulgărelui de zăpadă.
Participanților li s-a solicitat să vină într-o locație de culegere a datelor. S-a procedat
astfel pentru a evita biasarea răspunsurilor.
Participanților li s-a oferit câte un exemplar din fiecare formular și li s-a cerut să
autocompleteze cele patru instrumente. Înainte de a începe completarea, participanților li s-a
reamintit că răspunsurile sunt confidențiale, li s-a solicitat să răspundă cu maximă sinceritate, să
citească cu atenție cerințele și au fost încurajați să solicite lămuriri dacă au neclarități.
Rezultatele cantitative brute obținute în urma cercetării sunt prezentate în graficele
următoare, pentru a oferi o imagine clară, de ansamblu.

Figura 3.1 Reprezentare grafică a genului subiecților

47
Grupul de 70 de subiecți pe care a fost efectuată cercetarea este distribuit în funcție de sex
într-un procenaj foarte apropiat, aşa cum se observă în graficul de mai sus.

Figura 3.2 Reprezentarea grafică a mediului de proveniență a subiecților

Dintre subiecții cercetării, 60% provin din mediul urban, iar 40% provin din mediul rural.

48
 CHESTIONAR A S – JUNIOR
Prin aplicarea chestionarului ASJ a fost evidențiat tipul de ataşament al subiecților.
1. Ataşament securizant

Atasament securizant

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent
Valid 3 1 1.4 1.4 1.4

3 7 10.0 10.0 11.4

3 7 10.0 10.0 21.4

3 17 24.3 24.3 45.7

3 17 24.3 24.3 70.0

4 9 12.9 12.9 82.9

4 4 5.7 5.7 88.6

4 5 7.1 7.1 95.7

4 2 2.9 2.9 98.6

4 1 1.4 1.4 100.0

Total 70 100.0 100.0

Tabelul 3.1 Tabelul frecvențelor brute și relative

QWE1

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid DA 62 88.6 88.6 88.6

NU 8 11.4 11.4 100.0

Total 70 100.0 100.0

Tabelul 3.2 Tabelul frecvențelor brut

49
Figura 3.3 Reprezentarea grafică referitoare la ataşamentul securizant

După completarea chestionarului referitor la ataşament, 88,6% dintre subiecți dezvoltă


acest tip de ataşament, iar restul de 11.4% nu dezvoltă ataşamentul securizant.
Cei 88,6% dintre subiecți îşi vor forma o personaliate armonioasă fiind rezultanta
dezvoltării unui ataşament securizant, bazat pe afecțiune şi sigurantă familială încă din primii ani
de viață, asumarea valorilor unui model de comunicare adecvat cu ceilalți, stimulării aptitudinilor
creative, a responsabilității şi independenței individuale, ansamblul factorilor purtători de
educație reprezentând şi ei un element important în formarea personalității adolescentului de
astăzi.

50
2. Ataşament evitant

Atasament evitant

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 2 1 1.4 1.4 1.4

2 1 1.4 1.4 2.9

2 2 2.9 2.9 5.7

3 5 7.1 7.1 12.9

3 9 12.9 12.9 25.7

3 12 17.1 17.1 42.9

3 12 17.1 17.1 60.0

3 13 18.6 18.6 78.6

3 6 8.6 8.6 87.1

4 5 7.1 7.1 94.3

4 3 4.3 4.3 98.6

4 1 1.4 1.4 100.0

Total 70 100.0 100.0

Tabelul 3.3 Tabelul frecvențelor brute și relative

QWE2

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid DA 49 70.0 70.0 70.0

NU 21 30.0 30.0 100.0

Total 70 100.0 100.0

Tabelul 3.4 Tabelul frecvențelor brute

51
Figura 3.4 Reprezentarea grafică referitoare la ataşamentul evitant

După completarea chestionarului referitor la ataşament, 70% dintre subiecți dezvoltă acest
tip de ataşament, iar restul de 30% nu dezvoltă ataşamentul evitant.
70% dintre subiecți, apreciază singurătatea, izolarea. Nu au încredere în celalți și nici nu
vor să depindă de aceștia. Se tem de relațiile intime stabile, preferând mai degrabă aventurile de-o
noapte. Într-o relație sunt foarte distanți, deși partenerii lor își doresc să se apropie de aceștia.
Sunt cei mai predispuși să-și înșele partenerul și se despart frecvent.

52
3. Ataşamentul anxios-ambivalent

Atasament anxios-ambivalent

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 2 2 2.9 2.9 2.9

2 5 7.1 7.1 10.0

2 1 1.4 1.4 11.4

3 5 7.1 7.1 18.6

3 7 10.0 10.0 28.6

3 13 18.6 18.6 47.1

3 13 18.6 18.6 65.7

3 8 11.4 11.4 77.1

3 8 11.4 11.4 88.6

4 6 8.6 8.6 97.1

4 2 2.9 2.9 100.0

Total 70 100.0 100.0

Tabelul 3.5 Tabelul frecvențelor brute și relative

QWE3

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid DA 46 65.7 65.7 65.7

NU 24 34.3 34.3 100.0

Total 70 100.0 100.0

Tabelul 3.6 Tabelul frecvențelor brute

53
Figura 3.5 Reprezentarea grafică referitoare la ataşamentul anxios-ambivalent

După completarea chestionarului referitor la ataşament, 65.7% dintre subiecți dezvoltă


acest tip de ataşament, iar restul de 34.3% nu dezvoltă ataşamentul anxios-ambivalent.
70% dintre subiecți, apreciază singurătatea, izolarea. Nu au încredere în celalți și nici nu
vor să depindă de aceștia. Se tem de relațiile intime stabile, preferând mai degrabă aventurile de-o
noapte. Într-o relație sunt foarte distanți, deși partenerii lor își doresc să se apropie de aceștia.
Sunt cei mai predispuși să-și înșele partenerul și se despart frecvent.

54
 CHESTIONAR THE HELPING ATTITUDE SCALE

HAS TOTAL

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 65 2 2.9 2.9 2.9

66 6 8.6 8.6 11.4

67 7 10.0 10.0 21.4

68 17 24.3 24.3 45.7

69 11 15.7 15.7 61.4

70 15 21.4 21.4 82.9

71 5 7.1 7.1 90.0

72 4 5.7 5.7 95.7

73 2 2.9 2.9 98.6

74 1 1.4 1.4 100.0

Total 70 100.0 100.0

Tabelul 3.7 Tabelul frecvențelor brute și relative

Figura 3.6 Reprezentarea grafică referitoare la sentimente, credinte si comportament

55
Scala de măsurare a chestionarului THE HELPING ATTITUDE SCALE este între
valorile dereferință 20-100. Cu acordul autorului, este decalarat neutru scorul de 60 de puncte.
După completarea chestionarului referitor la sentimentele, credintțele şi comportamentele
subiecților față de ceilalți, s-au obținut următoarele punctaje:
- între 60-69 puncte: 61.5 % dintre subiecți au obținut acest scor
- între 70-74 puncte: 38.5% dintre subiecți au obținut acest scor
Din analiza rezultatelor, reiese faptul că subiecții manifestă indiferență, plictiseală,
letargie, pasivitate având următoarele caracteristici:32
- sunt observatori, indiferenți, uşor plăcuți, inofensivi, lipsiți de scopuri şi neinteresați de nicio
chestiune;
- totul reprezintă prea mult efort;
- pentru că le lipseşte concentrarea şi ambiția, nu realizează niciodată ceva extraordinar;
- deoarece nu au vreun obiectiv, însă sunt laşi şi neglijenți, nici mulțumiți dar nici nemulțumiți,
ei nu sunt de ajutor şi nici nu intimidează pe nimeni;
- la fel ca totți cei aflați la nivelurile negative inferioare, ei vor să aibă mai multă abundență,
dar nu pot accepta să dețină prea multe lucuri;
- deşi trec neobservați şi rămân blocați la vreo sujbă de rutină, fără să deranjeze vreodată pe
cineva, ei sunt acceptați de majoritatea oamenilor.

 CHESTIONAR DE IMPULSIVITATE

NU IMPULSIVITATE

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 3 23 26.1 32.9 32.9

4 47 53.4 67.1 100.0

Total 70 79.5 100.0


Missing System 18 20.5
Total 88 100.0

Tabelul 3.8 Tabelul frecvențelor brute și relative

32
http://autoeducare.ro
56
DA IMPULSIVITATE

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 23 3 3.4 4.3 4.3

24 7 8.0 10.0 14.3

25 17 19.3 24.3 38.6

26 10 11.4 14.3 52.9

27 16 18.2 22.9 75.7

28 14 15.9 20.0 95.7

29 2 2.3 2.9 98.6

30 1 1.1 1.4 100.0

Total 70 79.5 100.0


Missing System 18 20.5
Total 88 100.0

Tabelul 3.9 Tabelul frecvențelor brute și relative

NU CAUTARE DE AVENTURA

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 5 30 34.1 42.9 42.9

6 34 38.6 48.6 91.4

7 6 6.8 8.6 100.0

Total 70 79.5 100.0


Missing System 18 20.5

Total 88 100.0

Tabelul 3.10 Tabelul frecvențelor brute și relative

57
DA CAUTARE DE AVENTURA

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 12 1 1.1 1.4 1.4

13 8 9.1 11.4 12.9

14 15 17.0 21.4 34.3

15 11 12.5 15.7 50.0

16 18 20.5 25.7 75.7

17 8 9.1 11.4 87.1

18 6 6.8 8.6 95.7

19 3 3.4 4.3 100.0

Total 70 79.5 100.0


Missing System 18 20.5
Total 88 100.0

Tabelul 3.11 Tabelul frecvențelor brute și relative

NU EMPATIE

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 5 4 4.5 5.7 5.7

6 30 34.1 42.9 48.6

7 36 40.9 51.4 100.0

Total 70 79.5 100.0


Missing System 18 20.5

Total 88 100.0

Tabelul 3.12 Tabelul frecvențelor brute și relative

58
DA EMPATIE

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 16 1 1.1 1.4 1.4

17 4 4.5 5.7 7.1

18 7 8.0 10.0 17.1

19 11 12.5 15.7 32.9

20 4 4.5 5.7 38.6

21 3 3.4 4.3 42.9

22 11 12.5 15.7 58.6

23 12 13.6 17.1 75.7

24 10 11.4 14.3 90.0

25 5 5.7 7.1 97.1

26 1 1.1 1.4 98.6

27 1 1.1 1.4 100.0

Total 70 79.5 100.0


Missing System 18 20.5
Total 88 100.0

Tabelul 3.13 Tabelul frecvențelor brute și relative

Figura 3.7 Reprezentarea grafică a impulsivității

59
Figura 3.8 Reprezentarea grafică a nevoii de aventură

Figura 3.9 Reprezentarea grafică a empatiei


60
Subiecții dezvoltă un comportament impulsiv. Impulsivitatea este reacție specifică de
scurt circuitare, reprezentând o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv, de
opoziție etc. Se caracterizează prin caracterul sau brusc, necenzurat, mai puțin elaborat în privința
diversității acționale. Aceste ultime trei caracteristici îmbracă un caracter paroxismal, care ar
putea determina o confuzie cu epilepsia temporală, dar se deosebesc de aceasta prin existența
electivității şi a motivației, a posibilității sistării cu prilejul înlăturării frustratiei (satisfacerii
dorintei critice). De asemenea, subiecților le place aventura. Ei se exprimă prin dorința de a se
angaja în sporturi sau alte activități care implică elemente de viteză sau pericol. Se pare că acest
factor este legat de dorință de arousal provocat de senzații kinestezice produse de viteză și
pericol, acest factor fiind corelat pozitiv cu un nivel slab de evitare a pericolului. Nu în ultimul
rând, subiecții empatizează. Ei recunosc și, într-o oarecare măsură, idea de a împărtăși
sentimentele (cum ar fi tristețea sau fericirea) care sunt experimentate de către o altă ființă, chiar
dacă aceasta nu le exprimă explicit. O persoană are nevoie de a avea un anumit grad de empatie
înainte de a putea să fie capabil să simtă compasiune.

 CHESTIONAR AQ
Prin aplicarea chestionarului AQ au fost măsurate cele patru aspecte/dimesiuni ale
agresivității.
Agresivitate fizica

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 17 1 1.4 1.4 1.4

19 4 5.7 5.7 7.1

20 4 5.7 5.7 12.9

21 14 20.0 20.0 32.9

22 21 30.0 30.0 62.9

23 11 15.7 15.7 78.6

24 8 11.4 11.4 90.0

25 4 5.7 5.7 95.7

27 2 2.9 2.9 98.6

29 1 1.4 1.4 100.0

Total 70 100.0 100.0


Tabelul 3.14 Tabelul frecvențelor brute și relative

61
Descriptive Statistics

N Minimum Maximum Mean Std. Deviation

Agresivitate fizica 70 17 29 22.24 1.959


Valid N (listwise) 70

Tabelul 3.15 Tabelul frecvențelor brute

Figura 3.10 Reprezentarea grafiăa a agresivității fizice

După completarea chestionarului referitor la agresivitate, subiecții nu dezvoltă


agresivitate fizică într-un mod ingrijorător. Scala agresivității fizice este situată între 9-45, iar în
cazul nostru valoarea minimă este 17 şi valoarea maximă este 29.

62
Agresivitate verbala

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 12 2 2.9 2.9 2.9

13 4 5.7 5.7 8.6

14 9 12.9 12.9 21.4

15 16 22.9 22.9 44.3

16 14 20.0 20.0 64.3

17 13 18.6 18.6 82.9

18 7 10.0 10.0 92.9

19 3 4.3 4.3 97.1

20 1 1.4 1.4 98.6

21 1 1.4 1.4 100.0

Total 70 100.0 100.0

Tabelul 3.16 Tabelul frecvențelor brute și relative

Descriptive Statistics

N Minimum Maximum Mean Std. Deviation

Agresivitate verbala 70 12 21 15.87 1.817

Valid N (listwise) 70

Tabelul 3.17 Tabelul frecvențelor brute

63
Figura 3.11 Reprezentarea grafică a agresivității verbale

Scala agresivității verbale este situată între 5-25. După completarea chestionarului
referitor la agresivitate, valoarea minimă a agresivității verbale este 12 şi valoarea maximă este
21. Acest lucru denotă faptul că subiecții noştrii manifestă agresivitate verbală, valoarea minimă
fiind foarte aproape de jumătatea valorii maxime de referință, iar valoarea maximă este chiar
foarte aproape de maxim.

64
Furia/mania

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 14 6 8.6 8.6 8.6

15 1 1.4 1.4 10.0

16 8 11.4 11.4 21.4

17 8 11.4 11.4 32.9

18 11 15.7 15.7 48.6

19 9 12.9 12.9 61.4

20 11 15.7 15.7 77.1

21 9 12.9 12.9 90.0

22 5 7.1 7.1 97.1

23 2 2.9 2.9 100.0

Total 70 100.0 100.0

Tabelul 3.18 Tabelul frecvențelor brute și relative

Descriptive Statistics

N Minimum Maximum Mean Std. Deviation

Furia/mania 70 14 23 18.53 2.376

Valid N (listwise) 70

Tabelul 3.19 Tabelul frecvențelor brute

65
Figura 3.11 Reprezentarea grafică a furiei/mâniei

Scala de măsurare a furiei/maniei este între valorile 7-35. După completarea


chestionarului referitor la agresivitate, valoarea minimă a furiei/mâniei este 14 şi valoarea
maximă este 23. Acest lucru denotă faptul că subiecții noştrii manifestă furie/mânie, valoarea
minimă fiind dublul valorii minime de referință, iar valoarea maximă este aproape de maxim.

66
Ostilitatea

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 19 3 4.3 4.3 4.3

20 5 7.1 7.1 11.4

21 14 20.0 20.0 31.4

22 12 17.1 17.1 48.6

23 10 14.3 14.3 62.9

24 13 18.6 18.6 81.4

25 6 8.6 8.6 90.0

26 2 2.9 2.9 92.9

27 3 4.3 4.3 97.1

28 1 1.4 1.4 98.6

29 1 1.4 1.4 100.0

Total 70 100.0 100.0

Tabelul 3.20 Tabelul frecvențelor brute și relative

Descriptive Statistics

N Minimum Maximum Mean Std. Deviation

Ostilitatea 70 19 29 22.81 2.162


Valid N (listwise) 70

Tabelul 3.21 Tabelul frecvențelor brute

67
Figura 3.12 Reprezentarea grafică a ostilității

Descriptive Statistics

N Minimum Maximum Mean Std. Deviation


AQ Total 70 65 90 79.46 5.067

Valid N (listwise) 70

Tabelul 3.22 Tabelul frecvențelor brute

68
AQ Total

Frequenc Valid Cumulative


y Percent Percent Percent

Valid 65 1 1.4 1.4 1.4

67 1 1.4 1.4 2.9

69 1 1.4 1.4 4.3

70 1 1.4 1.4 5.7

71 2 2.9 2.9 8.6

73 2 2.9 2.9 11.4

75 5 7.1 7.1 18.6

76 5 7.1 7.1 25.7

77 5 7.1 7.1 32.9

78 2 2.9 2.9 35.7

79 8 11.4 11.4 47.1

80 8 11.4 11.4 58.6

81 6 8.6 8.6 67.1

82 6 8.6 8.6 75.7

83 2 2.9 2.9 78.6

84 4 5.7 5.7 84.3

85 3 4.3 4.3 88.6

86 3 4.3 4.3 92.9

88 4 5.7 5.7 98.6

90 1 1.4 1.4 100.0

Total 70 100.0 100.0

Tabelul 3.23 Tabelul frecvențelor brute și relative

69
Figura 3.13 Reprezentarea grafică a scorului total

Scala de măsurare a agresivitățtii este între valorile 29-145. După completarea


chestionarului referitor la agresivitate, valoarea minimă a agresivității este 65 şi valoarea maximă
este 90. Acest lucru denotă faptul că subiecții noştrii manifestă niveluri relativ crescute de
agresivitate.

70
Concluzii

Lucrarea pe care am elaborat-o mi-a oferit prilejul de a investiga această perioadă din
viaţa omului caracterizată prin multiple şi majore trnsformări în plan intelectual,
afectiv,voluţional, social.
În debutul lucrării am realizat o prezentare generală a acestei etape, dar scopul meu afost
acela de a surprinde aspectele mai puţin plăcute legate de această etapă din exsitenţa fiinţei
umane. Mi-am îndreptat atenţia spre adolescentul care se caracterizează prin instabilitate în
plan psihic, prin impulsivitate dusă chiar la extrem, prezintă acţiuni cu pronunţat caracter
antisocial, este reactiv şi creează numeroase probleme atât în familie cât şi la şcoală.
Adolescentul cu devianţă comportamentală i se dezvoltă tendinţa de afirmare care conduce la
identificarea Eului cu conduitele personalizate având un puternic substrat, iar experienţa
socială se caracterizează prin amploare şi densitate.
Analizând cauzele care conduc la apariţia devierilor de comportament am apreciat ca fiind
mai importantă influenţa a trei categorii de factori: factori individuali, factori microsociali şi
factori macrosociali. Neluarea în considerare a oricărora dintre aceştia va contribui la
diminuarea influenţei educative de prevenire şi consiliere comportamenteor deviante.
Familia trebuie să-şi aducă un aport considerabil la socializarea adolescentului, la
dezvoltarea personalităţii acestuia şi, printr-o strânsă colaborare cu şcoala să contribuie la
prevenirea comportamentului deviant.
Prin chestionarele aplicate, mi s-a oferit posibilitatea studierii comportamentului
adolescenţilor, a impactului stărilor de mânie asupra acestora.
Lucrarea a evidenţiat importanţa consilierii în prevenirea şi combaterea devianţei
comportamentale la adolescenţi. Rezultatele activităţii de consiliere sunt foarte importante
pentru elev, deoarece oferă acestuia posibilitatea să se cunoască şi să se autoaprecieze just, să
relaţioneze eficient în cadrul grupului, să-şi elaboreze planuri conforme cu interesele sale şi
care să delibereze corect în alegerea unei cariere care i se potriveşte şi care să-i ofere
satisfacţii.
În cadrul şedinţelor de consiliere, adolescentului i se crează mediul propice pentru
soluţionarea problemelor referitoare la existenţa sa, este sprijinit să-şi rezolve situaţiile cu
care se confruntă în cadrul grupului, i se oferă posibilitatea să-şi îmbunătăţească relaţiile

71
interumane şi, nu în ultimul rând, experimentează însuşirea de modele comportamentale
(planificarea timpului şi a bugetului, precizarea unor obiective în viaţă, soluţionarea
conflictelor, orientarea şcolară şi profesională, utilizarea corectă a timpului liber).
Consilierea oferă elevilor posibilitatea cunoaşterii unor aspecte cu pronunţat caracter
formativ care conduc la prevenirea şi combaterea comportamentelor indezirabile.
Faptul că puţine sunt şcolile care ne-a beneficiază de prezenţa şi pregătirea unui consilier
la care se adaugă şi lipsa de interes din partea şcolilor şi a familiei, contribuie la nedepistarea
la timp a conduitelor delicvente, ajungându-se la agravarea acestora care se vor transforma
mai târziu în infracţiuni.
Adolescenţii aflaţi în postura aceasta ajung în centre dereeducare, dar în cele mai multe
din cazuri ei nu mai pot fi recuperaţi, ci contrar gravitatea actelor infracţionale devine din ce
în ce mai mare.
Având în vedere cele afirmate mai sus, apreciez că o preocupare majoră a şcolii trebuie să
se îndrepte spre acţiunile educative de influenţare a elevilor cu scopul interiorizării unui
comportament în conformitate cu normele sociale, oferindu-li-se adolescenţilor posibilităţi de
adaptare la cerinţele şcolare.

72
Bilbiografie
B.Robert, E. (2012). Introducere in teoriile personalitatii. Bucuresti: Trei.
Bogdan, T. (n.d.). Probleme de psihologie judiciară. Editura Ştiinţifică.
C., B. G. (2006). Criminologie comprehensia. Bucuresti: Expert.
Catalin Zamfir, L. V. (1998). Dictionar de sociologie. Babel.
Codul Penal Roman, a. 1. (n.d.).
Cristina, N. (2003). Devianta scolara. Ghid de interventie in cazul problemelor de comportament
ale elevilo. Isi: Polirom.
Durkheim, E. (2002). Regulile metodei sociologice. Bucuresti.
E. Verza, F. V. (2000). Introducere în psihopedagogia specială şi în asistenţa socială. Bucureşti:
Fundaţiei Humanitas.
Emil Verza, F. E. (2000). Repere psihogenetice si psihodinamice in cunoaşterea si valuarea
copilului. Bucuresti: Pro Humanitate.
Golu loana, P. G. (2003). Psihologie educalionala. Bucuresti: Miron.
M.Sorin, R. (1994). Sociologia varstelo. Bucuresti: Hyperion XXI.
Mahler, F. (1983). Introducere in juventologie. Stintiifica si Enciclopedica.
Marcelli Daniel, A. B. (2006). Tratat de psihopatologia adolescentei. Bucuresti: Fundatiei
Generatia.
Marioara, P. (1999). Delincventa-repere pihosociale. Cluj Napoca: Dacia.
Maurice, C. (2006). Prevenirea delincvenei. Gramar.
Mitrofan Nicolae, V. Z. (1992). Psihologie judiciara. Bucuresti: Casa de editura si presa "Sansa".
Ortansa, B. (1998). Minorul si legea penala. Bucuresti: All Beck.
Pantelimon, G. (2000). Fundamentele psihologiei sociale. Constanta: Ex. Ponto.
Pantelimon, G. (2001). Perspective noi asupra psihologiei grupurilor sociale. Iasi: Polirom.
Papalia Diane E., S. W. (2010). Dezvoltarea umana. Bucuresti: Trei.
Petcu, M. (1999). Teorii psihologice referitoare la etiologia agresivităţii delincvente. Humanitas.
Psihlogia comportamentului deviant. (1976). Editura Stiintifica si enciclopédica.
Radulescu M. Sorin, B. D. (1996). Sociologia crimei si criminalitali. Bucuresti: Casa de Editura
si Presa Sansa.
Radulescu, S. M. (2010). Sociologia deviantei si a problemelor social. Bucuresti: Lumina Lex.

73
Robinson, B. (2010). Psihologie clinica. Polirom.
Rousselet, J. (1969). Adolescentul necunoscut. Literatura pentru Tineret.
Tony, H. (2007). Stima de sine. Bucuresti: Publishing.
Vasile, P. (1998). Delincventa juvenila. Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana.
Voinea Maria, F. D. (1999). Psiho-sociologie judiciara. Sylv.
Y, L. E. (2007). Manual de psihologie juridica. Bucuresti: Editura Oscar Print.

74