Sunteți pe pagina 1din 17

Organizarea Basarabiei - Ţărănimea (1812 - 1918)

Grosul populaţiei din Basarabiei îl formau ţăranii propriu-zişi. Ei formau aproape


întreaga populaţie a provinciei. Această populaţie a rămas aproape neschimbată în tot cursul
veacului stăpânirii ruseşti. În sate s-au conservat cel mai bine limba română, obiceiurile,
credinţele, tradiţiile şi dragostea sinceră şi fidelă faţă de patrie. Nici invaziile populaţiilor
migratoare ale Asiei, nici suferinţele de sub diferitele stăpâniri străine nu au putut să zdruncine în
ţăranul român convingerea că el este adevăratul proprietar al pământului pe care îl locuieşte de
peste 2.000 de ani. Cine altul, dacă nu acest ţăran român, rămas mereu neclintit în mijlocul
invaziilor şi ororilor, a conceput superba zicală conform căreia „apa trece, pietrele rămân”?

Până la anexarea din 1812, ţăranii români aveau garantată libertatea lor individuală. Ei
nu erau veritabili sclavi, cum se întâmpla cu ţăranii din Rusia, unde ei puteau fi cumpăraţi,
vânduţi, torturaţi şi ucişi după bunul plac al stăpânilor lor. Ţăranii români, după cum recunoşteau
şi observatorii ruşi (Zaşciuk, Laşkov etc.), au format din cele mai vechi timpuri clasa
„lucrătorilor liberi”. Ei lucrau terenul care nu le aparţinea însă, fiind parte a domeniului boierilor.
De aceea, ei trebuiau să achite boierilor ca o compensaţie o parte a recoltei şi să muncească
pentru boieri un număr de zile pe an. Dar după ce se achitau de aceste obligaţii, nu foarte grele,
ei erau absolut liberi.

După anexare, guvernul rus a încercat în 1816 să aducă la acelaşi nivel cu şerbii din
Rusia o parte a ţărănimii române (argaţii). Dar, deşi o parte a marilor proprietari de pământ
basarabeni au fost de acord cu această măsură, exodul cu miile al ţăranilor români peste Prut la
aflarea acestui proiect a determinat abandonarea sa completă.

Altă tentativă de restrângere a drepturilor ţăranilor a fost încercată în 1819 de Consiliul


suprem al Basarabiei. Proiectul de „Statut asupra raporturilor reciproce dintre ţărani şi
proprietari”, redactat de acest Consiliu, prevedea între altele „apărarea absolută pentru ţărani
de a trece de la un proprietar la altul, cu excepţia cazului când terenul ar fi insuficient.” 1 Dar
proiectul nu a fost aprobat de locotenentul plenipotent Bahmetiev şi nu a intrat în vigoare.

1 Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 46.

1
Mai târziu, guvernul rus a promulgat „Regulamentul cu privire la ţăranii dependenţi
sau la proprietarii de pământ liberi din regiunea Basarabiei” (24 ianuarie 1834), prin care a
încercat să determine raporturile dintre ţărani şi proprietari, obligând ambele părţi să recurgă la
contracte benevole. Dar ţăranii, în mare parte, au evitat semnarea acestor contracte. În legătură
cu acest Regulament au izbucnit tulburări în unele localităţi, precum Ciuciuleni (1836) şi Izbeşti
(1837). Alţi ţărani au semnat înţelegeri cu moşierii, refuzând apoi să le aplice (la Dângeni,
Grinăuţi, Corjinăuţi etc.).

Ca urmare, guvernul s-a văzut obligat să redacteze la 27 martie 1846 „Contractul


normal”, prin care erau fixate şi stabilite drepturile proprietarilor, ca şi obligaţiile ţăranilor
stabiliţi pe proprietăţile lor şi respectarea reciprocă a intereselor celor două părţi. Iar prin legea
din 21 septembrie 1845 erau determinate sau confirmate vechile raporturi dintre proprietarii din
oraşe şi orăşele şi locuitorii acestora.

Subliniind importanţa adoptării „Contractului normal”, Zamfir Arbore constata:


„Oricum, rămâne netăgăduit acum, după toate actele ce se păstrează de pe acele timpuri în
arhiva de la Chişinău, că guvernul rusesc, contrar obiceiului său de a robi pe ţărani, dăruind
sate întregi cu pământ şi locuitori cinovnicilor şi generalilor săi, n-a voit a face acelaşi lucru
tocmai la hotarele imperiului şi a lăsat slobodă ţărănimea română din Basarabia. Cauza acestei
dispoziţiuni a fost îngrijorarea de a nu pierde această populaţiune muncitoare, care ar fi fugit cu
mic cu mare, dacă în Basarabia s-ar fi introdus robia muscălească.” 2

Totuşi, nici prevederile „Contractului normal” nu mulţumeau întru-totul pe ţărani. În


legătură cu semnarea lui au avut loc noi tulburări, în special la Mazâri în septembrie 1846. Din
acelaşi motiv, alţi ţărani preferau migrarea în masă spre Caucaz (cei din Fântâna şi Peliţa în
octombrie 1846, cei din Şerpeni în aprilie 1847 etc.). În vara anului 1847 în tot judeţul Soroca nu
exista niciun ţăran care să fi semnat „Contractul normal”.3 La rândul său, şeful zemstvei din
Bălţi raporta guvernatorului provinciei că ţăranii din majoritatea satelor judeţului au refuzat de
asemenea semnarea. 4 Ţăranii din Bujor au cerut să fie mai bine încorporaţi în oastea de cazaci
din Basarabia. Iar în vara lui 1848 au izbucnit noi tulburări la Nisporeni.

2 Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 218.

3 Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 456.

4 Ibidem.

2
Ca urmare, în 1863 ţăranii au fost eliberaţi de noi constrângeri, care de atunci înainte
nu puteau fi aplicate decât în virtutea unei sentinţe judiciare. Dar această hotărâre nu va fi de fapt
respectată de administraţia rusească. Ţăranii se aflau în continuare într-o situaţie grea, remarcată
şi de Afanasiev-Ciujbinski, care spunea că poporul Basarabiei „e exploatat de străinii veniţi din
lumea întreagă, care absorb toată vlaga provinciei”; „prosperitatea Basarabiei e mai mult pe
hârtie şi în dările de seamă ale administraţiei”, continua el. „Moldovenii nu pot învăţa să scrie
şi să citească, fiindcă limba lor e interzisă”, iar „amatorii pentru a învăţa limba rusă lipsesc
aproape cu desăvârşire.” 5

Marele act eliberator din 19 februarie 1861 nu a avut pentru Basarabia, cu ţăranii săi
liberi, aceeaşi importanţă ca în provinciile centrale ale Rusiei. Acest act a schimbat doar statutul
unui mic număr de ţigani care erau argaţi la boierii basarabeni şi a pus capăt afluxului de
refugiaţi ruşi care veneau din centrul imperiului de spaima de a cădea pradă sclaviei practicate în
regiunile lor. În 1861 ţăranii ruşi au fost împroprietăriţi cu câte 1,5 desetine de pământ fiecare. 6

O mare importanţă pentru Basarabia a avut-o abia legea din 14 iulie 1868, care a
transformat „agricultorul liber” de până atunci în proprietar de pământ, acolo unde era stabilit şi
pe care îl muncea. Această mare reformă, prin care se atribuiau între 8 şi 13,5 desetine pe cap de
locuitor, şi care era mult mai radicală decât în Rusia7, a fost făcută fără consimţământul marilor
proprietari, care de altfel şi reuşiseră amânarea aplicării ei timp de opt ani.

Dar reforma ţărănească avea ca scop să asigure păstrarea proprietăţii nobiliare în stat şi
să o scape de primejdia prăbuşirii în urma vreunei explozii sociale. Totodată, ţărănimea nu a fost
pusă în stare de progres. Ţăranul a rămas sărac şi în dependenţă economică faţă de fostul său
moşier. Ţăranilor le-a fost luată cu prilejul acestei reforme 18,1% din suprafaţa pământului pe
care îl cultivau înainte8, iar operaţiunea de răscumpărare trebuia să aducă moşierilor o primă
nejustificată peste costul real al pământului. Redactarea legii fiind foarte ambiguă, le permitea
proprietarilor să comită multe abuzuri. Arbore arăta: „Satele erau umplute de oameni care le
torturau. Bieţii ţărani fără bani nu puteau face faţă noilor aranjamente şi pentru a le stoarce

5 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 12/1991, p. 67.

6 Ion Nistor, op. cit., p. 219.

7 Ibidem.

8 Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 152.

3
banii sau a le smulge consimţământul de răscumpărare benevolă… se foloseau vergile.”9 Astfel,
proprietarii au stors de la ţărani preţuri apreciate de Ion Pelivan ca fiind de trei-patru ori mai mari
pentru terenurile expropriate decât le permitea legea. Zaşciuk era însă de altă părere: „Ţăranul
român plăteşte aproape totdeauna de cinci ori mai mult decât este dator să plătească.”10

Situaţia ţărănimii basarabene a rămas tot grea şi după legea agrară din 1869. În acelaşi
an, ţăranii trimiteau o delegaţie la Tighina, unde era aşteptat ţarul Alexandru II, dar în cele din
urmă acesta nu a mai venit. Atunci ei au trimis, la 20 septembrie 1869, o petiţie guvernatorului
general de la Odesa, arătând că moşierii îi asupreau prin stoarcerea de dări, dijme, plata pentru
pământ, zilele de muncă etc., încât ei sufereau ca şi iobagii din trecut. „Excelenţă, se spunea în
continuare, daţi atenţie lacrimilor care se varsă şi noaptea şi ziua, eliberaţi-ne de dări
moşierilor, daţi-ne loturi pentru a plăti statului şi nu moşierilor, care se călăuzesc de arbitrariul
lor.” Petiţia era semnată de reprezentanţii a 134 de sate.11 Alte petiţii asemănătoare au fost
trimise de reprezentanţii a 16 sate, apoi ai altor 15 etc., şi abia atunci s-au luat unele măsuri de
îmbunătăţire a situaţiei.12

Pe ansamblu, sărăcia şi neajunsurile continuau să domine viaţa satului basarabean.


Vizitând provincia, Mihailovski-Danilevski spunea că nu a întâlnit niciun sat în drumul său,
„pentru că nu se poate de o asemenea numire câtorva colibe sărace, care ici şi colo erau aşezate
de-a lungul drumurilor.”13 Iar perspectivele oglindite în zvonurile care bântuiau provincia erau şi
mai negre. Dar ele erau astfel văzute de Batiuşkov: „De la 1812 s-au răspândit prin Basarabia o
mulţime de trădători moldo-vlahi, care răspândesc vorba precum că întregul norod din ţară,
care plăteşte dări pe cap către stat, va fi dat în robie proprietarilor, precum sunt ţăranii din
Rusia.”14

În orice caz, situaţia le dădea dreptul acestor „trădători moldo-vlahi” (formulă care în
fapt desemnează pe toţi locuitorii autohtoni ai Basarabiei) să se aştepte la aşa ceva. Efectele
9 Ion G. Pelivan, op. cit., p. 47.

10 Ion Nistor, op. cit., p. 221.

11 Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 107.

12 Ibidem.

13 Leon Kasso, Rusia şi bazinul dunărean, Iaşi, 1940, p. 281.

14 Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 94.

4
reformei agrare au fost în acest sens mai mult decât convingătoare. În preajma primului război
mondial, pământul Basarabiei aparţinea în proporţie de numai 56,5% micii proprietăţi, deţinând
suprafeţe mai mici de 100 ha, restul aparţinând marii proprietăţi (35,3%) şi statului (8,2%).15

Aceasta era situaţia ţărănimii basarabene la sfârşitul perioadei de care ne ocupăm.


Dacă adăugăm la aceasta cele 166 de întreprinderi industriale care dispuneau la un moment dat
de 5.900 de lucrători, dar care în timpul primului război mondial vor fi aproape toate închise,16
avem imaginea în ansamblu a populaţiei regiunii. Şi credem că au putut fi înţelese toate aspectele
oprimării masei poporului, care pot explica cu uşurinţă cauzele înapoierii economice şi sociale a
Basarabiei, înapoiere atât de vizibilă la începutul secolului al XX-lea.

Recensăminte şi mărturii în Basarabia Ţaristă (1812 - 1918)

Majoritatea românilor era atât de clară în Basarabia, încât practic nu există niciun recensământ
oficial rusesc care să o dezmintă. De asemenea, se poate spune că unanimitatea observatorilor,
statisticienilor şi călătorilor, ruşi şi străini, care au vizitat Basarabia, au consemnat zdrobitoarea
preponderenţă a românilor în regiune, chiar dacă recensămintele nu menţionau întotdeauna
expres acest lucru. Citind mărturiile lor inserate mai jos, ne putem convinge pe deplin că în
întreg cursul secolului dominaţiei ruseşti, Basarabia a rămas o zonă locuită de români, în ciuda
tuturor măsurilor guvernelor ţariste.

Mai jos vom reproduce impresiile a 21 de observatori ai Basarabiei, dintre care 18 au


fost ruşi sau aflaţi în serviciul Rusiei. Dată fiind abundenţa informaţiilor prezentate de ei şi

15 Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăpturi româneşti, Chişinău, 1942, p. 32.

16 Ibidem.

5
relativa lor incoerenţă dacă ar fi să-i raportăm unul la altul, ne-am decis să-i enumerăm în ordine
alfabetică, indiferent de perioada când au scris şi situaţia specifică la care se referă.

În anul 1862 vizita Basarabia un cultivat călător rus, Afanasiev-Ciujbinski. Acesta


menţiona că, în afară de departamentul Hotinului, Basarabia era locuită numai de moldoveni,
care ignorau total limba rusă. Limba lor era foarte apropiată de italiană şi deriva din latină.
Moldoveanul avea o frumuseţe tipică, fiind un om cu spirit larg şi inima sensibilă, dar trăia în
condiţii grele, datorită asupririi la care era supus. Afanasiev-Ciujbinski se revolta de aceea
împotriva „autointitulaţilor patrioţi ai poliţiei, care în regiunile (Rusiei) unde trăiesc populaţii
minoritare propagă limba rusă ca mijloc al cnutului şi al pumnului.”17

Un fervent susţinător al rusificării, istoricul şi omul politic Batiuşkov recunoştea şi el


că „Basarabia este departe de a fi rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În
această provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut.”18

Academicianul Berg spunea şi el: „Moldovenii sunt românii care populează Moldova,
Basarabia şi părţi din guberniile Podolsk şi Herson învecinate cu ea; în număr mic ei locuiesc şi
în gubernia Ekaterinoslav. Ei îşi spun moldovan (la plural moldoveni), iar României îi spun
Moldova. Faţă de românii din Valahia, sau valahi, se deosebesc prin neînsemnate particularităţi
dialectale.”19

Fiind deci absolut românească, Basarabia nu putea fi pe viitor decât un măr al


discordiei între ruşi şi români, cum se exprima Durnovo, care se şi declara, în 1912, împotriva
„sărbătoririi smulgerii Moldovei dintre Prut şi Nistru de la Principatul autonom al Moldovei.”20

Referitor la numărul ruşilor în provincie în momentul anexării, putem folosi un


memoriu al mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni din 21 august 1813 către Sinodul din
Petersburg, unde se afirma: „Stepa Oceacov ca şi Basarabia e populată de volohi, greci, bulgari şi
de aşa-numiţii imigranţi de diferite naţiuni, iar ruşi sunt foarte puţini.”21

17

18

19

20

21

6
Un inginer francez de mine, X. Hommaire de Hell, vizitând Basarabia, arăta în 1845:
„La luarea în posesiune de către Rusia a Basarabiei, nogaii… renunţă complet la vechile lor
posesiuni, pentru a se retrage dincolo de Dunăre; nu a mai rămas în Basarabia decât populaţia
moldovenească, populaţie creştină aparţinând, ca şi ruşii, religiei greceşti.”22

Caracterul compact al populaţiei româneşti, ca şi aspiraţiile sale, erau subliniate şi de


cunoscutul deja Kasso, care scria: „Populaţia rurală de la aceste graniţe aproape că nu s-a
schimbat în cursul ultimului secol. Găsim aici aceleaşi trăsături de caracter naţional ca şi la
moldovenii care locuiesc în afara frontierelor imperiului.” De altfel, spunea Kasso, Basarabia nu
era „decât o îngustă fâşie de pământ, nereprezentând decât o simplă amintire a visurilor şi
planurilor (orientale) irealizabile.”23

Scriitorul şi istoricul polonez J. Kraszewski (1843) consemna: „Populaţia şi limba


dominantă (în Basarabia) sunt româneşti.” 24

Iar Kruşevan nota în 1903: „Curăţenia (la români) este ideală. Femeia moldoveancă de
zece ori pe zi spală, mătură, şterge. Că se poate trăi şi dormi împreună cu viţeii şi porcii, între
miriade de ploşniţe şi gândaci, ca în unele părţi din Rusia, aici nimeni nu-şi închipuie. Probabil
că un popor mai curat, poate afară de nemţi, este greu de găsit.”25

Generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului, era nevoit să constate:


„Poporul român din Basarabia anexată acum o sută de ani, azi încă (1910) trăieşte izolat la
marginea populaţiei ruseşti.”26 Dar, continua generalul Kuropatkin, în viitor „unirea poporului
român, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, este inevitabilă.”27

Românii nu erau numai cei mai mulţi, ci şi cei mai vechi locuitori ai Basarabiei.
Aceasta reiese şi din afirmaţia lui Laşkov (1912): „Cea mai veche populaţie a Basarabiei este cea

22

23

24

25

26

27

7
moldovenească; potrivit datelor oficiale, ea reprezintă 48%, dar în realitate 70% din totalul
populaţiei.” (12)

Dat fiind specificul ei naţional, Basarabia forma o entitate distinctă la graniţele


Imperiului rus, neconfundându-se cu provinciile sale. Vizitând Moldova în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, călugărul rus Partenie scria: „Moldova la răsărit se mărgineşte cu Rusia, de
care o desparte râul Prut şi Basarabia.” (13)

Este ceea ce remarca şi georaful francez Em. de Martonne în 1919: „Totul indică o ţară
locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am intrat în Basarabia, am
regăsit bogatele costume femeieşti româneşti şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi
căciulă. Aceşti oameni buni au statura înaltă, trăsături regulate, aerul deschis şi sincer al ţăranului
din dealurile subcarpatice. Cu toţii se numesc, în mod invariabil, moldoveni.” (14)

Foarte importante sunt mărturiile complete ale etnografului rus de Pauly (1862):
„Valahii, vlahii (moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în
primele secole ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi, spunea acesta. El e cu totul
distinct de vecinii săi slavi şi maghiari… La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu
ucrainienii propriu-zişi, la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est cu Marea
Neagră.” Şi continua astfel: „Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare,
Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get», totdeauna a fost locuit de
locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai… Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior
al lui Traian este locuită în principal de valahi sau români şi de fapt n-a fost niciodată o ţară
independentă sau măcar separată de celelalte ţări valahe… Locuitorii părţii acesteia superioare a
Basarabiei sunt aceiaşi români ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi aparţin, ca
şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti.” Despre limba lor spunea: „Limba română vorbită
în Basarabia este aceeaşi ca şi în Moldova.” Iar concluzia firească era aceasta: „Valahii sau
moldovenii din Basarabia centrală au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii
lor.” (15)

În acest timp, ruşii din provincie erau practic insignifianţi. În 1910, geograful
Semionov-Tean-Şanski arăta: „În Basarabia, în afara micilor negustori ambulanţi… populaţia
rurală moscovită (velicorusă) se află în minoritate… Totuşi, populaţia permanentă velicorusă de
rit vechi nu formează în Basarabia mai mult de 1,5% din totalul populaţiei.” (16)

8
S-a mai arătat că numele Basarabia a fost implantat artificial asupra întregii provincii,
care până la 1812 nu a existat niciodată de sine stătător faţă de celelalte ţări româneşti. Încă în
1838 rusul Skalkovski mai numea Basarabia numai „raiaua Benderului şi a Chiliei împreună cu
fortăreaţa Ismailului.” Restul provinciei anexate de ruşi era numit de el „Moldova cea situată pe
ţărmul stâng al Prutului.” (17)

Iar în 1878, în Geografia provinciei Basarabiei, Soroka scria: „Moldovenii compun


marea masă a populaţiei (Basarabiei), aproximativ ¾.” (18) Afirmaţii la fel de categorice făcea şi
Kroncevov.

Înaltul funcţionar rus Svinin arăta şi el: „Locuitorii autohtoni ai acestei regiuni sunt
moldoveni sau români, care, aşa cum am susţinut cu tărie, sunt descendenţii colonilor romani. Ei
vorbesc limba moldovenească, care este de origine latină şi care conservă, ca şi italiana,
numeroase particularităţi ale limbilor neolatine.” (19)

Cunoscutul Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei, nota: „Am ocazia să studiez


spiritul moldovenilor. Aceşti români sau romani, cum se numesc ei, descind dintr-o populaţie
amestecată, compusă din coloni romani şi din slavo-daci învinşi de Traian. În limba pe care o
vorbesc predomină elementul latin.” (20)

Alt scriitor care a lăsat abundente mărturii este căpitanul de stat major Zaşciuk, care a
efectuat în 1862 un recensământ al populaţiei Basarabiei. El arăta de la început: „Moldovenii
formează majoritatea populaţiei, aproape ¾ din cifra totală. Moldovenii locuiesc de foarte mult
(timp) în regiunile centrale şi septentrionale ale Basarabiei. Ei pot fi consideraţi ca aborigenii
acestor regiuni. Moldovenii vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba
lor are o rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a
romanilor decât italiana.” (21) Apoi continua: „Judeţele Chişinău şi Orhei sunt locuite aproape în
exclusivitate de ei (de români). În judeţul Hotin sunt amestcaţi cu ruteni, în timp ce în judeţele
Cetatea Albă şi Tighina ei sunt amestecaţi cu «venetici».” (22)

Despre femeile românce din Basarabia, Zaşciuk spunea: „Ochii negri, strălucitori şi
plini de foc ai moldovencei, mişcările sale graţioase, ba galeşe, ba leneşe, ba pasionate, fac din
această femeie o fiinţă foarte plăcută… Moldoveanca, îngrijită de nepăsarea bărbatului său, e
foarte economă şi cumpătată, modestă, ea e puţin sociabilă şi nu iubeşte pe un străin.” Şi încheia:

9
„Este imposibil a găsi la un popor de jos o curăţenie aşa de perfectă, ca aceea care se observă în
locuinţa moldoveanului din Basarabia.” (23)

Ultima mărturie este cea a doctorului german I.H: Zucker (1834), care poate folosi şi
drept concluzie a acestor impresii: „Ei (românii) populează toate satele din centru şi cea mai
mare parte a provinciei.” (24)

Şi dacă aceste informaţii provin din surse mai mult sau mai puţin oficiale, vom trece
acum la statisticile oficiale ruseşti, care, chiar dacă, din motive lesne de bănuit, nu sunt la fel de
categorice în ce priveşte proporţia populaţiei autohtone, nu fac în fapt decât să confirme cele
consemnate mai sus.

Într-un capitol anterior s-a mai arătat că, în momentul anexării, populaţia Basarabiei
era formată în proporţie de aproximativ 95% români, care erau majoritari şi pe teritoriul fostelor
raiale turceşti. Sosind momentul să completăm această afirmaţie, iată care era numărul
locuitorilor fostelor raiale în 1808, cu specificarea provenienţei lor naţionale, după o statistică
din acel an: la Chilia, dintre cei 478 de capi de familie înregistraţi, 393 erau români, urmaţi de 58
de ruşi şi 27 de evrei; la Cetatea Albă, dintre cei 334 de capi de familie, erau 168 de români, 132
de armeni, 18 evrei şi 16 sârbi; la Tighina, dintre cei 331 de capi de familie, 169 erau români,
101 evrei, 9 armeni şi 52 de supuşi Rusiei; la Hotin, dintre cei 648 de capi de familie, 297 erau
români, 340 evrei şi 11 armeni. (25) Aceasta era numai situaţia cetăţilor-reşedinţe ale raialelor,
fără a cuprinde şi numeroasa populaţie rurală din jurul lor, românească în totalitate.

Cu mici ajustări, cifrele se repetau în concluziile primului recensământ oficial rusesc


din provincie, cel din 1817: români 86,0%, ucrainieni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni 1,5%, greci
0,7%, armeni 0,6%, bulgari şi găgăuzi 0,5%, majoritatea minoritarilor fiind stabiliţi în regiune de
mai puţin de cinci ani. (26)

În 1834, Koeppen constata că românii rămăseseră exact în aceeaşi proporţie de 86%,


(27) situaţie care va rămâne stabilă până spre mijlocul secolului şi chiar mai târziu. În 1861, de
exemplu, Ministerul rus de interne a publicat o „Listă a oraşelor” imperiului, alcătuită de un
comitet de statisticieni, deci o lucrare absolut oficială. Aici scria: „Moldovenii sunt cei mai vechi
şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei.” (28) Şi acelaşi Koeppen considera în 1851 că
moldovenii reprezentau 80% din populaţie. (29)

10
În urma masivelor emigrări şi colonizări, populaţia românească s-a redus totuşi în
raport cu noile naţionalităţi ale Basarabiei. În 1862 s-au efectuat două recensăminte paralele în
provincie şi rezultatul lor a fost foarte asemănător. Primul a fost coordonat de amintitul căpitan
Zaşciuk, care a dat procentajul de 66,4% românilor. (30) Al doilea a aparţinut etnografului, şi el
amintit mai sus, de Pauly, care a comunicat următoarele cifre: români 67,4%, ucrainieni 10,9%,
evrei 7%, bulgari 4,9%, ruşi 3,4% etc. (31) Iar în 1871 proporţia lor se menţinea la 67,4% sau
chiar la 68%, după consemnarea lui Oberucev. (32)

Un nou recensământ oficial a avut loc în Basarabia abia în 1897, cu care ocazie au fost
aplicate toate metodele posibile pentru formarea unei noi imagini a provinciei, mult mai rusească
decât ne-am fi putut aştepta. Pe scurt, acum au fost înregistraţi drept ruşi toţi cei care cunoşteau
cât de cât limba autorităţilor. Prin acest original procedeu, românii „scădeau” la 47,6%, dar
realitatea era cu totul alta. Rusul Butovici scria despre conaţionalii săi la acest recensământ:
„Numărul lor este în realitate mult mai puţin important decât cel indicat prin recensământ.” (33)
De altfel, recensământul din 1897 a fost infirmat chiar şi de datele publicate de departamentul
militar, potrivit cărora în Basarabia în 1900 românii erau 52%.(34)

Realitatea rezultă din estimările de la începutul secolului al XX-lea. Românii atingeau


proporţia de 75% (după Kruşevan) (35), apoi numai 53,9% în 1907, (36) dar din nou 70% în
1912 (după Laşkov) (37) şi, în sfârşit, 65-67% în 1918 (după americanul J. Kaba). (38)

Merită să amintim şi procentajele ruşilor şi ucrainienilor de la acelaşi recensăminte


inventariate aici. Conform tuturor mărturiilor consemnate, numărul ruşilor propriu-zişi în
Basarabia a rămas întotdeauna extrem de mic, şi din această cauză vor fi luaţi împreună cu
ucrainienii în statistica noastră.

Deci, socotite împreună, cele două naţionalităţi din Basarabia totalizau: 6,5% în 1817,
15,7% (Zaşciuk) sau 14,3% (de Pauly) în 1862, 15,8% în 1871, 27,8% în 1897 (cu rezervele de
rigoare) şi 24,6% în 1907! Acesta era rezultatul „fructuos” al unei rusificări de o sută de ani!

Cei care au spus lucrurilor pe nume au fost tot scriitorii ruşi. Dat fiind caracterul
absolut românesc al provinciei, unii autori ruşi, ca Danielevski (1888), recomandau guvernului
rus să restituie Basarabia României, „având în vedere principiul naţionalităţii”, (39) iar generalul
Kuropatkin, des pomenit aici, afirma că „Rusia a atins în 1792 frontierele ei naturale, ajungând la

11
malul stâng al Nistrului.” (40) Ce altă recunoaştere mai categorică se putea da falimentului total
al politicii de rusificare?

Organizarea bisericească în Basarabia Ţaristă (1812 -


1918)
Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Secretul rezistenţei românilor la rusificare nu poate fi găsit decât în credinţa lor


absolută. Pentru a rezista în faţa puhoiului nimicitor care voia să le distrugă limba, obiceiurile,
tradiţiile şi cultura, ei nu aveau decât arma credinţei. Şi într-adevăr, cel mai crunt război, purtat
de-a lungul celor peste o sută de ani de robire a Basarabiei, a fost dat pentru acapararea sufletului
ţăranului român. Acest suflet trebuia mutilat şi schimonosit, pentru ca locuitorii să-şi uite neamul
şi limba şi să se transforme într-un alt popor.

Dar, întocmai ca cetăţile lui Ştefan cel Mare, care au rezistat tuturor asalturilor turceşti,
aşa şi biserica, cetatea în jurul căreia s-a grupat întregul popor, a rezistat oricărui duşman.
Biserica a fost dintotdeauna temelia şi sprijinul vieţii poporului nostru. Cât timp ea a rezistat, nici
noi n-am murit.

Necucerind biserica românească, se poate spune că ruşii nu au avut niciodată


Basarabia.

În momentul anexării ruseşti, Basarabia aparţinea bineînţeles mitropoliei Moldovei. Ea


nu forma nici pe plan religios o provincie aparte, teritoriul ei fiind împărţit între mai multe
episcopii, care îşi exercitau influenţa şi asupra altor teritorii româneşti. În nordul Basarabiei, în
raiaua Hotinului, fiinţa episcopia Hotinului, apărută după trecerea acelei zone sub directa
stăpânire a Imperiului otoman. La fel în sud, raialele din Bugeac şi Tighina erau ataşate
mitropoliei Proilavei, cu sediul la Brăila, apoi la Căuşani, care avea în subordinea sa şi
Dobrogea, ca şi Oceacovul, puternic populate de români ortodocşi. Şi teritoriul care aparţinea
Principatului Moldovei era divizat între două episcopii: judeţele Iaşi şi Orhei ţineau de
mitropolia Moldovei şi Sucevei, iar ţinuturile Lăpuşna, Soroca, Codru, Greceni şi Hotărniceni,
împreună cu Fălciul din dreapta Prutului, de episcopia Huşilor, înfiinţată în 1592.

12
Dar după anexare, în bunăvoinţa silită pe care dorea să o arate românilor, ţarul
Alexandru I a încercat să-i câştige şi prin privilegiile bisericeşti acordate. În 1812 el îi poruncea
exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul lider religios al principatelor sub ocupaţia rusească,
să „lucreze un proiect pentru noua eparhie de peste Nistru.” Gavriil s-a achitat cu succes şi a
lucrat un plan care, „conformându-se cu evenimentele locale şi ale timpului, va fi destul pentru
noua eparhie din această regiune.” De asemenea, spunea Gavriil, noua eparhie trebuia numită „a
Chişinăului şi Hotinului”, şi aceasta „deoarece Chişinăul având în această regiune o situaţie
centrală, a fost destinat ca sediu pentru guvernământul civil; iar în Hotin a fost cândva episcop
ocârmuitor.” (1) Ca urmare, în 1813 a fost desfiinţată episcopia de Hotin, care fiinţa din 1755, şi
a apărut mitropolia Chişinăului şi Hotinului. În fruntea ei era acelaşi Gavriil, înălţat la suprema
funcţie de mitropolit, un alt privilegiu acordat Basarabiei. Dar pe parcursul stăpânirii ruseşti,
acest titlu va oscila permanent: Dimitrie a fost arhiepiscop, Pavel a fost întâi episcop şi apoi
arhiepiscop, Serghie a fost arhiepiscop, Isaachie – episcop, Neofit – arhiepiscop, Iacov, Vladimir
şi Serafim – episcopi, Anastasie – episcop şi apoi arhiepiscop. După cum se vede, titlul de
mitropolit al Basarabiei va dispare odată cu primul ei arhipăstor, care de altfel a fost şi singurul
român dintre ei.

Tot în 1813, în urma memoriului lui Gavriil, care spunea că şi dincolo de Nistru „ruşi
sunt foarte puţini”, (2) eparhiei basarabene i-a fost alipit şi teritoriul fostei Ucraine a Hanului,
care aparţinuse Turciei până în 1792. Este vorba despre 77 de biserici situate dincolo de Nistru,
în stepa Oceacovului dintre Nistru şi Bug: gubernia Ekaterinoslavului, oraşele Tiraspol, Ananiev,
Elisavetgrad, Dubăsari şi Ovidiopol cu ţinuturile înconjurătoare, precum şi gubernia Hersonului
cu oraşele Herson, Oceacov, Odesa, Olviopol şi satele din jurul lor. Localităţile româneşti de
peste Nistru au aparţinut până în 1791 mitropoliei Proilavei, înfiinţată la 1640. Şi ca un suprem
privilegiu, ele au fost atribuite în 1813 mitropoliei basarabene.

Gavriil însă mai cerea să se acorde „clerului local aceleaşi drepturi de care se bucură
clerul rosienesc.” În plus, stăpânirea civilă să nu se amestece în afacerile care priveau tagma
duhovnicească, „cum aceasta se face în Rusia”; de altfel, „şi în Moldova, afară de prinţul
domnitor, nimeni nu se amestecă în afacerile duhovniceşti.” (3)

13
Autoritatea lui Gavriil se exercita şi asupra numeroaselor mânăstiri basarabene, unele
foarte vechi, care aveau nevoie în continuare de îngrijire. Printre ele se aflau: Vărzăreşti,
construită în 1420 de Alexandru cel Bun, Căpriana, ctitorită de Ştefan cel Mare, Hâncul din
1678, Hârbovăţ din 1730, Dobruşa din 1772, Călărăşeuca din 1782, Suruceni din 1785,
Coşeleuca din 1786, Răciula din 1797 etc.

Iată acum lista completă a episcopilor şi arhiepiscopilor Basarabiei în întreaga


perioadă a stăpânirii ruseşti:

1. Gavriil (Gavriil Bănulescu-Bodoni) 1813 – 30 martie 1821;


2. Dimitrie (Dimitrie Sulima) 18 iunie 1821 – 4 august 1844;
3. Irinarh (Irinarh Popov) 12 noiembrie 1844 – 17 martie 1858;
4. Antonie (Antonie Şokotov) 17 martie 1858 – 13 martie 1871;
5. Pavel (Pavel Lebedev) 13 iunie 1871 – 16 iulie 1882;
6. Serghie (Serghei Lapidevski) 21 august 1882 – 12 ianuarie 1891;
7. Isaachie (Isaak Polojenski) 12 ianuarie 1891 – 21 noiembrie 1892;
8. Neofit (Neofit Nevodcikov) 21 noiembrie 1892 – 26 ianuarie 1898;
9. Iacov (Iakov Peatniţki) 26 ianuarie 1898 – 12 ianuarie 1904;
10. Vladimir (Vladimir Simkevici) 12 ianuarie 1904 – 16 septembrie 1908;
11. Serafim (Leonida Ciceagov) 16 septembrie 1908 – 22 martie 1914;
12. Platon (Platon Rojdestvenski) 22 martie 1914 – 5 decembrie 1915;
13. Anastasie (Anastasie Gribanovski) 10 decembrie 1915 – 20 iunie 1918;
14. Nicodim Munteanu al Huşilor 25 iunie 1918 – 1 ianuarie 1920.

În 1813, mitropolia Chişinăului şi Hotinului era împărţită în nouă protoierii,


administrând un număr de 775 de biserici. (4) Aceste diviziuni administrative ecleziastice au fost
abolite în 1859, fiind înlocuite cu circumscripţia „blagocinilor” sau a superiorilor bisericeşti, al
căror număr era variabil, fiind de 34 în 1900. (5) În acelaşi an, clerul ortodox din Basarabia
cuprindea 812 persoane. Ei formau pătura duhovnicească, bucurându-se de unele drepturi
speciale, precum scutirea de impozite şi de prestarea serviciului militar. Clerul nu era retribuit de
stat, ci trăia din ofrandele credincioşilor. Totodată, fiecare biserică avea, pentru uzul preoţilor,
câte 33 de hectare de teren. (6)

14
Drepturile clasei clericale erau statuate şi în Aşezământul din 1818, care prevedea:
„Dreptăţile şi pronomiile părţii duhovniceşti atrăgătoare de aceia în public mărturisire a
credinţelor să vor păzi întru deplina lor ştire şi slobozenie. Partea duhovnicească a legii
stăpânitoare a greco-răsăritului se vor folosi cu toate acele privilegii şi venituri, dobindele după
hrizoavele moldoveneşti şi apoi de la înaltele ukazuri împărăteşti după unirea cu Rusia.” (7) Prin
acest aşezământ, preoţimea (duhovenstvo) forma una dintre cele nouă tagme sau soslovii
recunoscute, pe lângă marea nobilime (dvoreanstvo), boiernaşi, mazili, ruptaşi, negustori şi
târgoveţi, săteni muncitori de pământ, ţigani şi jidovi.

După moartea mitropolitului Gavriil a urmat arhiepiscopul Dimitrie Sulima, un


ucrainean crescut în tradiţiile bisericii moldoveneşti şi apărător în bună măsură al identităţii ei.
După el a urmat între 1844 şi 1858 Irinarh Popov, un om cult şi cu vederi largi. În timpul său,
unii preoţi precum T. Baltagă, T. Lascu şi I. Neagu au tradus cărţi bisericeşti ruseşti în limba
română. În sfârşit, între 1858-1871 a fost arhiepiscopul Antonie Şokotov, sub care a apărut
primul periodic din Basarabia scris şi în limba română. Este vorba despre Buletinul eparhiei
Chişinăului şi Hotinului, bilingv (ruso-român) între 1867 şi 1871, când a redevenit exclusiv
rusesc. În timpul lui Antonie Şokotov existau în Basarabia 843 de biserici, dintre care 318 din
piatră şi 525 din lemn. (8) După cum aprecia reputatul cercetător basarabean Ştefan Ciobanu:
„Până la 1871 toate actele bisericeşti, toate izvoadele făcute prin sate erau scrise în româneşte.”
(9)

Antonie Şokotov a făcut o nouă împărţire administrativă a eparhiei, amintită mai sus,
prin care desfiinţa protoieriile de judeţe. Înfiinţa în schimb 35 de ocoluri bisericeşti sau ocruguri
blagocineşti. În fruntea acestor ocoluri sau decanate a aşezat câte un protoiereu sau blagocin.
Făcându-se numărătoarea amintită a bisericilor, s-a stabilit numărul de cliroşi pentru fiecare
biserică (toate posesiunile bisericeşti ale eparhiei basarabene de dincolo de Nistru fuseseră
desprinse de ruşi încă în 1837). Bisericile cu un cliros erau în satele cu mai puţin de 57 de
familii, cele cu doi cliroşi în localităţile cu până la 150 de familii şi cu trei cliroşi la oraşe şi
târguri cu mai mulţi preoţi şi diaconi. Ca urmare, numărul bisericilor dispunând de personal
bisericesc complet era redus acum la 46. (10)

De asemenea, în 1870 preoţii care nu cunoşteau limba rusă primeau un răgaz de şase
luni ca să o înveţe, altfel vor fi înlocuiţi în şcolile parohiale. Începea cumplita prigoană a

15
deceniului opt, chiar dacă, pe vremea lui Şokotov, pe lângă limba rusă continua să fie folosită şi
limba română în biserici, putându-se chiar tipări în continuare cărţi bisericeşti româneşti.

Prigoana cea mare împotriva bisericii româneşti începea sub episcopul Pavel Lebedev,
dar de ea ne vom ocupa mai târziu, ea neavând mare importanţă pentru problema administrării
ecleziastice, abordată în paginile de faţă. În această direcţie, Pavel nu s-a remarcat în mod
deosebit.

1882 a fost fericitul an al despărţirii Basarabiei de arhiepiscopul Pavel. A urmat până


în 1891 Serghei Lapidevski, care a înţeles că abuzurile depăşiseră orice limită şi a făcut unele
concesii, permiţând utilizarea şi a limbii române în biserici şi înfiinţând tipografia arhidiecezală
de la mânăstirea Noul Neamţ, situată în localitatea Chiţcani din judeţul Tighina. În ianuarie 1891,
Serghei Lapidevski era transferat la mitropolia din Odesa. Mai puţin importanţi datorită scurtelor
perioade în care s-au aflat în Basarabia au fost arhiepiscopii Isaak Polojenski (1891-1892) şi
Neofit Nevodcikov (1892-1898).

Mai important prin realizări a fost episcopul Iakov Peatniţki (1898-1904), care a
înfiinţat la Chişinău „Înfrăţirea ortodoxă misionară a Naşterii Domnului.” Aceasta a editat
numeroase broşuri, cărticele şi foi volante. Episcopul ceru ca ele să apară şi în limba română,
argumentându-şi cererea către Sinodul din Petersburg astfel: „În cele mai multe din satele
Basarabiei, populaţia ortodoxă se compune în mare parte şi adesea chiar exclusiv din moldoveni,
care cunosc numai limba moldovenească şi cu desăvârşire nu înţeleg limba slavă bisericească sau
pe cea rusească.” (11) Ca urmare, această cerere a sa a fost aprobată în 1900.

O tipografie bisericească românească a fost deschisă însă abia în 1904, de episcopul


Vladimir Simkevici (1904-1908). În această tipografie a văzut lumina zilei primul număr al
periodicului bisericesc Luminătorul, la 25 ianuarie 1908. După Vladimir a urmat Leonida
Ciceagov, care ca episcop era numit Serafim, şi care prin intoleranţa de care a dat dovadă s-a
apropiat în multe cazuri de predecesorul său Pavel Lebedev. Ca o reacţie la aceasta a fost apariţia
în Basarabia a numeroase secte şi erezii religioase, care nu se mai subordonau episcopiei din
Chişinău. Între aceste nenumărate secte îi putem menţiona pe inochentişti, pe studişti, pe
popovţi, bez popovţi, duhoborţi, molocani, priguni, chlâstî, scapeti, stramnichi etc.

16
Instabilitatea episcopilor şi arhiepiscopilor Basarabiei se va accentua în perioada
primului război mondial, unii fiind transferaţi în alte locuri, precum Platon Rojdestvenski la
Odesa în decembrie 1915, alţii nevoiţi să se plece în faţa evenimentelor, precum Anastasie
Gribanovski, care împreună cu întreg clerul superior rusesc din Basarabia a părăsit-o definitiv la
23 iunie 1918. El a fost urmat de românul Nicodim de Huşi şi de la 23 februarie 1920 de Gurie
Botoşăneanu.

17