Material curs: Psihologie antreprenorială

Lect. Dr. Sebastian Pintea

Antreprenorii și rețelele sociale (perspectiva capitalului social)

2.7. Perspectiva reţelelor sociale

Ideea în sine conform căreia implicarea şi participarea inividului în grupuri are efecte
pozitive asupra individului şi comunităţii căreia acesta îi aparţine nu este nouă, putând fi
întâlnită încă în opera lui Emile Durkheim, care, încă în 1897, sugera importanţa vieţii în
grup ca mijloc de prevenţie a comportamentului auto-distructiv şi al anomiei sociale în
general (Durkheim, 1993).
Din perspectiva reţelelor sociale se studiază comportamentul individului la nivel
micro, pattern-ul relaţiilor (structura reţelei) la nivel macro, precum şi interacţiunea între
cele două (Stokman, 2000). În felul acesta, perspectiva reţelelor sociale prezintă marele
avantaj de a oferi explicaţii legând nivelurile micro şi macro-social, prezentând modul în
care comportamentul individual şi fenomenul social sunt legate între ele.

2.7..1. Reţelele sociale, capitalul social şi antreprenoriatul

Unul dintre primii autori contemporani care s-au ocupat de problema capitalului
social a fost sociologul francez Pierre Bourdieu (1980) care defineşte capitalul social
drept agregatul resurselor efective sau potenţiale provenite din posesia unei reţele
durabile de relaţii mai mult sau mai puţin instituţionalizate de cunoaştere şi recunoaştere
reciprocă (apud Portes, 1998). În această perspectivă, capitalul social este văzut ca un
produs al legăturilor sociale ale individului.
O altă perspectivă asupra capitalului social este aceea care îl priveşte ca proces.
Astfel, Anderson şi Jack (2002) definesc capitalul social ca fiind procesul de creare a
condiţiilor necesare schimbului de informaţii şi resurse (p. 207). Din această perspectivă,
capitalul social nu este doar efectul rezultat din caracterul mutual al legăturilor sociale, ci
însăşi tăria acestor legături.
Coleman (1990 apud Seibert et al., 2001) defineşte capitalul social drept orice
aspect al structurilor sociale care crează valoare şi facilitează anumite acţiuni ale
actorilor în cadrul acelei structuri.
Teoriile capitalului social al antreprenorilor pornesc de la premisa că orice piaţă are
o anumită structură socială. Pe acestă piaţă, fiecare actor posedă o reţea de relaţii sociale,
fiind legat de anumiţi indivizi, având obligaţia de a sprijini anumiţi indivizi, având
încredere în anumiţi indivizi, depinzând de schimburile cu anumiţi indivizi.
Anumite caracteristici ale structurii reţelei unui individ cum sunt poziţia lui în
această reţea precum şi resursele celorlalţi membrii ai reţelei reprezintă un avantaj
competitiv al acelui individ pe piaţă, în ultimă instanţă capitalul lui social (Burt, 1992).
Din perspectiva teoriilor prezentate în acestă secţiune, antreprenorii se deosebesc de
non-antreprenori prin capitalul social pe care îl posedă.
Capitalul social, alături de cel uman (abilităţi, experienţe individuale), reprezintă un
element fundamental al succesului. În condiţiile în care competitorii pe o piaţă posedă
capitaluri financiare sau umane sensibil egale, expunerea lor diferenţiată la oportunităţile
de investire a acestor capitaluri prin intermediul reţelelor cărora le aparţin devine
hotărâtoare pentru reuşită. Astfel, putem spune, la celelalte condiţii egale, că problema
esenţială a reuşitei e pe cine cunoşti. Alături de oportunităţile de investire, reţelele sociale
oferă şi accesul la resursele membrilor ei, reuşita nefiind astfel condiţionată de caracterul
limitat al resurselor antreprenorului.
Aşadar, din acestă perspectivă antreprenorii beneficiază de anumite avantaje
competitive în raport cu non-antreprenorii prin legăturile lor sociale mai bune, prin
poziţia lor mai favorabilă pe care o ocupă în structura socială şi prin resursele membrilor
acestei structuri.
Caracteristicile reţelei şi poziţia antreprenorilor în această structură le furnizează
acestora patru categorii de resurse: informaţionale, motivaţionale, materiale (financiare)
şi de control.
Resursele informaţionale se referă la expertiză, sfaturi, informaţii despre
oportunităţi de investire, despre clienţi, furnizori, finanţatori etc. Resursele
informaţionale se referă însă şi la informaţiile pe care le deţin ceilalţi membrii ai reţelei
sociale despre antreprenor, şi care în anumite situaţii se dovedesc esenţiale.
Astfel, un studiu intreprins de Shane şi Cable (2002) în domeniul tehnologiilor de
vârf, arată că în condiţiile unui deficit de informaţie al potenţialilor finanţatori despre o
afacere, aceştia îşi bazează decizia de finanţare a afacerii respective pe existenţa unei
relaţii directe anterioare a acestora cu antreprenorul respectivei afaceri sau pe existenţa
unei relaţii indirecte, mediate de indivizi care îl cunosc atât pe antreprenor cât şi pe
investitor. Atât în cazul legăturilor directe cât şi în cazul celor indirecte, variabila
mediatoare în relaţia cu decizia de finanţare este reputaţia antreprenorului (şi nu
obligaţiile reciproce încorporate în relaţiile sociale). Aşadar, legăturile sociale reprezintă
un mecanism prin care antreprenorii reuşesc să atragă resursele financiare necesare. În
acest context pe lângă întrebarea pe cine cunoşti, întrebarea de cine eşti cunoscut devine
un capital social esenţial.
Resursele motivaţionale se referă la suportul social oferit de membrii reţelei, la
încurajările lor etc.
Resursele materiale se referă la infrastructură, finanţe şi orice alt element material
necesar demersului antreprenorial.
Controlul se referă la posibilitatea antreprenorului de a media relaţii în interiorul
reţelei, de a hotărâ momentul şi modul de exploatare a nevoilor şi resurselor unor
elemente altfel neconectate ale reţelei.
Dacă literatura subsumată acestei teorii este convergentă în ceea ce priveşte
influenţa capitalului social al antreprenorilor, în privinţa mecanismelor concrete prin care
se manifestă această influenţă părerile sunt împărţite. De aici, sub cupola teoriei
capitalului social identificăm o serie de modele care explică diferit mecanismul influenţei
acestuia asupra antreprenoriatului. Cele mai importante dintre acestea sunt modelul
reţelelor strânse sau dense, modelul legăturilor slabe şi modelul golurilor structurale sau
al brokerajului. Cel dintâi îi aparţine lui Coleman (1988, 1990) şi afirmă importanţa
reţelelor mari şi dense, acestea facilitând vizibilitatea indivizilor în reţea precum şi
împărtăşirea informaţiilor şi normelor într-o comunitate. Cel de-al doilea model îi
aparţine lui Granovetter (1983) şi afirmă importanţa legăturilor îndepărtate ale
individului, situate înafara grupului strâns căruia îi aparţine. Al treilea îi aparţine lui Burt
(1992) şi afirmă importanţa unor relaţii unice, nesuprapuse între indivizi, acestea
favorizând accesul la informaţii non-redundante şi oferind indivizilor oportunităţi
superioare prin dezvoltarea unor soluţii creative.

2.7.2. Teoria “legăturilor tari”

Ideea centrală în teoria lui Coleman (1990) este că reţelele strânse, adică acelea în
care fiecare e în relaţii (directe) cu fiecare astfel încât membrii reţelei sunt reciproc foarte
vizibili, reprezină sursa capitalului social (Burt, 2001b).
Reţelele strânse, după Coleman (1990), furnizează două categorii de beneficii
membrilor ei: accesul la informaţii şi reducerea riscului cooperării.
Accesul la informaţii. Aparţinând unei reţele strânse (dense), un individ care în
general nu caută activ informaţii asupra ultimelor evenimente dar este în principiu
interesat să le afle, economiseşte timpul pe care ar trebui să-l folosească pentru a citi
ziarele şi a urmări ştirile, informându-se de la un prieten (membru al reţelei) care îşi
consumă timpul cu asemenea activităţi.
În contextul accesului la informaţii se pune problema rapidităţii cu care este aflată
o informaţie. Indivizii care află primii o informaţie valoroasă posedă un avantaj
competitiv în raport cu ceilalţi. Ţinând cont că procesul comunicării necesită timp,
caracterul strâns şi direct al relaţiilor din reţelele sociale strânse permite ca indivizii să fie
informaţi repede.
Tot în acest context se pune şi problema calităţii informaţiilor care circulă în reţea.
În principiu, transmiterea succesivă a informaţiei de la un individ la altul duce la
deteriorarea ei după un anumit moment. Or, şi în acest caz, caracterul strâns şi direct al
relaţiilor din reţelele sociale strânse permite ca indivizii să fie informaţi nu doar repede ci
şi asupra unor conţinuturi nedeteriorate de un proces prea lung al comunicării în reţea,
oferindu-le astfel un avantaj competitiv pe piaţă.
Reducerea riscului cooperării. Pe lângă rapiditatea accesării informaţiei şi
calitatea acesteia, reţelele strânse sau dense mai favorizează o componentă importantă
pentru comportamentul antreprenorial: încrederea.
 Relaţiile strânse între toţi membrii reţelei, favorizează sancţiunile pentru cei ce
înşeală încrederea celorlalţi, reducând în consecinţă riscurile asociate încrederii reciproce
în reţea. Un exemplu relevant în acest sens, menţionat de Coleman, sunt Casele de Ajutor
Reciproc (CAR), care nu ar putea să funcţioneze fără încrederea reciprocă între
participanţii la un asemenea sistem de întrajutorare.
Aşadar, reţelele strânse permit dezvoltarea unor norme, a unui control social
puternic care descurajează comportamentele neconforme cu aceste norme şi favorizează
încrederea.

2.7.3. Teoria “legăturilor slabe”

Teoria “legăturilor slabe” a fost lansată de Mark Granoveter (1973, 1983) şi

porneşte de la constatarea că familia, prietenii apropiaţi ai unui individ reprezintă
legăturile lui tari, alcătuind o reţea densă de relaţii în timp ce cunoscuţii aceluiaşi individ
reprezintă legăturile lui slabe, alcătuind o reţea de o densitate scăzută.
Strâns legată de această constatare este premisa teoriei, conform căreia între
diversele legături slabe ale unui individ este puţin probabil să existe relaţii sociale
(Granovetter, 1983).
Luând un individ X, acesta posedă pe lângă un grup de apropiaţi, o serie de
cunoscuţi care nu doar că e puţin probabil să se cunoască între ei, dar mai mult, fiecare
are la rândul lui propriul grup de apropiaţi, altul decât cel al individului X. Din această
perspectivă, legătura slabă între individul X şi un individ Y nu mai este o simplă relaţie
îndepărtată, ci o punte esenţială între două reţele strânse (grupuri) cărora le aparţin fiecare
dintre cei doi indivizi. Dacă nu ar exista această relaţie slabă între X şi Y, practic
grupurile celor doi indivizi nu ar avea nici o legătură unul cu celălalt.
În consecinţă, indivizii cu puţine legături slabe vor fi privaţi de o mare parte din
informaţiile ce vin dinspre zonele mai îndepărtate ale sistemului social, rămânând limitaţi
la informaţii şi perspective locale, furnizate de cei apropiaţi lor (Granovetter, 1983).
Aceşti indivizi rămân practic izolaţi de ultimele informaţii şi idei, fapt concretizat într-o
poziţie dezavantajoasă pe piaţă. Dovezi empirice în acest sens sunt furnizate de acelaşi
autor, care într-u studiu din 1974 arată că indivizii cu puţine legături slabe îşi găsesc mai
greu un loc de muncă, ei fiind privaţi de o serie de informaţii despre noile oportunităţi de
angajare. Acelaşi autor arată că indivizii cu puţine legături slabe sunt mai puţin probabil
integraţi în diverse mişcări politice, ei neavând acces la informaţiile care circulă mai
degrabă în interiorul grupurilor şi mai puţin în afara lor în absenţa unor legături slabe
inter-grupuri.
Consecinţa la nivel macro-social a acestei teorii este că sistemele sociale sărace în
legături slabe devin fragmentate şi incoerente (Granovetter, 1983), noile idei
răspândindu-se încet.
În ce priveşte dovezile empirice ale acestei teorii, aduse de autorii care şi-au
întemeiat cercetările pe teoria lui Granovetter, acestea folosesc cel mai frecvent ca
variabile dependente găsirea unui loc de muncă sau venitul.

2.7.4. Teoria golurilor structurale

Modelul golurilor structurale a fost lansat de Ronald S. Burt (1992). Dacă

densitatea reţelei sociale creează un avantaj competitiv prin reducerea riscului cooperării,
modelul golurilor structurale se referă la crearea unui avantaj competitiv prin creşterea
valorii cooperării.
Modelul se întemeiază pe conceptul de goluri structurale, definite ca spaţiul dintre
contactele non-redundante dintr-o reţea socială (Burt, 1992). După acelaşi autor, golurile
structurale funcţionează ca un izolator electric. Existenţa lui permite ca două contacte să
ofere informaţii complementare şi nu suprapuse.
Astfel, legăturile slabe sau lipsa unei legături între două grupuri sunt considerate
un gol structural. Individul care are legături şi cu unul şi cu celălalt grup joacă rolul de
broker (agent de schimb, mediator, punte) între cele două grupuri, punând în legătură
două fluxuri diferite de informaţie, controlând activităţile care reunesc indivizii din cele
două grupuri. Aşa cum rezultă din afirmaţia anterioară, golurile structurale oferă
indivizilor mediatori două categorii de beneficii: informaţionale şi de control.
Beneficiile informaţionale. Capacitatea fiecărui individ de a căuta şi procesa
informaţiile despre potenţialele oportunităţi este limitată. În acest context, reţeaua socială
poate fi privită ca o armată de indivizi ce procesează informaţie şi transmit în reţea
informaţiile relevante privind oportunităţile precum şi riscurile asociate lor.
Golurile structurale separă două surse non-redundante de informaţii. În principu,
contactele non-redundante sunt conctactele care nu duc spre aceleaşi persoane, în
consecinţă furnizând informaţii diferite (Burt, 1992). Din puct de vedere empiric,
redundanţa contactelor îmbracă două forme: redundanţa prin coeziune şi redundanţa prin
echivalenţă structurală.

Figura 1. Redundanţa prin coeziune (a) şi prin echivalenţă structurală (b)

(După Burt, 1992)

a. b.
În figura 1, situaţia (a) reprezintă schema redundanţei prin coeziune. Aceasta apare
atunci când contactele individului reprezentat aici prin bulina goală sunt legate printr-o
relaţie strânsă. Această relaţie indică absenţa unui gol structural. Astfel de contacte
redundante pot fi reprezentate de părinţi şi copii, fraţi şi surori, soţ şi soţie, prieteni
apropiaţi, colegi vechi de muncă etc. Cu cât relaţia între contacte este mai strânsă, cu atât
este mai probabil ca acestea să schimbe mai multe informaţii, să împărtăşească aceleaşi
cunoştinţe şi să cunoască aceleaşi oportunităţi.
Situaţia (b) reprezintă schema redundanţei prin echivalenţă structurală. Aceasta
apare atunci când contactele individului reprezentat aici prin bulina goală conduc la
rândul lor spre aceleaşi contacte, spre aceleaşi surse de informare. Cu alte cuvinte e vorba
despre contacte care se informează din aceeaşi sursă.
Indicatorii redundanţei, în viziunea lui Burt (1992) nu sunt nici absoluţi, nici
independenţi. O relaţie între două contacte poate fi apreciată ca puternică doar prin
raportarea la relaţia altor două contacte. De asemenea, nu există decât foarte rar
echivalenţe structurale perfecte. Două contacte pot fi mai mult sau mai puţin echivalente
structural. Totodată, cele două forme de redundanţă nu se găsesc în formă pură într-o
reţea, ci în forma unor combinaţii între cele două.
Problema redundanţei se pune în termeni de costuri şi beneficii. Atât în situaţia (a)
cât şi în situaţia (b), individul reprezentat prin bulina goală are acces la fluxul
informaţional din reţea cu costul întreţinerii a trei contacte primare, în condiţiile în care
aceleaşi informaţii ar putea fi obţinute menţinând doar unul dintre aceste contacte
primare. Costurile de menţinere se exprimă în timp şi efort investit în aceste relaţii.
Pentru a spori beneficiile informaţionale furnizate de reţea, aceasta poate fi
optimizată prin excluderea acelor contacte primare care conduc spre aceleaşi surse de
informare şi includerea de contacte noi şi diverse. Indivizii care au o reţea socială optim
structurată ajung să afle despre o serie de oportunităţi (nevoi instituţionale, proiecte,
iniţiative de finanţare, noi job-uri etc.) de investire a capitalului financiar şi/sau uman
care le pot oferi benficii ulteriore maximale.
În continuare, prezentăm în figura 2 o reţea socială şi poziţiile a doi indivizi ce
vor fi comparaţi pentru a ilustra rolul mecanismului golurilor structurale sau al
brokerajului în antreprenoriat.

Figura 2. Rolul golurilor structurale în antreprenoriat (După Burt, 2001a)

În reţeaua prezentată în figura 2, Robert şi James posedă acelaşi număr de relaţii

primare (nemijlocite). Spre deosebire de James însă, Robert are prin contactele sale
legături cu mai multe grupuri distincte. Fiind practic legătura între trei grupuri care altfel
nu ar avea nici o relaţie. Robert joacă rolul unui broker (agent de schimb) între acestea.
Poziţia privilegiată a lui Robert îi oferă acestuia accesul la fluxurile de informaţie din
fiecare grup. Deci Robert posedă mai mult capital social decât James.
De asemenea, la costurile implicate de întreţinerea a cinci relaţii primare, costuri
egale cu cele ale lui James, Robert obţine mai multă informaţie non-redundantă.
Totodată, faptul că deţine mai multe informaţii, din surse mai diverse, face ca
Robert să fie un partener mai atractiv în reţea în vederea includerii lui într-o nouă
oportunitate.
În continuare se pune problema motivaţiei exploatării antreprenoriale a
oportunităţilor parvenite prin reţea. În acest context, Burt (1992) afirmă că motivaţia
antreprenorială din perspectiva modelului golurilor structurale este dată de claritatea
oportunităţii. Aşa cum afirmă Burt, the clarity of opportunity is its own motivation (p.
80).
Aşadar, în viziunea lui Burt motivaţia şi oportunitatea sunt unul şi acelaşi lucru.
Date fiind două oportunităţi, un individ va alege cu cea mai mare probabilitate
oportunitatea cu şanse mai clare de succes. Pe măsură ce numărul oportunităţilor
antreprenoriale creşte într-o reţea, şansa ca unele să fie clar definite prin golurile
structurale creşte, crescând în consecinţă şansele dezvoltării unui comportament
antreprenorial.
Referindu-se la locul înclinaţiilor antreprenoriale ale indivizilor în modelul golurilor
structurale, Burt afirmă că indivizii care nu sunt expuşi oportunităţilor, nu au posibilitatea
de a opta pentru un comportament care să exploateze o oportunitate, chiar dacă posedă
înclinaţii antreprenoriale. În schimb, expunerea la un număr mare de oportunităţi oferă
posibilitatea opţiunii pentru una din ele.
Aşadar, în figura 2, faţă de James, Robert deţine în reţea o poziţie favorabilă
dezvoltării unui comportament antreprenorial. El posedă o autonomie structurală mai
ridicată decât James, ramificaţiile lui în reţea fiind la capătul îndepărtat mai bogate în
goluri structurale.
Beneficiul controlului. Cunoscând fluxurile informaţionale din grupuri separate prin
goluri structurale, indivizii ajung să ştie momentul şi modalitatea optimă de a conecta
fluxurile informaţionale, în ultimă instanţă grupurile. Antreprenorul în acest context este
individul mediator care practic pune laolaltă mai multe segmente neconectate, creând
astfel punţi peste golurile structurale. Totodată, fiind canalul de comunicare între grupuri,
antreprenorul poate transmite fiecăruia acele conţinuturi care îi sunt favorabile, deţinând
astfel controlul.
Aşadar, din perspectiva modelului golurilor structurale, antreprenorii posedă reţele
sociale cu o multitudine de goluri structurale, adică reţele lipsite de contacte (relaţii)
redundante, în felul acesta antreprenorii sporindu-şi şansele de a identifica şi optimiza cu
succes oportunităţile antreprenoriale. În aceste reţele, antreprenorii ocupă poziţii centrale,
favorabile manipulării structurii reţelei în aşa fel încât aceasta să le furnizeze un nivel
ridicat de informaţii şi control. Antreprenorii reprezintă elementul de legătură între doi
sau mai mulţi clusteri (reţele) îndepărtaţi, mediind golul structural dintre aceştia şi
exploatând nevoile unor indivizi sau clusteri şi resursele corespunzătoare acestora din
posesia altor indivizi sau clusteri.

2.7.5. Compararea celor trei modele şi integrarea lor

Primul model, a legăturilor tari, afirmă generarea capitalului social în cadrul

legăturilor strânse între indivizii aparţinând unor clusteri sau reţele dense. Acest capital se
traduce printr-o vizibilitate crescută în reţea, printr-un risc redus al cooperării întemeiat
pe încrederea reciprocă, printr-un un acces rapid şi facil la resursele informaţionale,
materiale sau suportul afectiv al membrilor reţelei.
Cel de-al doilea model, a legăturilor slabe, afirmă că în clusterii de indivizi între
care există relaţii strânse, aceştia tind să împărtăşească aceleaşi informaţii şi resurse.
Astfel că, noile idei şi oportunităţi provin din relaţiile slabe, îndepărtate dintre indivizii
aparţinând unor clusteri altfel separaţi.
Cel de-al treilea model, acceptă asumpţiile celui de-al doilea, afirmând însă că
pentru a obţine beneficii reale nu sunt suficiente numai legăturile slabe ci trebuie să existe
şi goluri structurale între acestea, pentru ca informaţiile furnizate de ele să nu fie
redundante.
 Comparând cele trei modele, constatăm că dacă legăturile slabe, non-redundante
oferă accesul la informaţii, oportunităţi, resurse noi, diverse, care depăşesc cercul social
propriu unui individ, legăturile tari oferă resurse mai uşor accesibile individului şi
totodată posibilitatea cooperării cu un risc minim pentru exploatarea acestora.
Spre deosebire de primele două teorii, teoria golurilor structurale nu se centrează
pe caracterul tare sau slab al relaţiilor unui individ X, ci pe pattern-ul de relaţii dintre
contactele individului X (Seibert et al., 2001).
Aşa cum afirmă Burt însuşi (1992), există două diferenţe majore între teoria
golurilor structurale şi cea a relaţiilor slabe.
Prima constă în faptul că, spre deosebire de teoria legăturilor slabe, în teoria
golurilor structurale elementul cauzal al capitalului social nu este caracterul slab al unei
relaţii între clusteri separaţi, ci golul structural peste care se întinde acea relaţie, spaţiul
pentru care acea relaţie reprezintă o punte. Astfel, în teoria golurilor structurale,
caracterul slab al relaţiei nu mai este o cauză ci o corelată a fenomenului. Practic pentru a
deţine un capital social substanţial, nu mai contează dacă relaţia dintre doi indivizi este
tare sau slabă atâta vreme cât ea acoperă un gol structural.
A doua diferenţă majoră este că, accentuând doar caracterul slab al unei relaţii se
pierde perspectiva obţinerii controlului, care îşi are practic cauza tocmai în oportunităţile
de brokeraj oferite de existenţa unui gol structural între clusteri diferiţi de indivizi.
Aşadar, practic, putem considera teoria legăturilor slabe drept un caz particular al
teoriei mai cuprinzătoare, a golurilor structurale. În acest context, practic, ceea mai
rămâne de integrat sunt cele două mecanisme de formare ale capitalului social prin
legăturile tari dintre indivizi şi prin contactele non-redundante ale acestora.
Cele trei modele, deşi pot fi considerate ca reprezentând mecanisme diferite de
formare a capitalului social, nu se exclud reciproc dacă luăm în considerare locusul
manifestării caracterului tare al relaţiilor şi al caracterului lor non-redundant, respectiv în
interiorul sau înafara grupului căruia îi aparţine individul. În figura 3 este prezentat un
model integrator al celor două mecanisme:
 Figura 3. Un model integrator (După Burt, 1992)

A D
ridicat grup dezintegrat, cu
abilităţi, resurse, performanţă maximă
Volumul relaţiilor non-
redundante externe perspective diferite

grup coeziv având

performanţă minimă aceeaşi perspectivă,
scăzut resurse, abilităţi
C B
slabă ridicată
Coeziunea relaţiilor interne

În cadranul A performanţa grupului este maximă deoarece în interiorul grupului

există relaţii strânse între membrii iar relaţiile acestora cu indivizii din afara grupului sunt
diverse, non-redundante. În acest caz, indivizii din interiorul grupului posedă un risc
scăzut de cooperare cu ceilalţi membrii ai grupului şi în acelaşi timp au acces la surse
diverse, non-redundante de informare în afara grupului, în felul acesta beneficiind de o
gamă largă de perspective şi oportunităţi sau resurse.
În cadranul C, performanţa grupului este minimă deoarece relaţiile în interiorul
grupului sunt slabe, iar în afara grupului sunt redundante. În felul acesta, membrii
grupului nu posedă capitalul de încredere pentru a coopera în interiorul grupului, în
acelaşi timp având acces la informaţii redundante din afara grupului, membrii grupului
informându-se din aceleaşi surse, avândastfel acces la un număr redus (şi nediversificat)
de oportunităţi şi/sau resurse.
În cadranele B şi D sunt prezentate situaţiile intermediare între A şi C, în care fie
relaţiile intra-grup sunt strânse şi cele extra-grup redundante (B) fie slabe intra-grup şi
non-redundante extra-grup (D), situaţii în care capitalul de încrederea şi cel de brokeraj
nu sunt convergente, şi în consecinţă asociate cu niveluri modeste ale performanţei.
Aşadar, deşi cele două mecanisme în sine rămân distincte, ele pot fi integrate într-
un model unitar (Burt, 2000).

2.7.6. Un model al influenţei capitalului social asupra succesului în carieră

Seibert et al. (2001) au elaborat şi testat un model al relaţiei dintre capitalul social
şi succesul în carieră în context organizaţional. Modelul ia în calcul două aspecte ale
reţelei sociale, legăturile slabe şi golurile structurale, traduse în două forme de resurse
sociale: numărul de legături cu alte funcţii şi la nivele ierarhice superioare. Modelul este
prezentat în figura 4.

Figura 4. Modelul lui Siebert et al. (2001)

Descrierea modelului.
 În model, relaţia dintre capitalul social şi succesul în carieră este mediată de trei
tipuri de beneficii: accesul la informaţii, accesul la resurse şi la sponsorizarea carierei.
Capitalul social este măurat în forma numărului de legături slabe şi a golurilor structurale.
Succesul carierei este evaluat în termenii salariului curent, numărul de promovări
obţinute de-a lungul întregii cariere şi satisfacţia în carieră. Pe săgeţile din model sunt
prezentaţi coeficienţii de corelaţie obţinuţi în urma testării modelului.
Rezultatele obţinue în urma testării demonstrează că legăturile slabe şi golurile
structurale din reţelele sociale ale indivizilor corelează pozitiv cu resursele sociale,
măsurate prin numărul de contacte în funcţii diferite şi paliere ierarhice superioare. De
asemenea, aceste resurse corelează pozitiv cu succesul în carieră, prin intermediul
beneficiilor informaţionale, resurselor şi sponsorizării carierei.

2.7.7. Valenţe şi limite ale perspectivei reţelelor sociale

Spre deosebire de unele dintre teoriile sau modelele prezentate în secţiunile

anterioare, teoria capitalului social prezintă marele avantaj de a oferi explicaţii pentru
întreg procesul antreprenorial, nu doar pentru o etapă.
Procesul antreprenorial cunoaşte trei mari etape: inovaţia (pre-întemeierea),
implementarea (întemeierea) şi creşterea (post-întemeierea).
Astfel, în relaţia sa cu inovaţia, poziţia mediatoare a antreprenorului în reţeaua
socială îi permite acestuia să afle informaţii şi interpretări multiple şi diverse, pe care,
punându-le laolaltă, sintetizându-le, obţine elementul de noutate, de inovaţie, de unde şi
creativitatea frecvent atribuită acestor indivizi.
În relaţia cu implementarea inovaţiei, capitalul social oferit de exploatarea
golurilor structurale oferă avantajul cunoaşterii persoanelor care pot sprijini ideea,
precum şi a momentului şi modului în care se poate apela la aceştia. După Burt (2001a), o
reţea bogată în goluri structurale a). oferă un set larg de potenţiali clienţi, furnizori,
asociaţi, angajaţi b). sporeşte seriozitatea clienţilor, furnizorilor, asociaţilor, angajaţilor c).
sporeşte probabilitatea ca antreprenorul să ştie în ce formă să pună proiectul pentru a fi
atractiv pentru clienţi, furnizori, asociaţi, angajaţi şi d). creşte probabilitatea ca
antreprenorul să anticipe posibilele probleme şi să le evite.
 În relaţia cu succesul antreprenorial există practic cele mai multe dovezi empirice
întrucât studiile s-au axat cu precădere asupra acestei etape, ea trimiţând implicit şi la
celelalte. Între aceste unele se referă la creşterile în profitul companiilor care aparţin unor
reţele bogate în goluri structurale (Burt, 1983, 1988, 1992; Yiegler, 1982, Talmud, 1994;
Yasuda, 1996; Jang, 1997; apud Burt, 2001a).
Aşa cum se poate constata din paragrafele de mai sus, reţelele sociale oferă
resurse în fiecare etapă a procesului antreprenorial. Astfel, într-un studiu recent, Greve şi
Salaff (2003) arată că intensitatea exploatării unei reţele sociale diferă semnificativ de la
o etapă a procesului antreprenorial la alta. Împărţind procesul în etapele de motivaţie,
planificare şi întemeiere, autorii menţionaţi arată că: 1. în prima etapă, antreprenorii îşi
limitează discuţiile la relaţiile lor foarte apropiate (teoria legăturilor tari), 2. în etapa a
doua, sfera discuţiilor antreprenorului se lărgeşte, incluzând persoane din reţeaua socială
extinsă a antreprenorului, pentru ca 3. în ultima etapă, cea a întemeierii, sfera persoanelor
abordate să se reducă din nou, la sfera persoanelor celor mai importante, mai utile (Greve
& Salaff, 2003, p.16). Mai mult, aceiaşi autori arată că modul în care individul
exploatează aceste resurse în fiecare etapă a procesului, este foarte asemănător de la un
context cultural la altul.
Contribuţia diferită a legăturilor tari respectiv slabe în diversele etape ale
antreprenoriatului este pusă în evidenţă şi de Jenssen şi Koenig (2002). Aceştia iau în
considerare tipologia resurselor construită de Kanter (1983 apud Jenssen & Koenig,
2002), alcătuită din resurse informaţionale, motivaţionale şi materiale. Autorii menţionaţi,
studiind relaţia dintre cele trei tipuri de resurse şi caracterul slab sau tare al legăturilor
sociale ale antreprenorilor arată că: resursele informaţionale ale antreprenorilor provin
dominant din legăturile slabe ale acestora, resursele motivaţionale provin dominant din
legăturile lor tari, în timp ce resursele financiare provin în proporţii sensibil egale din
ambele surse (Jenssen & Koenig, 2002).
În privinţa limitelor perspectivei capitalului social, este demn de menţionat faptul
că cele mai multe analize subsumate acestei perspective iau în calcul doar intensitatea
relaţiilor, structura şi dimensiunile reţelei, neglijând compoziţia reţelei sociale a
antreprenorului, sub aspectul gender-ului, vârstei, educaţiei, experienţelor, abilităţilor sau
trăsăturilor membrilor ei, şi influenţa acestei compoziţii asupra diverselor etape ale
procesului antreprenorial.

Bibliografie

o Anderson, A. R., Jack, S. L. (2002). The articulation of social capital in

entrepreneurial networks: a glue or a lubricant. Entrepreneurship & Regional
Development, No. 14, pp. 193-210
o Burt, R. S. (1992). The social structure of competition. in Nohria, N. and Eccles,
R. (eds.), Networks and Organizations: Structure, Form, and Action. Harvard
Business School Press: Boston MA, pp. 57-91
o Burt, R. S. (2001a). The social capital of structural holes. In Guillen, M. F.,
Collins, R., England, P., Meyer, M. (eds.), New directions of economic sociology,
Russell Sage Foundation: New York, pp. 201-248
o Burt, R. S. (2001b). Structural holes versus network closure as social capital. In
Lin, N., Cook, K. S., Burt, R. S. (eds.). Social capital: Theory and Research. New
York: Aldine de Gruyert
o Coleman, J. S. (1988). Social capital in the creation of human capital. American
Journal of Sociology, 94: 95-120
o Coleman, J. S. (1990). Foundations of social theory. Cambridge, MA: Harvard
University Press
o Durkheim, E. (1993). Despre sinucidere. Editura Institutul European, Iaşi
o Granovetter, M. (1983). The strength of weak ties: a network theory revisited.
Sociological Theory, Vol. 1, pp. 201-233
o Greve, A., Salaff, J. W. (2003). Social networks and entrepreneurship.
Entrepreneurship: Theory & Practice, Fall, pp. 1-22
o Jenssen, J. I., Koenig, H. F. (2002). The effect of social networks on resources
acces and business start-ups. European Planning Studies, Vol. 10, No. 8, pp.1039-
1046
o Portes, A. (1998). Social capital: its origins and applications in modern sociology.
Annual Review of Sociology, No. 24, pp. 1-24
o Seibert, S. E., Kraimer, M. L., Liden, R. C. (2001). A social capital theory of
career success. Academy of Management Journal, Vol. 44, No. 2, pp. 219-237
o Shane, S., Cable, D. (2002). Network ties, reputation, and the financing of new
ventures. Management Science, Vol. 48, No. 3, pp. 364-381
o Stokman, F. N. (2001), Networks: Social, International Encyclopedia for the
Social & Behavioral Sciences, pp. 10509-10514