Domeniul de studiu:

ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE
Programul de studiu:
POLIȚIE LOCALĂ

REFERAT
Prezentarea
generală a ramurii
dreptului public
international

Cadru didactic îndrumător:

Trandafirescu Bogdan
Student:
NICOLAE ANDREEA-IOANA

În literatura de specialitate a dreptului internaţional există păreri contraversate

privind istoria apariţiei acestui drept. Unii autori consideră că dreptul internaţional
a apărut după formarea statelor, totuşi considerăm că unele elemente ale dreptului
internaţional au apărut cu mult înaitea apariţiei statelor. Acesta a apărut şi s-a
dezvoltat din nevoia formării unui cadru ordonat pentru relaţiile internaţionale.
Desigur că rolul primordial în evoluţia istorică a relaţiilor internaţionale îi revine
statelor. În prezent relaţiile internaţionale se desfăşoară în toate domeniile:
economic, social, cultural, militar, ecologic, politic şi juridic. Principiile şi normele
dreptului internaţional au apărut şi s-au dezvoltat într-un proces istoric îndelungat
ca urmare a formării şi dezvoltării statelor şi a relaţiilor dintre ele. Conţinutul şi
structura sa au evoluat datorită primelor relaţii internaţionale ce au apărut în
orientul antic(Egipt, China, India).
Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care
guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.
Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional
(organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului
internaţional public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul
de constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul
comunităţii internaţionale reprezintă ordinea juridică internaţională. Definiţia
dreptului internaţional public contemporan: „totalitatea normelor juridice, create de
către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice specifice
(tratate, cutumă), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea
şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea
de bună voie, iar în caz de necesitate, prin sancţiunea individuală sau colectivă a
statelor”.
Din definiţia de mai sus rezultă că, obiectul dreptului internaţional public îl
constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte
subiecte de drept internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea
competenţelor, a drepturilor şi obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public
în relaţiile internaţionale. Dreptul internaţional public nu este o categorie statică,
abstractă. Orice modificare care intervine în societatea internaţională se reflectă în
prevederile sale, dreptul internaţional public fiind şi un instrument al politicii
internaţionale. În comunitatea internaţională contemporană am asistat la un
fenomen de disociere, manifestat în tendinţa de dezagregare a federaţiilor de state,
în centrul şi estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea unor state
independente (Serbia, Slovenia, Croaţia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Ucraina
etc.) sau a unor alte forme de comunitate (C.S.I). Pe de altă parte, în vestul
Europei, statele bazate pe similitudini politice sau economice tind să se reunească
în cadrul unor structuri organizaţionale integrate, cum este Uniunea Europeană.
Aceste fenomene au, în planul ordinii juridice internaţionale, o serie de consecinţe:
a) schimbarea configuraţiei subiectelor dreptului internaţional public, prin
dispariţia vechilor „actori” (federaţii etc.) şi apariţia altora (state independente,
confederaţii, organizaţii guvernamentale)
b) apariţia unor noi norme ale dreptului internaţional public, ca urmare a încheierii,
în această perioadă, a unui mare număr de tratate internaţionale;
c) formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor în
cadrul relaţiilor internaţionale;
d) conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a
intereselor statelor faţă de domenii de actualitate, cum sunt: dreptul păcii, dreptul
mediului, dreptul dezvoltării, dreptul spaţial, dreptul internaţional al drepturilor
omului etc.
Doctrine juridice privind natura şi fundamentuldreptului internaţional public
Încercările de a explica natura dreptului internaţional public au preocupat ştiinţa
dreptului internaţional de la primele sale începuturi ducând la formarea unor
concepţii, teorii în această privinţă. În ceia ce priveşte natura, fundamentul
dreptului internaţional s-au conturat 3 doctrine: pozitivistă, normativistă şi
dreptului natural.
Doctrina pozitivistă s-a dezvoltat în a doua jumătate a sec. XX sub influenţa
filozofului Conte şi se caracterizează prin încercarea de a identifica forţa
obligatorie a dreptului internaţional cu realitatea obişnuită pe baza datelor
experienţei juridice imediate. Această doctrină are la bază concepţia potrivit căreia
forţa obligatorie a dreptului decurge din faptul că el este un produs al voinţei
statului exprimată individual sau împreună cu alte state.
Doctrina normativistă constă în considerarea dreptului ca un sistem de norme
în formă piramidală în cadrul căruia este suficient să se determine care dintre
normele sale este fundamentală având însuşirea de a atribui forţă juridică
obligatorie întregului sistem. Această doctrină a fost fondată de Kelsn în 1935. În
concepţia lui dreptul intern al statelor este subordonat dreptului internaţional, iar
validitatea ordinii juridice naţionale derivă dintr-o normă pozitivă de drept intern a
cărei validitate la rândul său decurge din norma fundamentală a dreptului
internaţional.
Doctrina dreptului natural porneşte de la ideea că dreptul îşi are originea în
natura umană a fiinţei omeneşti, adică în baza unui contract oamenii au creat o
autoritate specială superioară care este statul. Un adept al acestei teorii este M.
Djuvara fiind fondatorul filosofii dreptului internaţional, acesta considera că
fundamentul dreptului internaţional îl constituie justiţia internaţională. Pe lângă
aceste teorii au mai existat şi altele având şi concepţii diferite referitoare la dreptul
internaţional ca teoriile sociologice, teoriile psihologice.
Izvoarele dreptului international public
Izvoarelor dreptului internaţional public: “sunt forme specifice de exprimare a
normelor acestui drept, care rezultă din acordul de voinţă al statelor”. Prin urmare,
izvoarele dreptului internaţional public sunt surse ale normelor dreptului
internaţional public sau mijloace juridice de exprimare a acestora.
Tratatul, ca izvor de drept. Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un
acord sau o înţelegere – care se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi
care este destinată să producă efecte de drept internaţional.
Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se
caracterizează prin următoarele trăsături:
a) concretizează cu precizie acordul de voinţă al statelor, stabilind drepturile şi
obligaţiile juridice ale acestora;
b) permit adaptarea dreptului interanţional la dinamica schimbărilor ce intervin
în cadrul comunităţii internaţionale, prin posibilitatea formulării de amendamente
sau a revizuirii textului lor.
Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o
practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată
de ele ca având forţă juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o
defineşte ca “dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept”. În practică s-a
ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie întrunit pentru ca o
practică să devină cutumă. În jurisprudenţa sa, Curtea Internaţională de Justiţie a
afirmat că este nevoie de “o participare largă şi reprezentativă din partea statelor
însă nu de totalitatea statelor care formează societatea internaţională la un moment
dat.”. Este posibilă formarea unor cutume, chiar pe o arie geografică limitată, cum
sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale. În ceea ce priveşte timpul
necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi mai scurt (câţiva ani) cu condiţia
ca, practica statelor să fi fost frecventă şi uniformă. În acest mod s-au format aşa
zisele “cutume sălbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare. Obligaţia
de a dovedi existenţa unei cutume incumbă statului care o invocă, fie pentru a se
apăra împotriva unei pretenţii din partea altui stat, fie pentru a revendica un drept
propriu.
Hotărârile judecătoreşti cuprind deciziile pronunţate de judecătorul sau
arbitrul internaţional cu ocazia soluţionării unor diferende supuse lor. Pornind de la
cele menţionate prin hotărârile judecătoreşti DIP se aplică şi nu se creează fapt ce
ne face să considerăm că jurisprudenţa nu constituie un izvor al DIP dar un mijloc
auxiliar adică o modalitate complimentară de identificare şi de interpretare a
normelor juridice.
Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale public
Subiectul de drept internaţional public este o entitate care participă la raporturile
juridice reglementate nemijlocit de D.I.P. Trăsăturile esenţiale a subiectului D.I.P.
o constituie capacitatea lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter
internaţional. Subiectele originare tipice fundamentale care au capacitate deplină a
D.I.P. sunt statele. Pe lângă state ca subiecte primare a D.I.P. figurează
organizaţiile internaţionale, care sunt create de stat, naţiunile care luptă pentru
eliberare naţională şi Vaticanul. Dintre subiectele de D.I.P. statul îşi asumă
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Calitatea de subiect al
D.I.P. a statului este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de
recunoaşterea lui de alte state. Suveranitatea aparţine statelor indiferent de puterea,
mărimea ori gradul lor de dezvoltare. Potrivit doctrinei D.I.P. statul ca persoană
internaţională trebuie să îndeplinească condiţiile:
1.O populaţie permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe
teritoriul unui sau altui stat la un moment dat în limitele acestuia potrivit
reglementărilor de drept intern ale statului. Deşi numărul populaţiei variază de la
un stat la altul aceasta nu are nici o importanţă pentru calitatea statelor de subiecte
ale D.I.P.
2.Teritoriul determinat ce constituie baza materială, indispensabilă a existenţei
statului. Teritoriul unui stat cuprinde: spaţiul terestru, spaţiul acvatic, spaţiul
aerian. Dimensiunea teritoriului unui stat precum şi structura sa nu sunt relevate
pentru existenţa acestuia.
3. Puterea publică ce se concretizează prin existenţa unui guvern care asigură
conducerea treburilor interne şi externe autoritatea efectivă asupra populaţiei şi
teritoriului.
4. Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Statul fiind unicul subiect de
D.I.P. dotat suveranitate posedă capacitatea de a acţiona în conformitate cu
normele stabilite de acesta.
Unele din capacităţile statului le putem enumera:
a. De a produce acte juridice internaţionale;
b. De a reclama repararea daunelor suferite în urma comiterii unei fapte
internaţionale ilicite de către un stat terţ;
c. De a deveni membru şi de a participa în mod plenar la viaţa
organizaţiilor internaţionale;
d. De a avea acces la procedurile contencioase internaţionale;
e. De a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state. În relaţiile cu
alte state după structura lor statele pot fi: state
permanente neutre, federaţii, confederaţii. Potrivit D.I. contemporan neutralitatea
are următoarele caracteristici:
Caracterul permanent. Statul care adoptă un astfel de statut îi este interzis să
participe la orice conflict armat sau să devină teatrul unor ostilităţi militare.

1. Neutralitatea se aplică entităţilor statale şi nu unor teritorii.

2. Neutralitatea constituie un statut juridic şi nu o simplă stare de
fapt.
Statul permanent neutru are o serie de drepturi şi obligaţii.
Drepturile acestora sunt:
a) Dreptul la suveranitate şi integritate teritorială.

b)Dreptul de a deveni parte la tratate.

c)Dreptul la autoapărare.
Obligaţiile statelor sunt:
 a) De a nu participa la nici un conflict armat.
b) De a-şi păstra starea de neutralitate în timp de război.
c)De a nu participa la alianţe militare.

d) De a nu admite folosirea teritoriului său pentru instalarea de baze militare

străine.

e) De a nu deţine, produce şi experimenta arme nucleare.

PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Teoria şi practica juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de
drept care sunt identice sau nu diferă substanţial în legislaţia internă a diferitelor
state, ele fiind comune marilor sisteme de drept intern (sistemul francez, cel
german, cel englez, etc.) şi impunându-se ca principii fundamentale ale oricărui
sistem de drept intern.
Unele noţiuni de drept intern – penal, civil sau din alte ramuri – sunt considerate ca
noţiuni intrinseci ideii de drept şi pot fi considerate şi ca postulate ale dreptului
internaţional.Ele au un rol deosebit în fundamentarea din punct de vedere tehnic şi
conceptual a dreptului internaţional, dar pot juca şi rolul de izvor de drept
independent.
De aceea Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art.38, menţionează printre
regulile de drept pe care Curtea le poate aplica în hotărârile sale şi principiile de
drept ale sistemelor juridice cele mai avansate, iar în practica sa judiciară Curtea s-
a referit adesea la asemenea principii, aplicându-le cu caracter supletiv sau
complementar ori ca norme juridice independente.
Printre aceste principii se menţionează buna-credinţă în îndeplinirea obligaţiilor
convenţionale, regulile de interpretare juridică ( de exemplu, acela că legea
specială derogă de la legea generală), principiul răspunderii pentru prejudiciul
cauzat, prescripţia, principiul egalităţii părţilor, dreptul de apărare în soluţionarea
unui diferend, autoritatea de lucru judecat, dreptul părţilor în proces la exercitarea
unei căi de atac, unele reguli de bază ale organizării şi procedurii instanţelor de
judecată etc.
Aşa cum arăta un important autor de drept internaţional (Ian Brownlie), într-o
lucrare a sa ( Principii de drept internaţional public, 1990), în fapt tribunalele
internaţionale recurg la elemente ale raţionamentului juridic în general şi la
analogii cu dreptul privat pentru a face din dreptul internaţional un sistem viabil în
cadrul proceselor jurisdicţionale.
În literatura noastră juridică se neagă în general caracterul de izvor de drept
internaţional al principiilor de drept, dar în doctrina occidentală şi, după cum s-a
văzut, şi în practica organelor jurisdicţionale internaţionale, se recunoaşte valoarea
juridică pentru dreptul internaţional a acestor principii, principiile generale de drept
fiind considerate, ca un al treilea izvor de drept internaţional, alături de tratat şi
cutumă.
CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL
Diversitatea izvoarelor dreptului internaţional, imprecizia unor norme de sorginte
cutumiară, existenţa în anumite domenii a unor norme incomplete, ca şi nevoile de
reglementare în domenii noi ale colaborării internaţionale au impus necesitatea
precizării şi sistematizării normelor juridice de drept internaţional, deci a
codificării acestora în instrumente juridice clare şi fără echivoc. Realizarea operei
de codificare a ridicat o problemă de principiu în ce priveşte conţinutul şi limitele
acesteia,conturându-sedouălinii de gândire. Într-o primă concepţie, împărtăşită în
general de jurişti americani şi englezi, codificarea ar avea numai rolul de a constata
normele de drept în vigoare, fără a se preocupa dacă ele formează un sistem
coerent, aplicabil în raporturile internaţionale reale.O a doua linie de gândire,
împărtăşită de jurişti din ţările Europei continentale, concepe codificare nu numai
ca o prezentare şi sistematizare a normelor, ci ca o operă în cadrul căreia unele
norme pot fi modificate sau abrogate şi se pot crea norme noi, astfel încât să se
realizeze un ansamblu coerent de norme care să corespundă nevoilor şi realităţilor
epocii. Codificarea dreptului internaţional se poate realiza în diferite forme: a)
codificarea oficială, realizată în comun de state, sau neoficială, efectuată de
organizaţii ştiinţifice naţionale sau internaţionale, precum şi de oameni de ştiinţă în
mod individual; b) codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului
internaţional, sau parţială, pe anumite ramuri ori domenii ale acestuia; c)
codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită; d) codificarea
universală, a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate statele lumii şi
codificarea regională, care cuprinde numai normele aplicabile unei anumite zone
geografice. Preocupările de codificare a normelor dreptului internaţional au apărut
încă din antichitate (vezi „ codul Hammurabi” şi alte culegeri de reguli cu caracter
juridic şi religios din ţările orientului antic), dar ele s-au manifestat mai cu
pregnanţă odată cu societatea modernă.
Conferinţele internaţionale de la Haga din 1899 şi 1907 au marcat un moment
important în opera de codificare a dreptului internaţional. Ele au codificat regulile
privind mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, dar sunt
cunoscute îndeosebi pentru opera de codificare privind legile şi obiceiurile
războiului terestru şi maritim referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace
permise sau interzise în ducerea războiului, regimul juridic al prizonierilor de
război şi alte persoane protejate în timpul conflictului armat etc.

SISTEMUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

În totalitatea lor normele juridice care compun dreptul internaţional public pot fi
ordonate şi sistematizate după criterii ştiinţifice în raport de domeniile care cad sub
incidenţa reglementărilor internaţionale, de instituţiile juridice de drept
internaţional, ca şi de ramurile ce se pot constitui în cadrul dreptului internaţional.

1) Împărţirea pe domenii este prima care s-a conturat în procesul de evoluţie a

dreptului internaţional. Hugo Grotius împărţea dreptul internaţional în două mari
părţi; a) dreptul păcii.Acesta cuprindea normele aplicabile în relaţiile paşnice dintre
state şi în cadrul căruia materia era ordonată pe ramurile tradiţionale ale dreptului
civil intern: persoane, bunuri, contracte, etc.; b) dreptul războiului, în care se
include şi dreptul neutralităţii.Dreptul internaţional clasic era cu preponderenţă un
drept al războiului; Interzicerea războiului de agresiune în relaţiile internaţionale,
ca şi evoluţia rapidă, în ultimele decenii, a unor variate domenii ale colaborării
internaţionale, a determinat ca împărţirea dreptului internaţional în cele două mari
domenii să devină în mare parte caducă, ea nemaigăsindu-şi justificarea. Dar, dacă
dreptul la război (jus ad bellum) a fost abolit, jus in bello (dreptul aplicabil în
conflictele armate), care reglementează atât modul de ducere a războiului, cât şi
regulile de drept umanitar referitoare la protecţia victimelor conflictelor armate,
cunoaşte astăzi o puternică afirmare în scopul limitării războiului şi a proporţiilor
daunelor produse de acesta. Această împărţire se mai poate, însă, constata şi astăzi
în unele tratate de drept internaţional.

2) Împărţirea pe ramuri a dreptului internaţional s-a impus în cadrul codificării de

după al doilea război mondial. Ea are la bază sistematizarea dreptului după
ramurile principale ale acestuia, conturate în cadrul ansamblului de norme
aplicabile conform direcţiilor de preocupare ale societăţii contemporane şi
spacificului instituţiilor de drept internaţional. Până în prezent, nu s-a conturat un
consens asupra ramurilor dreptului internaţional.Se pot, însă, enumera câteva
dintre acestea: -Dreptul tratatelor; -Dreptul protecţiei omului; -Dreptul diplomatic
şi consular; -Dreptul mării; -Dreptul fluvial; -Dreptul aerian; -Dreptul spaţial; -
Dreptul organizaţiilor internaţionale; -Dreptul conflictelor armate, în care intră şi
dreptul umanitar; -Dreptul internaţional penal; Problema sistematizării dreptului
internaţional public este departe de a fi soluţionată.Ramurilor deja conturate li se
pot adăuga altele noi, cum sunt: -Dreptul mediului; -Dreptul dezvoltării; -Dreptul
economic etc. Problema sistematizării fiind foarte controversată, tratatele şi
manualele de drept de la noi îşi organizează expunerea şi aplicarea normelor de
drept internaţional pe baza instituţiilor sale fundamentale.

Bibliografie

 NOTE DE CURS,DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC, “UNIVERSITATEA DE

STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA, FACULTATEA DE DREPT”, Vitalii
Slonovschi dr. în drept, lector superior
 https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-international-
public/izvoarele-si-codificarea-dreptului-international/