Sunteți pe pagina 1din 6

Situaţia generală a Bisericii Apusene.

Cauzele reformei protestante

Starea în care se afla Biserica apuseană la începutul secolului al lea ieşită din
Renaştere, a fost de aşa natură încît ea însăşi a it necesitatea reformei, căci erau
destui creştini care susţineau litau pentru o îndreptare a lucrurilor, nedorind să rupă
cu Biserica. >ea ce a dus la dezlănţuirea conflictului ireparabil a fost distru şi
întunecarea ideii catolice (cum scrie istoricul Lortz), adică pierde către Biserica
papală a cîrmei feudale cu care îndrumase Evul a, în urma unei serii întregi de
împrejurări vechi şi mai noi de ă bisericească, politică, social-economică, culturală.
Terenul era pregătit prin compromiterea ideii de supremaţie papală în timpul citaţii
babilonice de la Avignon (1309—1377) şi a schismei papale —1417) ce a urmat
după aceea, cît şi prin teoria conciliară a veacuXIV—XV care dorea acea «reformatio
in capite et membris». Europa apuseană nu mai participă la eliberarea
Constantinopolului, deplîngea căderea lui, căci apelurile pentru luptă comună nu mai
u ecou unitar. Numai Ioan Coranul de Hunedoara, regentul Un-i, Vlad Ţepeş al Ţării
Româneşti şi Ştefan cel Mare al Moldovei m sabia pentru apărarea creştinătăţii
orientale şi a celei occiden-propunerile pentru o cruciadă nu mai aflau înţelegere,
pentru că îai exista în Occident concepţia unei Europe unite ca pe vremea )r Grigorie
VII, Inocenţiu III (1198—1216), sau Bonifaciu VIII —1303). Ceea ce începea să
preocupe atenţia occidentalilor, în ge- era ca să profite cît mai concret de pe urma
«descoperirii lu-.oi». T iaţa religioasă şi bisericească a vremii crease o mulţime de
ne-imiri pentru că «papalitatea se afla într-un cerc vicios» : «cardinali iegeau papi răi
şi papii răi numeau cardinali răi» (A. Franzen) ; >pii se complăceau în stăpîniri
feudale şi nobilimea excela prin n, pe care îl aplica faţă de Biserica din principatul ei ;
spiritul sterii mai dăinuia la Roma cu grandori şi cu scăderi, care se observă pi. Astfel
Pius II (1458—1464) promitea sultanului concesii la Con-nopol dacă se lasă «stropit
cu apă» (de botez) ; Paul II (1464— s-a intitulat ca primul «pontifex maximus», apoi
Sixt IV —1484), Inocenţiu VIII (1484—1492) şi mai ales Alexandru VI Bor-492—
1503) au patronat demoralizarea ; în schimb, critica papalităţii Girolamo Savonarola
expusă în lucrarea «De ruina ecclesiae», i-a cat acestuia arderea pe rug în 1498 şi
nicidecum îndreptarea }r. istfel amestecul papalităţii în cele lumeşti, cu pretenţii la
putere ■ită şi cu mijloace abuzive întrebuinţate în acest sens a dus la cele nari
scandaluri. Nepotismul a făcut din papii Renaşterii adevărate :ii de uzufructuari şi
favoriţi care îşi disputau cîştigurile cu sabia. iia şi fiscalismul cel mai exagerat au
înflorit în voie, încît de la ' pînă la Macchiavelli toţi se plângeau că în Roma sînt
numai i şi preceptori papali, teologi abia cîte unul. Vinderea şi cumpă- BISERICA IN
SECOLELE XVI—XVIII rărea demnităţilor bisericeşti atinseseră proporţii cu adevărat
catastro - fale. Anual se calculau aceste venituri, scoase de papi prin cardinalii lor, la
220.000 florini, din care jumătate le aduceau dispensele, privi - legiile şi beneficiile
rezervate papei, iar cealaltă jumătate impozitele ordinare şi extraordinare, îndeosebi
inflaţia indulgenţelor care apăsau foarte greu pe umerii credincioşilor. Ca forţă
extraordinară lumească, papalitatea încasa dijmă din veniturile tuturor bisericilor pe
drept, dar de multe ori şi pe nedrept ; în Anglia era obolul Sfîntului Petru, în Spania,
contribuţii regulate pentru inchiziţie etc. La numirea într-o funcţie bisericească se
plătea pînă la jumătatea venitului anual al func - ţiei, ceea ce făcea ca diecezele
rămase adeseori vacante să se ruineze complet, iar pentru asanarea lor financiară s-
au căutat expediente imo - rale şi cămătăreşti. Mai apar şi papi războinici, ca Iuliu II
(1502—1513), cu eşecul Conciliului 5 Lateran din 1512 ; sau libertini, ca Leon X
(1513—1521). Atît de mare era demoralizarea încît în ianuarie 1522 însuşi papa
Adrian VI a repetat în prima sa cuvîntare consistorială cuvintele iui Bernhard de
Clairvaux : «Atît au crescut păcatele Romei, încît cei întinaţi de ele nici măcar nu le
mai simt mirosul». Vechiul principiu de reformă «in capite et membris» nu era băgat
în seamă ; clerul superior se îmbogăţise şi se răsfăţa în lux ; el se recruta, conform
uzanţei, numai din nobilime, adeseori la vîrsta mino - ratului ; în acelaşi timp preoţii
de parohie erau desconsideraţi ca «ple - bei» inculţi şi prea mulţi la număr pentru
aceleaşi locuri, şi erau exploataţi ca şi populaţia jînsăşir-xconsiderată «proletariat». în
schimb, în marile mînăstiri ale ordinelor Ynonahale, foarte numeroase, se încuibase
spiritul Renaşterii ; viaţa de obşte era decadentă şi numeroşi călugări stăteau în
particular ca proprietari ; pe aceştia credincioşii nu-i puteau respecta. Pe lîngă
abuzurile cu cele sfinte şi cu simonie, se mai adaugă şî superstiţiile populare,
credinţe în «puterea diavolului» şi în vrăjitorie, cu teama de ambele. Atunci
intervenea inchiziţia cu torturi «legale» şi arderi pe rug, mai ales stimulate de apelul
papei Inocenţiu VIII, din 1484, şi de decretul «Maleus maleficarum» contra vrăjitoriei
(Ciocanul vrăjitorilor) din 1487. Mulţi credincioşi s-au îndepărtat atunci de «Biserica
văzută» în favoarea unei «Biserici nevăzute», «a adevăraţilor sfinţi», adică
supunîndu-se îndrumării Sfîntului Duh Care, după pre - zicerea antitrinitarului loachim
de Floris (f 1202), avea să se manifeste apocaliptic în 1520. Prin urmare «via
antiqua» a teologiei sco - lastice a lui Toma din Aquino (f 1274) era pusă în umbră
încă de «via moderna» a nominalistului Willia?n Occam (f 1349), cu învăţătura
despre dublul adevăr, unul teologic şi altul filosofic, prin care era spartă unitatea
scolasticii şi se accentua prăpastia dintre Dumnezeu şi credinciosul păcătos. Cît
priveşte aspectul social-economic, se accentua ciocnirea intereselor nobilimii din
castele cu ale burgheziei din oraşe şi ale ţărănimi: de la sate. La aceasta au
contribuit şi marile descoperiri geografice ale vremii : călătoria comerciantului rus
Nikitin de la Moscova la Delh:

nidia, în anii 1466—1472 ; ocolul Africii de către Vasco da Gama a Capul Bunei
Speranţe spre India, între 1497—1499 ; drumul » oceanul Atlantic — spre apus — al
lui Cristofor Columb în 1493, leseoperirea lumii noi», numită apoi «America», precum
şi «ocolul i pe apă» al expediţiei lui Magellan, între 1519—1522, care atrăatenţia spre
noi ţări de unde se puteau aduce bogăţii nebănuite. Ridicarea burgheziei ţărăneşti
prin cruciade şi prin comerţul întor al oraşelor italiene, flamande sau germane a adus
cu sine des-;rea unei lupte surde pe de o parte între nobilime şi cler — care /oia să-şi
piardă drepturile feudale — şi pe de altă parte pătura )cie de burghezi şi mica
nobilime — care trebuiau să-şi apere de e ori cu sabia în mînă dreptul la existenţă.
Ţărănimea profitase de area oraşelor unde şi-a putut vinde surplusul muncii ei şi
astfel 3 şi o ţărănime mai înstărită. Dar tocmai în Anglia, John Wyclif (f 1384) şi în
Boemia, magistrul Hus (f 1415) au atacat încă spre sfîrşitul secolului XIV pretenţiile
rimat universal al papei, găsind aprobare între credincioşi şi unii .i şi prin aceasta era
vizată «trecerea de la erezie la reformă» ; lată au atacat şi principiul proprietăţii
bisericeşti, atît de neonest ită de monahi şi episcopi, aşa că după moartea lor au
urmat nuiase mişcări populare sîngeroase, de rezistenţă contra exploatării, ite de a
apare marele capitalism bancar şi industrial, creat de carea pe piaţa europeană a
aurului american —- ale cărui urmări se it pînă la 1540 doar în Spania, Portugalia şi
Ţările de Jos —, au în Italia marile pieţe şi bănci ale Veneţiei şi Genovei ; în iburgul
Germaniei, vestitele bănci ale Fugger-ilor deţineau mono--i pînă în nordul depărtat şi
orientul Mediteranei. în Anglia, de , Biserica practica, împotriva legilor decretate de
ea, comerţ ban-luînd dobînzi de 30% pentru orice împrumut făcut în contul ta-■
papale. Odată cu urcarea preţurilor la oraşe scade şi decade renta ilă, iar nobilii, ca
să se salveze, au înmulţit taxele feudale şi au ; rentele, toate în defavoarea ţărănimii,
ajunse în Germania şi în ritul Europei la sapă de lemn, încît răscoalele ţărăneşti în
Ger-a se ţin lanţ. Tot aşa au fost atinşi în Germania o parte din mun-i şi din mica
nobilime, după ce în Elveţia ţăranii au reuşit, în 1476, războaie aprige, să-şi capete
drepturile. Nici nu este de mirare >bili ca : Sickingen, poetul nobil Ulrich von Hutten,
preotul ThoMiinzer, cimpoierul Hans Bohm von Niklashausen şi alţii au îat antiteza
între papă şi Hristos şi aşteptau parcă să coboare din 1 răzbunare a nedreptăţilor
acolo unde spada şi focul nu ajungeau. :eastă atmosferă confuză se întrepătrundeau
tendinţele sociale cu zneala dusă pînă la trivialitate, la acţiuni armate şi exaltare.
>dată cu sfîrşitul Evului mediu, în Franţa, Anglia şi Spania apare statului naţional şi
laic, cu tendinţe centrifugale celor papale, care sistemul teocraţiei universale şi prin
ameninţările interdictului căusă subjuge jurisdicţiei sale totul, trupuri şi suflete, state şi
biserici, particulară şi publică. Dar, începînd din secolul al XlV-lea, prin grea cu Filip
al IV-lea cel Frumos (1285—1314), în Franţa, cu BISERICA IN SECOLELE XVI—
XVIII 2C prinţii italieni în secolul al XV-lea, cu Spania puternicei regine Isabel şi a lui
Ferdinand catolicul (1479—1516) şi apoi în Anglia, cu Henric-E VUI-lea (1509—
1547), papalitatea e nevoită să cedeze pas cu pas — drept, prin concordate care
ofereau uneori satisfacţii mai mici — di: poziţiile de mare politică mondială. Scriitorul
Marsilius de Padua (1272— 1342) nu numai că nu recunoştea Bisericii dreptul la o
putere executivi dar făcea din ea o simplă instituţie de stat, statul putînd controla şi 1
nevoie chiar confisca averile ei. Acelaşi lucru 1-a sintetizat apoi repre zentantul tipic
al politicianului Renaşterii, Macchiavelli (f 1527), în carte sa «II Principe», unde a luat
ca model pe regele Ferdinand al Spanie şi pe tiranul Cezar Borgia (fiul natural al
papei Alexandru al Vl-le Borgia), afirmmd că orice mijloace sînt permise pentru
promovare! intereselor statului. De aici s-a dezvoltat şi sistemul teritorial auto nomist,
ca unul din aspectele organizatorice care vor distruge unitate. Bisericii papale.
Poporul se rupe de Biserică întrucît nu se mai simte, ocrotit de ea, ci numai îl apăsa,
căutînd o autoritate laică, aprobat chiar de o parte din cler, el însuşi sătul de
decadenţa prea mare ; Bisericii. Odată ce omul a gustat din roadele cugetării şi ale
descope ririlor sale, omul liber al Renaşterii şi al Reformei umaniste îşi per mite să
critice şi să reformeze tot : ştiinţă, filosofie, teologie, artă concepţie de viaţă. Dacă s-a
spus că Renaşterea şi Reforma sînt două feţe ale aceluiaş fenomen, s-a înţeles mai
ales faptul că ambele au în vedere aspectu cultural-spiritual al problemei ; dar
Renaşterea şi Umanismul laic m mai păstrau reforma italiană a secolului al XV-lea ;
în Germania mani festările de critică antipapală, anticlericală şi antimonahală devin
agre sive, înguste, brutale şi grosolane. Tonul în care scriu aceşti scriitor şi autori ai
«Scrisorilor bărbaţilor obscuri» şi ai lucrării «Gravaviint nationis Germanicele»
seamănă cu un apel la luptă contra superstiţie şi a «antihristului de la Roma». Afară
de ura contra Romei şi a clerului său, pe care sutele d< dispute, de caricaturi, de
manifeste şi foi volante au răspîndit-o acun cu iuţeală uimitoare prin tipar şi desen,
viaţa culturală de la 1500 ; adus, îndeosebi în ţările germanice, un gust pronunţat
pentru misticism scepticism şi relativizare a tot ce e dogmă şi chiar supranatural, gus
care s-a încorporat în spiritul marelui umanist Erasmus de Rotterdan (f 1536). Prin
compromis, Erasmus a vrut să creeze un nou creştinism fără dogme şi fără unitate,
semănînd prin aceasta în conştiinţa euro peana şi în sînul Bisericii otrava duplicităţii.
«Colocviile» şi «Laude nebuniei», ca şi strigătul lui «înapoi la izvoare», sînt exemplul
con fuziei spirituale a timpului. Epoca era coaptă şi pregătită. Dezagregarea
energiilor interne desacramentalizarea şi superficializarea vieţii bisericeşti,
Renaşterea ş Umanismul laic, nemulţumirile de ordin intim religios ale credincioşi lor,
care-şi vedeau credinţa şi Biserica desfigurate prin cumpărarea ş «comercializarea»
mîntuirii, pe lîngă cauzele politice, sociale şi econo PERIOADA A CINCEA mai
asociau şi împrejurările că în cercurile «înalte» circula afir- ă vulgus vuit decipi, ergo
decipiatur = vulgul vrea să fie în~ iu contribuit la crearea acestui fenomen foarte
complex, care Reforma religioasă din secolul al XVI-lea. eci să fie înşelat. Şi apoi,
mai era faptul că librăria Alber din i publicat, în 1514, cărţulia Taxae cancelariae =
Taxele cancepostolice, care stabilea normativ preţul de răscumpărare al păcatelor,
spre vînzarea indulgenţelor. cu toate acestea, reforma încă nu ar fi avut loc dacă n-ar
fi apă-,ii care i-a dat curs, Martin Luther.

BIBLIOGRAFIE*

Martin Luther, Werke, ediţie critică, 67 voi.; Weimar-Erlangen, 1883—1948; Alliance


naţionale des Eglises lutheriennes de France et Positions luthe- 15 t., Geneve-Paris,
1958—1970; Ies grands ecrits relormateurs, Paris, . Joutard şi colaboratorii,
Historiographie de la Reforme, Paris-Montreal, 9 p.; Bibliographie de la Reforme,
1450—1648, 7 voi. Leiden, Edit. Brill, . 70. dii: C. Steinmetz, Luther and Staupitz. An
Essay in the intellectual origins of '.estant Reiormation, Durham, 1980; J. D. Pariset,
Humanisme, Reforme et ie, Strassbourg, 1981 ; B. Benuascar-P. Chemi, L'ouverture
du monde (sec, //, Paris, 1978; H. Heger, Spătmittelalter. Humanisme. Reîormation.
Texte ignissp. Bd. 2. Blutezeit des Humanismus und Reiormation, Miinchen, 1978",
'43 p.; G. Martino, Ia Chiesa neH'eta della Riiorma, Brescia, 1978, 1000 p.; e-E.
Moeller, Oekumenische Kirchengeschichte, 2 Bd., Mittelalter und Ren, Mainz-
Munchen, 1978; A. Molnar, Siovom obnoveno (înnoire prin cui «Enciclopedie pentru
Reforma protestantă», Praha, 1977; Schopfferdiek, jeschichte als Missiongeschichte,
Stuttgart, 1977, 480 p.; A. Jobert, De ă Mohila, Paris, 1974; H. G. Koenigsberger,
Luther, 1973; H. G. KoenigsJ. Mosse, I'Europe au XVI-e sfecle, traduit de l'anglais
par S. Sassague î de l'Europe, VI), Paris, 1970; Ch. Boyer, Calvin et Luther, Rome,
1973; bdd, Reiormation, London, 1972; B. Guenee, V Occident aux XFV-e et XV-e
Paris, 1971 ; J. Boisset, Histoire du Protestantisme, Paris, 1970; M. Venard, mts du
monde moderne, sec. XVI—XVII, 2 voi., Paris, 1970, 1214 p.; L. a, Amurgul Evului
Mediu, trad. după ed. VII-a germană, Bucureşti, 1970, J. Lortz, La Reforme de
Luther. Die Reiormation in Deutschland, 5-e Aufl., J im Breisgau, 1965, Trad. franc,
par R. Givord, 2 voi., Paris 1970; P. KaLuther, Marburg, 1969 ; V. H. H. Green,
Luther and the Reiormation, London, 1. Tiichle-C. A. Bouman et J. le Brun, Reforme
et Contrerelorme, trad. de » par M. Barth, O. P. Reymonde Barthe, A. Tintant et Nelly
Weinstein Ue histoire de VEglise), sous la direction de L. J. Roger-R. Aubert-M. D. s,
t. 3, Paris, 1968; J. Chelim, Histoire religieuse de l'Occident medievdl, 968, 512 p.; B.
Vogler, Relorme, în «Encycîopaedia Universalis», t. 13, Paris, . 1060—1065; G.
Casalis, Luther (Martin), Lutheranisme, în «Encycîopaedia ;alis», t. 10; Paris, 1968,
p. 182—188; J. Delumeau, Naissance et aiiirmation Reforme (Nouvellc Clio, 30),
Paris, 1965, 2-e ed., Paris, 1968; L. Febvre, Un Martin Luther, Paris, 1.927; reedite,
Paris, 1963; R. Stupperrich, Geschichte iormation, Munchen, 1967; R. Stauffer, Ie
Catholicisme ă la decouverte de Neuchâtel-Paris, 1966; H. J. Grimm, The
Reiormation Era, 1500—1650, New 966 ; Idem, The Reiormation in Recent Hisiorical
Thought, New York, 1964;

*Bibliografie întocmită de Pr. Prof. Milan Şesan şi Pr. Prof. Ioan Rămuraanu.

J. Bihlmeyer, H. Tuchle-M. H. Vicaire, Histoire de VEglise, voi. 3, Paris-Mulhouse,


1B64, p. 128—147 ; cu bogată bibliografie la p. 422—438 ; O. Chadwick, The
Retormation, Harmanasworth, Middlesex, 1964; R. Bizer, Reiormationgeschichtc,
Deutschland, 3532 bis 3555, Gottingen, 1961 ; E. G. Leonard, Histoire generale du
Protestantisme, voi. I, La Reiormation, voi. II, l'Etablissement, Paris, 1961 ; K.
Brandis, Deutsche Geschichte im Zeitalter der Reiormation und Gegenreiormation, 3-
e Aufl., Miinchen, 1960; E. Lau, Luther, Berlin, 1959; W. Andrea, Deutschland vor der
Reiormation, 6-e Aufl., Stuttgart, 1959; G. Tavard, Le Protestaniisme, Paris, 1958; B.
Gebhardt, Reiormation bis zum Ende des Absolutismus, Stuttgart, 1955; H. Strohl,
Luther. Sa vie et sa pensee, Strassbourg, 1953 ; Idem, La pensee de la Relorme,
Neuchâtel — Paris, 1951 ; H. Hauser, La naissance du Protestanlisme, Paris, 1940.
Papii din timpul Renaşterii şi Reiormei P. Partner, Renaissance. Rome (1500—
1550), Leiden, 1976; G. R. Potter, The Rcuaissance, Cambridge, 1957; L. von
Ranke, L. Pastor, J. .Haller, Fr. Seppelt et C. Fiaconi, Storia dei papi, Roma, 1973,
736 p. ; Bilaniuk, The iiith Luteran council (1512—1511) and-the Eastern Churches,
Toronto, 1975; E. Chamberlain, Ies mauvais papes, Paris, 1979 (pentru papii din
secolele X—XVI). Inchiziţia H. Beinardt, Records tor the trials oi ihe spanish
inquisition (1483—1485,1, Leiden, 1974 p. ; P. Dominique, L'Inquisition, Paris, 1969;
H. Kamen, Histoire de VInquisition espagnole (The Spanish Inquisition), traduit de
l'anglais par Tanctte Prigent et Helene Delatre, Paris, 1966. Figuri deosebite L. A.
Lantini, Jan Hus, ii primato di Pietro, Torino, 1974; M. Spinka, John Hus, Princeton,
S.U.A., 1968, 344 p.; H. Bauer, Feuer in Florenz (Savonatola), Leipzig, 1976; S.
Wejnstein, Savonarole et Florence, Paris, 1973; H. J. Schultz, Die yjahrheit der
Ketzer, Stuttgart, 1968, 375 p.; H. Vedrine, Machiavel, Paris, 1972; J. C. Margolin,
Erasme, guerre et paix, Paris, 1973, 380 p. A se vedea numele protagoniştilor în
Enciclopedii, cu bibliografia respectivă. Autori ortodocşi I. E. Anastasiou, 'Iatopia zî\i
'ExxXiaia?, ed. 2-a, t. II, Thesalonic, 1979; Pheidas, 'ExxXTiaiaaxnt'Jj 'Iaxopîa.t. II,
De Ia iconoclasm pînă la căderea Constantinopolu lu i, Atena , 1 97 3, 5 97 p. ; Bas.
K. Stef an id is, 'E xx Xi'Jc ţta a 'j ix i] iotopia . ' A ' â î j i a T j i x E p o v, e d . 2 - a , At
e n a , 1 9 5 9 , p . 5 8 5 — 6 0 6 . L u c r ă r i î n r o m â n e ş t e Gh. Vlăduţescu,
Introducere în istoria lilosoliei medievale, Bucureşti, 1973 ; P. Gogeanu, Mari procese
din istoria justiţiei, Bucureşti, 1973; H. Matei, Piraji corsari, Bucureşti, 1974; J. le Goff,
Civilizaţia Occidentului medieval, trad. de Măria îlolban, Bucureşti, 1970. Recenzie
de Pr. prof. I. Rămureanu, în «Ortodoxia», XXV (1972), nr. 2, p. 267—270; Andrei
Oţetea, Renaşterea şi Reiorma, Bucureşti, 1941 ed. 2-a, Bucureşti, 1968, cu bogată
bibliografie ; A. Florea, Tortura în Evul Me - diu, în «Magazin istoric», Bucureşti, III
(1968), nr. 12 (21), p. 40—45; Teodor M. Pcpescu, T. Bodogae şi Gh. Stănescu,
Manual de Istoria bisericească universală, voi. 2, Bucureşti, 1956, p. 186—193; Eus.
Popovici, Istoria bisericească universală ed. 4-a, Bucureşti, 1928, p. 8—50. Alte
inlormaţii bibliogralice "m : Internationale oekumenische Bibliographie, editura Ch.
Kaiser din Miinchen începînd din 1961 ; Centre naţional de la recherche scientifique.
Centre de docu mentation-sciences humaines : «Bulletin signaletique des sciences
religieuses», 4 Christianisme, Paris, din 1976.