Sunteți pe pagina 1din 5

1

Capitolul XXXI
Laserul “Lunar”

În prezent aplicaţiile laserilor sunt atât de variate, încât în lucrarea de faţă noi aproape că nu le
atingem, în general. Cu toate acestea problema locaţiei laser a Lunii este atât de interesantă, încât
trebuie să i se acorde puţină atenţie. Să admitem că un fascicul laser cu divergenţa iniţială de 3
este orientat asupra Lunii cu un telescop de mari dimensiuni. Divergenţa fasciculului laser însuşi
este considerabil mărită, cu toate acestea oglinda telescopului având diametrul de  2,5 m, o
micşorează până la valoarea sus menţionată. Urma fasciculului de lumină la suprafaţa Lunii are
diametrul de 5,53 km. O porţiune atât de însemnată a suprafeţei conţine , în general, denivelări.
De aceea, semnalele reflectate revin pe Pământ la momente de timp diferite. Cu alte cuvinte,
ecoul lunar se caracterizează printr-o nedeterminare importantă în timp. Amintim că o diferenţă
de înălţime de 1 m conduce la întârzierea semnalului cu 6,6 ns, ceea ce este uşor de depistat cu
ajutorul osciloscoapelor moderne. În plus, doar o mică parte a semnalului este reflectat de către
suprafaţa Lunii pe Pământ. Partea cea mai importantă a radiaţiei laser este absorbită şi
împrăştiată. De aceea, pentru ameliorarea raportului semnal-zgomot în cazul locaţiei laser a
Lunii, pe suprafaţa acesteia se montează reflectoare unghiulare. Acestea reprezintă panouri cu
dimensiunile de aproximativ 1m  1m, formate dintr-un număr mare de prisme de forma colţ de
cub (muchii de cub). Astfel de prisme au proprietatea de a reflecta radiaţia în direcţia din care a
sosit. Montarea reflectorului nu numai că măreşte considerabil semnalul reflectat, dar fixează
apriori distanţa între emiţător şi porţiunea redusă a suprafeţei lunare, în care este montat
reflectorul. În continuare sunt descrise sistemele laser americane şi sovietice şi de asemenea,
rezultatele cele mai importante obţinute pe timpul secvenţelor de locaţie laser a Lunii.

31.1. CARACTERISTICA EMIŢĂTORULUI LASER AL FIRMEI “KORAD” (SUA)

Durata impulsurilor laserului cu rubin în cazul modulaţiei rapide a factorului de calitate este de
regulă de ordinul a 30-50 ns. Pentru locaţia laser a Lunii sunt necesare impulsuri mai scurte de o
durată care nu depăşeşte câteva ns. La firma americană “Korad” a fost creat aşa numitul laser în
impulsuri cu undă progresivă. (Pulse Transmission Mode Laser) [1].

Fig.31.1. Schema laserului cu rubin (generat


or) şi a amplificatorului cu trei etaje pentru obţinerea unor impulsuri de lumină
nanosecundă cu energia de 5 J [3].
Puterea de vârf a impulsurilor atingea 1,1 GW. 1 – amplificator cu rubin; 2 – sistem telescopic;
3 – generator; 4 – fascicul de ieşire; 5 – prismă Glann; 6 – celulă Pockels; 7 – rubin

Ideea unui astfel de laser a fost propusă de către Vuylsteke [2]. Descrierea detaliată a fost
făcută de către Rundle [3] în 1969 la Colocviul de laseri de la Paris. Vom enumera cerinţele
fundamentale pe care trebuie să le satisfacă laserul lunar:
a) Energia impulsului de aproximativ 5 J.
b) Divergenţa iniţială a fasciculului  4 mrad;
2

c) Semilărgimea spectrală a impulsului  0,1 Å.


d) Gradul de repetabilitate a lungimii de undă a radiaţiei: ± 0,05 Å.
e) Frecvenţa de repetiţie a impulsurilor: ≈ 20/minut;
f) Durata de funcţionare a rubinului ≈ 3000 de impulsuri.
Cerinţa d) este legată de utilizarea filtrelor de bandă îngustă constante în sistemul
detector. În figura 31.1 este prezentată schema instalaţiei laser creată de firma “Korad”. Laserul
cu undă progresivă funcţionează astfel. În momentul pompajului optic intens al generatorului
radiaţia fluorescentă a rubinului cu polarizare orizontală trece prin polarizorul Glan, fapt ce
împiedică generarea. În momentul în care inversia de populaţie din rubin atinge maximul se
aplică tensiune pe celula Pockels, ceea ce conduce la întârzierea între undele ordinară şi
extraordinară cu λ/4. Se produce rotirea planului de polarizare a luminii cu 90º si acum prisma
lui Glan dirijează fasciculul laser asupra oglinzii ce reflectă integral. Datorită creşterii bruşte a
factorului de calitate al rezonatorului este excitată generarea laser. Când impulsul atinge
maximul, tensiunea din celulele Pockels scade până la zero. Radiaţia părăseşte generatorul şi
pătrunde în amplificatorul cu 3 etaje cu rubin. Fasciculul iniţial cu diametrul de 5 mm se lărgeşte
cu ajutorul unui sistem telescopic până la un diametru de 20 mm, pentru ca creşterea densităţii de
putere a radiaţiei să nu conducă la avarierea elementelor amplificatorului. Semilărgimea
impulsului (în unităţi de timp) este egală cu dublul timpului de trecere a luminii prin rezonatorul
de lungime L. Trebuie avut în vedere faptul că sistemul din figura 31.1 nu are o oglindă de
ieşire. Oglinda Z1 cu coeficientul de reflexie de 95% este formată din două etaloane Fabry-Perot
care au rol de selector al modurilor longitudinale. Lungimea totală a barelor de rubin ale
amplificatorului este de 37,2 cm. Barele au un canal central cu diametrul de 4,7 mm, ceea ce
conduce la reducerea considerabilă a inluenţei fenomenelor termice. Se ştie că “lentila termică”
care variază în timp la un element activ măreşte divergenţa fasciculului laser. În figura 31.2. sunt
prezentate seria de impulsuri ale generatorului (sus), precum şi aceleaşi impulsuri după
amplificatorul cu 3 etaje (jos). Energia medie a impulsului laieşire este de 5,7 J±4%, diametrul
fasciculului de 2 cm. Durata de funcţionare a elementelor din rubin era de aproximativ 3000 de
impulsuri.

Fig.31.2. Seria de impulsuri de generare (sus) şi aceleaşi impulsuri la ieşirea


amplificatorului (jos). [3].

31.2. ACŢIUNEA SISTEMELOR DE LOCAŢIE LASER A LUNII


ŞI REZULTATELE MĂSURĂTORILOR

Secvenţele de legătură laser Pământ-Lună-Pământ s-au efectuat în decurs de 4 ani [4] la


observatorul astronomic Mac Donald din Texas, la o înălţime de 2080 m faţă de nivelul mării. În
fiecare an se desfăşoară aproximativ 350 astfel de scenarii (secvenţe). Datorită conditiilor foarte
bune de observare şi a calităţii foarte ridicate a aparaturii laser, precum şi a celei optice, distanţa
instantanee PămQnt –Lună putea fi determinată cu o precizie de 10-15 cm. Precizia relativă de
măsurare era astfel de aproximativ 3·10-10. Astfel de măsurători nu numai că prezintă o
importanţă foarte mare pentru selenografie şi geofizică, dar permite în acelasi timp studiul cu
mare precizie a deplasării continentelor terestre. Secvenţele locaţiei laser au fost începute în
primăvara anului 1969 cu ajutorul unui telescop cu diametrul de 2,7 m şi al unui sistem laser ale
cărui caracteristici sunt prezentate în tabelul 31.1. Semnalul de la sol era dirijat în direcţia a trei
reflectoare colţ de cub (unghiulare) aduse pe Lună de către navele cosmice Appolo 11, 14 şi 15.
În decurs de 4 ani s-au trimis în directia Lunii aproximativ 400000 impulsuri laser. Într-o singură
secvenţă, care de obicei dura 45’, se efectuau 600 trageri asupra Lunii. Reflectorul cel mai
important, adus de Apollonis, conţinea 300 de prisme de cuarţ cu dimensiunea medie de 38 mm.

Tabel 31.1. Caracteristicile sistemului pentru locaţia laser a Lunii de la Observatorul Mac
Donald, SUA [4].
Sistemul de emisie-recepţie Telescop cu diametrul de 2,7 m
3

Energia impulsului 1,2 J


Filtrul spaţial al receptorului 6’’
Filtrul spectral al receptorului 0,7 Å
Randamentul total al receptorului (numărătoarea fotonilor?) 0,2-0,6%
Durata impulsului 3 ns
Frecveţa de repetiţie 20/minut
Colimarea maximă la ieşirea fasciculului 1,5’’
Deviaţia temporală a unui impuls izolat ±2 ns

Tabel 31.2. Statistica legăturii Pământ-Lună-Pământ în perioada 1.09.1970 – 31.08.1972 la


Observatorul Mac Donald, SUA [4].
Reflector adus pe Numărul de Numărul de Numărul de Numarul fotoelectronilor
Lună de: secvenţe secvenţe reuşite pulsaţii laser recepţionaţi
Apollo 11 (06.1969) 344 232 69375 1941
Apollo 14 (02.1971) 223 152 4601 1127
Apollo 15 (07.1971) 356 300 53856 2791

Tabel 31.3. Caracteristicile sistemului pentru locaţia laser a Lunii la Observatorul astrofizic din
Crimeea al Academiei de ştiinţe a URSS [5].
Sistem de emisie-recepţie Telescop cu diametrul de 2,6 m (distanţa focală
de 42,5 m)
Energia impulsului 4J
Durata impulsului 20 ns
Frecvenţa de repetiţie a pulsurilor (exploziilor) 4/minut
Diametrul iniţial al fasciculului 15 mm
Cîmpul de vedere 15’
Colimarea fasciculului emergent din telescop 15’’
Filtrul spectral al receptorului (T=40%) 10 Å
Randamentul cuantic al fotomultiplicatorului 9%
(ФЭУ-77) din receptor
Stabilitatea relativă a standardului de frecvenţă 1 ns
Precizia de măsurare a timpului ±10 ns

Apa din atmosferă absoarbe destul de puternic radiaţia pe anumite lungimi de undă,
inclusiv cea pe 6942,15 Å şi 6943 Å. Lungimea de undă a laserului cu rubin (6943 Å) este
situata exact în această banda de absorbţie. Semnalele reflectate de Lună sunt extrem de slabe, de
aceea în decurs de o lună de zile la toate secvenţele luate la un loc se înregistrează numai
aproximativ 400 de fotoelectroni! Unele perioade sunt mai reuşite: se înregistrează un număr de
6 fotoelectroni pe 1 m2 la o energie a semnalului de 1 J. Rezultatele observaţiilor efectuate timp
de 2 ani sunt indicate în tabelul 31.2.
În URSS programul de locaţie laser a Lunii a fost realizat de către grupul condus de
Kokurin ş. a. [5] la telescopul de 2,6m diametru de la Observatorul astrofizic din Crimeea al
Academiei de ştiinţe a URSS. Secvenţele (scenariile) s-au realizat pe 5 şi 6.12.1970. Semnalul
reflectat era înregistrat doar în cazurile în care fasciculul laser ilumina porţiunile de pe suprafaţa
Lunii aflate la o distanţă de 3-5 km de “Lunohod” (în care se afla reflectorul, confecţionat în
colaborare cu Franţa). Caracteristicile sistemului laser sunt prezentate în tabelul 31.3. distanţa
până la Lună a fost determinată cu o precizie de 3 m, ceea ce nu a reprezentat un rezultat fără
valoare, ţinând seamă de durata scurtă în care s-au efectuat măsurătorile.

Fig. 31.3. schema optică simplificată a instalaţiei pentru locaţia laser a Lunii creată la
Observatorul astrofizic din Crimeea al Academiei de ştiinţe a URSS [5].
4

31.3. CONCLUZII

În ultimii ani instalaţiile laser de emisie-recepţie sunt folosite pe scară largă pentru locaţia
şi urmărirea sateliţilor artificiali ai Pământului. Întrucât sateliţii pot fi dotaţi cu reflectoare mai
mari, pe Pământ revin semnale de putere relativ însemnată. Acest fapt însuşi uşureaza construcţia
sistemelor de emisie-recepţie. O oarecare dificultate în ce priveşte urmărirea sateliţilor este
legata de viteza lor liniară mare. În prezent, pe Pământ funcţionează câteva zeci de staţii laser de
emisie-recepţie destinate special pentru urmărirea deplasărilor sateliţilor. Încă din anul 1965
colaboratorii observatorului Haut Provence din SUA au recepţionat radiaţia laser reflectată de
către “Explorer 22” şi au măsurat distanţa instantanee dintre Pământ şi satelit cu o precizie de 8
m [6]. Precizia relativ scăzută a măsurătorii se explică în primul rînd prin utilizarea impulsurilor
laserului cu rubin cu durata prea mare (~30 ns).

Fig.31.4. Schema sistemului telescopic pentru expandarea (lărgirea) fasciculului laser.


A şi A’ reprezintă apertura de intrare şi de ieşire a fasciculului laser.

Vom introduce noţiunea de iluminare energetică a fasciculului de lumină, care este


determinată ca fiind puterea de radiaţie ce revine unui m2 (sau unui cm2) pe steradian. Se înţelege
că această iluminare nu poate fi mărită prin nici un fel de instrumente optice. Sa admitem că noi
transformăm fasciculul de lumină iniţial cu apertura A într-un flux de ieşire cu apertura A’
(fig.31.4). Sa admitem (vezi formula 5.1):
2 2
  k ,   k ,
A A
unde  şi  reprezintă divergenţele fasciculului înainte şi după transformare, iar k este un
coeficient oarecare dependent de structura modală a fasciculului. Aici  şi  sunt unghiuri
solide, de aceea în locul lui λ apare λ2.
Pentru un fascicul de lumină omogen şi ideal k  1 ; pentru un fascicul multimod k  10
.
Sa admitem că emiţătorul laser emite semnale cu ajutorul unui sistem de formare
oarecare, de exemplu cel al oglinzii telescopului, în direcţia receptorului aflat la distanţă mare, de
exemplu pe satelit. Raprtul dintre puterea recepţionată P0 şi puterea emisă Pn poate fi scris
astfel:
P0 A A
 n2 20 , (31.1)
Pn  L
unde L reprezintă distanţa dintre emiţător şi receptor, iar An şi A0 reprezintă aperturile lor
efective. Cu toate acestea, puterea care ajunge la receptor nu poate fi mai mică decât o valoare
minimă anume (P0 ) min ., care în general se explică prin prezenţa zgomotelor cuantice. Această
valoare este:
hB hcB
( P0 ) min   , (31.2)
 
unde η reprezintă randamenul cuantic al detectorului (ca detector poate fi folosit de exemplu un
multiplicator fotoelectric), iar B reprezintă lărgimea benzii semnalului transmis. În domeniul
optic, de obicei zgomotul cuantic hB depăşeşte zgomotul termic kTB . Din expresiile (31.1) şi
(31.1) şi (31.2) obţinem puterea minimă a emiţătorului:
L2 hcB
( Pn ) min  .
An A0 
(31.3)
Pentru ca semnalul din receptor să depăşeascănivelul de zgomot puterea emiţătorului trebuia să
fia egală cu
L2 W
Pn  hcB , (31.4)
A0 An 
5

unde W reprezintă raportul semnal-zgomot, care în cazul de faţă este supraunitar. Din formula
(31.4) rezultă în primul rând că puterea emiţătorului este proporţională cu λ. De aceea, din
punctul de vedere al creşterii distanţei transmisiei (legăturii) este utilă creşterea frecvenţei
semnalului. Dinnacest punct de vedere radiaţia laser este mai convenabilă decât undele radio.