www.referat.

ro

NOTE DE CURS – MEDICINĂ LEGALĂ

Cap. I Consideraţii introductive cu privire

la instituţia contractului individual de
muncă.

1.1 Evoluţia contractului individual de muncă.

„Reglementarea juridică a contractului individual de muncă ca instituţie de drept

distinctă are o istorie relativ scurtă. Necesitatea unei astfel de reglementări a apărut în
ţările dezvoltate la începutul sec.XIX , iar pentru România , problema a devenit stringentă
la finele acestui secol.”1

O bună perioadă de timp (sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX)

contractul individual de muncă a fost considerat o varietate a contractului de locaţiune a
lucrărilor, reglementat de dispoziţiile Codului civil. Extinderea folosirii de către meseriaşi
şi industriaşi a muncii salarizate a determinat adoptarea în anul 1929 a primei legi a
contractelor de muncă, urmată de Codul muncii din 1950 şi din 19722.
Se pare că problemele referitoare la muncă s-au impus şi în politica socială a
perioadei interbelice, ea fiind tratată şi în Constituţia din 1923.
Dacă la început contractul de muncă era un contract de închiriere a muncii şi era
asigurat de regulile dreptului civil, la sfârşitul sec.XIX prin complexitatea şi diferenţierea
relaţiilor de muncă s-a constatat necesitatea reglementării specifice a prestării muncii,
pentru care se primea un salariu, reglementare3 ce interesa atât angajatorul cât şi angajatul

1
Valer Dorneanu,Gheorghe Bădica, Dreptul Muncii, Editura Lumina Lex,Bucureşti 2002, p. 347;
2
Liviu Filip, Curs de dreptul muncii, Casa de editură Venus, Iaşi, 2003., p. 59:
3
Liviu Filip – op.cit, p. 60 ;
„reglementarea se referea la crearea unui cadru de disciplină specific, la protecţia mai
eficientă a salariatului, la răspunderi şi jurisdicţii cu mare grad de specificitate.”4
În doctrină se consideră că înfaptuirea legii asupra contractelor de muncă s-a
realizat într-un timp destul de lung primul proiect fiind prezentat Parlamentului în 1909
de ministrul M. Orleanu ca apoi să fie reluat în 1920 de Gr. Trancu, repus în discuţii în
sesiunea 1926-1927 şi în final să devină lege în 1929 în timpul lui Chirculescu şi Lupu.

Subofițerii în rezervă provin din:

- absolvenți ai instituțiilor militare de învățământ pentru formarea subofițerilor în rezervă;
- subofițeri trecuți din activitate în rezervă;
- absolvenți ai instituțiilor civile de învățământ superior care au îndeplinit serviciul militar cu
termen redus, în raport cu nevoile forțelor armate și cu rezultatele obținute la examenul-
concurs susținut la terminarea pregătirii militare;
- studenți ai instituțiilor militare de învățământ pentru formarea ofițerilor care au promovat
cel puțin anul I de studii, în situația în care nu mai pot continua pregătirea, dar sunt apți
pentru serviciul militar. Nu se acordă gradul de subofițer studenților exmatriculați;
- gradați în rezervă care, în urma unei concentrări de instrucție, au fost calificați în
specialități militare necesare forțelor armate, pentru funcții de subofițeri;
- sergenți în rezervă care, în ultimele 6 luni ale serviciului militar în termen, au îndeplinit cu
rezultate bune și foarte bune funcții prevăzute a fi încadrate cu ofițeri sau subofițeri;
- gradați care, în timp de război, îndeplinesc cel puțin 3 luni, cu rezultate bune și foarte bune,
funcții prevăzute a fi încadrate cu ofițeri sau subofițeri, în unitățile militare aflate în zona
acțiunilor militare;
- absolvenți ai liceelor, școlilor profesionale ori ai unor școli echivalente, cu stagiul militar
îndeplinit, în raport cu nevoile forțelor armate.

adus vieţii sau sănătăţii serveşte la încadrarea juridică a unor fapte. Expertiza
medico-legală precizează caracterul omisiv sau comisiv al faptei, momentul producerii
faptei, modul şi mijloacele de săvîrşire a infracţiunilor şi un aspect esenţial, respectiv
stabileşte raportul de cauzalitate dintre acţiune sau inacţiune şi efectele acestor atitudini.
Legat de vătămările corporale sau în cazurile de deces medicina legală va trebui să
demonstreze rolul patologiei preexistente şi contribuţia acesteia în evoluţia leziunilor
traumatice.
Expertiza medico-legală participă la definirea subiectul infracţiunii (persoana
responsabilă de săvârşirea infracţiunii), având rol stabilirea stării de conştienţă a
infractorului în momentul comiterii faptei şi contribuţii la stabilirea intenţiei sau culpei.
Urmăreşte dacă persoana a prevăzut şi acceptat posibilitatea producerii acestor consecinţe
4
Valer Dorneanu, Gheorghe Bădică, op. cit., p. 348;
(intenţia indirectă) sau dacă a prevăzut urmările faptei, dar a socotit fără temei că nu se
pot produce sau nu a prevăzut aceste urmări, deşi putea să le prevadă (ignoranţă sau
imprudenţă).
În cadrul expertizei psihiatrice se stabileşte existenţa discernământului şi nivelul
acestuia în corelaţie cu vârsta şi factorii psiho-patologici, contribuind la stabilirea
responsabilităţii în raport cu fapta comisă.
De asemeni, medicina legală poate furniza elementele probatorii pentru aprecierea
stării de necesitate, a legitimei apărări, a constrângerii fizice sau morale, elemente care
înlătură caracterul penal al faptei.
În cazul în care persoanele reţinute sau condamnate cu pedeapsa închisorii
prezintă anumite boli, expertiza face recomandări de conduită terapeutică, având
contingenţe cu dreptul execuţional penal.
Expertiza medico-legală are rol hotărâtor pentru definirea obiectului
infracţiunilor, constituind o probă obiectivă ce nu poate fi contestată de alte probe cum ar
fi retragerea unei mărturii. Expertiza medico-legală poate aduce probe ştiinţifice şi în
ceea ce priveşte încălcarea drepturilor persoanei, venind în sprijinul consolidării statului
de drept. Astfel poate proba aplicarea unor mijloace de tortură (art. 267 CP modificat prin
Legea 140/1996).
Medicina legală se implică în studiul substratului patologic a fenomenului
şi a unor noi investigaţii şi reexaminări a probatoriului sau/şi a victimei. În afara
acestei comisii, funcţionează comisii interdisciplinare din care fac parte pe lângă medici
legişti şi medici de alte specialităţi, care analizează cazurile civile sau penale la care se
solicită diferite expertize sau cazuri de răspundere juridică medicală. Mai funcţionează
comisia de psihiatrie judiciară şi comisia pentru amânarea sau întreruperea executării
pedepsei.
În structura institutelor medico-legale sunt organizate laboratoarele de histo-
patologie, toxicologie, bio-serologie, antropologie, tanato-chimie, genetică medico-
legală.
Serviciile medico-legale judeţene şi cabinetele medico-legale din municipii
depind administrativ de spitalele judeţene şi efectuează conform legii expertize şi
constatări medico-legale şi examinări la cererea persoanelor fizice.
Atribuţiile serviciilor medico-legale judeţene sunt precizate în cazurile privind
persoanele în viaţă care prezintă probleme medico-legale, precum şi în privinţa
persoanelor decedate. Normativele se referă la organizarea comisiilor de expertiză
psihiatrico-legală, a comisiilor interdisciplinare pentru analiza cazurilor de
responsabilitate juridică medicală, etc. Deasemenea, pot fi organizate laboratoare de
histo-patologie, toxicologie şi serologie.
Examinările medico-legale constau în:
- examinări şi cercetări privind cadavre umane sau părţi din acestea
- examinări şi cercetări privind produse biologice şi cadaverice
2.1. le cadaverice sunt pete roşietice albăstrui livide care se evidenţiază la nivelul
tegumentelor progresiv, care confluează în timp şi se generalizează.
Lividităţile evoluează în trei etape :
a. hipostaza - se datorează încetării funcţiei de pompă a cordului şi imobilităţii sângelui
din sistemul vascular în vasele din teritoriul decliv, pe tegument apărând pete
roşietice-albăstrui. Lividităţile apar după 1-2 ore de la deces la început în reginea
 cervicală posterioară, confluează după 12-14 ore şi se intensifică. Ele nu apar acolo
unde straturile de ţesuturi moi sunt comprimate între două planuri dure – de ex. osul
şi suportul cadavrului (regiunea omoplaţilor şi cea sacrată), deoarece în aceste regiuni
vasele turtite prin presiunea corporală nu mai pot fi umplute de sânge.

b. difuziunea - continuă hipostaza după 15-24 de ore de la deces. În această fază o

parte din masa de sânge mai persistă în vase, iar alta a difuzat deja în ţesutul celular
perivascular. De aceea lividitatea va păli la digitopresiune, dar nu va dispare complet.
De asemenea, prin schimbarea pozitiei cadavrului lividităţile apărute iniţial pălesc,
dar nu dispar şi sângele se mobilizează parţial în vase cu formarea unor noi lividităţi
pe noua faţă declivă.
c. imbibiţia - este evidentă după 18-24 de ore, când sângele este complet hemolizat şi
a ieşit din vasele de sânge, fiind localizat extravascular, la nivelul interstiţiului.
Lividităţile apar aproape omogene, difuze, de culoare violaceu-murdară, nu mai
dispar la digitopresiune şi nu se modifică prin schimbarea poziţiei cadavrului,
deoarece sângele a părăsit sistemul vascular.
În practica medico-legală culoarea lividităţilor are valoare orientativă asupra cauzei
morţii - apariţia rapidă a lividităţilor roşii carminate sugerează intoxicaţia cu monoxid de
carbon, instalarea rapidă a lividităţilor brune cu puncte violacei sugerează intoxicaţia cu
nitriţi, brune în intoxicaţiile cu clorat de potasiu, albăstrui în intoxicaţiile cu anilină, sunt
ciocolatii în intoxicaţiile cu toxice hemoglobinizante, roşii intens la cadavrele îngheţate,
palide la cadavrele ţinute în apă. Apar rapid după deces în holeră sau tifos.
În spânzurări lividităţile sunt intense în porţiunea inferioară a corpului: membrele
pelvine, bazin, abdomen, mai puţin intense la nivelul mâinilor şi antebraţelor.
Lividităţile trebuie diferenţiate de echimoze care sunt leziuni contuzive
intravitale. Prin secţionare în cazul echimozelor se observă un infiltrat hemoragic în
ţesutul celular subcutanat care nu dispare la spălare.
Aspectul, dispoziţia şi caracteristicile lividităţilor oferă indicii asupra:
- datei morţii
- poziţiei cadavrului după moarte
- cauzei morţii

2. 4. Rigiditatea cadaverică - reprezintă o contractură a musculaturii ce se

instalează la 2 - 6 ore de la deces, iniţial la articulaţia temporo-mandibulară, apoi
progresiv spre articulaţiile membrelor inferioare.
Valoarea medico-legală a rigidităţii constă în:
- este un semn de moarte reală
- apreciază timpul scurs de la producerea morţii
- sugerează poziţia cadavrului în momentul decesului
- sugerează cauza morţii
5. Autoliza - este un proces care precede putrefacţia, caracterizat prin distrucţie
celulară, în special dezagregarea proteică sub acţiunea enzimelor.

Modificări cadaverice tardive

1. Putrefacţia este procesul final de descompunere a organismului la care participă
enzime şi flora microbiană, fiind dependent de temperatura atmosferică şi umiditate.
2. Distrugerea cadavrului prin insecte se asociază putrefacţiei, care atrage insectele, fiind
întocmite hărţi şi tabele cuprinzând speciile de insecte, timpul apariţiei pe cadavru,
acţiunea asupa cadavrului, evoluţia naturală a fiecărei specii de insecte.
3. Distrugerea postmortem provocată de animale - trebuiesc studiate cu atenţie şi
diferenţiate de leziunile produse în timpul vieţii, probarea caracterului vital al
leziunilor fiind obligatorie.

Modificări cadaverice conservatoare - se produc în anumite condiţii de mediu

care împiedică putrefacţia.

1) Mumifierea apare în mediu cu temperatură ridicată, umiditate scăzută şi ventilaţie

bună, ca în sol uscat, nisipos, afânat sau vara în podurile caselor.
2) Adipoceara este un proces de hidroliză şi hidrogenare a grăsimilor sau de saponificare
a grăsimilor, care se desfăşoară în ape stătătoare, puţin oxigenate.
3) Lignifierea sau tăbăcirea este mai rară şi se produce în turbării, terenuri mlăştinoase,
cu reacţie acidă puternică, ce împiedică putrefacţia.
4) Îngheţul pare să fie o metodă ideală de conservare a cadavrelor, deoarece la 0 o C
efectele florei microbiene sunt absente sau reduse, astfel încât putrefacţia este oprită.
5) Conservarea artificială a reprezentat un subiect interesant pentru lumea medicală şi nu
numai. Metoda actuală foloseşte formolizarea pe cale arterială cu o soluţie de 10-
20% formol, la care se adaugă borat de sodiu, glicerină, alcool metilic şi coloranţi.
Legislaţia română prevede obligaţia îmbălsămării cadavrelor care se transportă
dintr-o localitate în alta, iar pentru cazurile care necesită expertizare medico-legală
îmbălsămarea se va efectua după autopsiere, pentru a nu modifica datele macroscopice şi
investigaţia toxicologică.

Studiu tanatochimic
Obiectivele studiului modificărilor compoziţiei chimice a umorilor recoltate de la
cadavru interesează tabloul chimic agonal, stabilirea cauzei morţii, stabilirea unor criterii
pentru diferenţierea leziunilor vitale şi postvitale, stabilirea momentului morţii şi
identificarea criteriilor morţii cerebrale.

Aprecierea orientativă a momentului morţii

Stabilirea datei morţii este un obiectiv frecvent întâlnit în expertizele medico-

legale la care, prin coroborarea mai multor elemente obiective, medicul legist trebuie să
încerce să răspundă.
Aşa cum arată majoritatea autorilor, pentru a stabili momentul decesului este
neapărat necesară analiza şi interpretarea unui complex de criterii, nici unul neavând
singur, valoare absolută.
Pentru precizarea momentului morţii vor fi analizate reacţiile postvitale, semnele
de deshidratare, temperatura cadavrului, semnele exterioare de putrefacţie, rigiditatea
cadaverică, semnele de descompunere ale corpului, particularităţile entomologice.
În interpretarea acestor modificări se va ţine seama de următoarele aspecte:
 - circumstanţele producerii decesului - anotimp (temperatura ambiantă,
umiditate, curenţi de aer);
- locul şi modalitatea decesului;
- circumstanţe care ţin de persoana decedată - factori intrinseci (greutatea
cadavrului, raportul greutate/talie, afecţiunile de care suferă persoana) şi
factori extrinseci (îmbrăcăminte);

Moartea funcţională (moartea prin inhibiţie)

În anumite circumstanţe datorită lovirii unei zone reflexogene se produce moartea

funcţională sau moartea prin inhibiţie, în cadrul acestei entităţi fiind inclusă şi moartea
psihogenă. Aceasta survine pe fondul unor stări emoţionale extraordinare, cum este aşa
zisa moarte de frică, de ex moartea datorată unei muşcături de şarpe fără ca aceasta să se
fi produs efectiv, sau moartea de bucurie.

MOARTEA SUBITĂ

Legislaţia în vigoare precizează situaţiile în care se dispune autopsia medico-

legală: ''în caz de moarte violentă, a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, sau când
este necesară o examinare corporeală asupra învinuitului sau persoanei vătămate pentru a
constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii'' conform art. 114 Cod
Procedură Penală.
În cadrul categoriei morţilor suspecte o pondere considerabilă o ocupă moartea
subită, prin care se înţelege moartea care apare pe neaşteptate, rapid, în stare de sănătate
aparentă. MS mai este denumită SUUD (sudden, unexpected, unexplained death).
Datele reieşite din rapoartele OMS din ultimii ani scot în evidenţă menţinerea pe
primul loc deceselor datorită bolilor parazitare şi infecţioase, pe locul 2 a cauzelor de
moarte prin boli circulatorii, iar pe locul 3 a cazurilor de deces prin cancer.
Moartea subită reprezintă în general 22 din mortalitatea generală şi 15 din
proporţia totală a morţilor prin boli coronariene. S-a constatat că în cauzele de moarte
subită intră toată patologia, pe primul loc situându-se afecţiunile cardiace, acest tip
predominant de etiologie a MS fiind definită de OMS ca ”moartea subită la 24 de ore de
la apariţia simptomelor acute, la care în afara aterosclerozei coronariene nu se găsesc alte
cauze plauzibile de moarte”.

MOARTEA SUBITĂ LA COPILUL MIC ŞI SUGAR

Moartea subită la copii mici şi sugari constitue o realitate anatomo-clinică care

explică 10 – 20 din mortalitatea infantilă, conform datelor Asociaţiei internaţionale
privind SIDS, care grupează 23 ţări industrializate, afecţiunea fiind prima cauză de deces
a sugarilor cu vârsta între una şi patru luni de viaţă.
 SIDS (sudden infant death syndrome) denumită aşa la prima conferinţă asupra
MS la sugar din 1963, mai este cunoscută ca SMSS (sindrome de mort inexplique du
nourisson), începând cu anul 1976 a fost introdusă în Clasificarea Internaţională a
Bolilor, iar în România se raportează statistic din anul 1988.
După alţi autori, moartea subită este mai frecventă până în luna a 5-a, când dispar
anticorpii materni şi scade concentraţia gamaglobulinelor din sângele sugarilor care până
atunci au avut rol protector. Aceste decese se produc în stare de plină sănătate, în pătuţ
(cot death, crib death) pe parcursul noptii, în absenţa unor simptome premonitorii.

MOARTEA SUBITĂ LA SPORTIVI

Studiile arată că persoanele care decedează ca urmare a unor exerciţii fizice,
prezintă o afecţiune cronică, de obicei cardiacă, a cărei decompensare poate justifica
obiectiv decesul. Alte afecţiuni incriminate au fost hepatitele cu virus C, afecţiuni
digestive sau renale cu evoluţie torpidă care nu au fost diagnosticate în timp util.
Cea mai comună cauză de deces o reprezintă cardiomiopatie hipertrofică sau o
alterare severă a coronarelor.
Moartea subită a sportivilor a fost pusă în legătură cu uzul şi abuzul unor
substanţe medicamentoase. Numeroase substanţe sunt folosite pentru ameliorarea
performanţelor sportive, acestea antreneză însă efecte nedorite, uneori chiar letale.
Enumerăm câteva dintre substanţele cele mai utilizate: amfetaminele, cafeina, cocaina,
catecolaminele, efedrina, stricnina, betablocantele, hormonii corticosteroizi, steroizii
anabolizanţi, etc
Utilizarea autotransfuziei sanguine ameliorează performanţa sportivului, dar poate
determina deces prin decompensarea cardiacă sau embolie gazoasă.

TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
Traumatologie generală

Medicina legală studiază traumatismele, complicaţiile şi consecinţele precoce sau

tardive asupra organismului, precum şi orice deces suspect sau violent de natură
traumatică.
Traumatismele sunt consecinţa acţiunii asupra organismului uman a unor factori
externi caracterizaţi prin cantitatea variabilă de energie care acţionează cu producerea
unor efecte specifice asupra organismului uman, denumite traume sau leziuni de violenţă.
Traumatismul este consecinţa unor interacţiuni între:
- agentul traumatizant caracterizat prin: forţă cinetică, viteză, morfologie, unghiul
de acţiune, direcţia de acţiune etc.
- organismul lezat care prezintă anumite caracteristici morfologice şi funcţionale,
dispoziţie faţă de agentul vulnerant, localizare, reactivitate locală şi generală
Gravitatea leziunii de violenţă, a cărei evaluare constituie un criteriu fundamental
pentru încadrarea faptei, variază în funcţie de:
 greutatea şi forţa cinetică imprimată agentului vulnerant
 forma şi caracterele morfologice ale agentului
 regiunea anatomică, suprafaţa şi organele afectate
  reactivitatea organismului
 existenţa unor afecţiuni patologice cronice
Energia traumatică poate avea efecte locale, directe şi indirecte, sau efecte la
distanţă. Acestea pot fi mediate sau secundare.
Efectele directe, imediate, sunt cele determinate de acţiunea nemijlocită a
agentului traumatic asupra ţesuturilor. Se pot asocia tulburări funcţionale sau dereglări
fiziopatologice generale grave, care pot duce la moarte.
Efectele secundare (mediate) ale unui traumatism sunt determinate de complicaţii
mai mult sau mai puţin severe care apar la distanţă în timp de la data producerii
traumatismului.
Modalitatea de acţiune a agenţilor traumatici comportă mecanisme de:
- lovire directă (leziuni active),
- indirecte (pasive sau induse)
- comprimări între două planuri dure
- leziuni complexe
Împrejurările de producere sunt reprezentate prin:
- accidente de circulaţie (cele mai frecvente), sau de alt tip (accidente de
vânătoare, pescuit, casnice)
- auto-şi heteroagresiuni
- accidente de muncă,
- căderi, precipitări
- alte evenimente, catastrofe naturale sau provocate, războaie
- acţiuni teroriste
- tortură
Activitatea expertală medico-legală se confruntă cel mai frecvent cu
traumatismele, care se situează pe locul trei de morbiditate după bolile cardiovasculare şi
neoplasme.
Agenţii traumatici sunt variaţi de natură mecanică, chimică, fizică, agenţi,
biologici, etc.
Traumatologie mecanică
Traumatismele mecanice sunt rezultatul acţiunii fizice determinate de un corp
contondent asupra organismului uman.
Organismul traumatizat va reflecta unele caraceristici morfologice ale agentului
traumatic mecanic în realţie cu elementele sale particulare: dimensiune, formă, viteză,
direcţie de acţiune.
Clasificarea agenţilor traumatici are drept scop recunoaşterea generică a agentului
vulnerant prin descrierea amănunţită a leziunii de violenţă. Identificarea lui de certitudine
se realizează prin examinări complementare biocriminalistice.
Clasificarea medico-legală Naneş-Moraru (1967) a agenţilor traumatici mecanici
cuprinde:
I. corpuri contondente
 cu suprafaţă mică (până la 16 cm2)
 Neregulată: piatră, pumn
 Regulată
- sferică cilindrică : piatră, bile, beţe
- poliedrică, cu muchii şi colţuri: ciocan, muchie de topor, cărămidă
  Cu suprafaţă mare ( peste 16 cm2)
 plană: scândură, perete, podea, apa din bazin
 neregulată: partea frontală autovehiculului, surpări de maluri, sol cu
denivelări.
II: Corpuri cu vârfuri, margini sau lame ascuţite
 înţepătoare: ac, furcă, pile, andrele,
 înţepătoare- tăietoare: briceag, pumnal, cuţit cu vârf ascuţit
 tăietoare: cuţit, sticlă, lamă, brici
 tăietoare despicătoare: topor, satâr, sapă, etc.
III. Proiectile de armă de foc (gloanţe)

Expertiza medico-legală traumatologică.

În situaţiile de afectare de diferite intensităţi a integrităţii corporale sau a sănătăţii
persoanei se solicită expertiza medico-legală pentru evaluarea şi cuantificarea vătămării
corporale. În cadrul expertizei medico-legale studiul leziunilor corporale primare
reprezintă una dintre cele mai importante probleme de practică medico legală în vederea
constatării vătămării corporale şi implicit a stabilirii încadrării juridice corecte a faptei.
Pentru a diferenţia gravitatea infracţiunilor se utilizează un criteriu medico-legal
cu caracter anticipativ, care este reprezentat de durata îngrijirilor medicale, ceea ce
implică o mare responsabilitate din partea medicului legist dar şi a specialiştilor solicitaţi
să efectueze consulturi interdisciplinare.
În legătură cu problemele medico-legale trebuie respectată metodologia
expertală, ceea ce înseamnă:
- descrierea corectă şi amănunţită a leziunilor după criteriile medico-legale
- susţinerea diagnosticului prin examinări complementare;
- evaluarea leziunilor traumatice în timp.
Expertiza medico-legală trebuie să stabilească:
- diagnosticul pozitiv de leziune;
- modalitatea de producere a leziunilor traumatice;
- data producerii leziunilor traumatice;
- timpul necesar în vederea vindecării inclusiv tratamentul stomatologic;
- determinarea raportului de cauzalitate dintre traumatism şi efectele sale;
- evaluarea complicaţiilor şi a eventualelor sechele
- stabilirea gradului de invaliditate (a capacităţii de muncă)
Constatarea leziunilor traumatice comportă o descriere completă, ordonată şi
minuţioasă cu referire la:
1. precizarea naturii leziunii: echimoză, excoriaţie, etc şi a tipului de leziune (plagă
contuză, plagă tăiată)
2. localizarea topografică a leziunii conform nomenclaturii anatomice
3. evaluarea formei leziunii – amprenta agentului vulnerant (desenul anvelopei), forme
contondent, tăios);
- obiectele contondente pot lăsa amprente când au o suprafaţă de contact mică şi
acţionează pe tegumente în contact intim cu osul (Astărăstoae şi colab.,1995);
- fracturile, prin forma anatomo-clinică pot sugera mecanismul de producere şi
agentul cauzal.
- examinarea plăgilor împuşcate permite precizarea felului şi caracteristicilor armei;
 - morfologia arsurilor sugerează modul de producere, prin flacără, lichide
fierbinţi, corpuri incandescente, agenţi chimici, sau arsură electrică;
Vechimea producerii leziunilor traumatice se evaluează după criterii
morfoclinice susţinute cu documente medicale.
Pentru aprecierea pierderii unui organ sau a funcţiei sale se au în vedere aceleaşi
criterii, cu anumite particularităţi privind deficienţele restante în cazul organelor pereche.
Producerea sluţirii se apreciază pe baza unor criteriilor estetice, care nu sunt
întotdeauna obiective, la care nu trebuie neglijat progresul chirurgiei plastice în continuă
evoluţie. Punerea în pericol a vieţii se referă la leziuni care în momentul producerii
lor puteau genera decesul, leziuni care au necesitat şi la care s-au aplicat efectiv
tratamente medicale de specialitate.
Pentru afirmarea unui avort posttraumatic sunt evaluate următoarele condiţii:
- existenţa sarcinii în momentul agresiunii;
- constatarea unui traumatism de o intensitate crescută cu acţiune directă sau
indirectă asupra uterului gravid
- concordanţa de sediu;
- realitatea pierderii sarcinii;
- avortul să fie urmarea directă sau indirectă a violenţei.
Din analiza relaţiilor dintre traumă şi efectele sale se stabileşte natura raportului
de cauzalitate, care poate fi:
- direct când traumatismul produce nemijlocit leziuni traumatice cu anumite
efecte specifice
- indirect, când între traumă şi efectele posttraumatice intervin diferiţi factori
(condiţii) interni (fiziologici sau patologici) sau externi.
Evaluarea capacităţii de muncă (a capacităţii adaptative) se face în cadrul
expertizei capacităţii de muncă.
Expertiza medico-legală în cazul leziunilor traumatice primare va avea drept
scop stabilirea:

Generalităţi privind leziunile traumatice mecanice

Efectele agenţilor traumatici mecanici asupra organismului se concretizează prin
apariţia unor leziuni clasificate în leziuni traumatice elementare (primare) care pot fi fără
soluţii de continuitate (congestia traumatică, echimoza, hematomul) şi cu soluţie de
continuitate (excoriaţia, plăgile, zdrobiri şi dilacerări, amputaţiile).
Vindecarea leziunilor traumatice este un proces cu durată variabilă dependentă de
tipul leziunii şi de eventuala apariţie a unor complicaţii. Procesul reparatoriu poate fi
complet, fără constituirea sechelelor sau cu apariţia unor modificări morfologice
ireversibile, la care se pot asocia tulburări funcţionale. Pentru o corectă apreciere a
gravităţii leziunilor şi a repercursiunilor pe care le au asupra organismului, medicul legist
va lua în consideraţie fondul patologic preexistent, vârsta persoanei vătămate sau
eventuale stări particulare.
Acordarea timpului de îngrijiri medicale se va face după baremul medico-legal
existent, care are caracter orientativ, iar expertul va lua în considerare evoluţia concretă a
fiecărui caz.
Iritaţia cutanată sau eritemul traumatic (congestia traumatică) este rezultatul lovirii
superficiale cu palma, pumnul sau cu un obiect contondent sau a exercitării unei presiuni
de durată (transportul unor greutăţi). Leziunea este dispare rapid şi nu necesită tratament.
Echimoza sau vânătaia este destul de frecventă, apare în agresiuni, lovire cu/de corp dur,
sau compresiuni. Echimoza este o leziune cu caracter vital, localizată cel mai frecvent la
locul de acţiune al agentul vulnerant, sau mai rar la distanţă, cînd sângele difuzează prin
interstiţii.
Decelarea leziunlor echimotice la cadavru arată că acestea s-au produs în timpul
vieţii.
Evoluţia echimozei se referă în principal la modificările de culoare, care depind
de metabolismul hemoglobinei. Forma echimozelor poate reproduce forma agentului
vulnerant, mai precis a suprafeţei de impact: catarama curelei, muchia toporului, diverse
obiecte cilindrice, unghiile, pulpa degetelor, cauciucurile unui vehicul etc.
La cadavru este important să se diferenţieze echimozele de lividităţile cadaverice.
Importanţa medico-legală:
 Confirmă existenţa unui traumatism (realitatea traumatismului)
 Se poate stabili numărul loviturilor, tipul de obiect care a produs
leziunea şi, uneori poate fi identificat corpul delict;
 Atestă vechimea traumatismului;
 Natura vitală a leziunii.

Hematomul reprezintă o colecţie de sânge produsă printr-un traumatism închis puternic

care nu produce leziuni tegumentare.

Leziuni cu soluţie de continuitate

Excoriaţia, sau zgârietura, este o soluţie de continuitate superficială a pielii, produsă prin
frecarea de tegument a unui corp dur cu suprafaţă rugoasă sau ascuţit.
Excoriaţiile pot fi produse de: unghii, obiecte tăioase defectuos ascuţite, gheare şi
colţi de animale, nisip, cioburi de sticlă, pietriş, aşchii, corpuri contondente cu muchii etc.
La cadavru se observă fenomenul de pergamentare al excoriaţiilor datorită
deshidratării postmortem.
Localizarea excoriaţiilor poate sugera modul de producere:
- excoriaţiile semilunare sunt produse prin presiunea unghiilor,
- localizate perioral, cervical sau perinazal sugerează o pruncucidere,
- localizate pe coapse sau pe sâni sunt specifice violului.
Deşi rarisime complicaţiile sunt de ordin infecţios şi se produc prin contaminare: tetanos,
rabie, septicemii etc.

Generalităţi privind plăgile

Plăgile sunt soluţii de continuitate ale tegumentelor a căror denumire sugerează
instrumentul cu care sunt produse.
 Plagă zdrobită (contuză) cu varietăţile: plagă pleznită, plagă sfâşiată, plagă
muşcată, scalpare
 Plagă înţepată
 Plagă tăiată
 Plagă tăiată-înţepată(înjunghiată)
  Plagă despicată
 Plagă împuşcată
După caracteristicile lor pot fi
- penetrante
- perforante - lezează viscerele cavitare
- transfixiante - traversează un organ
- nepenetrante

Evoluţia lor este influenţată de localizare, profunzime şi de reactivitatea

organismului. Plăgile simple, neinfectate, suturate per primam în primele 6 ore de la
producere necesită 7-8 zile de îngrijiri medicale.
În evoluţia plăgilor pot interveni unele afecţiuni preexistente - tulburări
circulatorii locale sau generale şi unele boli metabolice (diabet). Examinarea cicatricilor
permite stabilirea retrospectivă a existenţei plăgii şi cu prudenţă a tipului plăgii. În unele
cazuri cicatricile pot determina tulburări funcţionale sau morfologice şi încadrarea faptei
la sluţire sau chiar infirmitate.

Fracturile reprezintă soluţii de continuitate osoasă rezultate în urma acţiunii unor

factori mecanici. Ca frecvenţă sunt întâlnite în 25% din cazuri, sunt mai rare la copii, cu
incidenţă mai mare la bărbaţii între 20-50 ani. Fracturile la copii sunt de tip particular, în
lemn verde.
Expertiza medico-legală se confruntă cu aspecte legate de stabilirea diagnosticului
de fractură, vechimea leziunii, modul de producere al fracturii, evaluarea timpului de
îngrijiri medicale şi a sechelelor.
Fracturile directe rezultă în urma acţiunii forţei cinetice şi se pot produce prin
lovire, prin zdrobire sau penetare (arme de foc).
Fracturile indirecte apar la distanţă de locul de aplicare al forţei. Ele se pot
produce prin tracţiune, prin torsiune sau răsucire (fracturi helicoidale), prin flexie (forţa
acţionează la capetele osoase), prin compresie sau prin mecanisme asociate.
Complicaţiile fracturilor sunt generale şi locale, imediate şi tardive.
Complicaţii imediate neurovasculare sunt reprezentate de secţionarea unor nervi
şi/sau vase de capetele fracturale (nervul median, artera radială); hemoragii masive cu şoc
traumatic; embolie grasă sau trombembolie pulmonară.
Complicaţiile locale constau în tulburări de consolidare (întârziere de consolidare,
lipsa consolidării osoase - pseudartroza, calus vicios), osteomielite, osteite.
Printre complicaţiile tardive se întâln Legea 53/2003 a cunoscut foarte multe
modificări cauzate de o nevoie cât mai mare de a fi în consens cu evoluţia societăţii,
precum şi cu aderarea României la Uniunea Europeană. Astfel, în ziua de azi încheierea
contractului individual de muncă are la bază principiul liberei negocieri şi a respectării
drepturilor şi obligaţiilor ce revin celor două părţi, această situaţie fiind circumstanţiată
prin lege care bineînţeles este perfectibilă.

1.2. Noţiune şi definiţii

 Contractul individual de muncă s-a desprins clar de contractele civile, prin Legea
asupra contractelor de muncă din 1929, ceea ce a constituit, în timp, premise pentru
constituirea unei ramuri distinct de drept- dreptul muncii5.
În reglementarea veche, Codul muncii din România nu oferea o definiţie pentru
contractul individual de muncă6. Această lacună a fost remediată prin apariţia codului
nou, care tratează această instituţie în Titlul II (denumit Contractul individual de muncă)
pe o întindere de 9 capitole.
Conform art. 64 din Codul muncii ‘’contractul individual de muncă se încheie în
scris şi cuprinde clauze privind obligaţia persoanei încadrate în muncă de a-şi îndeplini
sarcinile ce îi revin, cu respectarea ordinei şi a disciplinei, a legilor, îndatorirea unităţii de
a asigura condiţii corespunzătoare pentru buna desfăşurare a activităţii, de a remunera în
raport de ,munca prestată şi de a-i acorda celelalte drepturi ce i se cuvin, precum şi alte
clauze stabilite de părţi’’.
Concis, potrivit reglementărilor actuale, contractul individual de muncă este
înţelegerea încheiată în scris, prin care o parte- salariatul- se obligă la prestarea în timp a
unei munci în folosul şi în subordinea celeilelte părţi -angajatorul- care îi asigură, la
rândul lui, plata salariului şi condiţii adecvate de esc redorile articulare, necroza
avasculară, osteoporoza şi artroza posttraumatică.
TRAUMATISMUL CRANIO-CEREBRAL
Aspecte generale
Leziunile craniene se produc în circumstanţe foarte diferite la care contribuie
energia cinetică traumatică (acceleraţie, deceleraţie, compresie), forţa directă (800 kg
deformează craniul cu 1 cm), şi nu în ultimul rând arhitectura craniului care are un rol
hotărâtor în formarea şi propagarea liniilor de fractură.
În medicina legală prin traumatism cranio-cerebral se înţelege prezenţa unei
leziuni de natură traumatică localizată la nivel cerebral, asociată sau nu cu leziuni osoase
craniene. Pentru aprecierea gravităţii şi consecinţelor leziunilor cranio-cerebrale expertul
va reţine şi aspecte potenţial invalidante şi/sau infirmizante, cum este pierderea de
substanţă osoasă (chiar dacă se face plastie).
LEZIUNILE PĂRŢILOR MOI PERICRANIENE
La nivelul pielii păroase a capului (scalp) sunt întâlnite leziuni dependente de
caracteristicile agentului traumatizant, direcţia de acţiune şi de atitudinea capului (fix sau
mobil) în momentul impactului. Leziunile pot fi izolate sau asociate leziunilor cranio-
cerebrale.
Leziuni fără soluţie de continuitate

5
Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu – “Prezentare de ansamblu şi observaţii critice asupra noului
Cod al muncii”, în Revista Dreptul nr. 4/2003, p. 18 ;
6
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 138 ;
 Echimozele - sunt consecinţa unui traumatism de intensitate moderată. Pot fi
mascate de păr, dar la cadavru se evidenţiază prin efectuarea de secţiuni şi observarea
infiltratelor hemoragice care persistă la spălare. Evaluarea vechimii echimozelor de la
acest nivel se face cu dificultate.
Hematomul epicranian - (cucui) este o tumefacţie moale, fluctuentă, numărul
acestora corespunde numărului de lovituri aplicate (în mecanismele directe).
Leziuni cu soluţie de continuitate
Excoriaţiile - se produc prin translaţia unui obiect cu margini tăioase sau cu
suprafaţă rugoasă ce acţionează tangent la scalp.
Plăgile pot fi: înţepate (produse prin instrumente înţepătoare), orificiale (produse
cu arme de foc), liniare contuze sau tăiate (produse prin obiecte tăietoare, contondente,
sau prin eschile osoase), plăgi orificiale (orifici de intrare-ieşire proiectil). Cele mai
frecvente sunt plăgile contuze (pleznite), cu dehiscenţă variabilă şi punţi tisulare de
afrontare. Localizarea plăgilor sugerează modul de producere: situarea la nivelul
vertexului este rezultatul unei loviri directe, iar situarea sub ecuatorială pe părţi
proeminente pe un singur plan este rezultatul căderii.

LEZIUNILE OSOASE ALE CRANIULUI

Oasele calotei au o grosime variabilă de 0,4-1 cm, formate din ţesut diploic dispus
între cele două tăblii, externă şi internă. Iradierea liniilor de fractură se face ca regulă
generală pe direcţie paralelă cu axul de compresiune.
Cunoaşterea modului de producere al traumatismului cranio-cerebral are o
deosebită importanţă pentru interpretarea mecanismelor în cadrul expertizelor medico-
legale.

LEZIUNILE MENINGO-CEREBRALE
Leziuni meningeale
Sunt leziuni ale durei mater subiacent unui focar de fractură în cadrul
traumatismelor cranio-cerebrale deschise sau închise.
Hemoragiile meningeale
Hematomul extradural (epidural) este o colecţie sanguină localizată între tăblia
internă şi dura mater, de etiologie preponderent traumatică şi efect compresiv asupra
creierului.
Hematomul subdural - este o colecţie sanguină formată între dura mater şi
arahnoidă, cu etiologie aproape exclusiv traumatică, localizare la nivelul unui emisfer,
inclusiv la bază, cu efect compresiv asupra creerului. Se poate produce după un
traumatism minor (chiar nesesizat) şi se manifestă clinic după intervalul liber
asimptomatic sau oligosimptomatic de 4 - 12 săptămâni. Hematomul subdural se asociază
cu leziuni contuzive ceea ce îi conferă o gravitate deosebită.
Hemoragia subarahnoidiană este un revărsat hemoragic constituit între arahnoidă
şi pia mater, de origine traumatică sau patologică prin ruptura unui anevrism.
Leziunile creierului
Comoţia cerebrală - S-a considerat că nu este însoţită de leziuni morfologice ci
este efectul traumatic al depolarizarii brutale a membranei neuronilor din formaţia
reticulată a trunchiului cerebral. Fenomenele sunt în majoritate tranzitorii şi reversibile.
 Contuzia cerebrală - este o leziune specific cerebrală, poate apare prin orice
mecanism traumatic de o anumită intensitate, cu localizare difuză, circumscrisă cortico-
subcorticală sau asociată.
Contuziile cerebrale pot fi difuze sau localizate, la locul impactului (contuzia
directă), controlateral locului de impact (contuzia de contrecoup).
Mecanismul de contralovitură constă în apariţia unor zone de contuzie cerebrală
la partea opusă loviturii. Se descriu două mecanisme de producere a contuziei prin
contralovitură. În mobilizările antero-posterioare craniul se deplasează mai rapid, iar
creerul având masă mai mare se deplasează mai lent şi mai târziu şi are tendinţa de a se
opri brusc în structurile intracraniene durale şi osoase, cu producere de contuzii
localizate. În cazul mişcărilor rotatorii, acestea determină forfecări, tracţiuni, translaţii cu
smulgerea venelor şi producerea unor hemoragii peteşiale care se extind rezultând zone
contuzive corticale.
Dilacerarea cerebrală - este o leziune de natură traumatică în focarul căreia se
asociază extravazate sanguine şi necroze cerebrale. Similar cu contuziile cerebrale şi
dilacerarea are un caracter progresiv, ea putând efracţiona ventriculii cerebrali sau poate
produce o dilacerare secundară şi efracţie subdurală cu formarea unui hematom.
Hematoamele intraparenchimatoase - de natură traumatică sunt colecţii sanguine
bine delimitate, localizate în substanţa cerebrală. Ele sunt secundare unui focar contuziv
sau unei dilacerări, au efect compresiv şi evoluţie progresivă.
Edemul cerebral posttraumatic - apare rar ca leziune unică, în majoritatea
cazurilor se asociază sau este secundar leziunilor vasculare, contuziilor, dilacerărilor sau
colecţiilor intraparenchimatoase. Se întâlneşte localizat în jurul maselor atriţionate sau
difuz în contuziile multiple.
Complicaţiile traumatismelor cranio-cerebrale
Leziunile din cadrul traumatismelor cranio-cerebrale deschise, dar şi închise, pot
dezvolta complicaţii cu instalare rapidă postraumatic sau la intervale de timp mai largi
(săptămâni, luni, ani)
Complicaţiile imediate sunt mai frecvent cele septice, meningite, meningo-
encefalite sau abcese cerebrale.
Complicaţiile tardive se constituie în timp şi pot avea carater definitiv, situaţie în
care se constituie în sechele. Caracterul definitiv, permanent, fără şansa unei terapii
specifice şi eventualul potenţial evolutiv conferă gravitate leziunilor sechelare. În mod
specific sechelele sunt leziuni cu caracter permanent care din punct de vedere medico-
legal implică noţiunea de infirmitate sau invaliditate permanentă.
În expertiza medico-legală aceste entităţi trebuiesc verificate cu rigoare şi
existenţa lor trebuie susţinută prin probe obiective. Vor fi evitate etichetările superficiale
de cerebrastenie posttraumatică sau psihoză postraumatică la care nu se poate evidenţia
un traumatism cranio-cerebral preexistent cu leziuni contuzive care să justifice
simptomele subiective.
Lipsa de substanţă osoasă craniană post eschilectomie sau trepanare este
apreciată ca o infirmitate fizică permanentă, chiar dacă se înlocuieşte prin auto sau
allogrefă, datorită potenţialului epileptogen.
Atrofia traumatică a substanţei albe se instalează progresiv consecutiv unei
zone de contuzie cerebrală. Scleroza atrofică posttraumatică poate fi difuză sau localizată
depinzând de factorul etiologic primar.
 Cicatricea meningo-cerebrală este frecvent consecinţa unei zone de dilacerare
cerebrală, apare sub formă circumscrisă de aspect fibros, gri albicioasă cu bride
aderenţiale care o ataşeză de zonele învecinate.
Existenţa acestor leziuni poate reprezenta suportul morfologic al crizelor
epileptice, chiar dacă durata "intervalului de incubaţie" între traumatism şi apariţia crizei
epileptice poate varia de la secunde la ani, (la 1/2 dintre cazuri crizele se manifestă în
primul an), de aici rezultând obligaţia expertului de a atenţiona asupra acestei posibile
complicaţii.
TRAUMATISME VERTEBROMEDULARE
Sunt întâlnite în accidente de circulaţie, căderi, precipitări, rar loviri directe. Incidenţa
variază între 5 şi 8 din leziunile aparatului locomotor.
Coafectarea medulară se manifestă prin contuzie medulară, prin sindroame de
compresiune medulară, dilacerare în secţiunile medulare asociate cu edem traumatic şi
importante manifestări neurologice.
Manifestările sunt corelate cu sediul leziunii medulare. În localizarea cervicală înaltă
se asociază tulburări respiratorii şi circulatorii, iar în localizările toracolombare apar mai
ales paralizii vezicale şi intestinale.

ARMELE DE FOC

Deşi legislaţia specifică monitorizează şi supraveghează utilizarea armelor de foc,

în ciuda măsurilor luate au loc numeroase evenimente în care armele de foc sunt
implicate în producerea leziunilor de violenţă.

Clasificarea armelor de foc se realizează după mai multe criterii:

a. după destinaţie: - militare - puşti, carabine, pistoale,
- de vânătoare cu alice cu o ţeavă
- cu alice cu 2 ţevi
- cu alice şi glonţ (breneker)
- speciale: pistoale de semnalizare, de start, artizanale, cu ţeava
retezată, industriale cu cuie,
- deghizate: stilou, baston, cataramă
b. după lungimea ţevii:
- lungă 50-80 cm (puşti, mitraliere, carabine)
- mijlocie 20-50 (pistoale automate)
- scurtă 3-20 cm (pistol, revolver)

c. calibru:
- mic până la 6,35 mm
- mijlociu 6,35-9mm
- mare peste 9 mm
- pentru arme vânătoare este invers 12 >24
d. mod de funcţionare:
- simple
 - cu repetiţie
- semiautomate
- automate
e. construcţia canalului ţevii:
- lisă netedă
- ghintuită spiralată
f. tipul muniţiei:
- glonţ
- alice
- mixtă
- rachete (aruncătoare de rachete AG4).

În cazul armelor de foc analiza balistică studiază:

a. Balistica interioară cu referire la:

1. Pulberea formată dintr-un amestec de substanţe cu caracter exploziv ce se aprinde
după ce este lovită capsa glonţului. După explozie pulberea se transformă în gaze care
împing glonţul pe ţeavă. Se utilizează următoarele pulberi:
- cu fum sau neagră (puşti de vânătoare sau arme improvizate),
- fără fum sau albă, coloidală, piroxilată. Are în compoziţie celuloză, diferiţi
stabilizatori şi grafit. După ardere pulberii reziduri se observă cu ochiul liber sau
se pot identifica microscopic şi chimic.
2. forţa explozivă: este maximă în camera cartuşului. Odată ce ţeava a fost străbătută
presiunea gazelor scade brusc. Efecte se pot observa doar pe îmbrăcăminte şi ţesuturi
în varianta tragerii cu ţeava lipită. La percutarea capsei se aprinde de regulă doar o
parte a pulberii, cealaltă rămânând nearsă, care în tragerea de aproape va fi proiectată
sub formă de mici proiectile incandescente care realizează un aspect de tatuaj.

b. Balistica exterioară sau elementele tragerii studiază:

3. Viteza glonţului dată de forţa gazelor şi mişcarea helicoidală imprimată de ghinturile
de pe pereţii interiori ai ţevii. Viteza depinde de calitatea şi cantitatea pulberii folosite,
de lungimea ţevii şi de caracteristicile proiectilului. La revolver este de 300m/s, la
pistoale 450m/s, iar la carabine 1200m/s.
4. Bătaia sau traiectoria este distanţa până la căderea liberă a proiectilului în situaţia
când nu întâlneşte în cale nici un obstacol.
Se deosebesc două aspecte diferite:
- bătaia maximă considerată până când proiectilul cade liber atras de forţa
gravitaţională, ex. la carabină este 5000 m
- bătaia utilă sau eficace este distanţa până la care proiectilul are suficientă forţă
cinetică pentru pătrunderea în ţintă. Ca regulă generală bătaia utilă este 1/2 din bătaia
maximă. Aprecierea bătăii unei arme se face experimental.

5. Traiectoria este reprezentată de traseul pe care îl parcurge proeictilul. Pentru corecţia

traectoriei se folosesc sisteme de ochire care ameliorează performanţele armelor.
6. Ricoşul apare atunci când proiectilul este deviat datorită atingeri unui obstacol cu o
anumită densitate şi sub un anumit unghi. La abordarea sub un unghi de 13 o se poate
produce ricoşul şi de pe suprafaţa apei.
7. Reculul e o mişcare spre posterior care se simte mai ales la armele de calibru mare.
Datorită mişcării înapoi se schimbă ochirea şi se poate produce ştergerea parţială a
amprentelor de pe patul armei sau de pe ţeavă.
8. Forţa de penetraţie este puterea de pătrundere în ţintă. La 50 - 80 m/s leziunile lipsesc
sau sunt minime (echimoze), iar la viteze mari de 200 - 300 m/s se produc plăgi
transfixiante.

c. Balistica finală studiază acţiunea proiectilelor (gloanţelor) asupra organismului, sub

forma efectului de rănire, specific armelor de foc.

Leziunile depind de distanţa de tragere, de tipul de armă, de structura şi tipul

proiectilului. Studiul lezional permite stabilirea direcţiei de tragere, a distanţei, a poziţiei
victimei raportat la arma din care s-a tras precum şi a tipului de muniţie utilizat.
La nivelul organismului acţionează factori primari reprezentaţi prin unda de şoc
care precede glonţul, urmată de glonţ şi factori secundari sau complementari reprezentaţi
prin flacără, fum, gaze şi pulberea nearsă.
Efectele factorilor primari se datorează undei de şoc produsă consecutiv exploziei
pulberii şi presiunii aceasteia.
În cazul unor energii scăzute nu se mai realizează leziuni transfixiante, ci plăgi
perforante oarbe când glonţul este reţinut în organism. La viteza glonţului sub 80m/s se
produc leziuni de tip contuziv (excoriaţii sau echimoze).
Efectele factorilor secundari sau complementari se manifestă într-o zonă
restrânsă, de regulă egală cu lungimea ţevii armei şi sunt localizate în jurul orificiului de
intrare.
- gazele - acţiunea lor se manifestă sub trei efecte:
- efect mecanic maxim la 5 cm asupra îmbrăcăminţii şi a formei orificiului de
intrare la care determină rupturi mici sau eversarea marginilor
- efect termic manifestat până la o mică distanţă de ţeavă, produce îngălbenirea
tegumentului, pârlirea părului şi urme de arsură pe haine
- efectul chimic se poate obiectiva prin investigaţii suplimentare de dozare a COHb
(concentraţia poate ajunge la 8 - 12 % COHb) din ţesutul recoltat din jurul plăgii.
Determinarea permite şi diferenţierea orificiului de intrare de cel de ieşire în
cazurile în care aspectul morfologic nu este cert.
- Flacăra apare la armele cu pulbere neagră şi este vizibilă la gura ţevii, sau pe
tegument şi pe haine prin arsuri superficiale. La armele cu pulbere coloidală nu apare
decât efectul luminos.
- Fumul şi particolele de funingine sunt mai abundente la armele cu pulbere neagră în
zona apropiată ţevii, după care scad în densitate. La pulberea coloidală cantitatea de
fum şi particole este scăzută, iar culoarea depinde de culoarea pulberii, adică argintie,
galbenă, etc. Impregnarea are intensitate centripetă, dar se găseşte şi în adâncimea
pereţilor orificiului de intrare.
- Pulberea nearsă (efect de tatuaj) se poate obseva dacă tragerea se face în interiorul
distanţei de 1 m, sub forma unor corpusculi periorificiali, care se estompează spre
 periferia orificiului de intrare. Particolele pot fi găsite şi pe haine. Prin spălare se
poate îndepărta fumul, însă pulberea încrustată fixată în tegument va persista. La
tragerile de aproape se constată un inel de fum pe tăblia externă a osului care persisită
timp îndelungat de la deces (semnul Benasi).

Evaluarea factorilor primari şi secundari (complementari) ai tragerii permite

aprecierea calibrului armei, a distanţei de la care s-a tras, a direcţiei de tragere, a poziţiei
victimei faţă de armă, a numărului împuşcăturilor.
În materia studiului armelor de foc se analizează clasic tragerile cu arme
convenţionale (cu ţeava ghintuită) în trei posibilităţi:
a. tragere de la distanţă când în jurul orificiului de intrare nu apar factorii
complementari (distanţă egală cu lungimea ţevii)
b. tragere din apropiere, în interiorul distanţei de producere a factorilor
complementari (distanţa depinde de tipul de armă şi de pulbere)
c. tragere cu ţeava lipită (presată) şi cu ţeava atingând pielea,
precum şi tragerea cu arme de vânătoare. Tragerile cu arme improvizate sau artizanale
ridică probleme deosebite expertale.
Tragerea de la distanţă cu armă convenţională

Arma se situează faţă de victimă la o distanţă mai mare decât lungimea ţevii
(dincolo de acţiunea factorilor complementari).
Studiul morfologic interesează:
a. Orificiul de intrare se prezintă ca o zonă de minus-ţesut, de formă rotundă în tragerile
perpendiculare sau ovalară în tragerile sub un unghi ascuţit. Diametrul mare al elipsei
orientează asupra direcţiei de tragere. Marginea orificiului este de regulă netedă, cu
pereţii drepţi iar dimensiunea este foarte puţin mai mică decât a glonţului.
Discrepanţa dimensională se datorează deshidratării şi retracţiei fibrelor elastice din
tegument. Măsurarea diametrului orificiului permite aprecierea orientativă asupra
calibrului glonţului.
În jurul orificiului de intrare se constată următoarele patru zone sau inele:
a. inel (guleraş) de contuzie prezintă mici excoriaţii şi se formează prin presiunea
exercitată de proiectil asupra tegumentului. Are lăţimea de cca 1 - 1,5 cm.
b. inelul (guleraş) de pergamentare rezultă prin transformarea postmortem a inelului de
contuzie şi apare la 12 - 24 de ore de la deces.
c. inelul (guleraş) de metalizare rezultă din particolele metalice componente ale
glonţului putând fi evidenţiat prin radiografiere sau spectroscopie
d. inelul (guleraş) de ştergere apare în interiorul inelului de contuzie. Este format din
particule antrenate din interiorul ţevii (pastă grasă, rugină, pulberi) dar care pot fi
îndepărtate de îmbrăcămintea traversată de glonţ.

În tragerile tangente inelele din jurul orificiului de intrare sunt mai accentuate pe
versantul dinspre direcţia de abordaj.
b. Canalul traiect este traseul pe care proiectilul l-a străbătut pentru a ieşi din corp sau
până unde şi-a consumat energia cinetică persistând în organism (plăgi oarbe în os,
mai rar aponevroze).
 Direcţia canalului poate fi rectilinie, cu o formă tronconică cu baza mică spre orificiul
de intrare şi baza mare spre orificiul de ieşire.
La traversarea oaselor late se produce un orificiu cu minus-ţesut, de asemeni
tronconic şi cu linii secundare de fractură pornind de la marginea orificiului. Măsurarea
dimensiunilor orificiului din oasele late contribuie la aprecierea calibrului glonţului.
Pe oasele lungi apar fracturi cominutive cu multiple fragmente. La organele
parenhimatoase se observă leziuni cu diametre mai mari decât a glonţului, iar la nivel
hepatic apar explozii. În cazul organelor cavitare de regulă plăgile orificiale au un
diametru mai mic decât al glonţului.

c. Orificiul de ieşire se constată la plăgile transfixiante şi este rezultatul perforării de

către glonţ a tegumentului. Deoarece forma glonţului a fost de cele mai multe ori
schimbată parţial până la acest nivel, forma orificiului va fi stelată, neregulată cu
margini răsfrânte în afară. Orificiul de ieşire nu prezintă minus de ţesut şi nici inele
constatate la orificiul de intrare. Aceste criterii sunt patognomonice şi permit
diagnosticul diferenţial între cele două tipuri de orificii, acţiune care are un rol
hotărâtor în experiză.
Studiul morfologic al orificiilor de intrare şi ieşire asociat cu stabilirea dimensiunilor
fiecărui orificiu arată că între orificii se stabilesc anumite relaţii:
- orificiu de intrare mai mic decât orificiul de ieşire - este cea mai frecventă situaţie
întâlnită în practică şi se explică prin deformările suferite de proiectil în pasajul prin
corp, unei direcţii oblice de abordare a tegumentului dinăuntru-înafară sau frecvent
acroşării de eschile osoase spre exterior.
- orificiul de intrare mai mare decât orificiul de ieşire, este întâlnit cu frecventţă
redusă, poate apare în tragerea în interiorul acţiunii facorilor complementari, când
acroşează un corp străin înainte de primul contact cu tegumentul sau când abordează
zona oblic şi este exteriorizat pe direcţie perpendiculară.
- egalitate între cele două orificii, situaţiei rară, când atât direcţia de abord cât şi cea de
experiorizare sunt perpendiculare pe tegument şi cu o condiţie esenţială, ca
proiectilul să nu întâlnească nici un mediu hiperdens în traiectorie.

Stabilirea caracterului orificiului este obligatorie, situaţii dificile fiind întâlnite atunci
când orificiul de intrare este situat în cavităţile naturale, în scalp, la nivelul plicilor sau
când orificiul de ieşite este el însuşi situat în plici, respectiv orificii naturale.

TRAGEREA CU ŢEAVA APROPIATĂ

Are loc în limita maximă a acţiuni factorilor complementari ai tragerii. În jurul
orificiului de intrare şi în pereţii plăgii împuşcate se observă:
- acţiunea flăcării: dacă arma utilizează pulbere cu fum se manifestă pe o distanţă egală
cu lungimea ţevii, materializată ca pârlire a îmbrăcăminţii sau firelor de păr şi a pielii
dacă aceasta nu a fost acoperită. La pulberea fără fum se observă doar efectul luminos, pe
când cel caloric este inexistent.
- acţiunea gazelor: acţiunea mecanică este evidentă până la 1-5 cm, sub forma unor
rupturi radiare centrate de orificiu; efectul termic apare ca o pigmentare gălbuie în
imediată apropiere; efectul chimic se evidenţiază prin COHb şi coloraţia roşu aprins în
sângele din plaga orificială şi musculatură.
- acţiunea fumului depinde de calitatea şi cantitatea pulberii arse. La pulberea neagră se
produce un inel periorificial de 8-10 cm Ø la o distanţă de maxim 5 cm, descrescând
treptat până la 15 cm când este foarte puţin intensă.
- acţiunea pulberii nearse (zona de tatuaj) este consecinţa comportamentului pulberii care
se impregnează mai intens periorificial şi scade în intensitate spre periferie.

TRAGEREA CU ŢEAVA LIPITĂ

A. în ipoteza ţevii presate pe tegument orificiul de intrare este imprimat perfect pe piele,
ştanţat, iar factorii complementari sunt situaţi pe pereţii canalului, în porţiunea
superioară a acestuia. Din această zonă pot fi identificaţi microscopic, radiografic sau
prin reacţii chimice.
B. În ipoteza ţeavii care atinge parţial pielea fumul impregnează pielea formând o dâră,
iar gazele au efect de rupere a tegumentului care prezintă marginile eversate, stelate.
Dacă între ţeavă şi tegument se interpune îmbrăcăminte aceasta va fi ruptă de către
gazele sub presiune. Pot fi puse în evidenţă particole de pulbere prin testul Harison-
Gilroy de evidenţiere a antimoniului.

TRAGEREA CU ARMA DE VÂNĂTOARE

La armele de vânătoare ţeava este netedă, fără ghinturi sau lisă, iar proiectilele sunt
alicele, respectiv bile de Pb cu Ø variabil, adapat pentru dimensiunea prăzii. Calibrul
uzual este de 12 şi 16 mm, sau 20, 24 mm. La ieşirea de pe ţeavă alicele sunt grupate în
bloc sau monom şi apoi se dispersează proporţional cu distanţa de la care s-a tras.
- 0-0,5 m orificiul intrare unic, mare cu lipsă de substanţă importantă în jurul căruia se
observă acţiunea fumului, a pulberii şi a flăcării.
- 0,5-1,5 m se crează un orificiu central şi apropiat de acesta câteva mici orificii
independente, alături de efectele factorilor complemetari
- peste 1,5 m se realizează o dispersie totală, iar acţiunea factorilor complementari nu
se mai întâlneşte. Suprafaţa de dispersie a alicelor este proporţională cu distanţa de
tragere, s-a constatat că la o tragere de la 50 m alicele dispersează pe o suprafaţă de
1m.

TRAGERI CU ARME ATIPICE

Tragerile cu arme artizanale modifică de regulă caracteristicile clasice ale orificiilor
îngreunâd stabilirea cu certitudine a naturii lor şi fac necesar experimentul balistic.

Expertiza medico-legală balistică

Expertiza medico-legală în leziunile produse prin arme de foc trebuie să stabilească:
- dacă leziunile depistate au fost produse sau nu prin proiectil/glonţ (diagnostic pozitiv
de leziune consecutivă împuşcării). Susţinerea se bazează pe trepiedul: orificiu de
intrare cu minus-ţesut, prezenţa factorilor complementari ai tragerii (în jurul
orificiului sau în canalul traiect), orificiul de ieşire sau glonţ reţinut.
- numărul orificiilor de intrare, respectiv ieşire. Descoperirea mai multor orificii de
intrare (orificii multiple) sugerează fie mai multe trageri din aceeaşi armă sau
împuşcături provenite de la mai multe arme (rolul expertizei balistice este esenţial
pentru stabilirea armei şi numărului de gloanţe expulzate de armă/sec) sau poate fi
 întâlnit în caz de omor. În literatură s-au descris orificii multiple ca rezultat al
acţiunii unui singur glonte.
- stabilirea direcţiei de tragere, a poziţiei victimei faţă de armă sau a unui eventual
suspect faţă de armă. Constatarea unor urme specifice pe mâinile victimei serveşte la
identificarea persoanei care a tras cu arma. Astfel se poate depista în spaţiul I
interdigital "ciupitura" (Kernbach) dată de reculul concomitent cu înlocuirea
automată a gloanţelor precum şi urme de fum. Urmele de pulbere tegumentară se
recoltează prin amprentare. Se recomandă luarea unor precauţii pentru a nu scutura
pulberea şi ambalarea mâinilor cadavrului în pungi de plastic fixate.
- Stabilirea unghiului de tragere după forma orificiului de intrare (orientativ) sau
conform formulei lui Ponsold pentru canalele simple, nedeviate.
- Distanţa de tragere se stabileşte raportat la prezenţa sau absenţa factorilor
complementari ai tragerii care pot fi identificaţi radiologic, chimic sau fizic. La
armele de vânătoare la tragerile de aproape în plaga balistică se poate găsi bura sau
un înlocuitor al acesteia (hârtie).
- cauza morţii de regulă nu pune probleme deosebite.

Cauzalitate juridică:
- heteroîmpuşcare (omor premeditat sau accidental prin manevrare greşită, defecţiune,
confuzie la vânătoare).
- autâmpuşcare (sinucidere, împuşcare accidentală, automutilare, simulare).

ACCIDENTE DE CIRCULAŢIE

Traumatismele produse în accidentele de circulaţie depind după tipul de

vehicul, viteza vehiculului, poziţia ocupantului, felul impactului, dispoziţia
lezională, mecanismele fiziopatologice implicate în geneza şi evoluţia
traumatismelor.

Factorul uman
În componenţa acestui factor intră conducătorul vehiculului, pasagerii, bicicliştii şi
pietonii, reprezentând cel mai important component al sistemului “om-vehicul-mediu de
deplasare”.
Psihologia conducătorului auto
Factorul uman este elementul cel mai imprevizibil şi cu cea mai mare variabilitate
datorită particularităţilor psihologice.
Timpul de reacţie motor (TRM) este definit ca perioada de timp care se scurge de la
perceperea informaţiei până la efectuarea unei mişcări corespunzătoare (acţionarea
sistemelor de comandă ale autovehiculului, dispozitivelor de semnalizare etc). In timpul
de reacţie motor (TRM) se includ intervalele de timp necesare conducătorului unui
vehicul pentru perceperea, interpretarea şi prelucrarea informaţiei, luarea deciziei şi
realizarea reacţiei motorii.
În condiţii de trafic în care se circulă cu viteză crescută, mărimea timpului de
reacţie motor este foarte importantă deoarece se reduce mult intervalul de timp disponibil
pentru observarea şi interpretarea semnelor precum şi intervalul necesar realizării reacţiei
motor. TRM este evaluat în cadrul expertizelor tehnice auto.
Diverse studii arată că într-o situaţie iminentă de accident valoarea timpului de reacţie
motor şi capacitatea de alegere rapidă a celei mai potrivite manevre reflectă
caracteristicile neuro-psihice ale conducatorului de autovehicule. Cu toate acestea,
persoanele tinere cu un timp de reactie motor scurt, produc mai multe accidente decât
adulţii şi chiar cei în vârstă, datorită lipsei de experienţă, a atenţiei mai puţin concentrate,
a atitudinii de bravadă tipică vârstelor tinere, a spiritului de competiţie, a lipsei de
prevedere etc.
Un alt fenomen important este atenţia distributivă mai solicitată decât atenţia simplă în
circulaţia rutieră, conducătorul auto trebuind să urmărească permanent şi simultan două
sau mai multe fenomene sau acţiuni (funcţionarea autovehicolului, caracteristicele căii de
circulaţie, condiţiile în care se desfăşoară circulaţia, etc.).
Calitatea atenţiei diferă de la o persoană la alta şi poate varia foarte mult la aceeaşi
persoană în funcţie de starea de oboseală, de consumul de alcool, de medicamente, etc.
Emotivitatea reprezintă o caracteristică importantă pentru conducătorul auto.
Persoanele cu hiporeactivitate emoţională, cu reacţii întârziate, pot produce acccidente
din motive neesenţiale.
Implicarea pietonilor în producerea accidentelor
Aglomerările urbane au dus la o creştere spectaculoasă a traficului pietonal, în
zonele urbane circa 50 din accidente fiind datorate nerespectării regulilor de circulaţie
de către pietoni. Copii sunt pietoni vulnerabili, unu din 10 decese la grupa de vârstă între
5 şi 15 ani se datorează accidentelor de circulaţie.
De asemenea, persoanele în vârstă sunt victime mai frecvente ale accidentelor de
circulaţie, datorită scăderii capacităţii de a obseva autovehiculele care se apropie, datorită
agilităţii mai reduse şi vitezei de deplasare mai mici, pentru a evita autovehiculele sau a
traversa drumul mai alert.

Rolul consumului de alcool

în producerea accidentelor rutiere
Majoritatea studiilor consideră consumul de alcool ca un factor favorizant sau
determinant al accidentelor de circulaţie, în producerea cărora contribuie în procente
variind între 30-50. S-a constatat că accidentele erau mai frecvente la persoane cu o
alcoolemie de 0.5 – 1.5 o , numărul lor scăzând pe măsură ce creştea alcoolemia, aspect
explicabil prin faptul că un conducător auto cu o alcoolemie de 2-3 o este incapabil să
conducă, fiind în stare gravă de ebrietate.
În cazul unei alcoolemii de 0.5 – 1 o se produce o excitaţie psihomotorie cu o
stare de euforie, încredere exagerată în capacitatea de conducere a autovehiculului,
manifestarea exacerbată a spiritului de competiţie, o supraestimare a propriilor posibilităţi
şi cumulul acestor manifestări măresc riscul de accidentare.
Studiile toxicologice au arătat că accidentele sunt mai frecvente după ingestii mici
sau moderate corespunzătoare unei alcoolemii de 0.50 – 1.50 g‰ scăzând apoi ca
frecvenţă pe măsură ce alcoolemia creşte.
Studiile lui Elbel precizează existenţa unei corelaţii între nivelul alcoolemiei şi
tulburările psihice determinate de acesta:
 La 0.20 ‰ sunt perturbate reflexele la lumină şi dispare siguranţa în conducere
  La 0.30 ‰ este perturbată percepţia de profunzime necesară aprecierii distanţelor
 La 0.50 ‰ sunt tulburări de percepţie vizuală
 La 0.60 ‰ apar tulburări de echilibru
 La 1 g‰ timpii de reacţie se dublează
 La 1.50 g‰ starea de ebrietate este manifestă, sunt tulburări frapante de echilibru,
conducerea este automată, fără discernământ.
Calculul riscului arată că acesta:
- se triplează la o alcoolemie de 0.5g‰,
- va creşte de 5 ori la o alcoolemie de 1 g‰,
- creşte de 15 ori la o alcoolemie de 1.5 g‰ şi
- creşte de 55 ori la o alcoolemie de 2 g‰.
Asocierea consumului de alcool cu tranchililzante sau barbiturice creşte de asemeni riscul
de producere al accidentelor.
Cercetările au arătat că cele mai multe accidente sub influenţa alcoolului se
produc iarna şi în zilele de duminică şi luni, între orele 16 – 24.
Unele studii menţionează existenţa unor corelaţii semnificative între nivelul
alcoolemiei şi modificările psiho-fiziologice.
În majoritatea ţărilor sunt precizate nivelele admise ale consumului de alcool. În
mod curent în Europa operează nivele ale concentraţiei de alcool admise care variază
între 0.2 g/l şi 1 g/l.
Multe dintre studiile anterioare au raportat dificultăţi de conducere la concentraţii
ale alcoolulului de 0,1 g/l sau peste. Au fost demonstrate deficenţe la concentraţii mult
mai mici, dificultăţile de conducere apărând la o concentraţie a alcoolului de 0,2 g/l şi
chiar 0,3 g/l, toate caracteristicile relevante ale conducerii unui autoturism au fost afectate
semnificativ la concentraţia de 0.3 g/l.
Efectele medicamentelor asupra conducătorilor auto
Riscul producerii accidentelor de circulaţie poate fi crescut prin folosirea unor
substanţe medicamentoase şi în special a medicaţiei psihotrope.
În cazul tuturor medicamentelor se va acorda o atenţie deosebită interzicerii consumului
de alcool care poate mări efectele secundare şi favoriza riscul apariţiei accidentelor de
circulaţie.

Starea de sănătate şi accidentele de circulaţie

Bolile cronice măresc riscul producerii accidentelor, reduc capacitatea de

concentrare a atenţiei, scad coordonara motorie şi diminuă reacţiile reflexe.
Cea mai care importanţă o au afecţiunile cardio-vasculare (veyi Ord. nr. 350 din 12
aprilie 2003 privind modificarea Ordinului ministrului sănătăţii şi familiei nr. 87/2003
pentru aprobarea listei afecţiunilor medicale incompatibile cu calitatea de conducător de
autovehicule sau tramvaie şi a listei substanţelor cu efect psihoactiv, contraindicate
conducătorilor de autovehicule şi tramvaie (produse sau substanţe stupefiante ori
medicamente cu efecte similare acestora).
Alte afecţiuni care în anumite condiţii pot favoriza apariţia accidentelor de
circulaţie sunt: psihozele, nevrozele obsesive, paranoia, schizofrenia, nevroza astenică,
spasmofilia, hernia de disc, discartrozele şi poliartritele.
 Factorul vehicul şi alţi factori
Deşi sunt adesea incriminaţi, aceşti factori au un rol mult mai redus în cauzalitatea
accidentelor de circulaţie, contribuţia lor poate fi probată în cadrul expertizei tehnice auto
şi a expertizei de specialitate.
S-a constatat că o treime dintre accidentaţi prezintă leziuni cauzate de centura de
siguranţă, mai ales toracice şi abdominale, unele constituindu-se ca factor esenţial în
decesul unor persoane.
Componenţa factorilor (denumiţi şi externi) se referă la:
1. Starea tehnică a autovehiculului : sisteme de direcţie, sisteme de frânare, sistem de
rulare, sistem de iluminare, semnalizarea
2. Starea căii rutiere
3. Condiţiile meteorologice
4. Condiţii de vizibilitate
Particularităţile tehnice ale autovehiculului implicat în accidentul de circulaţie pot
determina producerea unor leziuni caracteristice ce oferă indicii privind tipul de
autovehicul.
Vehiculele se clasifică în următoarele grupe:
Autovehicule cu roţi pneumatice
 de mărime mică (motorete, motociclete, scutere)
 de mărime medie (autoturisme)
 autovehicule mari
 cu motor proeminent (autocamioane, autobasculante, tractoare)
 cu motor interior (autobuze, camioane)
Autovehicule cu roţi metalice tren, tramvai, tractoare cu şenile
Vehicule fără motor: bicicletă, căruţă, trăsură.
Din totalul accidentelor rutiere factorul autovehicul este implicat în circa 5 dintre
cazuri.
Starea drumurilor intervine în geneza accidentelor prin caracteristicile
drumului: lăţime, pantă, curbura, natura şi starea asfaltului, dispunerea indicatoarelor,
refugiile, spaţiile verzi, etc
Drumurile în pantă, rampele şi curbele reduc vizibilitatea generând evenimente
rutiere mai ales în cazul depăşirilor. Raza de curbură influenţează stabilitatea şi înscrierea
autovehiculelor în curbă.
Condiţiile meteorologice defavorabile (ceaţa, ploaia, ninsoarea, poleiul)
micşorează vizibilitatea şi determină apariţia condiţiilor de producere a alunecărilor
(derapajelor), solicită aparatul vizual cu efect negativ asupra capacităţii de conducere.
Circulaţia pe timp de noapte măreşte riscul de accidentare, corpurile aflate pe
partea carosabilă sau în afara drumului părind a fi situate mult mai departe şi mai mari
decât în realitate. La crearea acestei iluzii vizuale contribuie din plin vehiculele care vin
din sens opus cu farurile aprinse la faza de drum.

Mecanismele de producere ale accidentelor de circulaţie

Mecanismele de producere ale accidentelor de circulaţie au fost sistematizate astfel:
Lovirea de către vehicul, mai rar întâlnită, leziunile de violenţă fiind uşoare (echimoze,
hematoame, excoriaţii) şi fiind situate la suprafaţa de impact cu părţile proeminente
 ale autovehiculeleor. Victimele sunt pietonii surprinşi de vehiculele care se deplasează
cu viteză mică.
Lovirea de către vehicul urmată de căderea victimei implicând acelaşi mecanism de
producere, însă datorită vitezei mai mari a autovehiculului victima este dezechilibrată
şi cade. În aceste condiţii pot apare leziuni produse de impactul cu maşina şi leziuni
produse prin cădere.
Lovirea de către vehicul urmată de proiectarea victimei, în aceste cazuri distanţa de
proiectare este în funcţie de: viteza autovehiculului, greutatea corpului şi unghiul de
impact.
Proiectarea din vehicul poate avea loc în condiţii de frânare bruscă, viraj,
derapare, ciocnirea maşinii de un obstacol. Leziunile sunt foarte grave, asociate uneori cu
leziuni produse prin rostogolire.
Tamponarea se produce în condiţiile în care victima este prinsă între vehicul şi un
obstacol, (zid, pod, gard), între două vehicule care se ciocnesc, între tampoanele
vagoanelor, etc. În acest caz se constată leziuni de strivire a segmentelor anatomice şi
a organelor interne.
Călcarea simplă de către un vehicul este un accident ce se întâlneşte mai rar, victimele
fiind pietonii surprinşi culcaţi pe carosabil. Uneori amprentele roţii pot fi pusee în
evidenţă pe piele sau pe îmbrăcăminte. Călcarea de către roţi metalice (tren, tramvai,
căruţe, car) produce plăgi contuze profunde şi în unele cazuri chiar amputări ale
trunchiului sau ale membrelor.
Căderea din vehicul (fără proiectare) se întâlneşte rar. Pot surveni situaţii când
vehiculul staţionând victima cade de pe scară prin pierderea echilibrului. Această
modalitate de accidentare se poate realiza şi în cazul opririi bruşte a unui vehicul
(tramvai, tren, autobuz) care circulă cu persoane agăţate pe scări sau bara de protecţie
din spate.
Moartea violentă în vehicul poate fi datorată traumatismelor sau intoxicaţiei cu CO.
A. Moartea prin traumatism poate fi întâlnită în ciocniri, derapări, proiectări.
Leziunile sunt diferite în raport cu locul ocupantului. Conducătorul auto se
loveşte cu pieptul de volanul producându-se leziuni toracice prin şoc direct. Tot prin şoc
direct se produc traumatismele cranio-cerebrale, victima fiind proiectată cu capul în
partea inferioară a caroseriei. Membrele inferioare care sunt fixate pe pedale prezintă mai
ales fracturi ale oaselor gambelor.
Pasagerii sunt proiectaţi în faţă, cel de lângă şofer în parbriz şi capota maşinii, iar
cei din spate peste scaunul din faţa lor.
B. Moartea datorită intoxicaţiei cu monoxid de carbon survine mai ales în
perioadele reci ale anului datorită motorului în relanti. Dacă etanşeitatea cabinei este
deficitară gazele de eşapament pătrund în habitaclu unde realizează o concentraţie
crescută de CO, responsabil de producerea unor decese violente.
Mecanismele complexe sunt mai frecvent întâlnite - loviri însoţite de proiectări, urmate
de comprimări, târâri şi rostogoliri.

Leziuni ale ocupanţilor autovehiculului (pasageri)

Leziunile victimelor diferă în raport cu locul ocupat în vehicul.
 În cazul deceleraţiei bruşte ocupanţii din spate sunt proectaţi lovindu-se depereţii
interiori ai vehiculului sau fiind ejectaţi din vehicul, după care se pot lovi de un obstacol
exterior, aşa încât leziunile rezultate vor fi mult mai grave decât cel produse la impact.
Vătămări similare suferă şi ocupanţii din faţă şi din dreapta care au un risc mai
mare prin lovirea de bord, parbriz (se produc secţionări ale vaselor gâtului).
La pasagerul din faţă s-au descris leziuni cu precădere cranio-cerebrale (de unde
şi denumirea de “locul mortului” dedusă din gravitatea leziunilor mai mare ca la
conducătorul auto). La ambii se întâlnesc leziuni ale feţei şi coloanei vertebrale.

Leziunile pietonilor
Mecanismele mai frecvente de lezare a pietonilor sunt prin impact direct direct,
proiectare, călcare, târâre, cădere şi mecanisme mixte, rezultate din asocierea a două sau
mai multe mecanisme simple.
Leziunile prin impact direct, corespund impactului cu vehiculul şi apar ca leziuni
de impact situate pe partea corpului care este lovită de vehicul.
Există o corespondenţă între nivelul leziunii (impactului) şi partea din vehicul
care loveşte.
Vehiculul lasă o urmă forma unei amprente tipice, pozitive, sau dimpotrivă,
amprenta corpului rămâne pe vehicul (urma corpului pe capotă).
Leziuni de călcare pot fi întâlnite atunci când victima este căzută sau adormită pe
şosea (adesea în stare de ebrietate). Pe tegumente se poate observa urma pneului care
reproduce desenul acestuia.
Leziunile de târâre depind de distanţa şi de felul suprafeţei de târâre şi constau în
excoriaţii (dungi, placarde întinse, mai adesea discontinui) cu caracter vital, dar este
posibil în situaţiile de mobilizare a unui cadavru (disimulare).

Metodologia expertizei medico-legale în

vătămările produse în cadrul accidentelor de circulaţie
Expertiza medico-legală se adresează victimei în viaţă sau unei persoane decedate
în cadrul unui accident de circulaţie.
Examinarea medico-legală cuprinde:
- descrierea tipului de leziuni
- aprecierea modalităţii de producere a leziunior (pe cât posibil să susţină
obiectiv un anume mecanism clasic cunoscut)
- aprecierea anticipativă a timpului de îngrijiri medicale conform baremului
- evaluarea sechelelor, a eventualelor infirmităţi şi/sau invalidităţi.
- în cazul examinării presupusului conducător pe lângă aspectele lezionale, se
va cerceta existenţa unor boli sau deficienţe care să fi influenţat conducerea
vehiculului şi se va recolta sânge în vederea determinării alcoolemiei sau altor
toxice.
- în cazul persoanelor decedate se va determina alcoolemia/alcoluria, sau alte
substanţe toxice (CO, medicamente) cf. OMS 376/2006. La accidentele cu
fugă de la locul faptei, accidentele cu victime multiple sau în care sunt
implicate mai multe autovehicule medicul legist va participa activ la examenul
la faţa locului colaborând la identificarea şi interpretarea urmelor traseologice.
Cauzalitatea medico-legală în accidentele de circulaţie este:
 - accidentală (vătămare sau ucidere din culpă)
- accident de muncă
- sinucidere
- omor (cazuri rare)
- disimularea unui omor

EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ A CAPACITĂŢII DE MUNCĂ

În urma comiterii unei vătămări a integrităţii corporale săvârşite din intenţie sau
din culpă pot rezulta disfuncţii mai mult sau mai puţin importante care se repercutează
asupra capacităţii de a muncii a persoanei vătămate. Conform normei generale de drept
care arată că orice prejudiciu produs trebuie recuperat, partea vătămată poate cere
reparaţii materiale pentru perioada în care s-a aflat în incapacitate temporară de muncă,
diferenţa de salarizare dacă i s-a schimbat locul de muncă, rambursarea cheltuielilor
efectuate pentru tratamente medicale, sau o indemnizaţie periodică în cazul pierderii
definitive a capacităţii de muncă.
Domeniile de drept în care se solicită efectuarea expertizei medico-legale pentru
aprecierea capacităţii de muncă sunt:
- în dreptul penal atunci când traumatismele produse prin agresiuni sau în cadrul unor
accidente diverse (de circulaţie, de muncă) produc deficienţe funcţionale importante
- în dreptul familiei când soţia solicită o pensie viageră din partea soţului, după divorţ
- în contenciosul administrativ când o persoană încadrată în grad de handicap sau în
grad de invaliditate se simte nedreptăţită şi contestă expertiza deja efectuată.
Persoanele care prezintă o diminuare sau o pierdere temporară sau definitivă a
capacităţii de muncă urmare a unor infracţiuni sunt expertizate la solicitarea organelor
judiciare, în comisiile de expertiză medico-legală. Comisiile de expertiză au în
componenţă un medic legist, un medic expert din reţeaua Ministerului Muncii şi
Solidarităţii Sociale, iar examinările se efectuează prin consult interdisciplinar.
Evaluarea capacităţii de muncă restante se face pentru perioade de un an sau şase
luni, iar în cazul pierderii totale, cu disfuncţie permanentă, evaluarea este definitivă.
Capacitatea de muncă se apreciază cu referire la o anumită profesie. Prin
invaliditate se înţelege o diminuare a funcţiilor unui aparat sau sistem, care se apreciază
în funcţie de gravitatea afecţiunii. Vom avea astfel un deficit scăzut, mediu sau accentuat,
a unei singure funcţii sau un deficit global atunci când se asociază mai multe sisteme
deficiente.
Aprecirea deficitului funcţional permite încadrarea în grade de invaliditate:
- gradul III când capacitatea de muncă este parţial păstrată, persoana beneficiind de
program de lucru redus sau de schimabrea cu un loc de muncă mai puţin solicitant
- gradul II capacitatea de muncă este absentă, dar persoana se poate autoângriji
- gradul I capacitatea de muncă este pierdută în totalitate inclusiv autodeterminarea,
ceea ce impune asigurarea unui însoţitor.
Expertiza cu privire la evaluarea capacităţii de muncă stabileşte diagnosticul stării
actuale, evaluează deficitul funcţional, apreciază cuantumul pierderii capacităţii de
muncă şi realizează încadrarea în grad de invaliditate. În cadrul expertizei se precizează
relaţia cauzală cu leziunile traumatice iniţiale. Unele situaţii pot crea dificultăţi de
apreciere datorită existenţei unor afecţiuni cronice evolutive care nu au legătură cu
agresiunea sau accidentul intervenit, dar care pot influenţa deficitul funcţional. În aceste
cazuri se recomandă, pe cât este posibil, precizarea diferenţiată a cuantumului deficienţei
funcţionale.
Pentru persoanele tinere, fără calificare profesională se vor face recomandări
pentru obţinerea unei calificări în raport de posibilităţile restante.
Dacă solicitarea de examinare se face pentru persoane care au depăşit vârsta
legală de pensionare evaluarea capacităţii de muncă nu este operantă.

AGENŢII FIZICI

Traumatismele suferite de organismul uman pot fi consecinţa acţiunii a numeroşi

factori agresivi grupaţi în funcţie de proprietăţile lor în: agenţi fizici, chimici şi biologici.
Din cadrul agenţilor fizici în practica medico-leală cel mai frecvent întâlnim efectele
variaţiilor de temperatură şi efectele curentului electric.

Acţiunea căldurii

Acţiunea temperaturii asupra organismului poate avea efecte locale (arsuri,

degerături), dar odată depăşită capacitatea organismului de adaptare efectele se manifestă
asupra întregului organism cu producerea unor modificări celulare progresive putând
determina în final decesul.
Organismul uman posedă echipamente specializate pentru asigurarea unui
echilibru între producerea şi pierderea de căldură. Pentru reglarea homeostaziei intervin
numeroşi factori de mediu corporeali sau extracorporeali care influenţează nivelul termic.
Expunerea corpului la temperaturi crescute survine prin fie prin afectare generală
sau prin efectele locale ale unor agenţi chimici (acizi, baze) ori a unor agenţi fizici (c.e.,
raze X).

În cazul exploziilor suflul exploziei produce leziuni de tip combinat, fiind

observate plăgi plesnite, rupturi ale parenchimului pulmonar cu pneumotorax.
Gravitatea leziunilor este în raport cu suprafaţa şi profunzimea lor, ele devin
periculoase pentru viaţă dacă depăşesc 15% din sc. Mortalitatea se datorează în 45%
şocului, 24% infecţiei, 21% toxemiei, 10% altor cauze.
Autopsia în cazurile de carbonizare este obligatorie întrucât organele interne fiind
bine conservate pot fi sediul unor plăgi, fiind întâlnite situaţii de disimulare a unor
omoruri.

Cauza morţii în decesele prin arsuri se poate datora:

- asfixiei prin edem glotic
- şocului combustional
- intoxicaţiei cu CO
- şocului cronic al arşilor cu insuficienţă reanlă cronică
- sau apariţiei unor complicaţii.
Încadrarea juridică
 Producerea de arsuri este de regulă rezultatul unor accidente casnice când se
manipulează lichide sau materiale fierbinţi, se fac focuri deschise, sau se lasă
nesupravegheate. Accidentele casnice se pot iniţia de la ţigări lăsate nestinse de persoane
în stare de ebrietate, de la aparate de încălzit impropriu utilizate, etc. Sunt întâlnite decese
cu mai multe victime în cazul defecţiunilor la instalaţiile de încălzit sau când sunt lăsaţi
copii nesupravegheaţi.
O altă cauză o reprezintă accidentele industriale (de muncă) produse în mine, la
utilizarea cazanelor sub presiune, sau care pot fi rezultatul unor incendii în industria
chimică la care se combină acţiunea mai multor tipuri de substanţe.
Sunt cunoscute sinucideri tip autodafe mistico-religios indus, sau cu motivaţie
socială, de sorginte economică, sau săvârşite în scop de şantaj.
Prin incendierea cadavrelor se poate disimula un omor.

Hipertermia
În condiţiile termperaturii crescute, când se depăşeşte pragul de adaptabilitate al
organismului apar fenomene generale datorate expunerii la temperatură crescută a
organismului, respectiv hipertermia.
Acţiunea frigului
Organsmul este dotat cu mecanisme de termoreglare, care sunt deficitare pentru
adaptarea scăderea temperaturii. Expunerea la temperaturi scăzute are un efect general, ca
hipotermie (refrigeraţie), sau efecte locale sub forma degerăturilor.
Factori favorizanţi sunt umiditatea, curenţii de aer, îmbrăcăminte permeabilă şi
unii factori organici.
Numeroşi factori scad rezistenţa organismului la frig: boli infecto-contagioase,
boli metabolice, starea de ebrietate.

Efecte locale - degerăturile

Efecte generale ale scăderii temperaturii - hipotermia
Stabilirea diagnosticului de deces în hipotermii este de multe ori un diagnostic de
excludere.

Încadrare juridică
 Decesul prin refrigeraţie se produce de cele mai multe ori accidental şi se asociază
cu consumul de alcool.
 Ca formă de sinucidere este rar întâlnit, fiind mai obişnuit la bolnavii psihici.
 Persoanele fără apărare pot fi victimele omorului prin abandonare în frig.

Acţiunea curentului electric

Electrocutarea se produce la contactul corpului uman cu sursa de curent electric,
pe cale directă unipolară (contactul se face cu o singură parte a corpului curentul electric
scurgându-se prin el), o cale de contact direct bipolar (corpul atinge cu două părţi
conductorul, c.e. face un circuit intrare-ieşire prin corp), sub formă de arc voltaic când
corpul este despărţit doar prin aer de o sursă puternică de c. e., şi contact intermediat
printr-un mediu bun conducător de c. e. (apă, metal).
Manifestările fiziopatologice sunt consecinţa traversării corpului de către c. e.
 Felul c. e. determină efecte diferite: curentul alternativ este letal la 20-50V
datorită spasmului pe care îl produce, iar frecvenţa de 50-100Hz este periculoasă
Alţi factori de care depinde electrocutarea este rezistenţa organismului faţă de c.e.
Asupra organismului curentul electric are trei efecte: termic, chimic şi mecanic.
Efectele termice sunt de trei tipuri: arsuri la locul de contact cu conductorul, arsuri
electrotermice, arsuri prin flacără de la scânteile care aprind hainele.
Arsura electrică apare pe tegument ca o zonă uşor deprimată, cu diametrul de 5-8
mm cenuşie palidă, de regulă rotundă cu margini nete. Leziunea este patognomonică
pentru electrocutare şi se numeşte marca electrică, are consistenţă crescută, cartonoasă.
Marca electrică tipică se întâlneşte la intrare, iar la locul de ieşire al curentului electric
apare inconstant, o plagă cu margini anfractuoase (marcă de ieşire).
Efectele chimice permit cercetarea particulelor metalice impregnate din conductor
(Cu, Fe, Al) şi astfel diferenţierea dintre marca electrică şi arsurile termice.
Efectele mecanice se materializează în scalpări, rupturi tegumentare şi ale
organelor interne, fracturi.
Tanatogeneza în electrocuţii este consecinţa asfixiei prin tetanizarea muşchilor
respiratori, a fibrilaţiei ventriculare şi a inhibiţiei corticale.
Încadrarea juridică
 Decesele prin electrocuţie sunt consecinţa accidentelor din gospodărie, sau a celor
din mediul industrial, când se pune problema respectării prevederilor privind
protecţia muncii.
 Rareori sunt mijloc de sinucidere. Sunt citate cazuri de omor prin imprudenţă.
 Mijloc judiciar de executare a pedepsei cu moartea în SUA.

Fulgeraţia
Curentul atmosferic direct are efect mortal, iar în afectările din apropierea locului
direct de impact are leziuni distructive. Fulgerul are efect direct asupra centrilor bulbari,
decesul fiind extrem de rapid. La nivelul tegumentului apare figura de trăsnet (o arsură
superficială sau un eritem ramificat cu aspect de frunză de ferigă), care persistă 2-3 zile la
supravieţuitori, iar la cadavre dispare.

ASFIXII MECANICE
Definiţie: Termenul de asfixie semnifică impropriu lipsa oxigenului, deoarece
etimologic “a” – este o negaţie, iar “sphygmos” – înseamnă puls.
Se folosesc o serie de alţi termeni adecvaţi: anoxie, hipoxie (lipsa totală respectiv
parţială a oxigenului la nivel tisular) sau anoxemie, hipoxemie (lipsa totală respectiv
parţială a oxigenului în sânge).

Clasificarea anoxiilor
In funcţie de nivelul la care se produce modificarea dinamicii respiratorii şi în
realţie cu procesul patogenic se disting următoarele tipuri de anoxii:
 Anoxii de aport, consecutive împiedicării aportului de O2 în organism, până la
nivelul schimbului alveolo-capilar;
 Anoxii de transport - perturbări ale transportului O 2 de la plămân până la nivelul
ţesuturilor;
  Anoxii de utilizare - reprezintă incapacitatea celulelor de a utiliza O2.
Clasificarea medico-legală a asfixiilor
Prin asfixii mecanice se înţeleg anoxii anoxice produse de perturbări mecanice,
din care fac parte:
a. Asfixii mecanice prin compresiune
- spânzurarea
- strangularea cu laţul
- sugrumarea cu mâna
- compresiunea toraco-abdominală
b. Asfixii prin ocluzie
- ocluzia orificiilor respiratorii (sufocarea)
- ocluzia căilor respiratorii prin corp străin
- ocluzia căilor respiratorii prin lichide (înecul sau submersia)

Experienţe personale ale unor medici legişti, cum au fost Fleischmann în 1821 şi
mai ales Nicolae Minovici în 1905, au permis descrierea simptomatologiei clinice a
asfixiei prin spânzurare. În repetatele sale proceduri asfixice prin spânzurare, Nicolae
Minovici a evidenţiat tulburările neuro-musculare, halucinaţii auditive şi vizuale, senzaţia
de excitaţie sexuală, simptome care apar în anoxii.
Procesul asfixic durează aproximativ 5 minute, durata maximă la care poate
rezista neurocortexul la anoxie în faza de moarte cerebrală. Cunoştinţa se pierde mai
repede, după 1-2 minute (uneori doar în jumătate de minut), etapele ulterioare ale
procesului asfixic desfăşurându-se în stare de inconştienţă a victimei.
In funcţie de tipul de asfixie mecanică, aspectele clinice variază.
In spânzurare, decesul se produce într-un interval scurt spânzurările complete,
salvarea neputându-se obţine decât dacă se acţionează în primele 5 minute, interval după
care, prin lipsa circulaţiei cerebrale, apar modificări structurale cu caracter ireversibil
neuronal, individul rămânând decerebrat.
Aspectele clinice ale strangulării sunt caracterizate prin prezenţa a numeroase
leziuni traumatice la nivel cervical. Spre deosebire de spânzurare şanţul are în strangulare
o poziţie mai joasă la gât, fiind situat de obicei sub cartilajul tiroid, direcţia este
orizontală, perpendicular pe axul gâtului, este o circulară completă şi are o profunzime
egală. Deşi strangularea se produce prin surprinderea victimei este posibilă existenţa unor
leziuni de autoapărare, prezente mai ales la nivelul gâtului, datorate încercării de degajare
sau pe membrele superioare, acestea fiind produse înainte de imobilizarea victimei.
Sugrumarea, este compresia gâtului cu mâna, se produce în etape cu succesiune
rapidă ca şi în spânzurare. Dar pe când spânzurarea este de cele mai multe ori sinucidere,
sugrumarea este întotdeauna omucidere (pruncucidere sau omorul asupra persoanelor fără
apărare).
Modificările externe traumatice sunt caracterizate prin existenţa echimozelor date
de degete, a căror formă reproduce degetele, după localizare putându-se stabili dacă s-a
acţionat cu o mână (dreapta sau stânga) sau cu ambele, din faţă sau din spate.
La examenul extern mai pot fi observate şi echimoze sau excoriaţii în jurul
orificiilor respiratorii, atunci când o mână comprimă gâtul, iar cealaltă orificiile
respiratorii (nas, gura). Autoptic se constată frecvent fracturi ale cartilajelor laringelui sau
ale osului hioid. In compresiunea toracoabdominală mecanismul fiziopatologic diferă
fiind suficientă o greutate de aproximativ 50 kg ca să realizeze asfixia, care comprimă
câteva ore toracele.
Leziunile traumatice asociate sunt intense şi de gravitate diferită, mergând de la
leziuni superficiale tegumentare până la fracturi costale, rupturi viscerale, fracturi ale
membrelor.
Sufocarea, sau astuparea orificiilor respiratorii (nas, gura), poate fi
realizată fie direct cu mâna, fie prin intermediul unor obiecte moi, din material
textil. Ea se poate asocia şi cu alte forme de asfixie (sugrumare, compresie
toraco-abdominala). Cel mai frecvent este vorba de omucidere, însă sunt descrise
şi cazuri accidentale, mai ales la copil. In cazul sufocării cu mâna, în jurul
orificiilor respiratorii apar echimoze şi excoriaţii date de degete şi unghii. Când
sunt produse prin interpunerea unor obiecte moi, aceste leziuni traumatice pot fi
destul de discrete, necesitând o disecţie atentă pentru a le descoperi, îndeosebi la
copil. Ele sunt localizate la nivelul mucoasei vestibulare a buzelor unde
infiltratele apar ca urmare a comprimării de gingii sau de arcadele dentare. In
porţiunea iniţială a orificiilor respiratorii pot fi găsite mici firicele din materialul
textil prin intermediul căruia s-a exercitat sufocarea.
In înec decesul se produce în principal datorită reflexelor inhibitorii
pornite de la exteroreceptorii cutanaţi, pe fondul unui dezechilibru circulator.
Reflexele inhibitorii pornesc şi de la mucoasa laringo-traheala datorită apei. Intră
în discuţie şi anafilaxia la rece. Sunt cunoscute morţi subite în apă, prin sincopă
cardiacă şi, rar, în timpul accesului de epilepsie.
Cazurile sunt în general accidentale, iar lichidul cel mai frecvent implicat este apa
(dulce sau sarată), deşi există şi omucideri sau/şi sinucideri.
In cazul înecului în apa sărată, apa nu trece din alveole în sânge ci invers, mărind
asfixia (hemoconcentraţie); apar dificultăţi în reanimarea respiratorie. In unele cazuri,
apare un spasm glotic persistent, consecinţa iritaţiei căilor respiratorii de către apă sau a
reflexelor inhibitorii cardiace.
Moartea se produce într-un interval de 6-10 minute, dar cunoştinţa se pierde încă
din primul minut. După deces, cadavrul rămâne la fundul apei până la apariţia
putrefacţiei, fază în care, datorită gazelor, trupul se ridică la suprafaţă. Viteza de instalare
a putrefacţiei depinde de temperatura apei, fenomenul putându-se produce în 2-3 zile vara
sau după luni de zile la o temperatură a apei în jur de 00 Celsius.
Asfixia prin corpi străini şi regurgitat alimentar este o modalitate frecventă de
producere a asfixiilor mecanice. In producerea sindromului tanatogenerator mecanismul
este reflex, cu punct de plecare reprezentat la nivelul laringelui, traheei sau bronhiilor şi
iar decesul poate apare şi în cazurile la care obstrucţia este parţială.
Corpii străini care pot pătrunde în căile repiratorii sunt de natură variată, ca şi
circumstanţele de producere. La copii, cel mai frecvent este vorba de accidente, prin
introducerea în gură a diferite obiecte mici: sâmburi, boabe. Aceste materiale se pot opri
în laringe, la nivelul corzilor vocale sau la bifurcaţia traheei.
La adult, mai frecvent ne întâlnim cu asfixia mecanică prin bol alimentar. Aceasta
are loc accidental, adesea în stare de ebrietate, când conţinutul gastric este aspirat în
cursul unei vome; alimentele semidigerate pătrunzând în căile respiratorii.

Obiectivele expertizei medico-legale în cazul deceselor prin anoxii mecanice

Sunt cele generale în cazul morţilor violente:
- să stabilească felul morţii şi dacă s-a datorat asfixiei mecanice
- să precizeze modalitatea de realizare a asfixiei
- în cazul unor agresiuni cu componentă sexuală (viol sau perversiun) să identifice
semnele patognomonice ale anoxiei, să stabilească momentul producerii lor (ante sau
postmortem); să precizeze relaţia cu procesul tanatogenetic. Se pot întâlni decese la
bărbaţi adolescenţi sau tineri, sau la femei, care îşi provoacă anoxia prin aşezarea
unor pungi de plastic pe faţă, strângerea gâtului prin intermediul unor laţuri din
material moale, gen fular, sau se închid în spaţii înguste (dulapuri). Tentativa de
producere a anoxiei de efetuează în scopul obţinerii satisfacţiei erotice, dar uneori
datorită rapidităţii de apariţie a anoxiei decesul survine intempestibil.
- În cazul existenţei unor leziuni de violenţă să stabilească ponderea acestora în
sindromul tanatogenerator, dacă leziunile s-au produs înainte sau după deces.

Aspecte particulare în diferite tipuri de asfixii

Spânzurarea - se realizează prin intermediul unui laţ asupra căruia acţionează greutatea
corporală parţial sau în întregime. Laţul are un capăt fix şi unul culant aşezat în
jurul gâtului printr-un inel, putând fi format din material:
 dur (sârma, lanţ)
 semidur (cablu electric, sfoară, curea, frânghii)
 moale (eşarfă, fular).
Laţul determină formarea unei amprente, denumită şanţ de spânzurare, dependente de
caracteristicile materialului din care este format. Este situat în 1/3 superioară cervicală,
oblic ascendent spre nod, unde este întrerupt, de adâncime inegală, fiind mai profuns în
direcţia opusă nodului.
Direcţia şanţului este oblică datorită tracţiunii exercitate de greutatea corpului.
Tipurile de noduri diferă putându-se face aprecieri privind profesia autorului.
După poziţia nodului se întâlnesc:
 spânzurare tipică cu nodul occipital
 spânzurare atipică cu nodul în orice altă poziţie - mentonier, laterocervical.
După poziţia cadavrului faţă de sol:
 spânzurare completă- cu corpul complet suspendat
 spânzurare incompletă - când corpul are un punct de sprijin
Tanatogeneza: acţiunea combinată a laţului şi a greutăţii corpului determină
comprimarea căilor respiratorii, a vaselor şi nervilor putând induce următoarele
mecanisme:
 moarte prin anoxie anoxică în care baza limbii este împinsă în sus, epiglota
acoperă orificiul glotic, celelalte elemente, laringele şi traheea sunt integre; se
constată vârful limbii prins între arcadele dentare.
 moarte prin tulburări de hemodinamică cerebrală se produc prin comprimarea
carotidei şi a arterelor vertebrale. S-a constatat (Reuter 1901) că sunt
suficiente 3.5 kg pentru comprimarea totală a carotidelor şi 16.6 kg pentru
obliterarea arterelor vertebrale, după care se pierde cunoştiinţa. Autoptic
morţii au extremitatea cefalică violacee.
 moarte reflexă prin inhibiţie datorită excitării sinusului carotidian, laringelui
sau vagului. Autoptic morţii sunt caracterizaţi prin paloare.

Examenul extern relevă prezenţa leziunii caracteristice care este şanţul de spânzurare la
care se analizează:
 oblicitatea
 adâncimea
 lăţimea şi profunzimea
 poziţia nodului
după deces patul şanţului se pergamentează, devenind brun. Infiltratele hematice
demonstrează caracterul vital al spânzurării.
Semnele interne de la nivel cervical sunt reprezentate de rupturi ale
sternocleidomastoidianului, sufuziuni hematice la nivelul faringelui, leziuni carotidiene
sub forma unor microhemoragii sau rupturi ale intimei (semnul lui Amussat) dar nu sunt
constant observate. Tot inconstante sunt rupturile osului hioid.

Cauzalitate medico-legală:
- este cel mai frecvent mijloc de sinucidere (mai ales în Banat)
- se produce accidental la copii
- foarte rar poate fi o modalitate de hetero-agresiune, la persoane fără apărare, în crime
sexuale sau când se disimulează o altă formă de omor.

Strangularea cu laţul este consecinţa comprimării elementelor cervicale cu un laţ prin

acţiunea altei persoane.
Spre deosebire de şanţul de spânzurare şanţul de strangulare este complet circular,
orizontal, net, are aceeaşi profunzime, poate fi întrerupt prin material intrepus şi poate fi
asociat cu leziuni de violenţă (excoriaţii, echimoze) la nivel cervical produse prin
tentativa de îndepărtare a laţului de către victimă. Nu are amprenta nodului.
În cazul laţurilor din sfoară sau sârmă secţionarea se va face la distanţă de nod, pentru a
se studia criminalistic. Utilizarea materialelor moi determină formarea unui şanţ foarte
discret, pe care nu se observă denudări epiteliale. Un instrument tipic este garota, utilizată
în trecut pentru execuţii în Turcia.
Juridic este omor.
Sugrumarea cu mâna se realizează prin strângerea cu mâna a gâtului, la nivelul căruia
se vor observa urmele strângerii cu mâna, respectiv echimoze ovalare situate latero-
cervical mărginite de excoriaţii lenticulare care sunt consecinţa acţiunii unghiilor. După
aşezarea urmelor se poate stabili dacă agresorul a folosit mâna dreaptă sau stângă.
Juridic, sugrumarea cu mâna este omor şi se întâlneşte mai frecvent în pruncucidere şi la
persoane fără apărare.
Compresiunea toraco-abdominală determină un proces asfixic prelungit în condiţiile în
care corpul este presat cu greutăţi de cca 50 kg în câteva minute putând apare decesul
(chiar atârnarea de picioare cu capul în jos poate determina deces prin epuizarea
musculaturii respiratorii). Procesul asfixic este foarte pronunţat şi se accentueză pe
măsură ce diafragmul se epuizează. Autoptic pe lângă semnele sindromului asfixic se
constată fracturi costale pe o singură linie sau duble, în cadrul voletelor costale.
Juridic se poate întâlni:
- omor cu leziuni asociate la nivelul gâtului sau/şi plăgi;
- accidente de circulaţie sau de muncă prin prăbuşirea unor maluri, ziduri, etc

Sufocarea cu mâna sau cu corp moale; produce un sindrom asfixic accentuat datorită
duratei mai îndelungate a procesului tanatogenerator. Extern se întâlnesc echimoze şi
excoriaţii localizate peribucal, la nivelul narinelor şi îndeosebi pe faţa vestibulară a
buzelor. În funcţie de materialul corpului mici fragmente se pot detaşate din corp fiind
găsite în faringe sau hipofaringe (puf, fire de ţesătură).
Sufocarea se mai poate produce în interiorul spaţiilor închise în care aerul nu mai
pătrunde, cum sunt dulapuri ermetice, frigidere.
Juridic este omor, mai frecvent asupra persoanelor fără apărare (bărâni, copii, bolnavi),
dar se poate produce accidental în joacă, prin pungile de material plastic aşezate pe faţă.

Obstrucţia căilor respiratorii cu corpuri străine se realizează prin:

- introducerea forţată de corpuri străine cârpe, ciorapi, hârtie
- aspirarea accidentală ace, nasturi, monede, boabe, pulberi
- ocluzia prin bol alimentar
- asfixia cu regurgitat alimentar asociată cu intoxicaţie etanolică
Mecanismul tanatogenerator este comun asfixiilor, cu anumite particularităţi.
În cadrul asfixiei cu boabe de cereale sau legume la producerea ocluziei participă:
- corpul străin,
- imbibiţia sa cu secreţia bronşică reactivă,
- creşterea în volum prin tumefacţie,
- edemul mucoasei.
Juridic :
- accidental:
- aspirat de boabe (fasole, linte, mei, porumb, sâmburi) la copii;
- aspirat de ace sau materiale stomatologice de dimensiuni mici, pot atrage
responsabilitatea medicului
- regurgitat gastric (pe fondul consumului de alcool sau la aterosclerotici cu neuropatie)
- accidente de muncă - silozuri cu cereale
- crima în cazul persoanelor fără apărare şi în pruncucidere.
ÎNECUL este tot o asfixie mecanică produsă prin ocluzia prin lichide a căilor respiratorii.
Lichidele sunt reprezentate prin apă dulce sau sărată, ulei, benzină. De regulă este
imersat corpul în întregime, dar obstrucţia orificiilor bucal şi a orificiilor nazale cu lichid
este suficientă pentru producerea decesului.
Producerea decesului este influenţată şi de starea de sănătate a persoanei, în special a
aparatului cardiovascular. Decesul se poate produce instantaneu în cazul şocului
cardiogen. Temperatura scăzută a apei iniţiază de asemeni decesul rapid.
Efectele apei asupra organismului variază în raport cu calităţile apei (apă dulce
produce hemodiluţie, hemodializă şi hipervolemie, însă în apa sărată se realizează
hemoconcentraţie fără hemoliză). Particule din apă sunt vehiculate în arborele bronşic iar
planctonul traversează activ peretele capilar şi poate fi descoperit în organism.
Examenul extern evidenţiază lividităţi palide cu dispoziţia dependentă de poziţia
cadavrului în apă. Apa acţionează asupra tegumentului producând o macerare, la care se
adaugă contracţia muşchilor pilo-erectori care dau aspect de “piele de gâsca” (cutis
anserina).
- 3-6 ore tegumentul este catifelat
- 2-5 zile apare aspectul de mână de spălătoreasă
- 1 lună se poate detaşa complet tegumentul ca o mănuşă a morţii
- 10 zile cade părul.
La scoaterea cadavrului din apă se observă la nivelul orificiilor bucal şi respirator
apariţia unui fenomen denumit ciuperca înecaţilor, care este rezultatul amestecului
mucusului din secreţia bronşică cu lichidul de submersie. Odată instalată putrefacţia,
avansarea rapidă a acesteia la nivelul extremităţii cefalice determină apariţia culorii
brune, negricioase, cu aspect de cap de negru.
Macroscopic:
- sânge este lichid, negricios
- plămâni sunt palizi,destinşi cu pete poligonale (Paltauf - 1882), cu dimensiuni
variabile de la mm la 3-5 cm, dispuse interlobar şi lobii inferiori. Plămâni pot
păstra amprenta coastelor, au greutate crescută.
- prezenţa apei şi a corpilor din mâl în CRS nu e patognomonică pentru înec
Tanatogeneza:
Deces prin sindrom anoxic
Inhibiţie (înecaţi albi prin contact brutal cu apa rece)
În cazuri rare deces prin TCC sau traumatism vertebro-medular (căderi în bazin
sau impact cu corpuri dure din apă).
Cauzalitate medico-legală:
- accidental - majoritatea cazurilor
- sinuciderea este dificil de obiectivat
- omor când se asociază leziuni de violenţa cu caracter vital
- disimularea unui deces datorat altei cauze, cadavrul fiind aruncat în apă, ascunderea
este imposibilă deoarece datorită gazelor de putrefacţie cadavrul se ridică la suprafaţa
apei.

IDENTIFICAREA ÎN MEDICINA LEGALĂ

 ID este o activitate interdisciplinară medico-legală cu componente de identificare
antropologică, criminalistică şi judiciară şi constă în analiza discirminatorie a
caracteristiiclor unui individ pentru a-l delimita de populaţia din care face parte.
Domeniul identificării medico-legale cuprinde sectoarele biocriminalistic, de
identificare a autorului sau victimei printr-o metodologie specifică, la care se adaugă
studiul probelor şi a urmelor biologice (biotraseologia), antropologic şi
odontostomatologic
ID biocriminalistică relevă aspectele individuale fiind inclusă în identificarea
judiciară, care cuprinde toate probele administrate în cauză, organul judiciar fiind
exclusiv responsabil pentru stabilirea relaţiei şi a conexiunilor dintre persoana identificată
şi faptă.
Ca derulare în timp identificarea criminalistică sau bio criminalistică precede
identificarea judiciară, putând fi probabilă sau certă, faţă de identificarea judiciară care
trebuie să fie totdeauna certă.
Identificarea face parte dintr-un proces şi se desfăşoară stadial:
1. examenul prealabil - expertul ia la cunoştiinţă: obiectivele expertizei, piesele supuse
expertizei, conţinutul dosarului, stabileşte tehnica şi metodele expertizei, cooptează
alţi experţi din alte specialităţi
2. expertiza propriu-zisă constă în examenul general al probelor prin observaţie,
descriere, comparare, sau chiar experimental, elementele particulare vor fi studiate
prin tehnicile altor discipline. Unele expertize pot avea specific aparte - balistic,
traseologic, aceste tehnici impunând verificarea atentă a rezultatelor.
3. concluziile expertizei vor fi precise, clare, argumentate obiectiv pe baza rezultatelor
cercetărilor făcute.

Concluziile pot fi:

- certe categorice (afirmartive sau negative). Concluzia negativă nu semnifică
devalorizare sau valoare negativă, ci faptul că ipoteza de anchetă supusă expertizei nu
este susţinută sau nu a putut fi verificată obiectiv (se recomandă reconsiderare sau
cercetarea altei ipoteze).
- de probabilitate - opinia expertului poate fi spre pozitiv sau negativ, dar rămâne
incertă, insuficient probată, sau nu se exclude posibilitatea găsirii caracteristicilor la
alt obiect din aceeaşi clasă generică, situaţie în care ipoteza de anchetă se va
completa.
- Imposibilitatea de rezolvare datorită valorii probatorii scăzute (cantitativ sau calitativ,
sau a modificării materialului prin trecerea timpului).
În cadrul sistemului de ID obiectul supus expertizei poate fi agresorul, victima (persoană
în viaţă sau cadavru) sau agent vulnerant/corp delict/dentaţia.
Metodele specifice de identificare permit stabilirea iniţial a caracterelor de grup,
specie sau generice şi apoi a identităţii individuale.
A: identificarea persoanelor prin caracteristicile morfofuncţionale
1. identificarea curentă efectuată cu prilejul expertizei medico-legale prin
documente buletin de identitate, carte de identitate, paşaport, sau amprenta
degetului II de la mâna stg
2. identificarea după semnalmentele exterioare, este o metodă comparativă,
iniţiată de A. Bertillon. Metoda portretului vorbit este unitară pe plan mondial
 (la noi M. Minovici face primele descrieri şi identificări de acest tip). Alte
metode derivate sunt - schiţa portret, foto robotul, portret robot computerizat
cu diferite sisteme – de ex. Aphis.
3. Identifiarea după îmbrăcăminte a persoanei şi identificarea obiectului
vulnerant după rupturi sau orificii.
4. Identificarea după fotografie prin supraproiecţie în normă laterală şi frontală şi
compararea elementelor din caroiaj.
5. Identificarea după amprente digitale, palmare şi plantare pe baza caracterului
de unicitate al acestora. Actualmente se folosesc sisteme de comparare prin
computer.
6. Măsurători antropometrice sugestive: talia vertical şi şezând, diametrul cefalic
AP şi transvers, lungimea şi lăţimea UD, culoarea irisului, aspectul buzei
superioare, statusul dentar, morfologia sinusului frontal,
7. Amprenta genetică

B: identificarea cadavrelor
Stabilirea caracterelor de grup (generice) se referă la stabilirea apartenenţei la
specia umană. Identificarea speciei se realizează prin metode anatomice şi histologice
comparative şi metode biologice.
Metodele anatomice comparative utilizează tabele de calcul al taliei sau/şi a
sexului pe baza măsurătorilor antropologice.
Metode biologice constau în reacţia de precipitare Uhlenhuth, imunofluorescenţă
şi tehnica amprentei genetice, extrem de selectivă fiind determinarea ADN mt sau a
AMEL genei.
Stabilirea vârstei după schelet se realizează în funcţie de etapa de viaţă, fiind utilizaţi
termeni de vârstă osoasă şi vârstă dentară care corespund cu aproximaţie vârstei reale
(legale).
- stabilirea sexului: se face pe baza unor criterii orientative. Scheletul bărbaţilor este
mai robust, craniul masculin are inserţii musculare proeminente şi rugozităţi evidente.
La femei bazinul este mai lat. Alte oase cu dismorfism sexual sunt clavicula,
humerusul, femurul, radius şi cubitus.
- determinarea rasei utilizază indici cranieni, caracteristicile dentaţiei, forma arcadelor
dentare, etc.

Identificarea odonto-stomatologică
Utilizarea dinţilor ca elemente de comparaţie în identificarea persoanei se bazează
pe rezistenţa acestora la condiţiile de mediu nefavorabile. Ei rezistă înprejurărilor
distructive cum ar fi: putrefacţia, imersia în diferite lichide, arderi la diferite temperaturi
care pot ajunge până la 1100-1300 oC.
Keiser Nielsen defineşte tehnica identificării comparative odonto-stomatologice
astfel: ''este rezultatul pozitiv al unei comparări între constatările dentare postmortem
(furnizate de autopsia cavităţii bucale) şi informaţiile antemortem despre persoana
dispărută (arhive medicale)''.
Expertiza odontostomatologică medico-legală se integrează în cadrul expertizei
medico-legale, ca o parte componentă a sa atunci când materialul de cercetat este
constituit din dinţi, fragmente sau urme ale acestora .
 În majoritatea cazurilor solicitarea unei expertize odontostomatologice medico-
legale se face în:
- accidente de tren ori autovehicule
- prăbuşirea avioanelor
- naufragii,
- accidentele colective de muncă cu număr mare de victime
- catastrofe naturale (inundaţii, erupţii vulcanice, avalanşe)
- acţiuni militare
- identificări individuale
- fragmente ale aparatului dento-maxilar
- resturi scheletale
- urme de muşcare

Etapele procedurii de identificare

Calitatea şi cantitatea materialului de cercetat impun în cadrul expertizei medico-legală
alegerea următoarelor metode ce identificare:
- identificarea de grup prin stabilirea diagnosticului de specie, rasă, etnie, sex, vârstă
- identificare individuală, care în majoritatea situaţiilor este o identificare comparativă
Identificarea de grup - Stabilirea speciei
Metodele antropologice utilizează date de anatomie comparată, inclusiv referitoare la
morfologia dentară.
Metode histologice utilizează secţiunile din os care la om prezintă canale Havers rare
şi de dimensiuni crescute, faţă de animale care le au mai dese şi mai mici.
Specia se stabileşte şi prin metode biologice specifice (tipuri de hemoglobină, grupe
sanguine, reacţia de precipitare Uhlenhuth).

Constatarea şi expertiza medico-legală în identificare

Examinarea medico-legală în cazul cadavrelor cu identitate necunoscută cuprinde:
a) examinarea prealabilă: descrierea amănunţită a îmbrăcăminţii, a altor elemente şi
documente aflate asupra cadavrului, cu consemnarea acestora în fişa cazului;
depunerea tuturor obiectelor în plicuri separate;
b) întocmirea portretului vorbit al cadavrului (metoda Bertillon) efectuarea fotografiilor
tip. Descrierile buzelor (cheiloscopia), a rugilor palatine (rugoscopia, palatoscopia)
pot copleta materialul de comparat.
c) examinarea odonto-stomatologică cu consemnarea stării dentare pe fişa tip de
identificare, inclusiv luarea amprentei dentare
d) efectuarea fotografiilor palatale şi a celor specifice pentru studiul aparatului
dentomaxilar.
e) examenul structurilor dentare ţine cont de formula dentară, de caracteristicile
anatomice, de prezenţa sau absenţa protezelor fixe sau mobile, de implanturi, de
ocluzie, de malpoziţii, diasteme, de gradul de abrazie. Pentru fiecare dinte se notează:
poziţia, culoarea, forma, prezenţa fracturilor, cariile, tipul, poziţia şi întinderea
restaurărilor (cu desenul lucrării), prezenţa anomaliilor de număr şi formă.
f) radiografiile dentare pot arăta prezenţa unui tratament endodontic, a implantelor,
persitenţa rădăcinilor, elemente patologice sau anatomice particulare.
g) efectuarea radiografiilor craniene, a celor panoramice mandibulare, efectuarea
radiografiilor membrelor, simfizei pubiene, etc (radiografii pe zone care să poată fi
utilizate în evidenţierea unor parametrii pentru identificare), participarea medicului
radiolog va continua şi ulterior cu prilejul comparării acestor imagini cu cele furizate
de către familie;
h) prelevări dactiloscopice
i) prelevarea firelor de păr
j) expertiza medico-legală completă, cu recoltarea probelor biologice pentru examinări
complementare (histochimice, histologice, toxicologice, recoltarea pentru
determinarea amprentei genetice); pentru conducătorul de autovehicul sau piloţi nu se
va omite recoltarea probelor toxicologice ţintit pentru monoxidul de carbon,
stupefiante, medicamente;
k) după parcurgerea tuturor etapelor se poate efectua recoltarea pieselor maxilare pentru
studiul acestora, în funcţie de disponibilitatea odontostomatologului care colaborează
(sau prelevarea unei amprente dentare care are avantajul că nu impune tehnici de
reconstrucţie facială).

Concluziile exertizei medico-legale se referă la aspectele legate de identificare şi

la tanatogeneză:
1. prezentarea criteriilor pe baza cărora s-a făcut identificarea, cu sublinierea aspectelor
de probabilitate,
2. precizarea cauzei morţii,
3. precizarea modului de producere al leziunilor de violenţă,
4. aprecierea intensităţii reacţiilor cu caracter vital şi eventual estimarea timpului de
supravieţuire,
5. aproximarea momentului decesului,
6. sublinierea altor aspecte conexe la caz (valoarea alcoolemiei, alcoluriei sau/şi starea
de intoxicaţie cu alte toxice).

EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ A FILIAŢIEI

Asumarea paternităţii de către tată se realizează prin declararea la Oficiul de Stare

civilă sau prin sentinţă judecătorească, în urma expertizei medico-legale a filiaţiei.
Expertiza medico-legală în probleme de filiaţie poate fi cerută în dreptul civil,
când se solicită să se stabilească:
- filiaţia faţă de tată
- cercetarea paternităţii copilului din afara căsătoriei, situaţie în care copilul este
reclamant iar prezumtivul tată este pârât
- tăgada paternităţii în ipostaza în care copilul născut în timpul căsătoriei este
contestat de către soţ (prezumat de drept ca fiind tatăl), acesta fiind reclamant, iar
copilul pârât
- filiaţia faţă de mamă, caz rar în lipsa certificatului de naştere, în schimbul sau furtul
de copii
- filiaţia faţă de ambii părinţi: schimburi sau furturi de copii, abandon, calamităţii,
vagabondajul minorilor
Rar se solicită în cazuri penale în pruncucidere, incest sau viol urmat de sarcină.
Formularea concluziilor în cadrul unei expertize de stabilire a paternităţii are caracter
de probabilitate, ca şi în aproape toate expertizele de identificare, iar rezultatele cert
pozitive sunt rezervate în prezent investigaţiei ADN. Rezultatele de excludere de la
paternitate sunt certe dacă sunt confirmate prin utilizarea cel puţin a trei sisteme
analizate. Probabilitatea de excludere creşte cu cât se utilizează mai multe sisteme
sanguine.
Expertiza filiaţiei se bazează pe studiile de genetică medico-legală, care prin tehnici
proprii evidenţiază care dintre caracterele ereditare s-a transmis progenilor şi de la care
părinte.

EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ

Generalităţi - cadrul juridic
Expertiza psihiatrico-legală îşi are originea în CPP art 117 care precizează că
expertiza este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci
când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice
a invinuitului sau inculpatului. Efectuarea expertizei este obligatorie şi în cazul
făptuitorilor minori, atunci când există dovezi că inculpatul a suferit boli psihice, atunci
când infracţiunea nu pare a avea un mobil sau modul de săvârşite este bizar.
Legea penală pedepseşte faptele cu caracter antisocial, infracţiunile, dar atunci
când se constată anumite situaţii prevăzute de lege, făptuitorul este exonerat de
răspundere, (legitima apărare, starea de necesitate, iresponsabilitatea, beţia, etc). Aşadar
codul penal prevede că "nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă
făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte
cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe
ele" art. 48 CP.
Pe lângă evaluarea discernământului critic, expertiza psihiatrică poate fi solicitată
şi pentru precizarea capacităţii de exerciţiu, în scopul ocrotirii bolnavului psihic. Instituţia
interdicţiei este prevăzută în art 142 din Codul familiei unde se arată că "cel care nu are
discernământul necesar pentru a îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori
a debilităţii mintale va fi pus sub interdicţie". Persoanele puse sub interdicţie neavând
discernământ, nu au nici capacitate de exerciţiu, nu au capacitatea de a uza de anumite
drepturi sau de a-şi exprima voinţa prin acte juridice.
Pentru ocrotirea bolnavilor psihici puşi sub interdicţie se stabileşte de către
autoritatea tutelară un tutore care are obligaţia îngrijirii interzisului sau a minorului a
cărui tutore este. Pentru persoanele care au capacitate civilă, dar care datorită unor boli
sau infirmităţi nu pot să-şi administreze patrimoniul se instituie curatela, în acest caz,
curatorul îndeplineşte oficiul de reprezentant şi administrează întregul patrimoniu.
Textele de lege vorbesc despre "alienaţie mintală" ca despre o tulburare psihică
majoră, care include psihozele endogene (schizofrenia, parafrenia, delirul cronic
sistematizat - după A. Sârbu Psihiatrie clinică). În codul familiei se precizează că "se
interzice căsătoria alienatului mintal şi a debilului mintal, precum şi a celui lipsit
vremelnic de facultăţile mintale", iar în Codul de procedură civilă se arată că alienaţia
mintală cronică sau debilitatea mintală cronică constituie motive de divorţ.

Definiţia discernământului
 Prezentarea mai multor tentative de definire a noţiunii de discernământ oferă o
sinteză a conceptelor şi nuanţări cu rol de aprofundare a subiectului. Astfel, A. Romilă
definea în 1976 discernământul ca "funcţia psihică de sinteză care se manifestă în
capacitatea subiectului de a concepe planul unei acţiuni, scopul ei, ordinea etapelor
desfăşurării ei şi rezultatul (consecinţele) ce decurg din săvârşirea ei". Ciornea şi
Scripcaru apreciază discernămîntul ca "facultatea de a distinge binele de rău, moralul de
imoral, adevărul de fals, onestul de neonest, care are la bază integritatea proceselor
cognitive, dar şi a celor afective şi volitive şi exprimă în final atitudinea unei persoane de
a-şi da seama (a-şi reprezenta) conţinutul şi consecinţele actelor proprii. Aceeaşi arată că
stabilirea discernământului este "cheiea de boltă a expertizei medico-legale psihiatrice.
Este respondabilă orice persoană ce a împlinit 16 ani şi care are discernământ,
discernământul critic e o noţiune cu caractrer medical mai restrâns, spre deosebire de
noţiunea de responsabilitate, are o sferă de aplicare mai largă şi este esenţa juridică opusă
iresponsabilităţii".
Este subliniat şi rolul analitic al discernământului: "capacitatea psihică a unei
persoane de a-şi da seama de caracterul şi urmările faptei sale." (Scipcaru şi Terbancea).
În dicţionarul de psihiatrie Gorgos arată că "discernământul e capacitatea unei
persoane de a-şi da seama de faptele comise, precum şi de urmările acestora, de a distinge
binele de rău".
Dragomirescu în capitolul consacrat expertizei medico-legale arată:
"discernământul e rezultatul sintezei între personalitate şi conştiinţă în momentul
îndeplinirii unei acţiuni, e capacitatea unui individ de a delibera asupra unei acţiuni
precum şi asupra consecinţelor acestei." Depinde de structura personalităţii (matură,
imatură, dizarmonică, nevrotică, psihotică sau deteroprativ demenţială şi de structura
conştinţei în momentrul faptei, cu cel patru nivele ale ei, elementară, operaţional-logică,
axiologică şi etică.
Prelipceanu definind discernământul surprinde şi aspectul intenţional al faptei:
"capacitatea şi calitatea unui individ de a delibera asupra unei acţiuni sau inacţiuni,
asupra consecinţelor ei şi de a-şi organiza motivat activitatea în vederea îndeplinirii
acesteia".
În majoritatea cazurilor expertiza medico-legală are ca obiectiv stabilirea
discernământului persoanei la un moment dat, utilizarea termenului de capacitate psihică
(cf Dragomirescu) fiind mai cuprinzătoare.
În raport cu criteriile medicale, discernământul este graduat retroactiv cu referire
la stabilirea faţă de momentul comiterii faptei, pe nivele, acesta putând fi evaluat la
păstrat, scăzut, mult scăzut şi abolit.

Obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice

Plecând de la prevederile legislaţiei actuale şi ţinând cont de necesităţile practicii
juridice, expertiza medico-legală psihiatrică are ca obiective următoarele:
- stabilirea diagnosticului actual de boală sau sindrom psihiatric, cu reconstituirea pe
cât posibil a stării psihice din momentul săvârşirii faptei
- excluderea simulării sau disimulării
- precizarea gradului de deficienţă psihică, respectiv a modului în care acesta poate
afecta discernământul
- stabilirea legăturii cauzale între starea psihopatologică şi modul de comitere a faptelor
- aprecierea caracterului de permanenţă sau tranzitor al tulburărilor psihopatologice
- precizarea stadiului evolutiv al bolii psihice cu evaluarea privind prognosticul bolii
- aprecierea potenţialului infractogen al subiectului şi sublinierea condiţiilor de
periculozitate
- recomandări privind reinserţia şi protecţia socială
- recomandări privind aplicarea unor măsuri de siguranţă medicală prevăzute de lege.
Dacă există suspiciunea debutului medico-legal al unei psihoze la un subiect care a
săvârşit o faptă cu mare pericol social se poate cere internarea pe motive medicale pe
un termen de 6 sau 12 luni după care se va proceda la reevaluarea stării psihice.
Expertiza medico-legală a minorilor cu comportament deviant sau a acelora care au
comis infracţiuni are finalitate juridică, medicală şi un vădit scop educativ. În concluziile
expertizei pot fi recomandate măsuri de recuperare medico-sociale în cadrul şcolilor
speciale pentru minorii peste 10 ani şi în cadrul institutelor speciale de reeducare pentru
minorii peste 14 ani.
Analiza funcţiilor psihice oferă criterii care precizează nivelul de conştiinţă precum şi
etapa de dezvoltare şi structurare a personalităţii.
În legătură analiza nivelului de conştiinţă în principal se va aprofunda prezenţa unor
tulburări cantitative ale conştiinţei (momente de suspendare, stări de comă sau de
obnubilare), sau prezenţa unor tulburări calitative (îngustări ale câmpului conştiinţei,
prezenţa stărilor confuziv-onirice, a stărilor crepusculare).
Al doilea factor este reprezentat de analiza dezvoltării şi structurării personalităţii
normale şi patologice, a stărilor psihopatoide, a psihozelor majore, a sindroamelor
psihoorganice, deteriorative şi demenţiale. Acestor două categorii de factori se poate
adăuga analiza reactivităţii normale şi a dezvoltărilor patologice (psihogeneza).
Din această perspectivă sunt analizate motivaţia şi modul de comitere a faptei, fiind
urmărită capacitatea subiectului de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale
(reprezentarea acţiunilor) şi capacitatea de a fi stăpân (capacitatea de decizie) pe acţiunile
sau inacţiunile sale.
Prin expertiza psihiatrico-legală se precizează starea de sănătate mentală (normalitate)
sau existenţa unei anumite boli mentale, cu relevarea elementelor specifice
comportamentului patologic, pornindu-se de la premiza că modul de a acţiona, tiparul
comportamental este revelator pentru diferitele entităţi psihiatrice.
Expertiza psihiatrico-legală poate evidenţia rolul unor factori circumstanţiali cum
sunt provocarea, sau facilitatea inducţiei pe anumite fonduri premorbide, controlul social
scăzut.
Expertiza medico-legală psihiatrică poate evidenţia existenţa unor elemente pentru
probarea formelor de intenţie (directă sau indirectă), sau a formelor de culpă (uşurinţa,
imprudenţa) şi mai rar, a preterintenţiei.
Evidenţierea unor stări limitrofe de comportament de tip border line, şi recomandarea
unor posibilităţi de recuperare specifice constituie alt obiectiv al expertizei medico-
legale.

Metodologia expertizei medico-legale psihiatrice

Ca mod de desfăşurare expertiza medico-legală psihiatrică se efetuează numai în
cadrul unei unităţi sanitare aparţinând reţelei de medicină legală prin examinarea
nemijlocită a persoanei (excepţie anumite cazuri civile). Examinarea este efectuată în
cadrul unei comisii formată dintr-un medic legist şi doi medici psihiatri, iar pentru
expertizarea minorilor unul dintre psihiatri trebuie să fie neuropsihiatru infantil.
Expertiza medico-legală psihiatrică constituie o activitate interdisciplinară, iar
pentru o cuprinzătoare evaluare a capacităţii psihice este recomandabil ca subiectul
expertizei să fie internat într-o clinică de specialitate şi investigat complex. În plus
expertul are dreptul şi totodată obligaţia de a se documenta cu privire la antecedentele
personale patologice, precum şi întreg dosarul cauzei.
Caracterul interdisciplinar al acestor expertize rezidă şi în necesitatea de a coopta
în comisiile expertale un psiholog (pedopsiholog), pentru cunoaşterea mai profundă a
profilului psihopatologic al subiectului.
În cazul expertizelor pentru minori expertul va reţine şi datele furnizate de
ancheta socială, care devine un mijloc important de cunoaştere a manifestărilor
minorului, a modului de comportament în familie, scoală, societate, sau eventual la locul
de muncă.
În urma efectuării expertizei medico-legale se întocmeşte un raport de expertiză
care cuprinde
a) partea introductivă, în care se arată organul de urmărire penaă sau instanţa de
judecată care a dispus efectuarea expertizei, data dispunerii, numele şi
prenumele experţilor, data şi locul efectuării, întrebările la care expertul
trebuie să răspundă,
b) descrierea operaţiilor de efectuare a expertizei,
c) concluziile care cuprind răspunsurile la întrebări, opiniile experţilor şi uneori
recomandări, stabilirea responsabilităţii penale rămânând atributul organelor
judiciare.
Pentru protejarea bolnavului psihic şi a colectivităţii sunt stabilite măsuri de
siguranţă medicală.
La baza instituirii şi aplicării măsurilor de siguranţă stau principiile de drept, care
au prevăzut aplicarea selectivă a măsurilor de siguranţă medicală.
Termenul “măsuri de siguranţă” a fost introdus de Uniunea Internaţională de
Drept Penal pentru sancţiuni cu accentuat potenţial preventiv şi curativ; ele existând în
aproape toate legislaţiile şi fiind diferite de pedepse.
Măsurile de siguranţă în România au fost prima dată statuate în C.P. din 1936 ca
sancţiuni de drept penal separat faţă de pedepse.
În actualul CP măsurile de siguranţă, sunt considerate sancţiuni penale care au ca
scop protejarea societăţii împotriva unui "pericol" reprezentat de făptuitor, ele având şi un
caracter curativ marcat, deoarece impun fie obligarea la tratament medical (art 113CP),
fie "măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire" (art
114CP).
Legislaţia noastră prevede exonerarea de răspundere penală în cazul infractorilor
cu discernământ abolit şi o diminuare a răspunderii, în cazul persoanelor cu discernământ
scăzut.

PRUNCUCIDEREA
 Definiţia actuală consemnată în art. 177 CP încadrează ca pruncucidere "uciderea
copilului nou născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de
tulburare pricinuită de naştere" .
Definiţia veche considera pruncuciderea ca suprimarea vieţii nn de către mamă în
intervalul de timp de 14 zile de la naştere.
Pruncuciderea este caracterizată prin următoarele elemente care reies din
contextul definiţiei juridice.
În această infracţiune perosana care a săvârşit fapta este întotdeauna mama, iar pentru
încadrarea faptei nu interesează starea civilă, aceasta putând fi căsătorită, divorţată,
văduvă, sau necăsătorită.
Momentul comiterii infracţiunii este imediat după naştere, cât timp npu născutul
păstrează semnele naşterii şi legătura cu mama. Totuşi legiuitorul nu stabileşte în timp
perioada de nou născut, deşi acest element este valoros pentru a delimita pruncucidderea
de omorul calificat comis asupra descendentului. Definiţia stării de nn poate fi
interpretată după domeniul de lucru în: - medicală (o lună); - judiciară (cât timp păstrează
semnele naşterii); - medico-legală 1-2 zile.
Suprimarea vieţii trebuie să fie consecinţa unei tulburări pricinuită de naştere, fie
printr-un act comisiv sau omisiv motivat medical. Expertiza medico-legală va evidenţia
acele cauze patologice sau funcţionale determinate de actul naşterii (travaliu dificil,
îndelungat, şocul obstetrical, hemoragia la naştere). Este de reţinut că legiuitorul nu leagă
actul agresiv din pruncucidere de existenţa unor tulburări psihice care să dea mamei
iresponsabilitate, ci aceste tulburări să fie generate de naştere şi să aibe o anumită
intensitate.
Nn născut să fi fost viu la naştere, altfel uciderea unui nn mort este putativă, prin
absenţa obiectului infracţiunii care este de fapt viaţa nn. În această evaluare se cercetează
atât existenţa semnelor de respiraţie (cazuri cu apnee prelungită), cât şi a circulaţiei
extrauterine care trebuie să se manifeste concomitent. In absenţa motivaţiei medicale
fapta va fi considerată omor calificat asupra descendenţilor.
Se consideră ca element de demarcare între avort şi pruncucidere, momentul
declanşării naşterii, iar între pruncucidere şi omor momentul în care nn a primit de la
mama sa sau de la anturaj, asistenţă pentru încetarea dependenţei materne (cordon
ombilical), dar în egală măsură şi asistenţa utilă (înfăşare şi îngrijire). Agresarea între
naştere şi oricare dintre aceste manevre se va considera pruncucidere, iar cea exercitată
după ce manevre uzuale s-au aplicat, va fi considerată omor calificat.

PROBLEMATICA EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE

Obiectivele expertizei medico-legale se adresează 1. Obiectului infracţiunii adică
nou-născutului, 2. Subiectului infracţiunii, respectiv mama prezumtiv pruncucigaşă, unii
autori considerând aparte al treilea obiectiv care se adresează examenului la locul faptei.
1. Stabilirea stării de nou-născut se face prin analiza următoarelor elemente
- identificarea naşterii la termen (diferenţiază avortul de pruncucidere):
- cercetarea maturităţii fătului (vârsta intrauterină) un nou născut la termen are G de 3250
g iar lungimea de 48-54 cm,
- vârsta în luni lunare a NN se calculează după formula lui Haase. Dacă lungimea
nn este între 25-50 cm se împarte la 5 rezultând vârsta în luni; dacă lungimea este
sub 25 se extrage , şi rezultă vârsta în luni lunare.
2. Viabilitatea nn constă în aptitudinea de a trăi extrauterin şi reprezintă capacitatea de
adaptare la mediul extern. Datorită mijloacelor terapeutice şi de nursing actualmente
se consideră viabil un făt după o durată de 6 luni a sarcinii cu o greutate de peste 1000
g (conform definiţiei OMS). Criteriile medico-legale fixează parametrii la G peste
1400 g şi talie peste 38 cm. Malformaţiile congenitale incompatibile cu viaţa,
afecţiunile respiratorii cu evoluţie intrapartum, aspiratul amniotic din timpul naşterii
duc la impunitate. Prevederile legale nu fac însă nici o limitare pentru evaluarea
viabilităţii, acest aspect rămânând o problematică cu valenţe pur medicale.
3. Diagnosticul de viaţă extrauterină permite diferenţierea nn născut mort de nn care a
respirat extrauterin. Semnele majore de viaţă extrauterină sunt date de aspectul
pulmonar.
Macroscopic (docimazia optică sau stereoscopică) Docimazia hidrostatică se
explică prin diferenţa de densitate plămânul nerespirat are densitatea de 1040 iar cel
respirat 650, cel respirat pluteşte la suprafaţa apei în bloc (întreaga piesă buco-
toracică) şi fragmente din aceasta.
Docimazia pulmonară este marcată de unii factori de eroare (negativă în atelectazii
pulmonare, condensări pulmonare, boala membranelor hialine) erori fals pozitive în
putrefacţie şi după efectuarea respiraţiei gură la gură.
Docimazia histologică: MO la plămânul nerespirat se constată nedestinderea fantelor
alveolare, bronhiile sunt plicaturate, situate la distanţă de cartilajul hialin, capilarele
septale sunt fără sânge, iar celulele alveolare cubice cu nucleul rotund.
Plămânul respirat are alveolele deplisate, destinse, epiteliul alveolar este fuziform cu
nucleul oval, bronşiile sunt destinse apropiate de cartilagiu, capilarele septale pline de
sânge.
La plămânul parţial respirat există alternanţe de teritorii.
Pentru diferenţierea cazurilor de putrefacţie se studiază fibrele elastice care sunt
arciforme la plămânul respirat şi ondulate la plămânul nerespirat.
La mişcările respiratorii efectuate in utero, când în arborele bronşic a pătruns o
cantitate avariabilă de lichid amniotic, se decelează aspirat amniotic în bronhii şi alveole
(scuame cornoase formate din celule epiteliale poliedrice, sau plicaturate, fire de lanugo
lipsite de medulară, granule de sebum, meconiu de culoare verzuie strălucitoare.
Docimazia gastro-intestinală (proba Breslau) urmăreşte progresia aerului în tubul
digestiv, acesta ajunge în 15‘ stomac, în 30’ duoden, în 6 h intestinul subţire, iar după 12
h ajunge în colon. Aprecierea şi interpretarea probei orientează asupra duratei vieţii
extrauterine.
4. Durata vieţii extrauterine delimitează pruncuciderea de omor: sunt evaluate greutatea,
talia, dimensiunile FA, aspectul cordonului ombilical, prezenţa şi evoluţia bosei
serosanguine, cefalhematomul, existenţa şi gradul de închidere a găurii Botallo (se
obliterează la 2 săptămâni), canalul arterial se închide în prima lună, meconiu are o
consistenţă marcată timp de 2 zile, după alte 2 zile se exteriorizează. Se mai apreciază
raportul grosimii VD/VS.
5. Stabilirea cauzei morţii nou-născutului. Ca moment moartea se poate produce în uter,
în timpul travaliului sau cel mai frecvent după naştere.
A. moartea în uter se poate datora unor traumatisme genitale sau/şi puncţiilor
transamniotice cu injectarea de substanţe chimice. Pe lângă decesele care pot fi puse în
legătură cu factori violenţi, moartea în uter a fătului poate fi consecinţa unor afecţiuni
materne (tuberculoză, lues, diabet zaharat, incompatibilităţi Rh), a unor boli a nn
incompatibile cu viaţa (malformaţii congenitale, infecţii dobândite pe parcursul sarcinii)
sau unor cauze placentare (placenta praevia, placenta acreta, dezlipirea prematură de
placentă). Evoluţia dezvoltării fătului se poate opri, iar produsul poate fi reţinut cu
dezvoltarea unui proces de macerare aseptică.
B. moartea în timpul naşterii este fie consecinţa unor distocii materne mecanice
(vicii de bazin, deformările bazinului) sau distocii de dinamică (malformaţii, tumori
uterine). Distociile fetale (hidrocefalia, procidenţa unui membru, prezentaţia pelvină) pot
constitui cauze de deces prin traumatism intrapartum. Tot în această perioadă decesul se
poate datora asfixiei mecanice.
Traumatismele obstetricale se pot produce după Beliş-Terbancea prin:
comprimarea capul la trecerea prin bariera pelvigenitală, manevre extractive, leziuni prin
autoasistenţă, traume accidentale. Efectele traumatismelor constau în apariţia bosei
serosanguine, turtirea tranzitorie a diametrului mento-occipital, prezenţa unor fracturi la
nivelul calotei asociate cu cefalhematomul, lezini traumatice meningo-vasculare şi
cerebrale.
Leziunile de violenţă cranio-cerebrale pot fi produse şi în naşterea auto-asistată
impunându-se o corectă interpreatre şi evitarea erorilor de producere a acestora
(Dressler). Prin autoasistare (mame care nasc singure) se produc leziuni caracteristice:
excoriaţii de diferite forme dispuse facial şi pe scalp, echimoze ovalare, plăgi contuze
peribucare, leziuni la nivelul globilor oculari, fracturi mandibulare, fracturi în V
biparietal, chiar mai multe fracturi suprapuse.
Geneza acestor leziuni este posibilă prin tentativa parturientei de a degaja prezentaţia
(capul fetal) pe care îl presează pe oasele pubiene.
Moartea violentă a nn poate fi şi accidentală şi trebuie diferenţiată de
pruncucidere. Moartea violentă accidentală se poate produce prin asfixie (asfixia cu
circulară de cordon, comprimare şi sufocare între coapse, asfixie accidentală în lichid
amniotic). Se mai poate datora unor traumatisme diverse în naşterea precipitată, sau
hemoragiei prin cordonul ombilical care rămâne nelegat, etc.

Modalităţi de realizare a pruncuciderii.

Ca mod de realizare pruncuciderea poate fi comisă prin anumite acţiuni şi
mijloace care suprimă viaţa (comisivă cu intenţie directă) sau poate fi rezultatul unor
inacţiuni (omisivă cu intenţie indirectă). Neaplicarea unor măsuri necesare nn pentru
supravieţuire se referă la nelegarea cordonului, lăsarea fără înfăşare (pierderea de căldură
este rapidă), nealimentarea şi nehidratarea nou născutului. Dacă mama nu poate aplica
îngrijirile necesare deoarece se află într-o stare de imposibilitate (anemie, şoc) ea nu mai
este responsabilă.
Din studiile efectuate reiese că cel mai frecvent sindrom tanatogenerator în
pruncucidere este asfixia. Modalităţile de realizare ale asfixiei sunt dintre cele mai
diverse:
1. ocluzia cu mâna a orificiilor respiratorii determină constituirea unor echimoze
ovalare faciale în jurul orificiilor nazale şi a celui bucal
2. sugrumarea cu mâna se recunoaşte după echimozele ovalare mărginite de
excoriaţii situate laterocervical, se deosebesc de cele produse prin autoasistare
care sunt situate submandibular
 3. strangularea cu laţ din materiale moi care nu lasă urme pe tegument sau cu
laţuri dure-semidure când se constată şanţul caracteristic cu pergamentare
postmortem.
4. înecarea în materii fecale se poate produce şi accidental. În aceste cazuri
corpul nn rămâne la suprafaţă, iar faciesul este cufundat parţial în materiile
fecale. Autoptic se costată prezenţa materiilor fecale în arborele bronşic.
5. înecul în apă amestecată cu lichide de facere şi sânge când autoptic se remarcă
semnele afixiei şi componentele lichidului amniotic în căile respiratorii.
6. Îngroparea (în pământ, nisip) în diferite locuri din împrejurimile locuinţei se
face pentru ascunderea corpului nn.
Alte mijloace mecanice utilizate determină producerea de plăgi cu hemoragie consecutivă
sau şi decapitări. Mai rar au fost utilizate mijloace chimice (otrăvirea) sau mijlocare
fizice.

METODOLOGIA EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE ÎN PRUNCUCIDERE

Se adresează cercetării obiectului infracţiunii (cadavrul nn) şi a subiectului

infracţiunii (mama).
a. Expertiza medico-legală necesită o constatarea completă morfopatologică a nn pentru
evidenţierea tuturor aspectelor necesare încadrării faptei.
b. Examinarea mamei comportă două aspecte stabilirea obiectivă a stării de lehuzie şi a
perturbărilor psihice conexe naşterii. Semnele naşterii recente vor fi evidenţiate clinic
şi prin probe complementare. Diagnosticul restrospectiv de naştere se bazează pe
semnele de involuţie ale uterului, pe modificările hormonale şi reacţiile de sarcină. Se
mai cercetează secreţia de colostru.
Al doilea obiectiv se adresează stabilirii existenţei unor modificări psiho-patologice
legate de actul naşterii. Examenul psihologic şi examenul psihiatric al femeii se
realizează în comisia de expetiză psihiatrico-judiciară.

PROBLEMATICA VIEŢII SEXUALE

Viaţa sexuală conctituie o componentă esenţială a fiinţei umane, care se

modelează prin educaţie şi suferă influenţele personalităţii fiecăruia dintre parteneri. O
cerinţă esenţială a sexualităţii este desfăşurarea în armonie a vieţii de cuplu, orice
perturbare a manifestărilor sexuale putând avea repercursiuni asupra vieţii de cuplu sau
chiar asupra progenilor.

A. Problematica stabilirii sexului

În problemele de stabilire a sexului medicina legală poate interveni în:
- stabilirea sexului pentru înscrierea tardivă a naşterii, sau în cazurile de
înregistrări greşite, la incorporarea în serviciul militar, sau post intervenţii de
schimbare a sexului
- pentru stabilirea cazurilor de intersexualitate
- anularea căsătoriei în caz de intersexualitate
- agresiuni intersexuale, victima fiind intersexuat
Examinarea medico-legală în vederea stabilirii sexului urmăreşte:
 - să studieze cariotipul şi cromatina sexuale (corpusculul Barr)
- să efectueze spermograma
- să examineze căile genitale (orhiometria cu orhiometrul Prader),
uretroscopia, histerosalpingografia.
- se stabilească profilul hormonal (gonadotrofine urinare sau serice, nivelul
estrogenilor şi a testosteronului)
- să efectueze testele psihologice şi examenul psihiatric pentru stabilirea
sexului psihic
- să stabilească parametrii antropologici în vederea diferenţierii sexuale
morfologice.

B. Expertiza capacităţii sexuale

Expertiza capacităţii sexuale comportă diferenţe în funcţie de sexul persoanei.
În cazul bărbaţilor examinările sunt solicitate pentru probarea infracţiunilor privitoare la
viaţa sexuală, în cazurile de tăgadă a paternităţii, pentru anularea sau desfacerea
căsătoriei.
Tulburările de dinamică sexuală masculină cunoscute ca impotenţe sau incompetenţe pot
fi de libido şi erectile (după Săhleanu), la care se adaugă tulburările de ejaculare şi ale
satisfacţie (incompetenţa tip Don Juan). Impotenţele masculine sunt dominate etiologic
(95%) de teama de eşec, anticiparea impotenţei şi construirea astfel a unui cerc vicios
care se autoîntreţine.
Incompetenţele de libido manifestate prin lipsa dorinţei de satisfacere a instinctului
sexual, pot fi de etiologie hormonală, neurologică, nutriţională, dar mai ales psihică.
Examinarea capacităţii de coabitare (de copulaţie-impotentia coeundi) impune un
examen riguros, formularea concluziilor necesită rigoare, experienţă şi prudenţă. În cazul
unor leziuni organice capacitatea de coabitare poate fi compromisă, în schimb probarea
unor tulburări funcţionale este dificilă şi dependentă de numeroase condiţii.
Examinarea capacităţii de procreare (impotentia generandi) constă în examinarea
organelor genitale externe şi a produsului obţinut prin masturbare. Se recomandă
recoltarea sub supraveghere atentă pentru a nu fi schimbată sau contaminată proba.
Secreţia spermatică se apreciază cantitativ şi în ceaa ce priveşte numărul, calitatea
şi mobilitatea spermatozoizilor.
Morfologia se apreciază prin spermocitogramă. Spermatozoizii pot fi de aspect
normal, sau cu anomalii (imaturi, micro sau macrocefali, efilaţi).

Tulburările de dinamică sexuală feminină sunt evaluate în caz de infracţiuni privind viaţa
sexuală, pentru încheierea, anularea sau desfacerea căsătoriei, în caz de stabilire a filiaţiei
faţă de mamă (furtul copilului).
1. Capacitatea de coabitare (potentia coeundi) semnifică existenţa unei conformaţii
vaginale normale care permite intromisia penisului erect (copularea). Prezenţa
tulburărilor funcţionale care perturbă echilibrul eupareuniei (o relaţie fragilă a
culpului sexualizat) pot fi diverse dispareunii sau frigiditatea.
 2. Capacitatea de procreere (potentia generandi) se instalează odată cu maturitatea
sexuală a femeii în jurul vârstei de 12- 14 ani, durează până la cca 50 - 55 ani
(vârste extreme 9-62 ani).

3. Capacitatea de nidare şi de a duce sarcina la termen (potentia gestandi) este

modificată în malformaţii, procese inflamatorii pelviene, boli endocrine,
intoxicaţii, boli cronice.

4. Capacitatea femeii de a naşte la termen pe căi naturale (potentia parturienti)

depinde de integritatea morfofuncţională uterină şi de proporţiile bazinului osos.

C. Aspecte medico-legale ale vieţii sexuale

Generalităţi
În cadrul infracţiunilor asupra vieţii sexuale au fost incluse violul, raportul sexual cu o
minoră, seducţia, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, perversiuni sexuale,
corupţia sexuală, prozelitismul, incest, adulter, corupţia de minori, etc). în trecut aceste
infracţiuni erau clasificate în atentate la pudoare şi ultraje la pudoare.
Violul este actul sexual cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea
acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau a-şi exprima voinţa.
Frecvenţa violului este variabilă, fiind diferită în funcţie de regiune şi localizarea în timp,
de ex în SUA din 7 cazuri se reclamă un caz.
Constituie agravante dacă victima nu a împlinit vârsta de 14 ani; dacă violul a fost
săvârşit de 2 sau mai multe persoane în grup, dacă victima se afla în îngrijirea,
tratamentul, paza, ocrotirea sau educare făptuitorului; dacă s-a cauzat victimei o
vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; dacă s-a cauzat moartea sau
sinuciderea victimei.
Următoarele elementele sunt componente ale violului:
Săvârşirea unui raport sexual prin constrângere fizică sau ameninţarea cu
constrângere reală, efectivă, suficientă. Probaţiunea constrângerii la un raport sexual se
realizează prin existenţa leziunilor tipice de opoziţie, cum sunt: echimoze pe feţele
interne ale coapselor, în regiunile articulaţiilor radiocarpiene care să ateste încercarea de a
îndepărta coapsele respectiv imobilizarea victimei. Existenţa unor muşcături pe sâni sau
pe gât pot indica o modalitate mai violentă de satisfacere sexuală, nu neapărat opoziţia la
act. Dovedirea unui raport sexual se face diferit dacă femeia a avut viaţă sexuală sau a
fost virgină. Intromisiunea penisului în vagin caracterizează fapta consumată, iar
atingerea intenţionată a organelor genitale externe pledează pentru tentativa de viol.
Opoziţia faţă de act nu poate fi cu certitudine demonstrată în absenţa leziunilor de
violenţă, iar problema consimţirii la raportul sexual este deosebit de delicată. Anumite
circumstanţe pot crea impresia de acceptare: consumul se alcool, sau deplasarea în
locuinţa bărbatului, nehotărârea partenerei.
Condiţia socio - morală a victimei nu are relevanţă, astfel nu are importanţă dacă
femeia este căsătorită, necăsătorită, prostituată, etc.
Expertiza medico-legală a cazurilor de viol are două obiective: întâi demonstrarea
consumării raportului sexual şi apoi demonstrarea constrângerii fizice, cu evidenţierea
imposibilităţii se a se opune sau de a-şi exprima voinţa în mod liber a femeii violate.
1. Stabilirea existenţei raportului sexual (a realităţii raportului sexual)
 Probarea raportului sexual se poate face obiectiv prin demonstrarea prezenţei
spermatozoizilor în secreţia vaginală, până la maxim 72 de ore, cât aceştia pot fi
evidenţaiţi pe preparatele histologice.
Însă, din perspectiva stabiliri obiective a constrângerii la raportul sexual trebuie
evaluată prezenţa cicatricii himeneale la femeia care nu a mai avut raporturi sexuale şi a
violenţelor la care aceasta a fost supusă.
Se pot evidenţia şi modificări psihologice ale victimelor agresiunilor sexuale, care
apar la 3-4 săptămâni de la violenţa sexuală (conform definiţiei DSM IV). Pot exista şi
consecinţe pe termen lung încadrabile în sindromul de stress posttraumatic, cf. ICD 10,
care se instalează după 6 luni de la agresiune.
Semnele de deflorare recentă constau în existenţa rupturilor membranei himenale.
Rupturile localizate în jumătatea inferioară, cu posibilitatea de extindere între orele 3 şi 9
pe cadranul convenţional semnifică intromisiunea penisului erect.
Prin deflorare se produc rupturi localizate ale membranei himeneale, cu sângerare
variabilă care în timp prezintă depuneri de fibrină, iar vindecarea se produce prin
cicatrizare cu minus-ţesut. Deflorările patologice, în sensul producerii unor leziuni
traumatice asociate, sunt produse prin agresarea fetiţelor de 10-12 ani, sau mai mici, când
apar rupturi perineale sau vaginale, sau dacă disproporţia dintre organele genitale este
foarte mare. În cazul unor manevre cu degetul asupra fetiţelor, rupturile sunt localizate
lateral sau spre ora 12 pe cadranul convenţional.
Rupturile himeneale vechi trebuie diferenţiate de incizurile naturale care au acelaşi aspect
cu membrana himeneală şi interesează de regulă incomplet lăţimea membranei. O formă
particulară a himenului cu lăţime minimă de 0,2 cm şi un orificiu destul de mare permite
raportul sexual fără rupere, iar fapta se probează prin evidenţierea spermatozoizilor. Acest
tip de himen se numeşte himenul complezant.
Pe lângă existenţa rupturilor himeneale raportul sexual se va argumenta prin
identificarea secreţiei spermatice în căile genitale şi eventual pe îmbrăcămintea victimei.
La femei cu viaţă sexuală, care prezintă deflorare veche, examinarea himenului nu
relevă date semnificative. Actul sexual este argumentat prin identificarea spermei în
fundul de sac vaginal. Diagnosticul se poate stabili până la maxim 72 ore de la contactul
sexual cu condiţia ca femeia să nu-şi fi făcut toaleta intimă. Mai pot fi cercetate pe
lenjerie prezenţa spermei, a firelor de păr, sau tardiv apariţia semnelor de sarcină.
Întreţinerea unui raport sexual cu femei în vârstă care prezintă fibrozări senile ale
tractului genital produce rupturi ale fundurilor de sac vaginale.
Uneori poate fi necesară examinarea presupusului agresor la care se pot evidenţia urme
de sânge în şanţul balano-prepuţial sau peri. Cercetatea comparativă a urmelor de
violenţă prezente pe corpul victimei şi a agresorului poate evidenţia un aspect în oglindă
semnificând opoziţia femeii.
2. Localizarea topografică a leziunilor sugestivă pentru opoziţia victimei
presupune prezenţa următoarelor leziuni: echimozele şi excoriaţiile pe faţa internă a
coapselor sunt rezultatul îndepărtării brutale, echimozele şi excoriaţiile lenticulare de la
nivelul gâtului denotă strângerea de gât şi producerea asfixiei. Leziunile de violenţă la
agresor pot fi produse ca reacţii de apărare-atac ale victimei. Imposibilitatea de apărare a
victimei poate fi consecinţa unor afecţiuni acute şi conice, somatice sau psihice, ori a
unor stări fiziologice de natură a împiedica femeia să se apere. Mai dificil de probat este
utilizarea diverselor droguri sau a alcoolului pentru a-i anihila opoziţia. Pentru probarea
stării de imposibilitate de a consimţi a victimei se va stabili în contextul expertizei
psihiatrice discernământul critic asupra evenimentului şi nivelul QI.

Sexualitatea aberantă
Înglobează manifestări nefiziologice ale instinctului sexual, clasificarea lor
cuprinde atentatele la bunele moravuri şi perversiunile sexuale
Legea penală pedepseşte confecţionarea, vinderea şi răspândirea de materiale
obscene care tentează sexual în special persoanele fără satisfacţie putând sta la originea
perversiunilor. Pentru a asigura un climat moral şi social satisfăcător legea pedepseşte
prostituţia înţeleasă ca mijloc câştigare a existenţei prin practicarea raporturilor sexuale
contra cost. Mai grav se pedepseşte proxenetismul care reprezintă îndemnul sau
constrângerea la prostituţie, înlesnirea practicării ei, tragerea de foloase de pe urma ei sau
recrutarea, traficul de persoane pentru practicarea ei.
Atentatele la bunele moravuri cuprind ultrajul conta bunelor moravuri şi
tulburarea liniştii publice, manifestări care produc scandal public. Comportamentul
constă în exhibarea organelor genitale în public, adresarea unor invective şi pornolalii pe
fondul unor afecţiuni urologice sau a stărilor demenţiale.
Perversiunile sexuale sunt considerate practici sexuale nefiziologice, care nu se
înscriu în spiritul unei perioade sau a unei anumite colectivităţi. În contextul acestei
definiţii relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex sunt incriminate de codul penal.
Încercările de clasificare s-au lovit de varietatea formelor perversiunilor: În
perversiunile de mod (sodomia ratione modi) relaţiile sunt heterosexuale, dar modul de
satisfacere este particular coitul anal, oral, cunilingus, etc. lipsa consimţământului
partenerilor a reprezentat motiv de divorţ.
Sodomia ratione sexus sau homosexualitatea poate fi masculină sau feminină şi
este incriminată de codul penal, atunci când relaţiile de acest tip se desfăţoară în public,
sau produc scandal public. În forma simplă, actul homosexual se desfăşoară cu
consimţământul partenerilor, iar în forma agravată actul sexual are ca subiect pasiv un
minor, o persoană în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, sau când se
face prin constrângere. Similar cu incriminarea violului în formă agravată şi în actul
homosexual se poate produce vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
A fost descrisă o formă congenitală (uranism) şi o formă prin care deprinderea
acestor relaţii se dobândeşte, numită pederastie. În raportul consumat anal acesta poate fi
obiectivat prin prezenţa fisurilor la nivelul mucoasei anale şi evidenţierea
spermatozoizilor. În uranism, bolnavii au un comportament feminin cu gesturi şi atitudini
specifice. În forma cronică, poate fi observată modificarea formei anusului, iar sfincterul
anal devine cu timpul incontinent. Recent în unele state (Olanda) s-a permis căsătoria
homosexualilor şi chiar adopţiile de copii în aceste cupluri.
Homosexualitatea feminină are două forme de manifestare lesbianismul (sau
safism, de la Sapho din insula Lesbos), şi tribadismul, când prin mijloace artificiale şi
modificări psihocomportamentale partenera activă obţine un aspect sexual masculin.
Relaţiile homosexuale masculine sunt grevate de pericolul transmiterii AIDS, cele mai
numeroase cazuri fiind întâlnite în aceste colectivităţi sexuale unde 20% sunt purtători de
virus, iar 5% fac boala. Sodomia ratione generis apare la oligofreni de grad I sau
encefalopaţi sub forma relaţiilor sexuale cu animale. Zoofilia sau bestialitatea se practică
atât de către bărbaţi cât şi de către femei, fiind întâlnită la cei care trăiesc în contact cu
animalele.
Perversiunea mijloacelor
Masochismul - algofilia constă în împlinirea satisfacţiei sexuale asociate cu
suferinţe fizice sau psihice ale partenerului activ.
Sadismul constă în satisfacţia sexuală obţinută exclusiv prin producerea unor
leziuni de violenţă asupra partenerului pasiv. Formele sunt minore (sadism moral, mici
înţepături, muşcături), sau majore ce pot produce decesul partenerului. În
hipersexualitatea feminină (nimfomanie) femeia prezintă o dorinţă excesivă pentru relaţii
sexuale, iar la unele femei se obţine satisfacţia sexuală prin expunerea nudităţii corporale,
actul sexual fiind minimalizat. Hipersexualitateae masculină (satiriazis) are semnificaţia
unui libidou insaţiabil, bărbatul părând a fi hipersexual, acesta tindre spre relaţii sexuale
cu cât mai multe partenere. Se deosebeşte însă de priapism care este consecinţa unor
afecţiuni organice traumatism cranio-cerebral, sau tulburări circulatorii locale. În
satiriazis se presupun sentimente de inferioritate sau chiar existenţa unor impulsuri
homosexuale subclinice.
Masturbarea, onania sau ipsaţiunea este fiziologică la băieţii şi fetiţele pubere,
mai apoi putând degenera patologic
Pedofilia constă în obţinere satisfacţiei sexuale cu copiii este homo sau
heterosexuală, iar uneori manifestarea poate fi sublimată (aparent inocentă).
Gerontofilia se referă la satisfacerea instinctului sexual cu persoane în vârstă, deşi
nu au fost stabilite nişte limite ale diferenţei de vârstă dintre parteneri. După Tardieu,
victima este cu atât mai tânără cu cât agresorul este mai în vârstă.
Fetişismul este o perversiune în care satisfacţia apare prin contactul (olfactiv,
tactil sau vizual) cu obiecte aparţinând persoanei iubite. Se constată mai ales la bărbaţi
care pot chiar colecţiona obiectele-fetiş.
Incestul reprezintă practicarea relaţiilor sexuale între rude apropiate, mai frecvent
este paterno-filial, apoi fraterno-fraternal şi excepţional materno-filial. Incestul fraterno-
fraternal poate fi o continuare a jocurilor sexuale din perioada infantilă, cel paterno-filial
este consecinţa promiscuităţii, a imoralităţii sau a unor boli. Se impune examinarea
făptuitorului adult pentru a se diagnostica o eventuală boală psihică şi stabilirea
capacităţii psihice.
Voaierismul (scoptofilia) este o perversiune sexuală prin care persoana îşi satisface
nevoia sexuală prin vizionarea relaţiilor sexuale ale altor cupluri, hetero sau
homosexuale, sau prin admirarea corpurilor nude şi a organelor genitale.
Necrofilia semnifică raporturi sexuale cu cadavre şi este practicată de persoane cu grave
tulburări psihice.
Narcisismul este mai frecvent întâlnit la femei care se admiră şi se masturbează.
Azoofilia obţinerea satisfacţiilor sexuale prin contemplarea corpului uman
imortalizat în tablouri sau statui. În variantă modernă se constată preocupări pentru
producţii cinematografice pornografice.
Travestismul constă în perturbări de comportament în care persoana îmbracă
vestimentaţia specifică sexului opus. S-au descris intricări cu fetişismul şi cu sado-
masochismul. Travestismul se manifestă uneori în forme exhibiţioniste aparent neviolente
faţă de propria persoană, dar pot exista şi sinucideri.
 Transsexualitatea este o disociere între sexul clinic şi cel mental al persoanei,
care încearcă prin toate mijloacele să se manifeste conform reprezentări pe care o are
despre sine. Bolnavii adoptă manifestările sexului opus, îşi simt străin propriul corp, iar
ca atitudine pot chiar să recurgă la automutilări prin secţionarea organelor genitale.
Mai frecvent transexualismul este întâlnit la bărbaţi decât la femei (3:1). Ei
solicită intervenţii chirurgicale de schimbare a sexului, care necesită pe lângă aspectele de
tehnică şi o foarte atentă monitorizare hormonală pre şi mai ales postoperatorie.
Intervenţiile de acest fel pun probleme de deontologie profesională şi de respectare a
principiilor bioeticii care se regăsesc în cadrul expertizei medico-legale necesară în aceste
cazuri.
Adicţia sexuală, dependenţa de sex sau comportamentul sexual compulsiv
semnifică pierderea controlului în relaţiile sexuale, prin care se caută repetat, impulsiv
relaţii sexuale de tip normal.
Conţinutul adicţiei după Brown, 1991, constă în compulsii, creşterea preocupărilor pentru
sex, asumarea riscurilor şi a necesităţii de a depăşi inconvenientele, nu există ataşament
emoţional pentru partenerul sexual, conduce la implicarea în relaţii pasagere, determină
apariţia unor sentimente de vinovăţie, adesea se ajunge la divorţ, manifestările sunt
ciclice, cu atitudini obsesive, urmate de teamă.

AVORTUL ÎN PATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ

Investigaţia medico-legal a femeii poate fi efectuată în perioada de graviditate, în

caz de deces intra sau postpartum (decese SNL) sau pentru a se stabili dacă decesul are
legătură cu un eventual avort. În caz de graviditate, organele judiciare pot solicita
stabilirea vârstei sarcinii, stabilirea unei eventuale simulări sau disimulări a sarcinii.
Considerând că viaţa este sacră, prin corelaţie vom susţine şi proteja viaţa unui
produs de concepţie, cu atât mai mult cu cât nu poate face aceasta singur.
Provocarea prin mijloace empirice a avortului este interzisă în toate statele, iar
sistemele legislative au prevăzut pedepse pentru femeia căreia i se practică avortul şi
pentru persoana care efectuează manoperele abortive. În majoritatea covârşitoare a ţărilor
avortul terapeutic este aplicat în cazuri de necesitate în care întreruperea sarcinii este
recomandată pentru a salva viaţa femeii gravide. În alte ţări se are în vedere calitatea
produsului de concepţie evitându-se apariţia unor malformaţii sau embriopatii, precum şi
vârsta mamei la cele două extreme, femei minore sau peste 35/40/45 de ani.
În perioada anterioară anilor 1989 în ţara noastră prin decretul 770/1966, se
interzicea întruperea cursului sarcinii. Erau admise întreruperi ale cursului sarcinii numai
în cazuri strict prevăzute de lege, care erau extrem de restrictive. Se permiteau
întreruperile pe motivul existenţei unor afecţiuni medicale severe, prezenţa bolilor cu
potenţial malformativ, expunerea la examinări radiologice, administrarea medicamentelor
cu risc de producere a unor malformaţii, vaccinările (în primul trimestru de sarcină). Ca
efect s-a produs o creştere a numărului de avoruri empirice cu extrem de numeroase
decese sau/şi infirmităţi, în subsidiar fiind de reţinut că natalitatea nu a crescut. După
1989 acest decret a fost abrogat, permiţându-se avortul la cerere.
Clasificarea avortului are în vedere numeroase criterii, iar în raport de factorii
care îl generează acesta poate fi spontan şi provocat.
 Avortul spontan sau patologic se poate produce datorită unor afecţiuni materne de
natură infecţioasă sau datorită unor boli acute şi cronice ale mamei care au fost
decompensate de evoluţia sarcinii. Alte situaţii pot proveni datorită unor cauze ovulare
sau prin afecţiuni placentare.
Avortul provocat poate fi accidental, la cerere (efectuat în condiţii legale) şi
empiric (ilegal).
Avortul accidental se produce datorită unor factori externi traumatici care
declanşează, datorită condiţiilor speciale ale mamei avort, dar la care a lipsit intenţia de a
produce aceste efecte. Fapta care are drept consecinţă producerea unui avort postraumatic
este considerat o vătămare corporală gravă (art 182 CP). Avortul accidental poate fi
datorat unor traumatisme intense localizate la nivelul abdomenului şi/sau regiunii
genitale. În aprecierea unor astfel de cazuri trebuie eliminate alte cauze de producere a
metroragiei şi este necesară o bună evidenţiere a legăturii de cauzalitate dintre traumatism
şi avort. Au fost citate cazuri de avort şi după traume psihice.
Avortul provocat ilegal este efectuat de însăşi femei gravidă sau de către alte
persoane. Utilizarea unor mijloace abortive empirice are de cele mai multe ori consecinţe
grave asupra femeii, fiind întâlnit chiar şi în perioada actuală când accesul la mediul
profesionist este liber.
Pentru provocareaa avortului imaginaţia nu a avut limite în găsirea şi aplicare
mijloacelor abortive, sintetic acestea pot fi chimice, mecanice şi fizice, produse naturale
sau de sinteză.

Expertiza medico-legală în avort are următoarele obiective:

1. Stabilirea diagnosticul de sarcină şi stabilirea vârstei de evoluţie a sarcinii.
Examinarea femeii care a avortat poate evidenţia că a existat sarcina prin dozări
hormonale, care reflectă retrospectiv constelaţia hormonală de sarcină încă 8 până la 10
zile după avort, prin frotiu citovaginal şi examinarea morfologică a ţesuturilor chiuretate.
Examenul clinic general şi genital al femeii oferă date privind existenţa sarcinii în
corelaţie cu vârsta la care s-a făcut întreruperea de sarcină. Diagnosticul de certitudine al
sarcinii se stabileşte prin evidenţierea resturilor ovulare în raclatul uterin.
La cadavre stabilirea diagnosticului de sarcină se bazează pe examinarea cavităţii
uterine, la nivelul mucoasei se observă locul de inserţie al placentei şi eventuale resturi
placentare şi ovulare. Oul mort poate fi reţinut în cavitatea uterină, evoluţia lui fiind
diferită - în lunile mici se mumifiază, iar în lunile mari de sarcină se macerează.
2. Stabilirea metodei abortive cumulează observaţiile examenului macroscopic, a
celui microscopic cu datele privind evoluţia avortului. Examinarea colului uterin poate
decela urme de violenţă produse de pense sau de instrumente înţepătoare, sub formă de
fisuri sau rupturi care argumentează obiectiv folosirea unor manevre mecanice abortive.
Folosirea unor substanţe caustice produce arsuri la nivelul mucoaselor. Utilizarea
substanţelor chimice se reflectă la nivel general şi mai redus la nivel local, mai evidente
fiind afectările hepato-renale.
2. Stabilirea legăturii de cauzalitate între avort şi manopera abortivă are relevanţă pentru
încadrarea faptei.
În cazul evidenţierii unor leziuni traumatice în fundurile de sac vaginale, la
nivelul colului sau a uterului relaţia cauzală este certă. În absenţa leziunilor traumatice nu
poate fi exclusă cu certitudine o manevră provocată, deoarece manevrele mecanice nu
lasă întotdeauna urme la nivel genital, sau leziunile au fost produse cu mai mult timp
înaintea decesului.
Dacă se suspectează utilizarea unor mijloace abortive toxice se vor efectua analize
toxicologice ale sângelui, a conţinutului gastric, determinări hepatice şi renale.
Investigaţiile toxicologice sunt eficiente dacă se efectuează precoce după instalarea
semnelor clinice de avort.

AMÂNAREA ŞI ÎNTRERUPEREA EXECUTĂRII PEDEPSEI

Prevederile legale se referă la cazurile motivate şi limitate, în care fără a slăbi

autoritatea unei hotărâri penale, se poate solicita amânarea executării pedepsei din
anumite motive.
Când solicitarea de amânarea a executării pedepsei se face pe motive medicale este
obligatorie expertiza medico-legală a persoanei (conform art. 453 CPP).
Prin expertizarea medico-legală a condamnatului, se stabilesc următoarele aspecte:
- diagnosticul actual al condamnatului cu precizarea gravităţii afecţiunii. Criteriile de
gravitate au o importanţă deosebită în aprecierea recomandărilor, urgenţele majore
fiind internate imediat în spital, cu respectarea principiului umanitarismului.
Examinara persoanei se efectuează de către o comisie la care participă expertul
medico-legal, medici din specialităţile corelate cu afecţiunile prezentate de
condamnat şi medicul din reţeaua Direcţiei Generale a Penitenciarelor.
- se recomandă tratamentul (medical, chirurgical), eventual momentul aplicării lui
ţinându-se cont de forma evolutivă a bolii
- se fac recomandări pentru tipul reţelei sanitare în care afecţiunea poate fi tratată
(reţeaua sanitară a Direcţiei Generale a Penitenciarelor sau reţeaua MSF). Precizăm
că în concluziile raportului medico-legal se fac recomandări în ceea ce priveşte locul
aplicării tratamentelor, stabilirea concretă a unităţii sanitare rămânând la latitudinea
instanţei, care este în măsură să cunoască cel mai bine condiţiile concrete ale
nivelului dotărilor din respectivele unităţi medicale.
Întreruperea executării pedepsei se opune principiului continuităţii de executare a
acesteia, dar s-a constatat că există situaţii reale, susţinute obiectiv care au condus la
măsura întreruperii temporare a executării. Expertiza medico-legală se solicită după ce
pedeapsa a fost pusă în executare, datorită apariţiei unor motive medicale. În mod similar
cu examinarea pentru amânarea executării pedepsei, se procedează la stabilirea
diagnosticului actual prin consult interdisciplinar, se stabileşte tratamentul adecvat, iar
locul efectuări tratamentului doar se recomandă, rămânând a fi efectiv fixat de către
instanţa de judecată.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Astărăstoae, V., Carmen Grigoriu, Călin Scripcaru Ghid practic de Medicină legală
pentru jurişti, ed Contact internaţional, Iaşi 1993
2. Beliş Vl., Tratat de medicină legală (sub redacţia) Ed. Medicală 1995
3. Ionescu B., Dumitrache C., Maximilian C. Patologia sexualizării Ed Med Bucureşti
1980.
4. Crişan Tr, Dressler M.L., Moisa A., curs Medicină legală Lito UMF Timişoara 1985
5. Derobert, L., Medecine legale, Flamarion Medecine Sciences, 1974.
6. Dermengiu D., Medicină legală, note de curs, 1999
7. Dragomirescu V., Problematică şi metodologie medico-legală, Ed. Medicală,
Bucureşti 1980
8. Dragomirescu V.T. Tratat de medicină legală odonto-stomatologică, Ed. All 1996.
9. Enache Alexandra Identificarea odontostomatologică, prezent şi perspective, Ed.
Mirton 2000, Timişoara
10. Niculescu, V., Seres-Sturm, L., Matusz, P.L. - Elemente de osteo-artro-miologia
capului şi gâtului. Mirton Timişoara, 1995
11. Nossintchouk R., Gaudy J.F., Tavernier J.C. Brunel G Atlass d'autopsie oro-faciale,
Editions Alexandre Lacassagne Lyon, 1993
12. Panaitescu V. Metode de investigaţie în practica medico-legală, Ed. Litera Bucureşti
1984.
13. Panaitescu, V. Rolul odontologiei medico-legale în expertiza antropologică, în
Tratatul de medicină legală, Ed. Med. Bucureşti 1995
14. Plăhteanu, M. - Odonto-stomatologie medico-legală Appolonia Iaşi, 2000
15. Scripcaru Gh, Terbancea M., Patologie medico-legală Ed did şi ped Bucureşti 1978
16. Scripcaru Gh, Medicină legală pentru jurişti, ed. Polirom 2005,
17. Warnick A. 1995. Mass Disaster Dental Identification: Team Protocols ASFO Manual
of Forensic Odontology, 3rd Edition. Pg 236 - 249.
18. Codul penal
19. Codul de procedură penală
20. Codul familiei
21. Recomandarea (99) 3 a Consiliului Europei

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate