Sunteți pe pagina 1din 3

Astfel, „etica” este definită ca „ramură a filosofiei care studiază morala”, în timp de

„morala” reprezintă „credințele despre ce este comportamentul bun și ce este comportamentul


rău” sau „măsura în care ceva este corect și bun” .Cu alte cuvinte, etica include valorile și
normele morale, ea reprezintă o știință despre comportamentul moral, în timp ce morala include
norme și principii care ghidează relațiile umane, reprezintă tipurile sau modelele ideale de
comportament.

Potrivit Dicţionarului enciclopedic român, vol. II, editat în anul 1996,etica este ştiinţa
despre morală, despre normele de comportare care reglementează relaţiile dintre oameni,
precum şi atitudinea lor faţă de societate, de o anumită clasă, faţă de stat, patrie, familie etc. În
mod tradiţional, etica este considerată o ramură a filozofiei, iar doctrinele etice au fost elaborate
de obicei ca părţi ale unor sisteme filozofice sau teologice.

Sistemele etice cuprind, alături de elaborarea unui anumit cod moral(ansamblu de norme
morale), o analiză a problemelor teoretice fundamentaleprivind morala: originea şi esenţa
moralei, natura noţiunilor şi judecăţilor morale, a principiilor şi valorilor morale, criteriul
moralităţii, posibilitatea sau imposibilitatea alegerii libere a comportamentului etc.

Etica operează cu o serie de categorii, cum sunt: datoria, conştiinţamorală, fericirea, onoarea,
demnitatea, virtutea, responsabilitatea- indiferenţa, liberul arbitru, onestitatea (cinstea),
corectitudinea, încrederea,buna-credinţă, principialitatea, bine-rău.

morala ca fiind forma conştiinţei sociale cuprinzând ansamblul normelor care


reglementează comportamentul oamenilor în societate. Normele morale exprimă obligaţiile
oamenilor unii faţă de alţii, precum şi faţă de o anumită clasă sau grup social, faţă de instituţii,
stat, familie.

Spre deosebire de drept, care asigură respectarea normelor juridice, înscrise în legi, prin
forţa de constrângere a statului, morala asigură respectarea normelor convieţuirii umane, de
obicei nescrise, prin forţa educaţiei, a tradiţiilor, a opiniei publice. În afara normelor de
convieţuire, morala mai cuprinde şi relaţiile morale dintre oameni, care sunt materializarea
acestor norme în conduita şi în raporturile lor reciproce. Partea cea mai importantă a acestor
relaţii sunt moravurile , adică relaţiile morale cu caracter relativ stabil care caracterizează o
clasă, o pătură socială, un grup social sau o societate dată.

Morala mai cuprinde şi aprecierea faptelor şi moravurilor oamenilor înlumina unui sistem de
valori (ideal etic), exprimată în judecăţi şi în sentimente morale.

În sfera moralei se cuprinde şi atitudinea individului faţă de normele morale existente în


societatea dată, concordanţa sau neconcordanţa conduitei sale cu acestea.

Termenul de etică provine din grecescul ethos , care înseamnă caracter sau obişnuinţă,
datină. Termenul de morală ne parvine de la latini şi semnifică aproape acelaşi lucru. Cicero
este cel care traduce ethos în latină prin mores, adică moravuri, obiceiuri. Obiceiul are
semnificație și valoare colectivă (Aristotel), în timp ce obișnuița are valoare individuală. Pe
parcursul evoluției lor etimologice termenii se disociază, astfel încât prin morală înțelegem un
fenomen real, care ține de viața colectivităților de oameni, în timp ce etica este teoria sau știința
care investighează relațiile morale dintre oameni. Putem distinge riguros teoria (etica) de
obiectul ei (morala).
La modul cel mai general, etica este definită ca un ansamblu de norme care călăuzesc
conduita şi activitatea oamenilor. În limbajul cotidian, „etic” şi „moral” sunt folosiţi ca termeni
echivalenţi. Explicaţia utilizării lor interşanjabile stă, probabil, în semnificaţia comună a
termenilor originari, ethos (în greacă) şi mores (în latină) desemnând unul şi acelaşi lucru,
respectiv, obicei.

În filosofie, aceşti termeni sunt utilizaţi, de regulă, în mod distinct. De exemplu, George
Cheney desemnează prin etică sistemul de principii care definesc ce este un comportament
corect şi unul incorect.

destui filosofi disting etica de morală, în acest fel: morala se referă la comportamentul
uman văzut prin prisma valorilor (de bine şi rău, drept-nedrept etc.), iar etica se referă la studiul
a tot ceea ce intră în această arie a valorilor şi normelor morale în acţiune.

În limbajul obişnuit, cei doi termeni sunt adeseori interşanjabili când descriem oameni
pe care-i considerăm buni şi acţiunile lor morale, corecte

Etica este o disciplină filosofică și prin obiectul ei, sau prin domeniul ei de referință.
Astfel, chiar la începuturile ei, inaugurate de meditația socratică și de dialectic lui Platon a
categoriilor morale, reflecția etică s-a oprit asupra relației dintre „faptele bune” și ceea ce este
binele; meditația a debutat deci prin încercarea de a defini natura sau esența binelui, considerat
ca determinație esențială a vieții umane. Întreaga istorie a gândirii etice este preocupată de tema
fundamentală a binelui, care este în același timp o determinație fundamentală a vieții morale,
dar și o categorie de bază a eticii

O prejudecată tradițională consideră că dacă un demers este filosofic, el nu mai poate fi


științific. Această prejudecată pozitivistă este depășită de perspectiva epistemologică, după
care, și filosofia are un caracter științific, în măsura în care aduce un plus real de cunoaștere a
obiectului, o informație teoretică nouă. Orice știință aduce un plus de cunoaștere, deci și
reflecția etică, care este de natură filosofică, poate avea o nemijlocită valoare științifică, dacă
definește esența și cauzele fenomenelor morale.

Caracterul științific al eticii rezultă și din relația pe care reflecția etică o are cu diverse
științe particulare, care au legătură directă sau indirectă cu morala.

1. Funcția cognitivă

Funcția de cunoaștere a eticii s-a realizat de-a lungul timpului și s poate realiza pe trepte
succesive: descriptivă, analitico-sintetică, explicativă.

a) Treapta descriptivă oferă un început de sistematizare a datelor vieții morale,


realizând tipologii și caracterologii.
b) Treapta analitico-sintetică evidențiază conexiunile interne și externe ale obiectului
investigat. Conexiunile interne definesc morala ca un fenomen autonom și specific,
iar conexiunile externe indică natura exterior determinată a moralei.
a) Treapta explicativă echivalează cu dezvăluirea factorilor cauzali sau generatori ai
moralei: factori care explică geneza, structura, funcțiile moralei, tipurile ei,
progresul moral. Momentul explicativ are un caracter intrinsec și esențial.
b) Funcția normativă (axiologică)
Ea rezidă din distincția pe care gândirea etică o face în câmpul vieții morale între valori,
pe de o parte, și antivalori, nonvalori, pe e altă parte.

Ea mai constă în crearea de norme și în analiza și selectarea lor după gradul lor de
valoare indicând care sunt valabile și oportune pentru a fi urmate.

Funcția persuasivă este tocmai funcția de convingere.

Persuasiunea este prezentată în sfera concretă a vieții morale: opinia publică ce recurge
spontan la toate procedeele indicate , astfel încât discursul etic este, din acest punct de
vedere, o expresie teoretizantă a opiniei publice, iar autorul discursului este un
reprezentant al ei.

Etica poate fi împărţită în trei mari categorii:

- meta-etica, care se ocupă cu natura judecăţilor morale şi originile şi înţelesul principiilor


morale;

- etica normativă, al cărei obiect este conţinutul judecăţilor morale şi determinarea de mijloace
practice prin care să se poată decide ce e bine şi ce e rău din punct de vedere moral; şi, nu în
ultimul rând,

- etica aplicată, al cărei scop este a de-termina cum se poate ajunge la rezultate morale în
anumite situaţii (ex.: avortul, eutanasia, drepturile animalelor etc.).

Deontologia, cunoscută şi ca etica deontologică, este o categorie a eticii care


determină corectitudinea comportamentului unei persoane prin examinarea
acţiunilor şi a intenţiilor acesteia şi a cât de bine respectă aceste acţiuni şi intenţii un
anume set de reguli şi obligaţii