Sunteți pe pagina 1din 51

ECOLOGIE GENERALĂ

note de curs

Cuprins

CE ESTE ECOLOGIA?...................................................................................................................................... 2
TEORIA SISTEMELOR APLICATĂ ÎN ECOLOGIE ................................................................................................ 2
CARACTERUL ANTIENTROPIC AL SISTEMELOR VII ............................................................................................... 3
CATEGORII IERARHICE ÎN LUMEA VIE .................................................................................................................. 4
SCARA SPAȚIO-TEMPORALĂ ............................................................................................................................... 7
MEDIUL DE VIAȚĂ ........................................................................................................................................ 9
TEMPERATURA ................................................................................................................................................. 10
ELEMENTELE MEDIULUI HIDROLOGIC ÎN BIOTOP ............................................................................................. 13
LEGILE FACTORILOR ABIOTICI ........................................................................................................................... 15
POPULAȚIA ................................................................................................................................................ 17
STATICA POPULAŢIEI ......................................................................................................................................... 17
EFECTIVUL (N) ............................................................................................................................................... 17
DENSITATEA .................................................................................................................................................. 18
NATALITATEA ŞI RATA NATALITĂŢII .............................................................................................................. 18
MORTALITATEA ŞI RATA MORTALITĂŢII ....................................................................................................... 19
STRUCTURA POPULAŢIEI ................................................................................................................................... 21
STRUCTURA PE VÂRSTE ................................................................................................................................ 21
STRUCTURA PE SEXE (SEX RATIO) ................................................................................................................. 22
DISTRIBUȚIA SPAŢIALĂ.................................................................................................................................. 23
COMPORTAMENTUL TERITORIAL ŞI IERARHIA SOCIALĂ ............................................................................... 24
HETEROGENITATEA POPULAŢIEI................................................................................................................... 25
DINAMICA POPULAȚIEI ..................................................................................................................................... 25
REGLAREA POPULAȚIONALĂ ............................................................................................................................. 30
ANALIZA FACTORILOR DE MORTALITATE...................................................................................................... 30
METAPOPULAȚIA .......................................................................................................................................... 32
MODELE CONCEPTUALE DE CONTROL POPULAŢIONAL................................................................................ 33
RELAȚII INTRASPECIFICE (INTRAPOPULAȚIONALE) ...................................................................................... 34
RELAȚII INTERSPECIFICE (INTERPOPULAȚIONALE) ....................................................................................... 35
ECOSISTEMUL ............................................................................................................................................ 38
STRUCTURA SPAȚIALĂ ...................................................................................................................................... 38
STRUCTURA TROFICĂ ........................................................................................................................................ 39
CLASIFICAREA LANȚURILOR TROFICE ............................................................................................................ 40
PIRAMIDE ECOLOGICE .................................................................................................................................. 41
NIȘA ECOLOGICĂ ............................................................................................................................................... 42
FLUXUL ENERGIEI ȘI NUTRIENȚILOR.................................................................................................................. 44
DINAMICA ECOSISTEMULUI .............................................................................................................................. 45
SCHIMBĂRILE NEDIRECŢIONALE ................................................................................................................... 45
SUCCESIUNEA ............................................................................................................................................... 47
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................................................................................... 51
CE ESTE ECOLOGIA?

Din punct de vedere etimologic termenul „ecologie” este format din cuvântul
„oikos” care semnifică casă în limba greacă și „logos” cu sensul de cunoaștere, știință.
Deci se poate intui că ecologia ar fi știința care studiază mediul înconjurător cu toate
componentele sale.
Termenul de „ecologie” (ecologie în forma sa originală din limba germană) a fost
introdus de Ernst Haekel (1866) ca fiind știința care studiază relațiile dintre organisme
și mediu.
În prezent ecologia este înțeleasă din perspectiva Teoriei Generală a Sistemelor
(Karl Ludwig von Bertalanffy) ca fiind știința ce studiază sistemele supraindividuale de
organizare ale materiei vii (populații, biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor
abiotic, inclusiv sistemul socio-economic uman și relațiile acestuia cu componentele
ecosferei.

TEORIA SISTEMELOR APLICATĂ ÎN ECOLOGIE

Înainte de a începe să discutăm despre sistemele vii trebuie să vedem cum și din
ce sunt acestea alcătuite. Componentele recunoscute ale universului nostru sunt
materia și energia. Modul în care materia și energia sunt distribuite în cadrul sistemelor,
cantitatea, tipul și forma acestora, se numește informație. Astfel, orice sistem conține
aceste trei componente: materie, energie și informație. În continuare ne vom referi la
aceste trei componente și la schimburile pe care sistemele le realizează cu mediul
extern. Criteriul de bază în identificarea și delimitarea sistemului îl reprezintă
schimburile de materie, energie și informație pe care acesta le realizează cu mediul
extern. Pe baza acestui criteriu putem descrie trei categorii de sisteme:
1.Sistemele izolate sunt acele sisteme care nu realizează schimburi de materie,
energie și informație cu mediul extern.
2.Sistemele închise realizează doar schimburi de energie și informație cu mediul
extern, dar nu și de materie.
3.Sistemele deschise realizează schimburi de materie, energie și informație cu
mediul extern. Trebuie menționat că toate sistemele vii sunt sisteme deschise.
Sistemele vii diferă radical de cele nevii deoarece sunt mobile, se pot deplasa în
spațiu, se reproduc, au capacitatea de a prelua și metaboliza materie și energie din
mediul extern și pot menține condiții interne diferite de mediul extern. Sistemele vii se
deosebesc de cele nevii si prin faptul că sunt miniaturizate. Ele pot avea configurații
foarte diferite în cantități mici și comparabile de materie, spre deosebire de sistemele
nevii. O bacterie, deși este de dimensiuni microscopice, are o complexitate structurală și
funcțională ce nu poate fi atinsă de un sistem neviu (cum ar fi un cristal de sare) de
dimensiuni comparabile, nici chiar de dimensiuni de sute și mii de ori mai mari.

2/51
Reprezentarea schematică a structurii ierarhice a unui sistem și a schimburilor
de materie, energie și informație realizate de acesta cu mediul extern.

Toate sistemele vii sunt organizate. Această caracteristică a sistemelor vii


(organizarea) implică existența a două componente structurală și funcțională. Structura
se referă la numărul și tipul elementelor componente, la distribuția spațială a acestora,
la conexiunile existente între ele precum și la dinamica lor în timp. Funcțiile se referă la
implicarea elementelor componente în fluxul de materie, energie și informație.

CARACTERUL ANTIENTROPIC AL SISTEMELOR VII

O caracteristică proprie a sistemelor vii este caracterul lor antientropic. Într-un


univers în plină extindere, a cărui entropie crește și implicit gradul de organizare scade,
sistemele vii de pe Pământ își mențin și chiar sporesc complexitatea și gradul de
organizare. Aceasta se explică prin caracterul disipativ al sistemelor vii. Acestea preiau
energie, materie și informație cu entropie scăzută din mediul extern (corespunzând
unui nivel de complexitate ridicat) și exportă energie, materie și informație degradată
(cu entropie ridicată). În acest mod este eliminat din sistem excesul de entropie și se
permite menținerea și dezvoltarea complexității structurii sistemelor vii.
Entropia este o măsură a gradului de dezorganizare a unui sistem. Cu cât
entropia este mai mare, cu atât sistemul are o structură mai simplă. Cu cât sistemul este
mai complex și are un grad de organizare mai ridicat, cu atât entropia va fi mai scăzută.
Sistemele vii realizează un export de entropie, menținând entropia proprie la
valori minime. Sistemele vii sunt însă strict dependente de un flux constant de materie,
energie și informație pentru a putea elimina excesul de entropie. Orice întrerupere a
acestui flux duce la creșterea entropiei sistemului și implicit la dezorganizarea acestuia.
La nivel planetar, principala sursă de energie este energia radiantă solară. O mică
parte din aceasta este folosită în procesul de fotosinteză, proces în urma căruia energia
radiantă este transformată în energia chimică conținută în materia organică care este
apoi utilizată de sistemele vii. Energia radiantă solară furnizează astfel sistemelor
biologice și ecologice energia necesară pentru menținerea gradului de organizare și
pentru creșterea complexității.
Orice organism animal este un sistem biologic, cu un grad de complexitate mai
mare sau mai mic (mic în cazul unei bacterii, mare în cazul unui mamifer), clar delimitat
de mediul extern. Pentru a se menține organismul trebuie să se hrănească. Hrana este
alcătuită din materie, cu un anumit conținut energetic și informațional și constituie

3/51
intrările. În același timp organismul elimină energie sub formă de căldură (energie
termică) și materie degradată cu un conținut de energie și informație mai scăzut.

CATEGORII IERARHICE ÎN LUMEA VIE

Orice sistem viu este alcătuit din elemente componente (subsisteme) și este la
rândul său un subsistem al unui sistem mai mare, integrator (suprasistem). Astfel
putem delimita un ansamblu de sisteme cu grade de complexitate diferite constituite
într-o structură ierarhizată de forma:

subsistem  sistem  suprasistem

Sistemele situate pe poziții diferite în această ierarhie coexistă în mod


obligatoriu. Astfel, căprioarele ce trăiesc într-o pădure se hrănesc și evită prădătorii
pentru a supraviețui, dar se reproduc în cadrul populației din care fac parte. Fiecare
căprioară este un subsistem al populației, care devine sistemul integrator. La rândul ei,
populația de căprioare este doar un subsistem în cadrul ansamblului de populații de
plante, animale și microorganisme din pădurea respectivă.
O consecință importantă a organizării ierarhice este că prin asamblarea
sistemelor componente în cadrul sistemului funcțional integrator (suprasistemul), apar
noi proprietăți (proprietăți emergente), care nu existau la nivelul sistemelor integrate,
devenite subsisteme. De aceea, o proprietate emergentă care apare la nivelul unui
sistem nu poate fi dedusă doar din studiul proprietăților subsistemelor componente.
Apare astfel o diferență între proprietățile emergente și proprietățile sumative
(rezultate prin însumarea proprietăților subsistemelor componente). Proprietățile
emergente apar datorită interacțiunilor dintre componente și nu datorită unor
schimbări în structura primară a componentelor.
Exemplu: Proprietăți emergente apărute prin integrarea subsistemelor:
a. Organismul uman este homeoterm (are temperatura constantă), dar nu și
celulele și țesuturile componente. Astfel, homeotermia poate fi observată doar la nivelul
suprasistemului integrator și nu la nivelul subsistemelor componente.
b. Proprietățile apei, ca moleculă alcătuită din doi atomi de hidrogen și unul de
oxigen, nu pot fi deduse prin studiul atomilor componenți.
Odată ce complexitatea sistemului crește, stabilitatea sa este sporită datorită
dezvoltării unor mecanisme de reglaj (homeostaziei). De aceea, unele caracteristici
devin mai puțin complexe și variabile. De exemplu, rata fotosintezei unei păduri este
mai puțin variabilă decât cea a frunzelor sau plantelor individuale, deoarece atunci când
unele plante au o rată mai scăzută altele au o rată mai crescută.
Sistemele vii sunt extrem de complexe, dar pot fi grupate în patru mari categorii
ierarhice:

1. Ierarhia somatică ce include totalitatea sistemelor ierarhizate, vii și nevii, ce


intră ca elemente componente în alcătuirea sistemelor biologice.

2. Ierarhia organizatorică ce include toate nivelele de organizare ale materiei vii


(numite în continuare sisteme biologice). Un nivel de organizare reprezintă o categorie
de sisteme biologice, diferite din punct de vedere structural și funcțional, capabile de
existență de sine stătătoare. Criteriul utilizat pentru a stabili dacă un sistem biologic

4/51
este sau nu un nivel de organizare al materiei vii este universalitatea. Aceasta implică ca
sistemele componente ale unui nivel din ierarhia organizatorică să cuprindă întreaga
materie vie.
Individul reprezintă forma elementară și universală de existență a vieții. Indivizii
au o existență în timp limitată genetic și realizează un schimb permanent de materie,
energie și informație cu mediul înconjurător (proces numit metabolism). Toate
sistemele supraindividuale sunt forme de grupare și organizare a indivizilor.
Populația este alcătuită dintr-un grup de indivizi aparținând aceleiași specii, care
își desfășoară activitatea în cadrul unei biocenoze. Populația este capabilă de existență
de sine stătătoare, din punct de vedere reproductiv, timp nedefinit. Specia este o
comunitate reproductivă alcătuită din una sau mai multe populații. Specia este în același
timp un sistem biologic (un nivel în ierarhia organizatorică) și un nivel în ierarhia
taxonomică. Astfel, specia ca sistem biologic, devine veriga de legătură dintre ierarhia
organizatorică și ierarhia taxonomică.
Biocenoza include totalitatea indivizilor grupați în populații distincte ce ocupă un
anumit biotop (spațiu sau volum fizic). Principala caracteristică a biocenozei o
reprezintă relațiile dintre speciile componente (relații interspecifice).
Biosfera este învelișul viu al planetei, ce include totalitatea indivizilor de pe
Pământ, grupați în populații și biocenoze.
Speciile sunt sisteme biologice reale, bine definite, dar în același timp au un
caracter contradictoriu. Pe de o parte au un caracter conservator, necesar pentru a-și
păstra integritatea în timp și reduce potențialele alterări. Pe de altă parte, indivizii
componenți suferă transformări datorită mutațiilor și recombinărilor în cursul
evoluției, ceea ce le anulează identitatea inițială. Mai multe mecanisme operează la
diferite nivele de complexitate pentru a permite menținerea naturii duale a speciilor. La
nivel molecular informația genetică este redundantă: (i) ADN-ul este alcătuit din două
catene, (ii) există o garnitură dublă de cromozomi la majoritatea speciilor, iar (iii) setul
complet de informații pentru întregul organism este prezent în toate celulele
organismelor pluricelulare. În plus, există și o serie de mecanisme, cum sunt sistemele
reparatorii ale ADN-ului, precum și mecanismele semi-conservative de replicare ce
asigură transferul fără modificări al informației genetice în timp. În pofida excesului de
informație genetică și a mecanismelor de protecție care ar trebui să asigure transferul
fără modificări sau pierderi de informație, au loc procese opuse, cum sunt mutații și
recombinări. Acestea sunt induse de o multitudine de factori, ce acționează la diferite
nivele de complexitate codon, genă, cromozom și genom și asigură transformarea
continuă a indivizilor componenți. La nivel populațional panmixia, respectiv
posibilitatea ca toți indivizii unei populații să se reproducă unii cu alții, este diminuată
de o serie de bariere reproductive sau comportamentale care îi limitează importanța.
Menținerea coeziunii între populațiile componente ale speciei este de asemenea
restrânsă de capacitatea de dispersie limitată a indivizilor componenți și de existența
barierelor geografice între populații. Astfel, speciile se dovedesc a fi sisteme
contradictorii, instabile în timp, aflate într-o transformare permanentă.

3. Ierarhia sistemelor ecologice include totalitatea sistemelor ce intră în


componența ecosferei. Unitatea de bază a ecosferei este ecosistemul. Acesta este alcătuit
dintr-o biocenoză împreună cu biotopul pe care aceasta îl ocupă și include inter-relațiile
dintre aceste două componente. În funcție de scara spațio-temporală, ecosistemele pot fi
grupate în categorii cu grad sporit de complexitate. Astfel, Marea Neagră însumează o
multitudine de ecosisteme, de la cele de coastă, la cele din largul mării și la cele de

5/51
adâncime, dar ea reprezintă un sistem ecologic de sine stătător. Delta Dunării este
alcătuită dintr-un mozaic de ecosisteme acvatice (brațele Dunării, canale, lacuri,
mlaștini etc.) și terestre (grinduri, păduri, dune de nisip, terenuri agricole etc.), strâns
conectate ceea ce ne permite să o considerăm un complex de ecosisteme.
4. Ierarhia taxonomică este alcătuită din categorii taxonomice (numite taxoni) de
diferite ranguri, mergând de la specie la regn. Spre deosebire de primele trei ierarhii pe
care le-am prezentat anterior și care sunt bazate pe organizare, ierarhia taxonomică se
bazează pe ordine. În timp ce organizarea implică ordine, ordinea nu implică organizare.
Astfel, un cristal de sare are o structură ordonată dar nu și organizată. De aceea, taxonii
de rang mai mare speciei sunt simple entități aditive și nu sunt sisteme ierarhizate.
Astfel, un gen conține un număr de specii incluse după diverse criterii taxonomice
(morfologice, morfometrice, biochimice, genetice etc.), dar nu reprezintă un nivel de
organizare al materiei vii.
Ecosfera integrează biosfera cu suportul ei neviu, alcătuit din hidrosferă și părți
ale litosferei și atmosferei.
Ecosistemul este constituit din biocenoza integrată cu biotopul ei. Reprezintă
unitatea structurală elementară a ecosferei, capabilă să asigure transferul de materie,
energie și informație. Biotopul este constituit din totalitatea factorilor abiotici (nevii) de
la nivel local.

4. Ierarhia taxonomică este alcătuită din categorii taxonomice (numite taxoni) de


diferite ranguri, mergând de la specie la regn. Spre deosebire de primele trei ierarhii pe
care le-am prezentat anterior și care sunt bazate pe organizare, ierarhia taxonomică se
bazează pe ordine. În timp ce organizarea implică ordine, ordinea nu implică organizare.
Astfel, un cristal de sare are o structură ordonată dar nu și organizată. De asemenea,
cărțile dintr-o bibliotecă sunt ordonate după diverse criterii, dar nu sunt și organizate.
Taxonii de rang mai mare speciei sunt simple entități aditive și nu sunt sisteme
ierarhizate. Astfel, un gen conține un număr de specii incluse după diverse criterii
taxonomice (morfologice, morfometrice, biochimice, genetice etc.), dar nu reprezintă un
nivel de organizare al materiei vii.

6/51
Structura ierarhică a sistemelor vii și nevii. Sunt prezentate cele patru ierarhii: (1)
ierarhia nivelelor de integrare (ierarhia somatică); (2) ierarhia sistemelor biologice
(ierarhia biologică); (3) ierarhia sistemelor ecologice (ierarhia ecologică); (4) ierarhia
categoriilor taxonomice (ierarhia taxonomică).

SCARA SPAȚIO-TEMPORALĂ

Sistemele vii sunt dinamice în timp și spațiu. În plus, complexitatea lor crește
odată ce urcăm în ierarhie, ajungând în cazul biosferei și al ecosferei la nivel planetar.
Este necesar ca atunci când dorim să caracterizăm un sistem biologic sau ecologic, să
delimităm clar domeniul de spațiu și de timp. Astfel, dacă vrem să caracterizăm
dinamica algelor dintr-o baltă temporară vom preleva probe de apă din baltă
săptămânal. Dacă vom lua o singură probă, aceasta nu ne va permite să caracterizăm
procesele ce au loc. Dacă ne interesează dinamica fagilor dintr-o pădure, nu are sens să
mergem și să facem observații săptămânal, ci doar de câteva ori pe an, mai mulți ani la
rând. Scara spațio-temporală este un concept esențial în ecologie și evoluționism. În
tabelul de mai jos sunt reprezentate principalele domenii spațio-temporale importante
în ecologie. Se observă că există un oarecare grad de suprapunere între domenii,
deoarece nivelele sunt integrative. Identificarea domeniului spațio-temporal la care se

7/51
studiază structuri sau procese este foarte importantă, deoarece probleme majore se
dezvoltă la scări de zeci și sute de ani, pe suprafețe mari. Studiile și cercetările se
desfășoară însă cel mai adesea pe termen scurt și pe zone restrânse, după care modelele
elaborate sunt extrapolate. Din păcate procesele studiate la scară spațio-temporală mică
cel mai adesea nu sunt valabile la scară mai mare, iar procesele dominante la scară mică
nu sunt la fel de importante la scară mare. Pentru a putea adresa corect problemele de
mediu cu care ne confruntăm, este necesar să dimensionăm corect scara spațio-
temporală, ceea ce ne permite să punem întrebările corecte și să limităm validitatea
răspunsurilor primite la domeniul lor de aplicabilitate.

Scara spațială și temporală este relativă și depinde de organism. Mediul este mult
mai complex pentru animalele mici decât pentru cele mai mari. Ciclul de viață poate
varia în timp de la câteva ore la microorganisme, la sute de ani pentru speciile foarte
mari. De asemenea, dimensiunile variază de la câțiva microni pentru microorganisme, la
zeci de metri pentru animalele și plantele mari. Un melc de câțiva mm lungime se va
deplasa în cursul vieții, care poate fi mai scurtă de un an, doar pe o suprafață de câțiva
metri pătrați. Pentru o acvilă care poate însă trăi zeci de ani, teritoriul pe care îl străbate
este de sute și mii de kilometrii pătrați. Apare evident că sunt necesare abordări diferite
pentru studiul populației de melci și al celei de acvile. Situația este la fel de complicată și
pentru plante, dacă comparăm o populație de păpădie (plantă anuală) cu una de fag (la
care indivizii pot atinge vârste de sute de ani).
Percepția fenomenelor și scara noastră de valori variază în funcție de scara
spațio-temporală. De exemplu, se estimează că pentru fiecare specie care există în
prezent pe Pământ, au existat și dispărut pe parcursul perioadelor geologice între 96 și
peste 900 de specii. Extincția, moartea unei specii apare ca o componentă permanentă
în evoluție. Noi ca specie fie vom dispare, fie ne vom transforma în timp, astfel încât
peste zeci, sute de mii sau milioane de ani descendenții noștri (dacă vor mai exista) vor
fi radical diferiți de noi. Existența unui individ este efemeră, între momentul nașterii și
al morții, dar un fiziolog care studiază metabolismul sau respirația la un pește îl
consideră pe acesta un sistem stabil. Aceasta deși în fiecare moment mii de celule din
corpul peștelui mor, iar altele se formează prin diviziune. Un ecolog care studiază o
populație de musculițe de oțet nu este interesat de individ în sine, o musculiță trăind
doar câteva săptămâni, ci de populație ca sistem stabil. Perpetuarea populației în timp
este rezultatul natalității și al mortalității indivizilor componenți. Mergând mai departe
pe scara spațio-temporală, un extraterestru care ar studia viața la nivelul galaxiei ar
avea o cu totul altă percepție, asupra dispariției unei specii sau chiar a unei planete.

8/51
MEDIUL DE VIAȚĂ

Viaţa tuturor organismelor este expresia mediului în care trăiesc, fiind


permanent influenţată şi condiţionată de o serie de factori ai acestuia. Ca urmare, în
sens larg înţelegem prin mediul înconjurător ansamblul tuturor forţelor din univers
care influenţează organismul individual sau grupările de organisme, deci în acest sens,
mediul este general, adică acelaşi pentru toate organismele vii şi este infinit cuprinzând
atât forţele terestre cât şi pe cele cosmice. În realitate, mediul nu este acelaşi deoarece
valoarea forţelor sale este relativă ceea ce înseamnă că o anumită forţă din mediu este
importantă pentru anumite specii şi nesemnificativă pentru alte specii. De exemplu,
liniile de forţă ale magnetismului terestru influenţează migraţia păsărilor şi este total
nesemnificativă pentru viaţa furnicilor.
Fiecare specie acţionează ca şi cum ar alege din mediu anumite elemente care
sunt adecvate activităţii sale. Ca urmare, din mediul general se pot delimita medii
eficiente şi medii specifice.
Mediul eficient este mai restrâns decât mediul general, deoarece nu cuprinde
forţele cosmice. În cadrul mediului geografic se pot contura medii specifice, adică acele
forţe care au influenţă nemijlocită asupra anumitor specii. În acelaşi mediu geografic se
întâlnesc atât specii de Zootoca vivipara cât şi Rupicapra rupicapra, dar mediul specific
pentru Lacerta este reprezentat de locurile însorite de pe pietre, unde se încălzesc, de
ascunzătorile unde se retrag în caz de pericol iar hrana lor este formata din insecte,
păianjeni. Pentru a doua specie (Rupicapra) este nevoie de terenuri întinse, înierbate pe
care să se hrănească, ele sunt influenţate de suprapăşunatul oilor care produc
degradarea pajiştilor alpine.
Mediul specific este alcătuit din două component:
- mediul fizic abiotic : cuprinde precipitaţiile, temperatura şi umiditatea
- mediul biotic : alcătuit din totalitatea organismelor
Această împărţire este arbitrară deoarece o serie de factori abiotici (temperatura
aerului, umiditatea aerului în anumite limite) pot fi influenţate de activitatea
organismelor. Tausley şi Chipp propun ca termenii de factori abiotici şi biotici să fie
reuniţi sub denumirea de factori ecologici şi să fie clasificați astfel:
- Factori climatici: cuprind temperatura, lumina, umiditatea
- factori fiziografici şi orografici: formele de relief
- factori edafici: solul, ca mediu de viaţa
- factori biotici: organismele cu excepția celor edafice
Dacă noţiunea de mediu se raportează nu numai la nivelul individului ci şi la
niveluri de organizare supraorganismice, atunci mediul apare structurat în 8 trepte:
- mediul cosmic – cuprinde toate forţele extraterestre (radiaţia solară,
radiaţia cosmică, lumina selenară şi planetară)
- mediul geofizic – forţele fizice ale Pământului (câmpul gravitaţional şi
magnetic)
- mediul orografic – formele de relief
- mediul edafic – solul, ca mediu de viaţa
- mediul hidrologic – hidrosfera
- mediul geochimic – combinaţia de substanțe chimice din învelişul
superficial al planetei
- mediul biocenotic – biocenozele

9/51
- mediul biochimic – combinaţiile chimice rezultate ca urmare a
metabolismului vieţuitoarelor.

Asupra mediului înconjurător omul exercită o serie de acţiuni deliberate


destinate modificării mediului în raport cu necesităţile umane imediate sau de
perspective. Influenţele umane s-au amplificat în ultimul timp în aşa măsură încât să se
poată afirma că nu există zona din suprafaţă terestră în care să nu se facă resimţită, într-
o oarecare măsură influenţa omului, ca urmare, mediul înconjurător poate fi divizat în
mediul natural şi mediul antropizat (artificializat).
Mediul natural
Cuprinde fragmente ale scoarţei terestre în care fenomenele biologice specifice
se desfăşoară în cadrul unor biocicluri naturale, neinfluenţate de om. Extins în trecut la
nivelul întregii planete, mediul natural şi-a restrâns progresiv aria.
Mediul antropizat
Este o porțiune din mediul natural în care omul desfăşoară activităţi specifice
conform cu gradul de civilizaţie. Mediul locuit de oameni este un mozaic de medii
naturale şi artificiale, corelate mai mult sau mai puțin din punct de vedere ecologic şi
care se poate denumi în sens larg prin noţiunea de oikumen sau în sens restrâns de sit şi
desemnează un peisaj modificat de om. Pentru a sublinia şi mai mult dimensiunile
contribuţiei umane la formarea mediului actual şi tendinţele acestei contribuții în viitor
unii autori propun utilizarea termenului de antroposfera sau noosfera sau tehnosfera.
Pentru a evita disocierea completă între mediul natural şi cel creat de om, a fost
introdus termenul de ecosfera, care în concepţia lui Botnariuc şi Vădineanu reprezintă
unitatea dintre biosferă şi toposferă (substrat abiotic ce cuprinde straturi inferioare ale
atmosferei, hidrosferei şi straturilor superioare ale litosferei.

Biotopul. În sens larg reprezintă locul de viaţă al unei biocenoze iar în sens
restrâns reprezintă spaţiul în care trăieşte un individ biologic, împreună cu factorii de
mediu care acţionează asupra lui. Elementele componente ale biotopului provin şi
aparţin atmosferei, hidrosferei, litosferei. Ca urmare, biotopul este alcătuit din
substratul geologic – reprezentat de roci cu o anumită structură mineralogică şi
structură chimică ; apa – cu insuşirile ei fizice şi chimice; atmosfera şi energia radiantă
generată de Soare. Toate aceste componente lipsite de viaţa formează mediul abiotic.

TEMPERATURA

Temperatura condiţionează structura biocenozelor, amplitudinea fluctuaţiilor


termice, determină 2 categorii de domenii termice :
- temperaturi capabile cu starea activă a organismelor
- temperaturi care determină stări latente şi fenomene de anabioza

Cel mai adesea fiinţele vii nu supravieţuiesc în stări active de viaţă decât pentru
un interval termic foarte restrâns, situat între 0-50C, limite între care este posibilă
activitatea metabolică normala. În sens larg viaţa este posibilă în intervalul termic de –
200C şi +100C sub forma unor stări latente cum ar fi chiştii, sporii care trăiesc în
apropierea izvoarelor termale din apele oceanice la temperaturi de peste 100C. Pentru
fiecare specie sau populaţie se pot delimita următoarele limite termice :

10/51
- temperatura letală inferioară – corespunde temperaturii la care
organismul moare de frig
- temperatura letală superioară – organismul moare datorită căldurii mari
- temperatura minimă – reprezintă cea mai scăzută temperatură la care un
organism se menţine activ
- temperatura maximă – organismul se menţine activ
- temperatura optimă – temperatura căutată de animal la care procesele
metabolice se desfăşoară cu cele mai mici pierderi energetice.

După modul în care suportă variaţiile de temperatură ale mediului extern


animalele se împart în :
- stenoterme – suportă variaţii mici de temperatură
- euriterme – suportă variaţii mari

Organismele stenoterme
Intervalul de toleranţă termică poate fi situat la valori scăzute de temperatură se
numesc microterme sau oligoterme iar cele care au aceeaşi limită la temperaturi
ridicate se numesc mega sau politerme. Microtermele se numesc stenoterme psihrofile ;
specii nivale de artropode. Macrotermele se numesc stenoterme termofile. Stenoterme
termofile : vieţuitoarele din marile calde, insectele ectoparazite pe păsări şi mamifere.
Există şi specii euriterme sau termic ubicviste (broasca râioasă –Bufo bufo,
felinele mari, tigrul asiatic).
După situaţia schimburilor energetice dintre organisme şi mediu, animalele se
împart în două grupe.
- poichiloterme- îşi modifică temperatura în condiţii de mediu extern :
amfibieni şi reptile
- homeoterme : îşi menţin temperatura constantă : păsări, mamifere

Există mamifere la care mecanismele de termoreglare sunt imperfecte, ele nu-şi


pot menţine temperatura corpului constantă în anotimpul rece, ele se numesc
heteroterme. Temperatura împreună cu alţi factori ecologici contribuie la răspândirea
geografică a animalelor, stabileşte limite de areal, reprezintă un factor limitativ prin
valori extreme. De exemplu, lăcusta călătoare nu depăşeşte în areal limita izotermei de
20C, musca ţe-ţe nu depăşeşte zona tropicală.
Temperatura zero a dezvoltării şi temperatura eficientă
Creşterea organismelor, dezvoltarea şi reproducerea lor şi alte activități
fiziologice se desfăşoară la anumite temperaturi caracteristice fiecărei specii.
Temperatura la care aceste activităţi încetează se numeşte temperatura zero a
dezvoltării sau zero ecologic şi sub aceasta organismul nu mai este capabil să îşi reia
funcţiile vitale. Zero ecologic reprezintă ultimul reper termic la care se desfăşoară
funcţiile biologice. Temperatura situata deasupra zeroului ecologic se numeşte
temperatură eficientă şi organismul îşi poate desfășura activitatea vitala cu eficienţa
crescută. Temperatura eficientă este diferenţa dintre temperatura la care trăiește specia
şi zero ecologic.
O specie își desfășoară dezvoltarea ontogenetică dacă în biotopul în care trăieşte
se întrunește un anumit număr de zile, o oarecare suma a temperaturii zilnice:
S=(T-K)*D
- S – suma temperaturilor zilnice necesare pentru desfăşurarea ciclului biologic
- T- temperatura la care trăieşte specia

11/51
- K – zero ecologic
- D – număr de zile

Formula este valabilă atunci când ceilalţi parametrii ai mediului sunt în limite
normale. De exemplu : insuficienţa hranei poate determina prelungirea duratei de
dezvoltare chiar dacă temperatura este optimă.
Căi de adaptare la temperaturi extreme
Mecanismele adaptative ale organismului asigură menţinerea balanței termice a
individului. Scăderea temperaturii corpului în cazul riscului supraîncălzirii se poate
realiza prin următoarele mecanisme :
- radiaţia = cantitatea de căldura cedata pe suprafaţa
- conducţia = transferul de căldură între 2 obiecte în contact, datorită
diferenţelor de temperatură
- convecţia = pierderea de căldură datorită convecțiilor de aer
- evaporaţia
- evapotranspiraţia

Adaptări morfologice
În funcţie de mediul la care trebuie să se adapteze, se disting adaptări la
temperaturi ridicate, în scopul pierderii de energie şi adaptări la temperaturi scăzute,
reducerea pierderii energetice.

1. Regula lui Bergmann – într-un grup sistematic de homeoterme talia animalelor


creşte pe măsură ce ne îndepărtăm de ecuator spre latitudini mai mari.
Această modificare a apărut ca o necesitate a reducerii pierderii energetice la
speciile care trăiesc în zonele reci, volumul şi biomasa cresc proporţional cu valorile
ridicate la 3 a dimensiunilor liniare pe când suprafaţa crește numai cu valorile ridicate
la 2. Un animal de talie mai mare, o suprafaţa relativ a corpului mai mică decât un
animal de talie mică. De exemplu, pinguinii cei mai mari sunt la latitudini mai mari iar
speciile mici la zone temperate. Ursul brun creste în talie de la Sud la Nord. Excepţie :
struții (zona ecuatoriala) sunt cele mai mari păsări ; felinele mari (zona subtropicala)
sunt mai mari decât leopardul.

2. Regula lui Allen – derivă din prima, dimensiunile apendicelor corporale


(membre, urechi, bot) se reduc ca dimensiuni odată cu creşterea latitudinii.
Scopul este reducerea pierderii de căldură. De exemplu : fenekul sau vulpea de
desert, vulpea polară.

Adaptări la temperaturi ridicate ale animalelor


Dezvoltarea sub elitre (insecte) a unei cavităţi în care aerul formează un strat
izolant, alungirea picioarelor, coloritul deschis, acoperirea elitrelor cu peri.
Adaptări fiziologice şi comportamentale
Van’t Hoff susţine că la unele animale are loc o creştere a ratei metabolice
proporţional cu creşterea temperaturii până la atingerea unor valori letale. Creşterea
valorilor metabolice pot fi de 2 până la 4 ori pentru o creştere a temperaturii corpului
de 10 ori.
Estivarea
La vertebrate şi nevertebrate în verile foarte călduroase animalele se ascund în
sol, frunzar sau în diferite adăposturi, îşi încetează activităţile vitale se reduce foarte

12/51
mult metabolismul bazal şi pot să revină la starea activă atunci când temperatura revine
la normal. Fenomenul se poate produce o dată sau de mai multe ori pe sezon. La
crustaceele terestre, gasteropode terestre, țestoase de uscat.
Modificarea bioritmului circadian
Unele specii pentru a evita temperaturile excesive din timpul zilei şi-au modificat
bioritmul, transformându-se din specii diurne în specii nocturne.
Starea de amorţeală
Frecventă la numeroase nevertebrate iar dintre vertebrate la poichiloterme. În
aceasta stare metabolismul se reduce foarte mult, temperatura corpului se apropie de
cea a mediului ambient, animalele se adăpostesc şi uneori se adună în grupuri.
Somnul de iarnă sau letargia
Hibernare parţiala. Caracteristică mamiferelor homeoterme. În sezonul cald se
comportă ca homeoterme obişnuite dar în timpul iernii nu își pot menţine temperatura
corpului constanta, ca urmare aceasta scade pana la 5-10C. La monotreme, la unele
marsupiale, la veveriţă, la urs.
Hibernarea
Hoffman defineşte hibernarea ca şi un proces periodic în care temperatura
corpului se adaptează la un nivel scăzut apropiindu-se de cea a mediului. Frecvenţa
respiratorie şi cardiacă se reduce foarte mult. La animale cu talie relativ mică, cu o
suprafaţă a corpului relativ mare în raport cu volumul şi care odată cu scăderea
temperaturii mediului se retrag în adăposturi şi devin inactive. În majoritatea cazurilor
se declanşează la o temperatură a mediului de 1,5-5C, la unele specii la 5-10C, iar în
zona tropicală uscată la temperaturi de 19-23C.
Modificări induse :
Scăderea temperaturii interne a corpului care ajunge să fie mai mare cu 0,5 pana
la 3C faţă de temperatura mediului
Reducerea metabolismului bazal de 10 până la 100 de ori din valorile normale
Reducerea ritmului respirator de circa 10 ori faţă de normal
Reducerea ritmului cardiac de 25-30 de ori faţă de normal
Scăderea tensiunii arteriale şi a vitezei de circulaţie a sângelui până la de 20 de
ori.
Durata este de 3-7 luni fiind influenţată de dinamica factorilor de mediu.
Creşterea bruscă a temperaturii în sezonul rece sau valorile scăzute extreme care pot
periclita viaţa animalelor duc la întreruperea temporară a hibernarii. Liliecii din zona
temperată, aricii, marmota, majoritatea rozătoarelor din zona temperată.

ELEMENTELE MEDIULUI HIDROLOGIC ÎN BIOTOP

Mediul hidrologic reprezintă toată hidrosfera, adică apa sub toate formele
întâlnite pe Pământ. Cea mai importantă este cea lichidă care vehiculează atomii
elementelor chimice dintr-un biotop în altul.
Sursele de apă : în ecosistemele terestre sursele principale de apă sunt :
precipitațiile care cad în cantităţi diferite pe suprafaţa plantei, în funcţie de poziţia
geografică, relief, direcţia curenţilor de aer, clima, tipul de biocenoză. Astfel, în zonele
- deșertice 0-250 mm/m2/an
- de stepă 250-750 mm/m2/an
- temperate 750-1250 mm/m2/an
- pădurilor ecuatoriale peste 1250 mm/m2/an

13/51
Importanţa majoră o are şi modalitatea în care precipitaţiile din decursul unui an
sunt repartizate pe anotimpuri:
- zone cu precipitaţii uniform repartizate – zona ecuatorială şi temperată
- zone cu precipitaţii sezoniere

Cerinţele organismelor animale în raport cu factorul hidric


În funcţie de acest factor, animalele se clasifica astfel:

- specii higrofile – au cerinţe mari de apă şi trăiesc în medii umede


- specii mezofile – cu nevoi moderate de apă ; acestea suportă alternanţa
anotimpului secetos cu cel ploios
- pecii xerofile – trăiesc în medii cu deficit de apă : deşerturi, stepe
În funcţie de valenţa ecologică speciile se clasifica în :
- stenohigrice – suportă variaţii de mică amplitudine ; se includ higrofilele şi
xerofilele
- eurihigrice – suportă variaţii mari ale umidităţii din atmosferă.

Fiecare ecosistem are un bilanţ hidric propriu în funcţie de zona, de precipitaţii,


de umiditatea aerului, de structura solului. Intrările de apa în ecosistem se pot realiza
de către plantele terestre care absorb apa prin rădăcină, plantele acvatice care absorb
apa pe toată suprafaţa corpului, iar animalele fie prin consumul direct, fie prin hrană,
pierderile realizându-se prin transpiraţie, evaporare şi excreţie.
Formele de adaptare la deficitul hidric
Se întâlnesc la organismele terestre, au scopul de a menţine echilibrul bilanţului
hidric. La plante se realizează prin următoarele modalităţi :
- reducerea pierderilor de apă : reducerea transpiraţiei, îngroşarea cuticulei,
acoperirea acesteia cu peri, ceară, adâncirea stomatelor în cripte, răsucirea
frunzelor, reducerea dimensiunii frunzelor şi preluarea funcţiilor de asimilaţie
de tulpină
- prin creşterea eficientei de utilizare a apei : prin răspândirea sistemului
radicular fie pe orizontală, fie pe verticală
- stimularea absorbţiei apei : prin creşterea presiunii osmotice a celulelor,
absorbţia umezelii rezultată din ceaţă, acumularea de apă se face în ţesuturile
acvifere.
La animale reducerea pierderii de apă se realizează prin :
- impermeabilizarea tegumentului
- reducerea numărului de glande sudoripare
- eliminarea de uraţi solizi
- utilizarea apei de metabolism
- adaptarea comportamentală prin îngropare în nisip sau căutarea altor
adăposturi, fie prin migrarea spre zonele cu sursa de apă.
Umiditatea atmosferică este un factor limitativ major pentru că atunci când
valorile sale scad, organismele sunt ameninţate cu deshidratare. Se poate exprima în 3
moduri :
- umiditatea absolută – se exprimă în unități de masă sau de volum
- umiditatea relativă – reprezintă raportul dintre cantitatea de vapori existenţi în
aer şi cantitatea maximă posibilă la o anumită valoare de temperatură şi
presiune

14/51
- deficitul de saturaţie – reprezintă diferenţa dintre presiunea maximă a vaporilor
de apă în anumite condiţii de temperatură şi presiune reală şi atmosferică.

LEGILE FACTORILOR ABIOTICI

Legea minimului în noţiunea de factori limitanţi


Factorii ecologici se comportă într-un anumit context al condiţiilor locale ca
factori limitanţi. După Blakman factor limitant înseamnă orice factor din mediu care
printr-o concentraţie prea mare sau prea mică are efect inhibitor asupra plantelor sau
animalelor. Dependenţa vieţuitoarelor faţă de factorii de mediu în special de aceia care
au concentraţii foarte mici a fost observat încă din secolul al XIX-lea la organismele
vegetale.
Ulterior acestei observaţii Leibig a formulat legea minimului: “Creşterea unei
plante este limitată de elementul din sol a cărui concentraţie este inferioară unei valori
minime absolut necesare desfăşurării diferitelor biosinteze şi concentraţii dincolo de
care plantele sunt stânjenite în creştere sau creşterea lor încetează”.
Ulterior formulării legii minimului s-a constatat că efectele limitative apar şi în
cazul factorilor care au concentraţii foarte ridicate în mediu depăşind maximul
cerinţelor organismelor respective şi sumând aceste observaţii se constată că în cazul
organismelor creşterea şi dezvoltarea indivizilor biologici e întreţinută pentru fiecare
factor abiotic între o valoare minimă şi maximă. Această lege nu se aplică numai
elementelor esenţiale vieţii sau macroelementelor ci tuturor factorilor ecologici.

Legea toleranţei. Valenţa ecologică a speciei


Un factor ecologic nu acţionează limitativ în permanenţă ci numai atunci când
concentraţia să depăşeşte anumite valori limită care nu mai pot fi tolerate de fiinţele vii.
Fiecare organism viu prezintă în raport cu diferiţi factori ecologici anumite limite de
toleranţă între care se situează o zonă numit optim ecologic.
Legea toleranţei : « Succesul unei specii în biotop este maxim atunci când se
realizează din punct de vedere calitativ şi cantitativ complexul de condiţii de care
depinde reproducerea speciei ». De exemplu : larvele de Cicindella lumulata (carambid)
se dezvoltă numai atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii în ceea ce priveşte
mediul abiotic, solul în care e depusă ponta e afânat, nisipos, cu un conţinut scăzut de
humus, bine drenat şi cu o anumită temperatură şi umiditate.
Orice specie prezintă toleranţă cu o amplitudine caracteristică fiecărui factor
ecologic în parte. În intervalul amplitudinii tolerante factorii ecologici acţionează asupra
indivizilor cu intensitate diferită ceea ce a determinat clasificarea de către Shelford în 5
clase de toleranţă : clasa de pesim (unde nu tolerează), două clase de toleranţă medii şi
una de optim. Clasa de pesim arată limitarea existenţei individului prin valori extreme
de toleranţă. Clasele de toleranţă medie cuprind condiţii care asigură existenţa
populaţiilor în condiţii medii, iar clasa de optim se mai numeşte preferendum şi
reprezintă zona în care metabolismul se desfăşoară cu eficienţă maximă.
Valenţa ecologică
Reprezintă posibilitatea unei specii de a popula medii diferite caracterizate
printr-o variaţie mai mică sau mai mare în ceea ce priveşte factorii ecologici. Speciile cu
toleranţă mare faţă de factorii ecologici se numesc euribionte, iar cele cu toleranţă mică
faţă de factorii ecologici se numesc stenobionte.

15/51
În termeni biocenotici se numesc specii euriece cele care se întâlnesc în
numeroase tipuri de biocenoze şi specii stenece cele care se întâlnesc puţine tipuri de
biocenoze. Dacă ne referim numai la condiţiile abiotice vorbim despre specii euritope
(în numeroase tipuri de biotopuri) şi specii stenotope (puţine tipuri de biotopuri).
Există specii care sunt în același timp euriece şi euritope, acestea numindu-se specii
ubicviste (cosmopolite, ubicuitare – Musca domestica). Există specii cu toleranţă largă
faţă de un anumit factor şi cu toleranţă redusă faţă de alt factor.
Toleranţa largă determină răspândirea geografică largă ce determină o
diversitate biologica sporită. Toleranţa speciilor faţă de concentraţiile anumitor
substanţe sau factori ecologici pot varia sezonier, anual, diurn sau în raport cu stadiul
de dezvoltare ontogenetică a individului (insecte cu larve acvatice, adult zburător, larve
stenobionte şi stenotope şi adulţii cu toleranţă mai mare – la broaşte). Interacţiunea a
doi sau mai mulţi factori ecologici pot determina modificarea limitelor de toleranţă ale
speciei faţă de respectivii factori (exemplu : complexul de factor temperatura şi
umiditate – aceeaşi temperatură este suportată diferit la umidităţi diferite).
Valenţa ecologică a speciilor este capacitatea acestora de a tolera anumite variaţii
ale factorilor de mediu şi reprezintă expresia plasticităţii genetice a speciei.

Reprezentarea grafică a modului în care se distribuie indivizii unei populaţii în funcţie


de valorile unui factor de mediu. Unde r reprezintă rata intrinsecă de creştere a
populației

16/51
POPULAȚIA

Populația reprezintă forma elementară, necesară și suficientă, de existență de


sine stătătoare a speciei din punct de vedere genetic și ecologic.
Ca subsistem al biocenozei, populația este influențată atât de factorii abiotici cât
și de alte populații din cadrul biocenozei, fie că este vorba de cele cu care stabilește
relații trofice (populațiile ce reprezintă hrană și populațiile de prădători), relații de
competiție pentru resursa trofică și/sau habitat, prezența unor paraziții sau agenți
patogeni.

STATICA POPULAŢIEI
Reprezintă descrierea formală, cantitativă a unei populaţii indiferent de specia
căreia ii aparţine. Din această cauză parametrii statici permit compararea populaţiilor
unor specii aflate pe trepte evolutive diferite (populaţia de insecte cu populaţie de
pesti).

EFECTIVUL (N)
Numărul de indivizi sau biomasa (alge, bacterii, organisme unicelulare), şi
reprezintă cantitatea totală de materie vie sub formă de indivizi existentă la un moment
dat în populaţie. Se poate determina prin recensământ sau estimare :
- recensământul
Reprezintă înregistrarea directă a numărului de indivizi dintr-o populaţie, fapt
care în majoritatea cazurilor e imposibil de numărat. Metoda e aplicabilă doar în cazul
populaţiilor cu efective reduse şi care trăiesc pe un spaţiu restrâns (păsări, mamifere
care au tendinţa de teritorialitate şi care trăiesc în colonii).
- estimarea
Se colectează eşantioane din arealul populaţiilor şi datele se prelucrează statistic.
Prelucrarea statistică permite estimarea efectivului real.
- metoda pătratelor
Colectarea indivizilor de pe suprafeţe pătrate de mărimi diferite. Analiza
unităţilor probă şi stabilirea numărului de indivizi pe unitatea de suprafaţă (la volum în
cazul speciilor pelagice).
- metoda capturării, marcării şi recapturării
În cazul speciilor cu mobilitate mare. Avantaj: permite estimarea efectivului la
anumite intervale de timp. Se pot determina ratele de intrare în populaţie (natalitate
sau imigrație) şi ratele de ieșire (mortalitate sau emigrație). Prin aceasta metodă
indivizii sunt capturaţi, marcaţi prin metode specifice (insecte se vopsesc pe elitre, la
reptilele, amfibieni se taie un deget, la păsări, mamifere se utilizează emiţătoare sau
chipuri sau la păsări se poate practică şi inelarea. Un alt avantaj este ca indivizii sunt
eliberaţi şi se poate urmări evoluţia lor în timp.

Dinamica mărimii populației prin intrările de indivizi datorită natalității și imigrării și a


ieșirilor din populație datorită mortalității și emigrării.

17/51
DENSITATEA
Efectivul raportat la unitatea de spaţiu, suprafaţa sau volum. Unitatea de
suprafaţă diferă în funcţie de talia speciilor (mamifere – hectare, nevertebrate – m2, la
peşti – ha luciu de apă). Determinarea densităţii are importanţă ecologică deosebită
deoarece exprimă gradul de încărcare al biotopului – este o măsură a capacităţii
biotopului de a suporta o anumită cantitate de biomasă (resursele pe care le consumă
indivizii).
Capacitatea de suport şi limita de toleranţă variază în maxim şi minim care are
semnificaţie de punct de pessim. Pragul inferior de densitate este cel care asigură
supravieţuirea specie în biotopul respectiv, pragul maxim dă limita suprapopulaţiei (
peste care nu se mai pot înmulţi). Densitatea optimă corespunde şansei maxime de
supravieţuire a populaţiei în respectivul biotop. Conform principiului lui Allee
supravieţuirea în populaţii e defavorizată atât de suprapopulaţie cât şi de
subaglomerare. Supraaglomerarea are ca efect epuizarea resurselor de mediu,
intensificarea concurenţei intraspecifice, ceea ce duce la destabilizarea populaţiei.
Subaglomerarea este defavorabilă deoarece poate micşora şansa de reproducere a
indivizilor şi duce la o utilizare ineficientă a resurselor.
Noţiunea de efectiv prea scăzut la nivelul populaţiei e relativă fiind dependenta
de particularităţile reproductive ale speciei. De exemplu : o specie care are numai unul
sau doi urmaşi sau efectivul redus e un pericol pentru existenţa populaţiei. La speciile la
care are multe generaţii sau au efectivul produs crescut poate fi foarte rapid eliminat.

NATALITATEA ŞI RATA NATALITĂŢII


Natalitatea reprezintă numărul de indivizi nou apăruţi pe unitatea de timp prin
diviziune, eclozare, germinaţie sau naştere. Natalitatea poate avea valori pozitive sau
nule.
Natalitatea poate fi :
- absolută – reprezintă numărul de indivizi ce pot fi produşi de o populaţie în
condiţii optime de existenţă
- ecologică – reprezintă numărul efectiv de indivizi produşi de o populaţie în
condiţii concrete de existenţă.
În natură există o serie de factori care acţionează în mod eficient pentru a frâna
creşterea excesivă a efectivului unei populaţii. Cauzele modificării numărului de indivizi
într-o populaţie pot să fie extrinseci sau intrinseci. Factorii extrinseci sunt legați de
factorii abiotici şi biotici, se referă la influenţa bolilor, prădătorilor, paraziţilor şi
factorilor abiotici nefavorabili care pot determina eliminarea unui număr de indivizi din
populaţie. Factorii intrinseci sunt datoraţi populaţiei şi în general sunt sub influenţa
genomului.
Legat de natalitate cu influenţa asupra ei sunt fecunditatea şi fertilitatea speciei.
Fecunditatea reprezintă performanţa potenţială sau capacitatea fizică a unei populaţii în
ceea ce privește reproducerea. Fertilitatea e gradul în care această capacitate fizică se
concretizează în indivizi viabili .
Rata natalităţii reprezintă raportul dintre natalitate şi numărul total de indivizi
dintr-o populaţie sau cifra etalon
Rn=n/N. n/1000, n/10.000 ...
Prin indivizi născuţi se înţelege şi în acest caz orice individ rezultat din orice tip
de reproducere. Rata natalităţii e condiţionată ecologic şi genetic deoarece fiecare
specie prezintă un anumit potenţial biotic, are o anumită capacitate de a se înmulţi şi de
a supravieţui.

18/51
Factorii ecologici pot limita potenţialul biotic al speciei. Pentru a evita acest fapt,
unele specii au strategii de supravieţuire care constau în apariţia urmaşilor într-un
interval de timp îndelungat în mod eşalonat deşi ponta sau forma de rezistenţă a fost
depusă la un moment dat. Prin această strategie (strategie de evitare a riscurilor) se
asigura supravieţuirea unui număr de urmaşi din totalitatea celor eclozaţi şi anume a
acelora care au apărut atunci când condiţiile de existenţă au fost favorabile vieţii.

MORTALITATEA ŞI RATA MORTALITĂŢII


Reprezintă eliminarea indivizilor din populaţie fie prin moarte fiziologică, fie
datorită bolilor dăunătorilor, prădătorilor sau altor factori. În funcţie de mortalitate se
stabileşte longevitatea unei specii. Acesta poate fi fiziologici când exprima durata
ciclului de dezvoltare a individului unei specii, sau ecologică, aceasta reprezintă
longevitatea medie realizată în condiţii concrete de existenţă.
Rata mortalităţii e raportul dintre indivizii dispăruţi într-un interval de timp şi
efectivul total al populaţiei sau o cifra etalon
Rm=m/N ; m/1000 .....
Înregistrările cu privire la dispariţia indivizilor prin moarte pot fi prezentate
într-un tabel de mortalitate. Pentru aceasta se utilizează noţiunea de cohortă şi
generație. Cohorta = totalitatea indivizilor unei populaţii care trăiesc într-un interval de
timp același eveniment (nașterea, atingerea diferitelor stadii de dezvoltare sau moartea
indivizilor). Generaţia = o cohortă de tip special pentru care evenimentul comun îl
reprezintă naşterea relativ sincronă a indivizilor.
Cohorta se identifică de obicei prin caractere morfologice. La multe specii în
principalele stadii de viaţă diferă ca înfățișare a indivizilor datorită dezvoltării prin
metamorfoză. La speciile unde nu apar aceste diferenţieri morfologice se recurge la
identificarea cohortelor după curba de frecvenţă. Se reprezintă grafic dimensiunea
indivizilor în funcţie de proporţia claselor de dimensiuni iar maximele curbei reprezintă
cohortele.
Tabela de mortalitate urmăreşte modificările datorate dispariţiei indivizilor unei
cohorte începând cu naşterea acestora şi până la moartea ultimului individ. Modelul
este preluat din demografia umana şi permite calcularea duratei de viaţa previzibile
(media de viaţa). În tabela de mortalitate se trece vârsta individului, numărul de
supravieţuitori la începutul fiecărei clase de vârste, numărul deceselor ( clase de vârste
şi raportul dintre mortalitate şi clase de vârstă respectivă). Prin analiza tabelei de
mortalitate se poate întocmi curba de supravieţuire a speciei care poate fi de 3 tipuri :
1. curbă puternic convexă
La populaţiile la care mortalitatea se produce masiv la ultimele vârste indicate de
longevitate. La populaţiile umane şi la unele diptere (Drossophilla)
2. forma liniară
Pierderea unui număr constant de indivizi la fiecare categorie de vârstă. Foarte
rar întâlnită în natură. Apare la hidre.
3. curbă puternic concavă
Mortalitatea foarte accentuată în primele vârste. In general la speciile cu
prolificitate mare şi care nu îşi îngrijesc descendenţii.
La acestea se mai pot adăuga încă două variante:
- forma în trepte – caracteristică organismelor cu stadii de dezvoltare cu
mortalități diferite.
- curba ușor concavă – este caracteristică unor pești și amfibienilor

19/51
Ilustrarea curbelor de supraviețuire 2 – curba ușor concavă, 4 – forma în trepte

Cunoaşterea tipului de curbă de supravieţuire permite determinarea stadiilor


cele mai vulnerabile din viaţa unei specii. Intervenind în aceste stadii se poate modifica
natalitatea sau mortalitatea şi drept consecinţă evoluţia ulterioara a speciei. Se aplică în
general în interes cinegetic sau în cazul insectelor dăunătoare pentru combatere.
Relația dintre mortalitate și vârstă depinde de strategia de supraviețuire a
speciilor. Aceste strategii alcătuiesc un continuum în lumea vie. Strategiile extreme sunt
cunoscute sub denumirea de strategie r și strategie K.
Strategiile de tip r, caracterizează populaţiile ce investesc mai mult în
reproducere şi mai puţin în competitivitate (de exemplu, dintre mamifere populaţiile de
rozătoare). Populaţiile cu strategii de tip K se caracterizează prin indivizi ce investesc
mai puţin în reproducere şi mai mult în sporirea ratei de supravieţuire, prin mărirea
competitivităţii (de exemplu, populaţiile de carnivore mari).

Comparație între parametrii populaționali ce caracterizează strategiile tip r și K.

20/51
Indicele de creştere numerică. Rata de creştere numerică
Indicele (q) diferenţa natalitate şi mortalitate. Rata (Rq) – diferenţa rata
natalitate şi rata mortalitate. Indicatorii care exprimă perspectiva unei populaţii din
punct de vedere demografic.
- natalitatea > mortalitatea – q>0 populaţie în creştere numerica
- natalitatea<mortalitate – q<0 populaţie în scădere
- natalitatea = mortalitatea – q=0 populaţia în stare staţionara
Rata intrinsecă a creşterii populaţiei (r)
Reprezintă rata maximă de creştere a populaţiei atunci când ea îşi desfăşoară
activitatea într-un mediu în care resursele se menţin la valori optime. Speciile
concurente sau prădătoare sunt excluse, iar valorile factorilor abiotici se menţin în jurul
optimului. În aceasta condiţie rata intrinsecă de creştere a populaţiei se modifică dacă :
- se modifică vârsta la care are loc prima reproducere
- se modifică mărimea pontei
- se modifică numărul de reproduceri pe ciclu de dezvoltare

STRUCTURA POPULAŢIEI
Indivizii biologici datorită polimorfismului lor genetic determină ca populaţiile
din care fac parte să fie structurate pe vârste, sexe şi în spaţiu.

STRUCTURA PE VÂRSTE
Se exprimă prin proportia în care sunt reprezentate diferite grupe sau clase de
vârste faţă de efectivul total al populaţiei. Din punct de vedere fiziologic viaţa unui
organism poate fi împărţită în mai multe etape sau vârste care diferă între ele prin
anumite caracteristici. Din punct de vedere ecologic se iau în considerare 3 categorii de
vârste :
- vârsta prereproductiva (juvenilă). Durează de la formarea zigotului din care se
formează individul şi până la prima reproducere ( fără să o includă).
- vârsta reproductiva (de maturitate). De la prima reproducere până când este
posibilă sau nevoie de ultima.
- vârsta postreproductiva (senescentă). După ultima reproducere până la moarte.
Există unele nevertebrate, organisme unicelulare care nu prezintă aceasta etapă.
În raport cu clasele de vârsta, procesele metabolice caracteristice fiecărei clase
determină o sensibilitate diferită la factorii de mediu, fapt care face necesară stabilirea
acestor clase de vârsta. Durata claselor de vârsta diferă în funcţie de durata ciclului de
viaţa al speciei. Durata postreproductivă e în general mai scurtă decât cea
prereproductivă. Dacă durata de maturitate sexuală este lungă, indivizii sunt longevivi
şi ajung la vârsta senescentă, atunci generaţiile se suprapun. În acest caz populaţia are o
structura pe vârste care este caracterizată prin proporţiile în care sunt reprezentate
diferitele perioade de dezvoltare a indivizilor în cadrul populaţiei.
Structura pe vârste se poate determina numai pentru un moment dat.
Modalitatea de determinare a vârstei indivizilor se face de obicei prin metode indirecte
specifica fiecărei specii sau grup. Exemplu: lamelibranhiate după condili sau inele de
creştere; la iepure după greutatea cristalinului.
În populaţia de plante se disting 6 clase de vârste caracterizate după faza de
vegetaţie şi stadiul funcţiei reproductive :
1. plante în repaos (forme de seminţe, tulpini subterane, forme de rezistenţă)
2. plante care germinează

21/51
3. plante imature, juvenile – incomplet dezvoltate vegetativ şi din punct de
vedere al organelor sexuale
4. plante virginale – complet dezvoltate vegetativ dar cu organele sexuale
incomplet dezvoltate
5. plante reproducătoare – complet dezvoltate vegetativ şi sexual
6. plante senescente – mai sunt capabile să vegeteze sau nu mai sunt capabile de
reproducere.
Determinarea vârstei indivizilor permite estimarea mărimii populaţiei şi a
distribuirii indivizilor pe clase de vârsta în diferite momente. Structura pe vârste se
reprezintă grafic printr-o diagramă numită piramida vârstelor. Pentru aceasta pe
abscisa se înscrie numărul de indivizi iar pe ordonată vârstele corespunzătoare. Din
analiza structurii pe vârste la diferite specii s-au putut evidenţia 3 tipuri de piramide ale
vârstelor:
1. piramida cu bază largă
Cuprinde cel mai mare număr de indivizi în stadiu juvenil şi caracterizează
populaţiile aflate în creştere rapida.
2. piramida normală
Are forma de clopot şi exprimă un raport echilibrat între diferitele grupe de
vârstă. Caracterizează populațiile aflate în creştere staţionară (natalitatea =
mortalitatea).
3. piramida cu baza îngustă
Reflectă un număr mic de indivizi tineri şi o dominanţă a adulților.
Caracterizează populaţiile aflate în declin numeric.
În cazul în care generațiile se suprapun şi diferenţele de vârste nu sunt
decelabile morfologic, atunci indivizii se pot grupa pe clase de dimensiuni.

Tipuri de piramide ale vârstelor

STRUCTURA PE SEXE (SEX RATIO)


Diferă mult de la o populaţie la alta, putând să varieze de la un raport dintre
mascul şi femele apropiat de 1 (populaţia umana, vrăbii) sau un raport aflat în favoarea
unuia sau altuia dintre sexe (crustacee mici, cladocere, Daphnia predomina femelele).
După predominanţa unuia dintre sexe :
- distribuţia egală
- predominanţa sexului masculin (mai rară)
- predominanţa indivizilor de sex feminin (afidele)
Predominanţa unuia sau altuia dintre sexe este un indice important pentru
aprecierea perspectivelor de dezvoltare a unei populaţii. Dominarea femelelor

22/51
presupune un progres numeric în timp ce dominarea masculilor presupune o dezvoltare
numerică mult mai lentă. Proporţia sexelor în momentul fecundaţiei poarta numele de
sex ratio primar şi poate fi diferită de cel înregistrat la sfârșitul perioadei de îngrijire a
juvenililor de către părinți şi care se numeşte sex ratio secundar.
Există şi populaţii hermafrodite (nevertebrate, plante) unde nu putem vorbi de
sex ratio deoarece fiecare individ al populaţiei prezintă elemente sexuale feminine cât şi
masculine care funcționează alternativ de obicei sau simultan. Există populaţii în care
indivizii au sexele interschimbabile (pești - crap, la unele lamelibranhiate). Această
schimbare între sexe se afla sub controlul informaţiei genetice.

DISTRIBUȚIA SPAŢIALĂ
Indivizii populaţiei prezintă în habitatul lor o distribuţie caracteristică în funcţie
de la o specie la alta. Modul de distribuţie e în strânsă corelaţie cu limitele de toleranţă
pe care le au indivizii faţă de factorii abiotici, cu interacţiunile acestora cu alte grupe de
organisme şi cu comportamentul lor. Distribuţia spaţială influenţează densitatea
populaţiei, cunoaşterea sa fiind importantă pentru descrierea mărimii şi dinamicii
populaţiei.
Distribuţia uniformă
Se caracterizează prin existenţa unor distanţe aproximativ egale între indivizi. Se
poate întâlni în acele medii care satisfac cerinţele speciilor în orice punct în aceeaşi
măsură. Se întâlneşte rar în natură, poate apărea ca rezultat al competiţiei pentru hrană
şi spaţiu. De exemplu: arborii dintr-o pădure matură se distribuie la distanţe
aproximativ egale datorită comportamentului uniform faţă de factorul lumină care duce
la o concurenţa între indivizi, având ca rezultat menţinerea unei distanţe egale între
aceştia.
În cazul populaţiilor animale o astfel de distribuţie se întâlneşte la speciile care
au comportament de teritorialitate. Teritoriul unui individ sau grup având o suprafaţă
egală cu teritoriul altui individ din aceeaşi specie.
Distribuţia întâmplătoare
Se caracterizează printr-o aranjare neuniforma a indivizilor unei populaţii în
habitat. La speciile care trăiesc în medii omogene dar care nu au tendinţe de
teritorialitate şi nici gregare. De exemplu : păianjen, insecte galicole, protozoare.
Distribuţia aglomerată (grupată, contagioasa)
Este cea mai răspândita în natura. Indivizii sunt repartizaţi în habitat în grupuri
de mărimi diferite, grupuri dispuse uniform sau la întâmplare. De exemplu: afidele
(păduchi de plante) distribuţia grupată e determinată de comportamentul gregar al
indivizilor care caută să trăiască în apropierea semenilor lor şi e determinată şi de
variabilitatea condiţiilor de biotop, indivizii fiind atraşi de acele locuri unde condiţiile
de viaţă sunt optime.
Factori care determină gruparea :
- viaţa socială
- particularitățile de depunere a pontei
- eclozarea concomitentă a indivizilor
- transportul pasiv al ouălor, larvelor, seminţelor
- comportamentul colectiv de căutare a hranei şi de apărare
- evitarea zonelor de pessim
- competiţia pentru asigurarea nevoilor energetice

23/51
Reprezentarea schematică a celor trei tipuri majore de distribuție spațială:
(a) randomică sau întâmplătoare, (b) uniformă sau regulată, (c) grupată.

COMPORTAMENTUL TERITORIAL ŞI IERARHIA SOCIALĂ


Comportamentul teritorial e specific lumii animale şi se poate manifesta
permanent (exemplu: la felinele mari) sau poate fi temporar la multe specii de păsări.
Teritoriile reprezintă segmente de spaţiu ocupate fie de un individ, de o pereche sau de
un grup de indivizi şi care e aparat împotriva altor indivizi din aceeaşi specie.
Teritoriul rezulta ca urmare a scindării spaţiului în segmente individuale mai
mici datorită tendinței de izolare şi intoleranţă manifestate de indivizii unei specii.
Teritoriul cuprinde două diviziuni :
- domeniul – reprezintă spaţiul vizitat de un individ în mod cotidian pentru a-şi
asigura hrana
- spaţiul vital – reprezintă întreg spaţiul de desfăşurare a vieții din momentul
naşterii şi până la moarte ; e mai mare decât domeniul.
Diferitele tipuri de teritorii se clasifică în funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc.
De exemplu: multe specii de păsări marine îşi apără ariile de cuibărit şi zonele adiacente
acestora. Totalitatea acestor zone reprezintă teritoriul de cuibărit. Unele păsări şi
mamifere îşi apăra teritoriile pe suprafaţa cărora are loc împerecherea, suprafaţa care
reprezintă teritoriul de împerechere. Cel mai răspândit tip de teritoriu apărat e
teritoriul de hrănire de pe suprafaţa căruia indivizii speciei îşi asigura sursa de hrană.
Pentru ca instinctul de teritorialitate să apară şi să se manifeste e necesar ca
resursele mediului să fie limitate şi să poată fi apărate. În general resursele de hrană nu
pot fi apărate mai ales în cazul prădătorilor care consumă prada în momentul când o
prind. Însă spaţiul pe care poate fi găsită hrana se poate apăra cu cheltuirea unor
resurse energetice din partea indivizilor. În unele cazuri nici spaţiul pe care există hrana
nu e uşor de apărat, în special când aceasta e în cantitate mică şi are o mobilitate mare.
În acest ultim caz nu se dezvoltă instinctul de teritorialitate privind hrănirea, deoarece
cheltuiala energetică pentru dominarea teritoriului e prea mare în raport cu cantitatea
de hrană care poate fi obţinută de pe acel teritoriu.
Posesia unor teritorii serveşte şi altor scopuri, şi anume animalele devin
familiare cu o anumită arie, ele învaţă când şi unde poate fi găsită hrana, unde se pot
adăposti în faţă prădătorilor şi unde pot fi întâlniți prădătorii. Ca urmare, indivizii care
ocupa un anumit teritoriu vor fi avantajați în raport cu indivizii aceleiaşi specii proveniţi
din alt teritoriu.
Ierarhia socială
Ierarhizarea indivizilor într-o populaţie poate îmbrăca forme foarte diferite. Ca
urmare a ierarhiei apare o scară de dominante a indivizilor, care are rol în influenţarea
atât a fiecărui individ în parte cât şi a întregii populaţii.
De starea în care se afla ierarhia depinde frecvenţa luptelor şi gradul de
antagonism dintre indivizii cu toate consecinţele care decurg din acest fapt şi anume:

24/51
cantitatea de hrană consumata, modul de populare a biotopului şi fecunditatea. Aceste
caracteristici ce menţin la un nivel optim în momentele în care ierarhia e stabila.
Viabilitatea unei populaţii depinde de heterogenitatea şi diferenţierea
caracterelor sale. Structura populaţiei are o influenţă importanta asupra densităţii ei şi
depinde atât de natalitate şi de probabilitatea de supravieţuire a indivizilor cât mai ales
de crearea unor condiţii favorabile vieții pentru diferite categorii sau grupe de indivizi.

HETEROGENITATEA POPULAŢIEI
Pe arealul unei specii sau în cadrul diferitelor populaţii componente indivizii nu
sunt identici, ei diferă prin dimensiune, colorit, biomasă, vârstă, grad de prolificitate, etc.
Diferenţierea sexelor reprezintă un alt caracter esenţial care măreşte gradul de
heterogenitate.
Populaţia în ansamblu nu e amorfă ci are un pronunţat caracter heterogen.
Heterogenitatea e un parametru important în menținerea coeziunii unei populaţii în
raport cu condiţiile concrete de existenta. În interiorul arealului pe care îl ocupă o
specie are populaţii distribuite într-un număr variabil de habitate locale condiţionate de
factorii mediului înconjurător. Diferenţierea habitatelor reprezintă un factor important
al discontinuităţii morfologice şi fiziologice care există între populaţii fiecare habitat
grupând indivizii cei mai bine adaptaţi sub aspect morfologic, fiziologic şi
comportamental. Deosebirile de structura şi funcţie manifestate de populaţiile care
trăiesc în habitate neomogene pot fi atribuite următoarelor două cauze :
- Acomodarea. Reprezintă proprietatea pe care o are un organism sau o specie de
a-şi modifica forma, structura sau funcţiile pentru a rezista mai bine unor noi
condiţii de viaţa. Modificările apărute ca urmare a acomodării nu sunt de natura
genetica, iar populaţiile care prezintă astfel de modificări se numesc ecofene. De
exemplu: sălciile care trăiesc în zona inundabila a Dunării, dezvoltă în perioada
inundaţiilor rădăcini adventive, care după retragerea apelor îşi încetează
funcțiile şi se usucă.
- Adaptarea. E capacitatea organismelor determinate genetic de a se diferenţia în
forme distincte în conformitate cu condiţiile de mediu nou create. Populaţiile
astfel diferenţiate poate numele de ecotipuri. Prezenţă ecotipurilor unor specii
demonstrează corelaţia existentă între caracterele genetice ale unei populaţii şi
condiţiile mediului de viaţa. Adesea diferenţierea ecotipurilor apare fie la nivel
fiziologic, se numeşte fizioecotip, sau la nivel morfologic şi se numeşte
morfoecotip. Ecotipurile unei specii pot fi net diferenţiate, sau în alte cazuri
diferenţierile apar progresiv de la o populaţie la alta de-a lungul unui gradient
ecologic.

DINAMICA POPULAȚIEI

Dinamica populației reprezintă modificări ale efectivului și structurii în timp. Ea


este reflectată de modelele de creștere. Un model este o descriere verbală,
pictorială(grafică) sau matematică a unui fenomen.

În general, creșterea efectivului populațional se datorează diferenței dintre


natalitate și mortalitate.

Modelele de creștere sunt de două tipuri:

25/51
- Deterministe: permit predicția unui anumit rezultat;
- Stocastice (probabilistice): permit predicția unei multitudini de
rezultate posibile, fiecare având o anumită probabilitate de apariție.

Modelele deterministe cele mai cunoscute sunt: creșterea exponențială și


creșterea logistică.

Creșterea exponențială are următoarele caracteristici:


- Inițial, efectivul crește modest
- Urmează o creștere rapidă
- La speciile cu viață scurtă ce utilizează rapid resursele de mediu
- Apare pentru o perioadă limitată la:
- populații aflate în zona optimului ecologic
- populații ale unor specii exotice
- populații supuse unor măsuri de protecție eficiente
- Este caracteristică populației umane
- În general mediul se opune creșterii exagerate.

Creșterea exponențială la rate de creștere diferite (0,1 și 0,01)

Creșterea populației umane pe perioade istorice

26/51
Creșterea populației umane în țări cu diferite grade de dezvoltare. În țările în curs de
dezvoltare s-a realizat creșterea cea mai accentuată

Creșterea logistică are următoarele caracteristici:


- Inițial, efectivul crește modest
- Urmează o creștere rapidă
- Viteza de creștere se reduce
- Se atinge starea de echilibru la capacitatea de suporta mediului(K).

Creșterea logistică

DinamicaUneleipotezepresupusedecreșterealogisticănuseverificăînnatură:
- Fiecare individ nou în populație nu determină o scădere corespunzătoare a
ratei de creștere a populației
- Adesea, apar perioade de latență mai ales la speciile cu cicluri complexe de
viață

27/51
- K poate varia în funcție de climat sau sezon
- Adesea, doar o parte din indivizii populației participă la realizarea reproducerii
- În multe populații au loc emigrări sau imigrări

Variațiile perioadelor de latență influențează modul și viteza cu care o populație


poate atinge echilibrul.

Dacă există o latență τ(tau) între modificarea dimensiunii populației și efectul


acesteia asupra ratei de creștere a populației, atunci creșterea populației la momentul t
este controlată de efectivul acesteia la momentul anterior t–τ.

Fie rata de creștere r=1.1; capacitatea de suport a mediului K=1000; efectivul


N=900.

Atunci efectivul populației va fi 900+99=990.


Dacă există o latență a manifestării efectelor supraaglomerării în sensul că atunci
când efectivul este 900 interacțiunile competitive se resimt ca și cum populația ar avea
800 de indivizi, atunci

Iar efectivul va fi 900+198=1098.

Deci, perioada de latență poate explica observațiile conform cărora efectivul


populație depășește capacitatea de suport (K).

Efectul perioadei de latenţă asupra populaţiilor depind şi de timpul de reacţie


populaţional care este invers proporţional ratei intrinseci de creştere (r). Deci
populaţiile cu viteză mare de creştere au o reacţie rapidă 1/r. Raportul dintre latenţă şi
reacţie sau rτ controlează creşterea populaţiei.

rτ mic (<0.368)  reacţie uniformă rτ mediu (0.368-1.57) 


oscilaţie descrescătoare

28/51
rτ mare (>1.57)  oscilaţie stabilă

În cazul populaţiilor a căror generaţii nu se suprapun, latenţa este întotdeauna 1.


Deci, creşterea populaţiei este controlată exclusiv de r.

r mică (<2)  reacţie uniformă r mică (2-2.499)  oscilaţie


simplă

r medie (2.449-2.570)  oscilaţie complexă r mare (>2.570)  haos

Creşterea probabilistică

Modelele stocastice au la bază teoria probabilităţilor.


În loc să se considere o descendenţă de exact 2 indivizi, se poate presupune că o
femelă poate da naştere la 2 indivizi cu o probabilitate de 0.5, 3 indivizi cu o
probabilitate de 0.25 şi 1 individ cu o probabilitate de 0.25. Fiecare femelă din
descendenţă va da naştere la un anumit număr de indivizi cu o anumită probabilitate.

29/51
N0 Acest model permite estimarea şansei ca o
m populaţie să dispară conform relaţiei:
probabilitatea =   m – rata mortalităţii
n n – rata natalităţii
N0 – efectivul la momentul estimării

Dacă n=0.75, m=0.25, N0=10, p=0.0000169


Dacă n=0.55, m=0.45, N0=10, p=0.1344

Deci populaţiile mici în care diferența n-m este mică sunt mai puţin rezistente la
extincţie.

REGLAREA POPULAȚIONALĂ

Reglarea populaţională reprezintă procesul de restabilire a numărului de indivizi


la valori optime, de echilibru.
Factorii care influenţează dinamica populaţională:
- Ai fluctuaţiei  schimbări temporare
- Ai reglării  schimbări în sensul atingerii efectivului optim

ANALIZA FACTORILOR DE MORTALITATE


Factorii care induc mortalitate în populație sunt importanți pentru reglare. Cei
care provoacă mortalitatea cea mai mare într-o generaţie se numesc factori cheie.
Importanța fiecărui factor de mortalitate se poate calcula ca diferența dintre
efectivul populației la momentul t și la momentul t+1, adică înainte și după ce a acționat
factorul analizat.
k=logNt-logNt+1

Mortalitatea unei generaţii este suma mortalităților induse de fiecare factor de


mortalitate:
K=k1+k2+k3+...+kn

Factorul cheie este cel care are valoare k cea mai mare sau cel a cărui evoluţie în
timp este cea mai puternic corelată cu evoluţia lui K.

30/51
Analiza factorilor de mortalitate la molia stejarului. Corelația dintre K și k1.
De exemplu, la insecte au fost evidențiate următoarele mecanisme de
autoreglare: scăderea natalităţii, canibalism, competiţia interindividuală, diapauza.

Efectul factorilor asupra dimensiunii populației se poate modifica în funcție de


densitatea acesteia. Astfel, factorii se pot clasifica în trei categorii:

- Independenţi de densitate: de ex., factori abiotici (culoarea roșie);


- Perfect dependenţi de densitate: competiţia intraspecifică
(culoarea verde);
- Imperfect dependenţi de densitate: competiţie interspecifică,
prădătorism, parazitism (culoarea albastră).

Ultimele două categorii pot fi la rândul lor direct proporţionali sau invers
proporţionali cu densitatea populaţiei.

Invers proporţionali
Efectul advers al factorilor %

Direct proporţionali

Densitatea pop.

31/51
Uneori, efectele factorilor pot fi întârziate cu 1-2 generații rezultând un răspuns
în formă de spirală a efectivului populațional.

Modificarea în timp a
densității unei populații gazdă
(Trialeurodes) sub acțiunea unui
prazit (Encarsia).

METAPOPULAȚIA

Reprezintă o serie de populaţii mici care interacţionează reciproc.

Dacă o populaţie dispare, indivizi din populaţiile alăturate, rezistente, o pot


recoloniza în condiţii favorabile de mediu.

Prin metapopulaţii, populaţiile componente se pot menţine datorită echilibrului


dintre colonizare şi extincţie.

Există mai multe modele de metapopulații:

- modelul clasic: populațiile


dispărute se pot reface prin migrația
indivizilor din populațiile apropiate.

- modelul centru-satelit:
existenţa depinde de o populaţie
centrală, rezistentă la exctincţie

32/51
- modelul populaţiei dispersate:
persistenţa depinde de dispersia
continuă a indivizilor

- modelul de nonechilibru: nu
există recolonizare; este caracteristic
populaţiilor fragmentate aflate în
declin

MODELE CONCEPTUALE DE CONTROL POPULAŢIONAL

Acestea au fost imaginate pentru a reda care categorii de factori de mortalitate


sunt mai importanţi şi în ce tip de ecosisteme.

Există trei modele conceptuale de control populațional:


De jos în sus (bottom-up): controlul populaţiilor este realizat de resurse (ex.
hrana) care acţionează de la baza lanţurilor trofice.
De sus în jos (top-down): controlul populaţiilor este realizat inamicii naturali (ex.
prădători, paraziţi) care acţionează dinspre vârful lanţurilor trofice.
Colimitării de către resurse şi inamici naturali (combină primele două modele).

plante plante+ plante+ ierbivore+ plante+ ierbivore+


ierbivore carnivore Carnivore+Carnivore II

Plate limitate
prin competiţie

Plate limitate de ierbivore


Biomasa

Ierbivore limitate prin competiţie

Plate limitate prin competiţie


Ierbivore limitate de carnivore
Carnivore limitate prin competiţie

Productivitatea mediului

33/51
Efectele indirecte în lungul lanţurilor trofice se numesc cascade trofice:

+ efect pozitiv, dimensiunea populației crește.


– efect negativ, dimensiunea populației scade.

Un alt model este cel al stresului exercitat de mediu, care postulează că


eficacitatea factorilor de mortalitate este guvernată de stresul exercitat de factorii de
mediu.
În habitatele stresante, extreme, nivelurile trofice superioare exercită un efect
redus deoarece sunt slab reprezentate. Plantele sunt controlate mai ales de factorii
stresanţi.
Modelul se pretează pentru comunităţile:
- Intertidale: producătorii supravieţuiesc în funcţie de abilitatea de a se fixa
pe stânci iar prădătorii sunt rari.
- Mlaştinile sărăturate din zonele coastier: au productivitate similară
pădurilor tropicale şi recifurilor de corali; principalul stres se datorează fluxului
de apă sărată; nivelul herbivoriei este redus ceea ce este în acord cu ipoteza
stresului ambiental.

RELAȚII INTRASPECIFICE (INTRAPOPULAȚIONALE)

Sunt relațiile care se stabilesc între indivizii unei populații. Cele mai importante
relații intrapopulaționale sunt cele de competiție (concurență) și cele de cooperare
(întrajutorare).

Competiția se referă la concurența dintre indivizi pentru accesul la resursele de


mediu sau pentru reproducere. Competiția poate fi atenuată fie prin dispersia uniformă
a indivizilor sau grupurilor de indivizi și manifestarea unui comportament teritorial, fie
prin stabilirea unei ierarhii în cadrul grupurilor de indivizi. Competiția poate fi directă
(presupune interacțiunea directă a indivizilor ce poate consta în luptă, intimidare,
ritualuri) sau indirectă (prin utilizarea mai rapidă sau eficientă a resurselor de mediu).

Cooperarea este reprezentată de ajutorarea indivizilor din cadrul grupurilor de


indivizi și permite o hrănire mai eficientă, apărarea împotriva inamicilor naturali,
construirea adăposturilor, îngrijirea descendenților etc.

34/51
RELAȚII INTERSPECIFICE (INTERPOPULAȚIONALE)

Între populațiile ce coexistă într-o biocenoză se stabilesc conexiuni (relații


interspecifice) ce determină atât structura, cât și funcțiile biocenozei ca suprasistem
integrator.

Relațiile interspecifice posibile între două specii.


Efectele asupra partenerilor Relația
+:+ Mutualism
+:0 Comensalism
+:- Prădătorism, Parazitism
-:- Competiție interspecifică
-:0 Amensalism
0:0 Neutralism

Mutualismul este o relație obligatorie, ambele populații profitând de pe urma


conviețuirii. Acest tip de relație este foarte răspândit în natură, majoritatea speciilor
conviețuind cu altele. De exemplu, majoritatea animalelor conțin în sistemul digestiv
microorganisme care le permit digerarea sau asimilarea hranei. Lichenii sunt un
exemplu de mutualism împins la extrem, când asocierea dintre ciuperci, alge și bacterii
a dat naștere unor organisme (respectiv specii) noi.

Comensalismul este o relație obligatorie pentru comensal, în timp ce organismul


gazdă nu este afectat de conviețuire. Cel mai adesea, organismul gazdă este folosit drept
adăpost sau suport de către alte specii. Dispersia semințelor realizată de unele specii de
animale (zoochoria) se încadrează cel mai adesea în acest tip de relație.

Parazitismul este o relație obligatorie pentru organismul parazit care beneficiază


de relația lui cu organismul gazdă (efect pozitiv), în timp ce organismul gazdă este
influențat negativ. Relația gazdă-parazit este universală în lumea vie, practic neexistând
specie care să nu fie ori parazitată (gazdă) sau să fie parazit. Conceptul de populație și
biocenoză nu au relevanță întotdeauna în acest caz. Pentru unii paraziți interni
organismul gazdă reprezentă habitatul iar aceștia reprezintă echivalentul unei
populații. Întrucât majoritatea speciilor au mai multe specii de paraziți vorbim de
comunități de paraziți într-un organism gazdă, paraziții interacționând la rândul lor unii
cu alții.

Prădătorismul este o relație obligatorie, benefică pentru prădător (+) și


dăunătoare pentru pradă (-). Indivizii din populația prădătorului consumă membrii
populației pradă ca hrană. Acest tip de relație se deosebește de parazitism, deoarece
parazitul de obicei nu își omoară gazda. Are un rol important în reglarea numărului de
indivizi din ambele populații și stă la baza rețelei trofice din cadrul biocenozei. De
exemplu, dispariția unui prădător poate determina o explozie numerică a populației
pradă ceea ce poate avea un impact negativ la nivelul biocenozei. De exemplu, dispariția
populațiilor de lupi poate duce la înmulțirea necontrolată a cerbilor și căprioarelor, care
pot determina distrugerea completă a plantelor prin suprapășunat, ceea ce antrenează
și moartea lor.

35/51
Interacţiuni numerice în relaţia pradă-prădător este de natură numerică şi
vizează dinamica populaţiilor, partenere implicate în relaţie.
Rezultatul interacţiunii constă în apariția unor oscilaţii numerice (cicluri
periodice) ale efectivelor populaţiilor (Voltera 1926).

Oscilații ale efectivelor populațiilor pradă (iepure american) și prădătoare (râs


canadian)

În urma analizei acestor oscilații au fost emis următoarele legi:

Legea ciclului periodic: în condiţii constante efectivele populaţiilor oscilează;


perioada oscilaţiei e aceeaşi pentru ambii parteneri şi depinde de ratele de creştere
populaţionale.
Legea conservării valorilor medii: efectivele medii ale populaţiilor se menţin
constante dacă ratele de creştere şi coeficientul de atac rămân constante.
Legea perturbării valorilor medii: echilibrul dintre pradă şi prădător este
perturbat de intervenţia factorilor externi. Ex. combaterea chimică efect dublu
negativ asupra prădătorilor.

Efectul mediului asupra interacțiunii pradă-prădător a fost studiat în cadrul unui


experiment cu protozoare: Paramecium caudatum (Pc)ca pradă și Didinium nasutum
(Dn) ca prădător.

1. În mediu omogen: inițial scade efectivul Pc ulterior scade şi efectivul Dn


2. În mediu heterogen (în recipiente s-au adăugat seminţe de ovăz): Dn
capturează paramecii accesibili din masa apei; Dn scade; populaţia de Pc se
reface pe baza indivizilor ascunşi printre seminţe.
3. În mediu heterogen cu reintroduceri periodice de prădători apar oscilaţii
periodice.

Efectele prădătorului asupra prăzii diferă în funcție de sistemul considerat:

La nivel individual sunt negative: indivizii pradă sunt omorâți de către prădători.

36/51
La nivel populaţional sunt pozitive deoarece prădătorii înlătură indivizii mai
slabi sau mai bolnavi din populația pradă, contribuind la selecția naturală a indivizilor
cu caractere valoroase.
La nivel biocenotic, efectul este de asemenea benefic deoarece prădătorismul
este unul din factorii ce contribuie reglarea efectivelor populațiilor gazdă. De asemenea,
contribuie la circulația materiei și energiei în ecosistem.

Competiția se referă la interacțiunile dintre două sau mai multe organisme,


populații sau specii ce utilizează aceeași resursă (habitat sau hrană) disponibilă în
cantități limitate. Este un factor determinant în evoluția speciilor.

Cauza competiției este reprezentată de accesul la resursele limitate de mediu


Tipuri de competiţie:

- Consumptivă (de exploatare) se referă la exploatarea mai eficientă a


resurselor de hrană
- Preemptivă (pt. spaţiu) – la plante şi animale sesile
- Prin creştere – la plante, prin umbrire
- Teritorială – pt. ocuparea unui teritoriu
- De întâlnire – prin luptă

Competiția a fost evidențiată și experimental, cu ajutorul unor specii de


protozoare:
1. În primul experiment s-au pus împreună două specii Paramecium
caudatum și P. aurelia. Inițial efective celor două populații au scăzut; ulterior
Paramecium caudatum a fost eliminat deoarece P. aurelia s-a înmulţit mai rapid
exploatând mai rapid resursele de hrană
2. În al doilea experiment s-au folosit speciile P. caudatum și P. bursaria.
Ambele au supravieţuit deoarece P. caudatum consuma bacterii din masa apei iar
P. bursaria bacterii de pe fundul apei. Deci, cele două specii foloseau aceeași
resursă de hrană dar din spații diferite.

Rezultatul Competiției poate fi de două feluri:


- Excluderea (eliminarea) competitivă
- Coexistenţa – este rezultatul cel mai frecvent; se poate realiza prin:
- partajarea resurselor
- accesarea aceleaşi resurse din compartimente diferite: azotul pentru
plante
- separarea temporală a utilizării resurselor: liliecii consumă insecte
seara, iar păsările insectivore consumă tot insecte dar în timpul zilei.
- eficienţa utilizării în funcţie de condiţiile de mediu: două specii de
gândaci se concurează reciproc, fiecare având câștig de cauză în funcție de condițiile de
climatice: Tribolium castaneum în condiţii de umiditate, T. confusum în condiţii de
uscăciune.

Amensalismul reprezintă o relație care nu este obligatorie dintre două specii,


nefavorabilă pentru una dintre ele. De exemplu unele plante elimină substanțe toxice ce
inhibă creșterea altor plante (alelopatie), acest lucru conferindu-le un avantaj

37/51
competițional. Acesta este cazul nucului ale cărui frunze căzute prin descompunere
generează compuși toxici pentru alte specii de plante.

Neutralism indică lipsa de interacțiuni directe între indivizi, populații sau specii.
De exemplu, indivizii unei populații de salamandre sau broaște dintr-o pădure de fag nu
interacționează direct cu populațiile de păsări granivore (care se hrănesc cu semințe).

ECOSISTEMUL

Ecosistemul este alcătuit din 2 componente: biocenoza (comunitatea) și


biotopul. O biocenoză reprezintă un ansamblu de populații din specii diferite între care
se stabilesc diverse interacțiuni. Dintre acestea, cele mai importante pentru
funcționalitatea ecosistemului sunt relațiile trofice. Biotopul reprezintă ansamblul
factorilor abiotici care acționează asupra unei biocenoze.
Ecosistemele caracteristice unui anumit climat formează biomuri sau complexe
regionale (tundra, taigaua, pădurea de foioase etc.).

Ecosistemul și implicit biocenoza integrată în acesta, are o anumită structură


spațială și trofică.

STRUCTURA SPAȚIALĂ

Structura spațială a ecosistemului este tridimensională. Aceasta poate fi urmărită


orizontal și vertical.

Structura orizontală cuprinde următoarele subunități:


- consorțiu (= cu aceeași soartă) = o grupare de indivizi din populații diferite
reunite în jurul unui organism “central” cu importanță topografică și fiziologică pentru
celelalte organisme. Ex.: un arbore cu toate viețuitoarele de pe acesta.
- bioskena (= scena vieții) reprezintă cel mai mic spațiu cu condiții de existență
relativ uniforme și cu fond propriu de organisme. Ex: nevertebratele de sub o piatră. Un
alt termen, oarecum sinonim cu bioskena, este cel de biohoriu definit ca un centru de
activitate sau ca un loc de concentrare al faunei în biotop.
- sinuzia reunește mai multe consorții; se structurează în jurul unu “nucleu
central” reprezentat de o populație de organisme sau un compartiment de materie
organică nevie. Sinuzia este un consorțiu mare; consorțiul este o sinuzie minimală. Ex:
sinuzia macromicetelor (organismele care trăiesc pe seama corpilor de fructificare ai
ciupercilor); sinuzia de guano (organisme din peșteri care trăiesc pe seama fecalelor
acumulate ale liliecilor sin peșteri). Sinuziile sunt mai bine conturate în pădurile
temperate decât în cele tropicale (nu există arbuști), iar cel mai bine sunt conturate în
mediul acvatic.
- ecotonul reprezintă zona de margine a unui ecosistem, de fapt este zona în care
2 ecosisteme adiacente se suprapun. În ecoton trăiesc organisme ce provin din ambele
ecosisteme, precum și organisme specializate pentru viața în ecoton. Ex: plantele de pe
marginea bălților, amfibienii, organismele marine din zona de spargere a valurilor sau
intertidală (flux – reflux).

38/51
Structura verticală. Aceasta este constituită din mai multe straturi suprapuse. Un
strat reprezintă o grupare de sinuzii situate la același nivel pe axa verticală.
Caracteristicile unui strat sunt determinate de variația pe verticală a factorilor biotici,
mai ales cei fizici.
De exemplu, în pădurea de foioase se observa 2 etaje: subteran (hetrotrofic) și
suprateran (eutrofic), între care se găsește patoma (strat taloid) ce reprezintă pelicula
de viață de la interfața celor 2 etaje. Straturile solului sunt reprezentate de orizontul
mineral peste care se suprapune cel organic. Straturile supraterane sunt stratul
ierburilor, al arbuștilor (arbuști și subarbuști) și stratul arborilor reprezentat de tulpini
si coronament.
Stratificarea este complexă și în cazul bazinelor acvatice cu adâncime relativ
mare.
În unele ecosisteme stratificarea este mai simplă, de exemplu în formațiunile
ierbose, tundra cu mesteceni, pădurile tropicale (aici, deși dezvoltarea verticală a
ecosistemului este considerabilă, viața este în mare parte concentrată în coronamentul
arborilor).

STRUCTURA TROFICĂ

Structura trofică a ecosistemului este constituită din unități funcționale ale


transformării și transmiterii nutrienților, denumite lanțuri trofice. Acestea, la rândul lor
sunt formate din organisme ce aparțin unui anumit nivel trofic. Nivelul trofic grupează
organisme cu poziție sistematică diferită dar cu manifestări similare în planul fiziologiei
nutriției.
După natura hranei și modul de obținere al acesteia principalele niveluri trofice
sunt: producătorii, consumatorii și descompunătorii.

Producătorii sunt organisme autotrofe care transformă substanțele minerale în


substanță organică. Aceste organisme pot fi fotoautotrofe (plante, bacterii) sau
chemoautotrofe (bacterii).
Consumatorii sunt organisme heterotrofe care preiau materia organică gata
formată. Consumatorii pot fi împărțiți în funcție de materia organică consumată în
consumatori biofagi (preiau substanța organică vie) și consumatori saprofagi sau
detritivori (consumatori de substanță organică nevie; categorii speciale de saprofagi
sunt necrofagii și coprofagii). Consumatorii pot fi de ranguri diferite:
- consumatori primari (1) trăiesc pe seama producătorilor sau detritusului, deci
pot fi în general fitofagi, bacterivori sau saprofagi.
- consumatorii de secundari (2) se hrănesc cu consumatori I.
- consumatorii terțiari (3) se hrănesc cu consumatori II.
Descompunătorii sunt organisme care realizează mineralizarea substanțelor
organice, adică o transformă în substanțe minerale. Descompunerea este realizată în
general de bacterii și ciuperci prin procese de fermentație și putrefacție.

Majoritatea organismelor aparțin la mai multe niveluri trofice, cei mai mulți
consumatori sunt omnivori. Fenomenul este evident la speciile cu stadii larvare:
mormolocii sunt fitofagi, adulții amfibienilor sunt preponderent carnivori.
Cianobacteriile, considerate autotrofe, pot consuma și aminoacizi dizolvați în apă. Algele

39/51
din sol realizează fotosinteza când se găsesc, la suprafața solului, în contact cu lumina,
însă în orizonturile mai profunde, în absența luminii, ele devin heterotrofe.
Din aceste considerente, nivelurile trofice sunt abstractizări simpliste ale
conexiunilor trofice multilaterale ale speciilor.

Lanțurile trofice pot fi considerate subsisteme ale comunităților.

CONSUMATORI
PRODUCĂTORI 1
CONSUMATORI
2

Substanţe Substanţă CONSUMATORI


minerale organică nevie 3

DESCOMPUNĂTORI SAPROFAGI lanţul saprofagilor

lanţul
descompunatorilor

CLASIFICAREA LANȚURILOR TROFICE

Cele mai simple lanțuri trofice sunt formate din 2 verigi, producător
consumator
Ex: alga Fucus nematodul Holenchus fuciola (se pare că nu are prădători sau
paraziți)

Majoritatea lanțurilor trofice au 3 – 4 verigi: producător  consumator 1


consumator 2. Lanțurile trofice nu se pot extinde prea mult datorită intrărilor limitate
de substanță și energie care sunt realizate de producători. În general, tendința lanțurilor
trofice este de scurtare, dar numărule verigilor crește în caz de supraofertă a unei
resurse.

Mai multe lanțuri trofice dintr-o biocenoză, sau chiar din biocenoze diferite, pot
fi reunite prin veriga finală. Ex: Strix aluco reunește aproximativ 30 de lanțuri trofice.

Lanțurile trofice au fost clasificate în funcție de primele verigi:

1. lanțuri trofice erbivore: plantă  fitofag  zoofag


Ex: ierburi  elefant
Plante  colibri  păianjeni Avicularia (nivelurile trofice superioare nu trebuie
să fie însoțită și de o superioritate filogenetică)
2. lanțuri trofice detritivore: prima verigă este reprezentată de detritofagi
Ex: detritus  enchitreide  Lithobius  Sorex

40/51
Detritus  copepode  salmonide
3. lanțuri trofice bacterivore: prima verigă este reprezentată de bacterii
chemosintetizante
Ex: în zonele abisale ale oceanelor în apropierea vent-urilor:
Bacterii chemosintetizante  pogonofore  crustacee sau Bacterii
chemosintetizante  moluște  crustacee
În apa din sol: bacterii chemosintetizante  protozoare
4. lanțuri trofice parazite: sunt reprezentate de sisteme gazdă – parazit –
hiperparazit
Ex: grâu  Puccinia graminis  Xanthomonas uredovorus  bacteriofag
- lanț parazitic erbivor: dud  Bombyx mori  Borellina bombycis (virus)
- lanț parazitic detritivor: în apa mărilor detritus  bacterie  bacteriofag
5. lanțuri trofice derivte (minore):
- lanțuri granivore: semințe  păsări granivore
- lanțuri nectarivore: nectar  albine
- lanțuri briovore: mușchi + licheni  Rangifer tarandus
- lanțuri micetofage: ciuperci  anelide
6. Lanțuri trofice bazate pe organisme cu nutriție mixtă:
detritus  nematod  fungi nematofagi (Dactyella elipsospora, Arthrobotris
oligospora)
insecte  plante insectivore (Drosera rotundifolia)

Unele specii pot fi comune mai multor lanțuri trofice din aceeași biocenoză și
astfel aceste se interconectează formând o rețea trofică. Rețelele trofice a 2 biocenoze
adiacente pot fi legate prin așa-numitele conexiuni trofice interbiocenotice. Aceste sunt
realizate de speciile caracteristice zonei de ecoton care transferă energie dintr-o
biocenoză în alta. Sensul transferului energetic este dinspre biocenoza mai tânără către
cea matură.

PIRAMIDE ECOLOGICE

Piramidele ecologice sunt reprezentări cantitative, stilizate, ale nivelurilor trofice


ale unei comunități. Acestea pot fi de mai multe categorii: piramida numerelor, piramida
biomasei și piramida energiei.
Piramida numerelor. Se mai numește și eltoniană (Elton 1927). Reflectă relațiile
numerice dintre indivizii nivelurilor trofice. Talia, longevitatea și eficiența
metabolismului cresc către vârful piramidei, în timp ce numărul indivizilor și ritmul
reproducerii scade în același sens. Ex: sunt necesare numeroase grăunțe pentru hrana
3 unui singur porumbe și în continuare mai mulți porumbei pot
constitui hrana pe parcursul vieții unui șoim călător.
Consumatori În unele comunități terestre și acvatice cu adâncime
2 mică și macrofite, raportul numeric producători / fitofagi se
inversează (Ex: un mesteacăn poate furniza hrană pentru
Consumatori 1
680.000 insecte fitofage; un stejar poate suporta 1.000.000
insecte).
Producători
Din aceste considerente s-a abordat reprezentarea
piramidală a funcțiunilor trofice din perspectiva biomasei.

41/51
Piramida biomasei. În ecosistemele terestre, biomasa scade spre vârful piramidei.
Această reprezentare consideră și descompunătorii care au un rol principal în reciclarea
nutrienților în ecosistem.
Și în cazul piramidei biomasei s-au observat excepții în sensul că aceasta se
prezenta inversată. Ex:
Peşti pelagici studiul comunității
Peşti pelagici 1,8g su/m2 0,0016 g su/m2/zi planctonice din Canalul
Mânecii a relevat că
Zooplankton
Zooplankton 1,5g biomasa (g su/m2) acestuia
su/m2 0,15 g su/m2/zi
este considerabil mai mică
Fitoplnankton Fitoplankton 0,4 g su/m2/zi
decât a consumatorilor
0,4g su/m 2 acestuia. Această situație se
explică prin faptul că
fitoplanctonul compensează biomasa mică momentană printr-o rată (viteză) de
producere a biomasei (g su/m2/zi) mult mai mare decât a consumatorilor (o diatomee
are o viață de câteva zile, în timp ce larvele planctonice ale unor nevertebrate pot
supraviețui câteva luni).

Piramida energiei. Fiecare nivel trofic este reprezentat prin producție de energie
(ex: kcal/m2/an). Producția scade către vârful piramidei. Energia care se transferă la o
treaptă superioară a piramidei este de 1/10 din cea a nivelului trofic inferior. Ca urmare
energia pierdută prin cheltuieli necesare întreținerii vieții (în special respirație) crește
către vârful piramidei și, consecutiv, crește și eficiența utilizării energiei. Odum a
urmărit fiecare puterea de reprezentare a fiecărui tip de piramidă pentru o comunitate
de pe un hectar de lucernă. Piramida numerelor era dezechilibrată pentru primele 2
nivele, cea a biomasei a fost ceva mai echilibrată, iar cea a energiei a fost cea mai
echilibrată. Piramidele energiei reflectă cel mai bine realitatea deoarece nu sunt
niciodată inversate.

NIȘA ECOLOGICĂ

Nișa ecologică este considerată piatra unghiulară (unitatea cheie) a structurii


biocenotice.
Inițial, noțiunea de nișa era limita la nișa spațială, adică fragmentul de spațiu în
care un organism își găsește adăpost. Ulterior a fost introdusă noțiunea de nișă trofică.
Aceasta nu este un punct fizic în spațiu ci totalitatea relațiilor trofice ale unei populații, a
relațiilor sale cu hrana și cu dușmanii săi. Ex: nișa trofică la Microtus agrestis reprezintă
ansamblul de activități realizate pentru culegerea unor părți ale plantelor bogate în
energie și pentru consumarea unor nevertebrate. Pentru plante, nișa era înțeleasă ca
având 2 componente: nișa fenologică (perioada de vegetație) și nișa spațială (orizontul
de sol explorat de rădăcini).
La speciile cu metamorfoză apare o segregare (separare) a nișelor. Ex: la odonate
(libelule) larvele sunt acvatice, în timp ce adulții sunt zburători, hrana larvelor este
reprezentată de organisme acvatice în timp ce cea a adulților de insecte zburătore.
Din punct de vedere sintetic, nișa ecologică reprezintă unitatea funcțională ce se
circumscrie nișelor spațiale și trofice și descrie poziția unei populații în raport cu
factorii ecologici cu care interacționează. La plante aceasta poate avea cel puțin 4
componente: nișa spațială, trofică, fenologică și regenerativă.

42/51
Nișa ecologică nu este o structură preexistentă a unui ecosistem, ci se edifică prin
interacțiunea dintre populație și mediu. Spațiul nișei ecologice este o formațiune
topologică n-dimensională, un hipervolum, dimensiunile căruia sunt reprezentate de
totalitatea resurselor și factorilor de mediu. Diferitele zone ale acestui hipervolum,
conform legii toleranței, au probabilități diferite pentru supraviețuirea unei populații.
Dacă se consideră toleranța populației față de fiecare dimensiune a nișei se obține nișa
fundamentală sau preinteractivă. În realitate, datorită interacțiunii factorilor
(dimensiunilor nișei), nișa fundamentală este doar parțial ocupată, această parte a ei
numindu-se nișă realizată. Nișa optimă este dată de alăturarea domeniilor optime ale
fiecărei dimensiuni și permite existența permanentă a populației.
Nișele populațiilor componente ale unei biocenoze sunt integrate într-un
continuu care reprezintă hiperspațiu întregului ecosistem.

Delimitarea nișelor. Nișele fundamentale nu sunt net delimitate între ele ci se


prezintă parțial suprapuse. Ca urmare se pun următoarele probleme: lărgimea nișelor,
suprapunerea și discriminarea lor.
Lărgimea nișelor reprezintă extinderea activității de exploatare a mediului. Ea
depinde de capacitatea speciilor de a explora mediul. Speciile euribionte au nișe largi, în
timp ce speciile stenobionte au nișele înguste.
Suprapunerea nișelor este dată de exploatarea parțială a acelorași resurse de
către 2 sau mai multe specii. Orice nișă are un domeniu propriu și unul suprapus.
Discriminarea nișelor se realizează prin implicarea unor mecanisme de reducere
a domeniilor de suprapunere, adică de reducere sau evitare a competiției interspecifice
directe.

Mecanismele coexistenței nișelor


Când resursele pot fi scindate pe mai multe specii cu cerințe similare apare
discriminarea totală a nișelor. Aceasta este însă ipotetică, deoarece întotdeauna apar
suprapuneri ale nișelor, mai ales în cadrul ghildelor. Dacă apare suprapunere între nișe,
tensiunile competitive dintre cele 2 populații nu se resimt în centrul nișelor respective.
În biocenoză, suprapunerea generală a nișelor depinde de numărul de specii și se
dispune conform legii toleranței (sub formă de clopot).
Principalele mecanisme care sunt răspunzătoare de coexistența nișelor sunt
exploatarea spațio-temporală diferită a resurselor și densitate redusă a indivizilor în
zona de intergradare (suprapunere) a nișelor. Aceste idei sunt redate de 2 principii.
Principiul acțiunii (Tischler): câmpurile de acțiune ale diferitelor specii suferă
restrângeri astfel încât speciile cu tendințe ecologice similare pot edifica în același
biotop nișe ecologice (parțial) discriminate.
Principiul excluziunii (Gause) a fost formulat în urma experimentelor de
competiție realizate cu Pramecium caudatum și P. aurelia. Conform acestuia, în aceeași
nișă nu pot exista 2 specii cu cerințe ecologice similare. Acest principiu nu poate fi nici
confirmat nici infirmat în totalitate.
Importanța structurală și funcțională a nișelor în ecosisteme este surprinsă de
principiul echivalenței de poziție a nișelor sau de așa-numitele nișe paralele. Conform
acestui principiu, în condiții analoge ale mediului fizic, în regiuni geografice distincte, se
edifică funcții ecologice identice și părți structurale similare, deci nișe similare sau
echivalente.
Biocenozele care au un număr mare de nișe echivalente se numesc izocenoze
(pădurile de Fagus din Europa și cele de Notofagus din Chile au structură ecologică și

43/51
ornitofaună echivalentă). Echivalența nu este deplină deoarece apar mici deosebiri
dictate de natura biotopului (Tyto alba ocupă în Europa, Chile și California nișe
echivalente, dar aceste diferă prin compoziția cantitativă a prăzii).

FLUXUL ENERGIEI ȘI NUTRIENȚILOR

Prima lege termodinamică arată că energia nu poate fi nici creată nici distrusă, ci
doar transformată. A doua lege termodinamică susține că în orice transformare
energetică, energia potențială se reduce prin degajarea căldurii din sistem.
Transferul energetic de la un nivel trofic la altul presupune o pierdere de 90%,
deci în sistem rămâne doar 10%. Probabil din această cauză, lanțurile trofice au un
număr limitat de verigi.
Nutrienții, spre deosebire de energie, sunt recirculați în sistem, fiind mai
concentrați în nivelurile trofice superioare.
Echivalentul energetic fixat prin fotosinteză reprezintă producția primară brută.
Din aceasta o parte se pierde prin respirația producătorilor fototrofi, iar ceea ce rămâne
reprezintă producția primară netă. Producția primară netă reprezintă în general cam
1% din echivalentul energetic al radiațiilor solare. Producția secundară este cea
realizată de consumatori și detritivori (prelucrează 80 – 90% din materia organică).
Eficiența producției (producția netă/cantitate asimilată) este de 10% la ectoterme și 1 –
2% la endoterme. Organismele de talie mică (nevertebrate, protozoare) pot avea o
eficiență de 30 – 40%. Eficiența consumului sau digestiei (cantitatea preluată de nivelul
trofic n / producția netă a nivelului trofic n-1) la erbivore este de până la 15% (deci
85% sau mai mult este preluat de detritivori), fitofagii acvatici sunt mai eficienți (30 –
40%). Aceasta depinde de mijloacele de apărare a producătorilor. La carnivore eficiența
consumului este de 50 – 100%. Eficiența transferului de la un nivel trofic la altul
(asimilarea la nivelul trofic n / asimilarea la nivelul trofic n-1) este în medie de 10% (de
aceea lanțurile trofice au nu mai mult de 4 – 5 verigi)

Asimilaţie
creştere
En. En. producţie
Digerabilă metabolizabilă reproducere

Energia
plantelor Respiraţie activitate
(Consum)

defecaţie excreţie Întreţinerea


funcţiilor vitale

Nutrienții pot limita producția primară și implicit pe cea secundară.


Populațiile unui ecosistem funcționează ca rezervoare de nutrienți. Fluxul
nutrienților se realizează de la un compartiment la altul prin mecanisme de transport
meteorologice, geologice și biologice. Cantitatea acestora este limitată și se impune
recircularea acestora. Dacă nutrienții liberi din sistem sunt în cantitate mare, atunci
sistemul va funcționa fără să depindă de viteza de reciclare a acestora. În biocenoze,

44/51
circulația nutrienților în rețeaua trofică nu este uniformă ci pulsatoare deoarece
organismele acumulează nutrienții, aceștia fiind eliberați prin defecație, excreție și
moarte. Ecosistemele cu biocenoze simple au o cantitate mare de nutrienți liberi. Pe
măsură ce biocenoza se complică nutrienții sunt încorporați la nivelul acesteia și
funcționarea optimă a acesteia va depinde de eficiența recirculării acestora, deci rolul
descompunătorilor este foarte important deoarece ei asigură închiderea ciclurilor
ecosistemice. Aceste cicluri ale tuturor ecosistemelor sunt interconectate, astfel că la
scară planetară se formează ciclurile biogeochimice. Cele mai importante cicluri se
referă la apă, oxigen, carbon, azot, potasiu, fosfor, calciu, fier, magneziu și sulf, la care se
adaogă o serie de microelemente. Fără acești nutrienți, viața nu poate exista.

DINAMICA ECOSISTEMULUI

Ecosistemul şi mai ales comunitatea sau biocenoza integrată acestuia nu sunt


sisteme inerte ci se află într-o permanentă schimbare. Deci, sunt sisteme dinamice la fel
ca toate sistemele biologice (organismul, populaţia, comunitatea, ansamblurile de
comunităţi, biosfera) sau sistemele care include sisteme biologice (ecosistemul,
complexele de ecosisteme, ecosfera). Schimbările pe care le suferă un ecosistem pot să
nu modifice ireversibil comunitatea de organisme şi atunci se numesc schimbări
nedirecţionale. În această categorie intră modificările diurne, sezoniere, adică cele care
au în general un caracter ciclic. Fluctuaţiile populaţiilor unei comunităţi care sunt
determinate de factorii periodici ai mediului sunt schimbări nedirecţionale.

Un alt tip de modificări ce pot avea loc la nivelul comunităţilor unui ecosistem
sunt cele direcţionale. În această categorie intră schimbările induse de modificarea
climatului pe termen lung, cum s-a întâmplat cu fauna şi flora regiunilor afectate de
glaciaţiuni. De asemenea, schimbări direcţionale sunt şi evoluţia şi extincţia speciilor. O
modificare direcţională importantă este succesiunea – procesul de dezvoltare al unei
comunităţi, care culminează cu o stare de stabilitate dinamică, numită şi climax. În acest
stadiu compoziţia biocenozei nu se mai modifică esenţial. Odată cu atingerea acestui
stadiu, comunitatea şi ecosistemul integrator începe un alt proces, şi anume cel de
evoluţie, care în esenţă se realizează în sensul perfectării funcţiilor ecosistemului
(reciclarea materiei şi fluxul energetic).

SCHIMBĂRILE NEDIRECŢIONALE

Acestea au în general un caracter periodic şi sunt provocate de oscilaţiile


factorilor periodici ai mediului (lumina, temperatura, precipitaţiile, mareea, fluctuaţiile
numerice periodice ale populaţiilor unor specii cheie etc.). Aceste oscilaţii ale factorilor
externi sunt preluate şi mai mult sau mai puţin internalizate de către organisme. De
exemplu, alternanţa lumină întuneric induce ritmul nictimeral sau alternanţa stării de
veghe cu cea de somn, iar succesiunea anotimpurilor cu condiţii climatice distincte
poate determina la unele organisme alternanţa perioadelor de activitate cu cele de
inactivitate.

Ritmul circadian

45/51
Acesta are o perioadă de 24 ore (denumirea vine de la cuvintele latineşti “circa
diem” care însemnă în jur de o zi) şi determină desfăşurarea activităţii anumitor
populaţii în timpul zilei şi a altora în timpul nopţii. Ca urmare, activitatea întregii
comunităţi prezintă o fază de lumină (fotofază) şi una de întuneric (scotofază). În
fotofază are loc fotosinteza – proces care asigură principala intrare de energie în cele
mai multe dintre ecosistemele terestre. O parte din această energie este preluată de
fitofagi care, la rândul lor, reprezintă sursă de hrană pentru zoofagi. Se conturează astfel
lanţuri trofice care din punctul de vedere al acestui ritm pot fi de zi sau de noapte. De
exemplu, ziua, insectele fitofage sunt consumate de păsări, în timp ce noapte insectele
nocturne servesc drept hrană liliecilor.
În ecosistemele acvatice alternanţa lumină – întuneric determină migraţia pe
verticală a organismelor ce formează planctonul fotosintetizant – acestea migrează la
adâncimi diferite unde intensitatea luminii asigură desfăşurarea optimă a fotosintezei.
Astfel, ziua plancterii fotosintetizanţi coboară la adâncime mai mare în timp ce seara se
ridică către suprafaţă, fiind urmăriţi de o întreagă suita de prădători.
Ambele categorii de lanţuri trofice – nocturne şi diurne – sunt în marea
majoritate a cazurilor cuplate prin verigi comune reprezentate cel mai adesea de
producători şi consumatorii de vârf, sau de organisme nespecializate faţă de acest ritm.
Clasificarea lanţurilor trofice de mai sus este simplificată pentru o mai bună
înţelegere. De fapt, această dinamică temporală este continuă. Împărţirea organismelor
în nocturne şi diurne (la care se mai pot adăuga două categorii intermediare: aurorale
sau de dimineaţă şi crepusculare sau de seară) are drept criteriu perioada de maximă
activitate şi nu existenţa în sine a acestora care este continuă. De exemplu, dacă un
rozător este nocturn (adică este mai activ noaptea) nu însemnă că nu poate fi capturat
de prădător diurn adaptat pentru a căuta prada în propriul adăpost, în perioada de
inactivitate. Acest fapt constituie un argument suplimentar în favoarea continuităţii
funcţionale a comunităţii.

Ritmul sezonier
Acesta este evident în regiunile unde există o ritmicitate, cu perioadă anuală, a
factorilor de mediu. De exemplu, în regiunile temperate, fiecărui anotimp îi corespunde
un anumit context de factori climatici care induc schimbări mai mult sau mai puţin
ample în ecosisteme. În comunităţile acestor ecosisteme se edifică câte o componentă
activă şi una pasivă pentru fiecare anotimp. În funcţie de perioada de activitate a
organismelor ecosistemele europene temperate pot prezenta şase configuraţii diferite
sau aspecte (Tischler 1955):
1. hiemal sau de iarnă (noiembrie – martie)
2. prevernal sau de primăvară timpurie (martie – aprilie)
3. vernal sau de primăvară (de mijlocul lui mai – începutul lui iunie)
4. estival sau de vară (mijlocul lui iunie – mijlocul lui iulie)
5. serotinal sau de vară târzie (mijlocul lui iulie – mijlocul lui septembrie)
6. autumnal sau de toamnă (septembrie – sfârşitul lui octombrie)
Această secvenţă este evidentă în cazul unei păduri temperate cu frunze
căzătoare: Odată cu sfârşitul iernii apar platele ierbacee prevernale, iar arborii înfloresc
înainte de înfrunzi. În această perioadă revin la activitate insectele şi o serie de
vertebrate ectoterme. Tot acum, apar şi primele păsări migratoare, iar în litiera din anul
precedent activitatea detritivorilor şi descompunătorilor se intensifică. Când arborii
înfrunzesc şi se formează coronamentul pădurii, iluminarea de la nivelul substratului
scade iar covorul ierbaceu începe să fie dominat de specii sciafile sau tolerante faţă de

46/51
umbră. În timpul verii, activitatea în biocenoză atinge un nivel maxim, urmând ca odată
cu venirea toamnei, când durata de iluminare şi intensitatea radiaţiei solare scad, are
loc reducerea intensităţii fotosintezei, iar mai târziu, frunzele îngălbenesc şi cad.
Animalele se pregătesc pentru iernare, iar o parte dintre ele încep migraţiile. În timpul
iernii, rămân active o serie de mamifere endoterme (copitate, carnivore) precum şi
păsările sedentare şi oaspeţi de iarnă (păsări care petrec vara la latitudini mai mari, iar
iarna coboară în regiunile temperate).
În mediul acvatic, secvenţa sezonieră este determinată de modificarea
temperaturii apei (ape puţin adânci) sau straturilor de apă de la diferite adâncimi (ape
cu stratificare termică). În funcţie de termica bazinului acvatic, au loc modificări ale
compoziţiei planctonului fotosintetizant, planctonului heterotrof, şi bentosului. În
cadrul bacterioplanctonul au loc schimbări ale compoziţiei şi relaţiilor
interpopulaţionale în funcţie de variaţiile sezoniere ale factorilor climatici.
Fitoplanctonul prezintă şi el mai multe secvenţe în funcţie de ciclul de viaţă al speciilor
componente. Cei mai importanţi factori care influenţează planctonul fotosintetizant
sunt lumina, temperatura şi elementele minerale. Zooplanctonul prezintă aspecte
corelate în bună măsură cu secvenţele fitoplanctonului. La nivelul comunităţilor
bentonice au loc schimbări sezoniere influenţate de condiţiile de mediu şi ciclurile de
viaţă ale populaţiilor componente.

Fizionomia şi structura ecosistemelor, în timpul modificărilor nedirecţionale, se


realizează prin înlocuirea sinuziilor prezente la un moment dat, cu altele (adică prin
microsuccesiuni). Aceasta asigură o funcţionare optimă a ciclurilor nutrienţilor şi
fluxului energetic biocenotic, în condiţiile climatice ale sezonului respectiv. Comunitatea
de organisme face faţă cel mai bine acestor schimbări climatice atunci când se află la
maturitate (în stadiul de climax), când diversitatea este optimă (relativ multe specii cu
abundenţe cât mai echitabile), iar stabilitatea maximă.

SUCCESIUNEA

Este procesul prin care speciile unei biocenoze sunt înlocuite în conexiune de
transformările condițiilor de existență, în timp.
Din punct de vedere sistemic, succesiunea reprezintă seria de stări în care
sistemul crește și se dezvoltă în plan structural și funcțional în sensul maximalizării
fluxului de energie și a vitezei de circulație a mcro- și microelementelor, adică în sensul
domeniului de stabilitate.

Asupra desfășurării succesiunii există 2 teorii: Teoria clasică deterministă


consideră succesiunea un fenomen determinist care se desfășoară legic. Cealaltă teorie,
este ce stocastică sau probabilistică care susține că succesiunea se realizează printr-un
proces continuu de imigrare a speciilor.

Conform teoriei clasice, succesiunea se desfășoară printr-un mecanism de


facilitare ce cuprinde 6 stadii:

1. denudarea biotopului reprezintă îndepărtarea totală sau parțială a biocenozei


de pe o anumită suprafață, sau apariția unui nou substrat;

47/51
2. imigrarea înseamnă pătrunderea speciilor din alte ecosisteme, acestea
populând treptat habitatele nude. Interacțiunile dintre imigranți sunt slabe. Primii
imigranți mai sunt numiți și pionieri;
3. eceza (colonizarea) – constă în selecția naturală a imigranților, selecție
realizată de mediul abiotic;
4. concurența interspecifică are loc între coloniștii cu preferințe comune pentru
anumite resurse de mediu, mai ales trofice. În această etapă se decide compoziția
calitativă și cantitativă a comunității;
5. reacția biocenotică reprezintă modificarea biotopului sub acțiunea biocenozei.
Ca urmare apar noi resurse neexploatate ajungându-se într-o situație asemănătoare cu
faza1. Ca urmare fazele 2 – 5 se reiau până când se ajunge la valorificarea cvasitotală a
mediului respectiv și se ajunge în faza următoare;
6. stabilizarea (climax) constă în definitivarea structurii și funcționalității
biocenozei. Aceasta persistă în continuare fără transformări esențiale.

Reprezentarea schematică a succesiunii. Succesiunea secundară poate să decurgă din


orice stadiu care succede faza de pionierat

În esență fiecare specie facilitează pătrunderea alteia în sistem până la atingerea


stadiului de climax. Comunitatea de climax poate fi prevăzută pentru o anumită regiune
pe baza factorilor climatici și pedologici.

Mecanismul facilitării este acceptat și de teoria probabilistică, cu următoarea


mențiune: imigrarea reprezintă un fenomen probabilistic, iar coloniștii ulteriori se pot
stabili prin competiție. Astfel, alcătuirea comunității de climax nu poate fi
predeterminată ci este supusă hazardului.

Un alt mecanism este cel de inhibiție. Conform acestuia, unii coloniști împiedică
prin diferite mijloace stabilirea imigranților, iar succesiune poate continua doar dacă
speciile inhibitoare dispar. Deoarece compoziția comunității de climax nu poate fi
prevăzută, acest mecanism este unul probabilistic.

Mecanismul toleranței susține că orice specie poate iniția succesiunea, iar


climaxul este atins într-o manieră oarecum ordonată.

48/51
Ultimul mecanism se numește mecanismul colonizării aleatoare. Succesiunea
debutează cu speciile care se întâmplă să ajungă primele și să găsească condiții
favorabile.

În realitate s-a observat că toate aceste mecanisme pot fi implicate în succesiune.

Patru modele de succesiune. Literele A, B, C, D reprezintă specii, săgeţile reprezintă


“este înlocuită de”. Modelul facilitării este modelul clasic de succesiune. În modelul
inhibiţiei, înlocuirile se pot în ambele sensuri şi depind de ce specie ajunge prima în
zonă. Modelul toleranţei este reprezentat de o ierarhie competitivă în care speciile din
stadiile mature ale succesiunii pot înlătura prin competiţie speciile stadiilor timpurii,
dar pot şi să iniţieze succesiunea în absenţa acestora. Modelul colonizării aleatoare
sugerează că procesele stocastice (întâmplătoare) au rolul cel mai important în procesul
succesiunii.

O comunitate ajunsă într-o fază stabilă începe să evolueze. Evoluția unui


ecosistem constă în dezvoltarea trăsăturilor emergente rezultate din interacțiunile ce se
stabilesc între componentele ecosistemului respectiv.

Clasificarea succesiunilor:
După natura substratului:
- primară (ecogeneza): începe într-un mediu lipsit de viață; este rară în prezent.
Ex: insule vulcanice noi, suprafețe devastate de erupții vulcanice, suprafețe rămase în
urma retragerii ghețarilor, depozite de steril, exploatări de suprafață, etc.
- secundară: răspândită, se declanșează după acțiunea unei forțe perturbatoare
obișnuite (incendii, uragane, inundații, secetă etc.).
După forța declanșatoare:
- abiogene: provocate de factori abiotici;
- biogene: provocate de factori biotici: Ex: recifii coralieri sunt sfredeliți de
spongieri, polichete, bivalve, sipunculide și ciripede care facilitează instalarea în
scobituri a algelor și fanerogamelor

49/51
- tehnogene (antropogene): Ex: terenuri agricole părăsite, bararea râurilor,
exploatări miniere etc.
După amploarea succesiunii:
- macrosuccesiuni: afectează întreaga biocenoză
- microsuccesiuni: transformări biogene, reversibile ale părților structurale ale
ecosistemului ce nu cuprind întreaga biocenoză. Ex: înlocuirea sinuziilor de artropode
din pălăria ciupercilor, prăbușirea unui arbore dintr-o pădure etc.
După ariditatea substratului:
- xeroserie: un substrat arid se transformă în unul mezofil. Ex: un câmp poate
deveni o pădure
- hidroserie: un substrat hidrofil se transformă în unul mai arid. Ex: un iaz poate
deveni o pajiște

Importanța cunoașterii succesiunii:


Cunoașterea succesiunii are importanță în manipularea unui ecosistem, de obicei
degradat, în sensul creșterii:
- biomasei acestuia, dacă se urmărește obținerea unui produs agricol,
- al numărului de specii, când se obține un ecosistem stabil care sporește
calitatea mediului prin ciclurile sale,
- pentru reconstrucția ecologică
Biomasa

Înlocuire

Restaurare
Ameliorare

?
Neglijare

? ţă degradată
Suprafa Diversitate
Direcţiile pe care le poate urma un ecosistem degradat. Dacă acesta este neglijat, există
posibilitatea accentuării degradării dar şi cea a refacerii lente a acestuia. Înlocuirea
contă în recuperarea unei suprafeţe degradate în scopuri productive (diversitatea este
redusă iar biomasa produsa este mare). Ameliorarea se referă la îmbunătăţirea
ecosistemului atât din punct de vedere structural (diversitate ridicată) cât şi funcţional
(biomasă mare). Restaurarea costă în refacerea ecosistemului iniţial.

50/51
Bibliografie selectivă

Botnariuc, N. (2003): Evoluția Sistemelor Biologice Supraindividuale. Editura Academiei


Române.
Botnariuc, N., Vădineanu, A. (1982): Ecologie. Editura didactică și pedagogică. București.
Cogălniceanu, D. (2007): Ecologie și Protecția Mediului. Ministerul Educației și
Cercetării Proiectul pentru Învățământul Rural.
Cupșa, D. (2006): Ecologie – note de curs. http://biologie-oradea.xhost.ro/files/Eco-
NC.pdf.
Stiling, P. D. (2002): Ecology Theories and Applications. ed. a IV-a, Prentice Hall, New
Jersey.
Varvara, M. (2000): Curs de Ecologie. Vol. 1, Ed. Univ. “Al. I. Cuza” – Iasi.

51/51