Evoluția relațiilor româno-otomane la începutul secolului XX

Grigore Alexandra Mădălina grupa B (H212)

Istoria relațiilor internaționale ale României și evoluția țării noastre în raporturile

interstatale au fost și încă sunt o constantă preocupare a istoriografiei române, fiind mulți
cercetători străini care au ales să exploreze acest subiect1.

România reprezenta un punct de întâlnire a intereselor marilor puteri din centrul, estul
și sud-estul continentului iar aceste interese nu puteau să se realizeze decât prin intermediul
relațiilor internaționale, România fiind înconjurată de cele trei mari puteri din această mare
parte a continentului: Imperiul Otoman, Austro-Ungaria și Rusia. România s-a îndepărtat
treptat de aceste mari puteri formându-și propriul statut de țară independentă. În anii 1877-
1878 s-a îndepărtat definiv de Turcia în urma războiului de independență, îndepărtarea de
celelalte puteri realizându-se după Primul Război Mondial, când s-a produs dezagregarea lor2.

Pe plan internațional, în afirmarea României, perioada cuprinsă între 1878-1914

merită un loc aparte. Sub influiența istoricilor francezi și germani, se consideră că etapa care
precede Primul război Mondial începe pe planul relațiilor internaționale, în anul 1871. În
urma Congresului de la Berlin din anul 1878 și transformările din urma războiului româno-
ruso-turc din sud-estul Europei, au sporit relațiile internaționale ale României care se afla în
fața unei adevărate schimbări. Astfel, anul 1878 este considerat ca fiind un moment care
marchează cu multă precizie începutul care avea să ia sfârșit în anul 1914 3. În condițiile
amintite, locul stabilit pentru România și rolul pe care aceasta l-a jucat în cadrul relațiilor
internaționale după anul 1878, trebuie să pornească de la principalele direcții ale acestora fără
a se neglija și alte aspecte și acțiuni de pe plan extern. Elementul esențial, l-a constituit

1
Vasile Cristian România în relațiile internaționale1699-1939, Editura Junimea, Iași 1980, p. 5
2
Ibidem, p. 9
3
Ibidem, p. 302-303
raportul dintre România și marile puteri. Relațiile acestora au căpătat o importanță sporită,
politica puterilor europene îndreptându-se și către alte țări4.

Dea lungul acestei perioade, de sfârșit de secol XIX și început de secol XX, România
s-a implicat în relațiile cu multe țări din Europa precum: Franța, Germania, Austro-Ungaria,
Rusia, Grecia, Turcia etc.

În raporturile tensionate dintre statele balcanice și marile puteri, relația României cu

Imperiul Otoman a cunoscut un traseu cât se poate de interesant pe planul relațiior politice și
pe planul economic în această perioadă. Cele două state, au avut, începând cu a doua jumătate
a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea relații cât se poate de normale, trecând
peste experințele tumultuoase ale trecutului. Aceste relații bune s-au datorat intereselor
comune ale celor două state, care doreau să se păstreze o ordine și o atmosferă de pace în
Balcani. Chiar dacă aceste două state doreau menținerea unei ordini în Balcani, au existat
totuși, și câteva conflicte între ele precum: acordarea drepturilor culturale comunității
aromâne și problema priorităților turcești din Dobrogea.

Imperiul Ootoman, era conștient că nu putea să reziste de unul singur în fața

amenințărilor venite dinspre marile puteri și nici în fața atitudinii ostile avute de statele
vecine. Grecia, Serbia și Bulgaria erau primele care ar fi amenințat Imperiul Otoman,
încurajând grecii, sârbii și bulgarii din Imperiu să lupte pentru autonomie și drepturi. Un astfel
de eveniment ar fi afectat și interesele României, a cărei politică externă promova ideea
stabilității regionale. Orice modificare teritorială a Imperiului Otoman, ar fi însemnat o lărgire
a frontierelor Bulgariei, sporindu-i rolul și importanța în Balcani. La București, această
extindere era văzută ca o amenințare directă pentru securitatea graniței dobrogene, în
condițiile în care Bulgaria nu abandonase ideea de a modifica frontiera nordică.

Problemele pe care România le-a avut cu Imperiul Otoman au fost, după cum am
amintit și mai sus, acordarea drepturilor culturale comunității aromâne și problema
priorităților turcești din Dobrogea. Pentru rezolvarea primei probleme, Ion I. C. Brătianu
Ministru ad interim al Afacerilor Străine în guvernul liberal D. A. Sturdza (1901-1904), îi
solicită Suveranului la data de 14 martie 1902, să desemneze pe Alexandru Emanoil Lahovary
în funcția de Trimis Extraordinar și Ministru Plenipotențiar la Constantinopol. Patru zile mai
târziu, după jurământul depus, diplomatul primea numirea prin decret regal iar, pe 25 martie,

4
Ibidem, p. 303
diplomatul se găsea deja în capitala Imperiului Otoman, informându-și superiorii că a intrat în
slujbă. Însă, adevărata intrare în fucție a diplomatului, s-a efectuat abia pe 29aprilie/12 mai
1902, când a avut loc audiența solemnă pe care i-a acordat-o Abdul Hamid al II-lea,
prezentându-se și scrisorile de acreditare 5.

Politica Ministerului Afacerilor Străine de la București, s-a concentrat de-a lungul

timpului, în legătură cu chestiunea aromânilor din Turcia, pe negocieri cu guvernul otoman,
dar și cu Patriarhul ortodox din capitala Imperilui. Noul Ministru al României la
Constantinopol, propunea în anul 1902, o apropiere de Patriarhul ortodox care era susținut de
oficiali de la Atena. Ministrul, dorea să se facă înțeleasă ideea că dușmanii elenismului în
Macedonia nu erau românii ci bulgarii, fapt care s-a dovedit în timpul Războaielor Balcanice.
Diplomatul român, a căutat să negocieze Patriarhul Ioachim al III-lea, oferindu-i două
propuneri: acceptarea unui episcop aromân pentru eparhia Ohrida-Krusevo și acordul pentru
constituirea ‚comunității bisericești vlaho-ortodoxe’, subordonată mitropoliților greci, însă
aceste negocieri au eșuat6.

A urmat o campanie dură împotriva aromânilor din Monastir, Moloviște Gopeschi,

fiind o presiune mare dirijată de Patriarhia ortodoxă și guvernul de la Atena. Aceștia susțineau
că nu există aromâni în Macedonia, ci numai eleni. În aceste condiții, Legația României de la
Constantinopol a răspuns prin intensificarea sprijinului acordat constituirii comunităților
civile aromâne dar și printr-o propagandă de redesteptare națională7.

Anul 1903, a fost un andestul de delicat, deoarece situația devenise tensionată în

Turcia. A avut loc o răcoală în Macedonia, sprijinită de Bulgaria, Grecia și Serbia,
determinând reacții violente a autorităților otomane, iar în luna aprilie a aceluiași an, a fost
distrus sediul Băncii imperiale otomane împreună cu alte clădiri importante. În asemenea
condiții, s-a deschis un nou consulat român la Ianina, în anul 19048.

În ianuarie 1905, diplomatul Alexandru Emanoil Lahovary, a făcut o vizită la Viena

Contelui Goluchowski și desi, ambasadorii marilor puteri europene acreditați la
Constantinopol aveau la începutul anului 1905 , o opinie favorabilă în legătură cu chestiunea
aromânilor, Imperiul Otoman încă șovăia. Diplomatul a intrat în audiență la sultan, dorind ca

5
Alexandru Emanoil Lahovary Amintiri diplomatice. Constantinopol (1902-1906). Viena (1906-
1908), Ediție îngrijită de Adrian Stănescu și Laurențiu Vlad, Institutul European, 2009, p. 29;
6
Ibidem, p. 31-32;
7
Ibidem, p. 32;
8
Ibidem, p. 33;
acesta să îi recunoască formal și oficial pe aromâni. Astfel, pe data de 9/22 mai 1905,
ordonanța imperială a fost comunicată în mod oficial reprezentanței române din Imperil
Otoman. Prin această ordonanță imperială, se acorda aromânilor dreptul de a participa la
consiliile administrative, dreptul de a înființa școli , dreptul de a folosi limba română în
învățământ și în biserică. Aceasta era munca și efortul îndelungat al diplomației române care a
reușit să-și îndeplinească cu măiestrie scopul său în Imperiul Otoman9. Chiar dacă eforturile
diplomației române la Constantinopol au cunoscut roade mulțumitoare, abuzurile față de
aromâni nu au încetat cu adevărat deoarece grecii din Imperiul Otoman încă mai exercitau
violență asupra aromânilor10.

În luna martie a anului 1906, diplomatul român a primit o înșiințare prin care era
transferat la Legislația de la Viena părăsind Imperiul Otoman11.

Încă de la sfârșitul anului 1906, capitala României a fost vizitată de o serie de

diplomați și militari turci, pentru a menține raporturi bilaterale amicale și eventual și,
eventual, de aavea loc încheierea unui acord politic între cele două state. Discuțiile care au
avut loc la București, nu s-au finalizat prin vreun acord concret sau printr-o înțelegere
politică, însă, zvonurile unei eventuale alianțe între România și Turcia, au determinat în Sofia
numeroase reacții. Teama lui Ferdinand era posibilitatea ca Bulgaria să fie încercuită în urma
unei apropieri între Bcurești și Constantinopol, acest fapt, însemnând un obstacol în obținerea
independenței și anexarea unei părți din Macedonia12.

Aceste întruniri oficiale au continuat între cele două state, oferindu-și chiar și decorații
lăsân loc unor interpretări a celorlalte state vecine precum că România și Turcia au încheiat o
alianță politică și militară13. Însă Carol I, a preferat să-și păstreze o anumită libertate față de
mișcarea din Balcani și să se implice doar într-un moment util României.

În anul 1908, România a urmărit cu mare interes revoluția Junilor. Interesul manifestat
de guvernul României pentru evenimentele ce au avut loc în Turcia și dorința de a se menține

9
Ibidem, p. 37;
10
Ibidem, p. 38;
11
Ibidem, p. 39;
12
Hristofor Hesapciev Amintirile unui diplomat bulgar în România (1905-1910),Traducere de Daniel
Cain, Editura Fundației Pro, 2003, p. 81;
13
Ibidem, p. 94;
în continuare o atmosferă de pace în Balcani, diplomația română a stabilit un contact încă de
la început cu noile autorități de la Constantinopol în vedea acestor probleme14.

Chiar dacă România a manifestat o atitudine de prietenie față de noul regim turc și de
deschiderea pe care aceasta o manifesta față de naționalitățile din Imperiu, statul român, nu a
dorit să semneze un acord bilateral cu Turcia, dorind să rămână liberă și să se preocupe pe
plan internațional doar de menținerea atmosferei de pace din Balcani. România nu se putea
angaja în fața unui stat amenințat din exterior și cu o situație atât de incertă.

Relațiile dintre România și Turcia la începutul secolului XX, au fost cât se poate de
pașnice. Turcia a dorit în nenumărate rânduri să încheie o alință cu România dar aceasta și-a
păstrat libertatea nedorind să se angajeze în fața unui stat atât de dezechilibrat pe plan politic
și pe plan extern. Ambele state doreau să existe și să se mențină o pace în Balcani care să
ofere un sentiment de siguranță tuturor statelor. Datorită diplomației române la
Constantinopol, problema aromânilor a fost rezolvată cu multă muncă și măiestrie de către
diplomați, relațiile României și ale Turciei devenind și mai atrânse.

14
Cristian Vasile, op. cit. p. 386.
Bibliografie:

 Cristian Vasile România în relațiile internaționale1699-1939, Editura Junimea,

Iași, 1980;
 Hristofor Hesapciev Amintirile unui diplomat bulgar în România (1905-1910),
Traducere de Daniel Cain, Editura Fundației Pro, București, 2003;
 Lahovary Alexandru Emanoil Amintiri diplomatice. Constantinopol (1902-
1906). Viena (1906-1908), Ediție îngrijită de Adrian Stănescu și Laurențiu
Vlad, Institutul European, 2009.