SPYRI JOHANNA

HEIDI / Johanna Spyri ;

trad.: Imbrişcă Alexandra - Bucureşti : Editura Nicol, 2012

ISBN 978-973-87562-9-8

351.4

© Editura „Nicol“
str. Alexandru Depărăţeanu nr. 29-31, sector 1, Bucureşti tel/fax: 021 222 40 93 e-mail:
allnicol@yahoo.com w ww.edituranicol .ro

Copertă: Mírela Tufan Corectură: Dusa Udrea-Boborel Tehnoredactare: Tiberiu

Voicu

ISBN: 978-973-87562-9-8

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate Editurii NICOL.

Johanna Spyri (1827-1901), cunoscută autoare de cărţi pentru copii, este

apreciată în special pentru Heidi o poveste veselă despre viaţa unei fetiţe în
munţii elveţieni.
Johanna Heusser s-a născut în Hirzel, un sat de lângă Zürich, Elveţia, în
anul 1829. Ea a fost unul dintre cei şase copii ai familiei, tatăl ei fiind doctor,
în copilărie, a trăit o viaţă sănătoasă, în aer liber, în casa părinţilor ei, de unde
se vedeau pantele muntoase acoperite de flori şi lucitorul lac Zürich. Ea se
ducea la păscut caprele şi uneori îşi ajuta tatăl să aibă grijă de pacienţii mai
speciali, pe care îi adu-
A
cea acasă la tratament. In anul 1852, Johanna s-a căsătorit cu un tânăr avocat,
Bernhard Spyri, care a devenit mai târziu grefier municipal în Zürich, unde s-
au şi stabilit. Cuplul avea relaţii în cercul artistic şi literar, însă motivul pentru
care Johanna a început să scrie a fost pentru a câştiga bani cu care să-i ajute pe
refugiaţii răniţi care se întorceau de pe frontul franco-prusac. A început să-şi
vândă povestirile pentru copii, iar în anul 1880 a fost publicată prima ei
poveste de volum mare, Heidi. Având un succes instantaneu, cartea a cunoscut
treisprezece ediţii în primii zece ani de la apariţie. în 1884, ea a fost tradusă în
limba engleză, fiind primită cu mult interes de cititorii din Anglia şi Statele
Unite ale Americii. Povestirea vorbeşte despre o tânără fată din Elveţia, care
trăieşte împreună cu bunicul ei în atmosfera idilică a Alpilor Elveţieni, şi pare
să fi fost inspirată din copilăria Johannei. Heidi a fost tradusă şi ilustrată în mai
multe rânduri de la prima publicare, cea mai cunoscută versiune fiind cea a lui
Charles Tritten, care a scris, de asemenea, şi două continuări ale cărţii Heidi
Creşte şi Copiii lui Heidi.
Despre viaţa Johannei Spyri nu se cunosc mai multe. Când la un moment
dat a fost rugată să-şi scrie autobiografia, a refuzat spunând: „Viaţa mea privată
este destul de simplă şi n iveşte nimic demn de a fi menţionat. Viaţa mea
spirituală a fost plină de furtuni, dar cine le poate descrie?“
Una dintre cele mai grave furtuni care s-a abătut asupra ei a fost în 1884,
când fiul ei a murit pe neaşteptate la vârsta de 29 de ani. Puţin mai târziu, a
murit şi soţul ei, care nu a putut suporta durerea pricinuită de moartea
unicului fiu.
Johanna a scris multe alte povestiri pentru copii, aproape cincizeci, unele
dintre ele au fost traduse şi în engleză. Totuşi, ea nu a mai putut reînvia suc-
cesul cunoscut cu Heidi, cea mai iubită operă a ei. Johanna Spyri a murit la
Zürich în anul 1901.
Heidi a fost publicată pentru prima dată în anul 1880 şi a fost primită foarte
bine în toate colţurile lumii. Popularitatea cărţii şi succesul ei dăinuie şi în
acest secol, adulţii şi copii bucurându-se de ea şi în ziua de azi.
 Capitolul I

« PB MONTE

M
icul şi cochetul oraş elveţian Mayenfeld se află la poalele unui munte ale cărui
piscuri cenuşii şi aspre se înalţă mult peste valea de mai jos. Undeva după oraş,
o potecă mică şerpuieşte uşor către înălţimi. Iarba de pe pantele de jos nu este
bogată, dar aerul proaspăt poartă aroma florilor de munte de pe păşunile
bogate de mai sus.
într-o dimineaţă însorită de iunie, o femeie tânără, înaltă şi robustă, urca pe
potecă. într-o mână, avea o bocceluţă, în cealaltă ţinea de mână o fetiţă de vreo
5 ani. Obrajii arşi de soare ai copilei erau îmbujoraţi, lucru ce nu era de mirare,
căci, deşi soarele ardea destul de puternic, fata era îmbrăcată ca în mijlocul
iernii. Era greu să îţi dai seama cum arată, pentru că avea pe ea două redingote,
una peste alta, şi mai avea şi un fular mare, roşu strâns în jurul gâtului. Arăta
mai mult ca o grămadă mare şi diformă de haine, care îşi ţâra picioarele în
timp ce urca dealul, fiind încălţată cu o pereche de bocanci butucănoşi.
După ce urcară mai bine de o oră, cele două ajunseră în sătucul Dorfli, care
se afla undeva la jumătatea muntelui. Aici locuia femeia, iar lumea o striga din
case până în stradă. Ea nu le răspunse prea multe şi îşi continuă drumul până
în faţa ultimei case din sat. Din acea casă o salută o voce:
- Jumătate de minut, Detie, se auzi, vin şi eu cu tine dacă mergi mai
departe.
Detie se opri, iar cea mică îşi trase mâna şi se aşeză jos.
- Eşti obosită, Heidi? o întrebă Detie.
- Nu, dar mi-e foarte cald, răspunse copila.
- Ajungem acuşi! Mergi înainte, vezi cât de mari poţi face paşii şi într-o oră
vom fi acolo.
Tot atunci o femeie plinuţă, cu o faţă drăguţă ieşi din casă şi li se alătură.
Fetiţa se ridică şi le urmă pe femeile care o luară înainte bârfind despre felul în
care trăia lumea în Dorfli sau prin împrejurimi.
- Unde mergi cu copila, Detie? întrebă săteanca după ceva timp. E orfana
surorii4ale, nu-i aşa?
- Aşa e! răspunse Detie. O duc sus la Unchiul. De-acum va trebui să stea cu
el.
- Poftim? Să stea cu unchiul Alp sus în munţi? Cred că ţi-ai pierdut
minţile! Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva? Sunt sigură că o să-ţi spună să-ţi
vezi de treabă când o să-i sugerezi să stea cu fata!
- De ce? E bunicul ei şi a venit timpul să facă şi el ceva pentru ea. Eu am
avut grijă de ea până acum, şi-ţi spun că nu o să mai refuz încă o slujbă atât de
bună cum am primit-o acum, din cauza ei. Bunicul ei trebuie să-şi asume
responsabilitatea.
- Dacă ar fi un om ca toţi alţii, totul ar fi în ordine, îi răspunse Bărbie, dar
tu ştii cum este el. Ce crezi că ştie despre cum să crească un copil, mai ales
unul atât de mic? Iar ea nu va suferi viaţa de-acolo. Unde este slujba despre
care vorbeşti?
- în Germania, spuse Detie. O slujbă minunată la o familie bună din
Frankfurt. Vara trecută, au stat la un hotel din Ragaz, unde eram cameristă şi
aveau camerele la etajul de care mă ocupam eu. Au vrut şi atunci să mă ia cu
ei, dar nu am putut să scap. Acum, s-au întors şi m-au rugat din nou. De data
asta, plec cu siguranţă.
Atunci, mă bucur că nu sunt în locul bietului copil, spuse Bărbie ridicându-
şi braţele de disperare. Nimeni nu ştie ce se întâmplă cu bătrânul acela, care nu
vrea să aibă nimic de-a face cu nimeni şi care n-a mai pus piciorul în biserică
de ani de zile. Când coboară din munţi, cu toiagul acela mare în mână - şi asta
se întâmplă destul de rar toată lumea se fereşte din calea lui. Toţi se tem de el.
Pare atât de sălbatic, cu sprâncenele alea gri şi stufoase şi cu barba lui
îngrozitoare. Nu este genul de persoană pe care ai vrea să o întâlneşti când eşti
singur pe munte.
- Se prea poate să fie aşa, dar acum trebuie să aibă grijă de nepoata lui, iar
dacă i se va întâmpla ceva rău fetei, va fi din vina lui şi nu din a mea.
- Mă întreb ce are pe conştiinţă de trăieşte acolo sus singur-singurel şi nu
îşi arată faţa, se întrebă Bărbie. Umblă tot felul de zvonuri, dar presupun că tu
ştii toată povestea. Sora ta trebuie să-ţi fi spus multe despre el, nu-i aşa?
- Ba da, mi-a spus, dar nu vreau să le spun mai departe. Dacă ar afla că am
vorbit despre el, ar avea el grijă de pielea mea.
Dar Bărbie nu era gata să scape această oportunitate de a afla mai multe
despre bătrân. Ea locuise în Prattigau, mai jos în vale, şi se mutase în Dorfli
doar de puţin timp, după ce se măritase, şi mai avea încă multe de învăţat
despre vecinii ei. Era foarte curioasă să afle de ce bătrânul trăia sus pe munte
ca un pustnic şi de ce lumea era reticentă să vorbească despre el cu aceeaşi
libertate cu care vorbea
11

despre alţii. Era clar faptul că nu erau de acord cu el, dar toţi păreau să se
teamă a spune ceva despre el. Şi apoi de ce toată lumea îi spunea „Unchiul
Alp“? Nu avea cum să fie unchiul tuturor din sat, dar nimeni nu-1 striga altfel,
chiar şi Bărbie folosea tot numele acesta. Prietena ei, Detie, era rudă cu el şi
locuise toată viaţa în Dorfli, până cu un an în urmă. După moartea mamei, ea
şi-a găsit o slujbă bună într-un hotel mare din Ragaz. De acolo venise în
dimineaţa aceea cu Heidi, luând o căruţă până în Mayenfeld.
Bărbie o luă de mână şi îi spuse convingător:
- Ai putea să-mi spui cel puţin ce este adevărat din ceea ce se vorbeşte şi ce
este bârfă. Haide! Explică-mi de ce este atât de înverşunat împotriva tuturor şi
de ce toată lumea se teme de el. A fost mereu aşa?
-Asta nu ştiu să spun sigur! Am doar 26 de ani, iar el are 70 sau mai mult,
deci nu ştiu cum a fost în tinereţe. Dacă nu aş fi sigură că ai spune tuturor din
Prattigau, aş putea să-ţi povestesc mai multe. Şi el, şi mama mea au venit din
Domleschg.
- Hai, Detie, drept cine mă iei? protestă Bărbie pe jumătate jignită. Nu se
bârfeşte aşa în Prattigau şi oricum sunt capabilă să-mi ţin gura când vreau.
Hai, zi-mi. Promit să nu spun nimic mai departe.Bine, atunci, dar să te ţii de
cuvânt!
Detie se uită după Heidi - ca să nu le audă -, dar fata nu se vedea nicăieri.
Probabil că se oprise undeva în urmă, iar ele fuseseră prea ocupate ca să » bage
de seamă. Detie se opri şi se uită în toate direcţiile. Poteca şerpuia şi cobora
muntele în zigzag, * dar, uitându-se în jos, putea să vadă până aproape de
Dorfli, şi nu era nimeni.
- Ah, uite-o acolo! strigă Bărbie deodată. Nu o vezi? şi arătă spre o formă
mică, undeva mult mai jos. Uite că urcă panta cu Peter şi caprele lui. Mă
întreb de ce urcă cu ele atât de târziu azi. Păi, cât are el grijă de ea, tu poţi să-
ţi continui povestirea.
- Peter, nu ar trebui să-şi facă griji. Heidi îşi poartă singură de grijă, cu
toate că are numai 5 ani. Este foarte isteaţă şi ştie să se descurce, lucru care îi
va folosi, având în vedere că bătrânul nu mai are nimic acum decât cabana şi
două capre.
- Presupun că odată a dus-o mai bine, spuse Bărbie.
Cred că da. Păi, avea una dintre cele mai bune ferme din Domleschg. Era fiul
cel mare al familiei, mai avea un frate şi era foarte respectabil. Dar bătrânul
Unchi nu a vrut decât să râdă de bogătaşi şi să călătorească de colo colo. A
intrat într-un anturaj prost şi şi-a băut şi jucat la cărţi toată averea. Bieţii 1 3
lui părinţi chiar au murit de durere şi ruşine când au aflat. Şi fratele lui a ajuns
ruinat, bineînţeles! A plecat Dumnezeu ştie unde şi nimeni nu a mai auzit de
el. Şi Unchiul a dispărut o perioadă. Nu-i mai rămăsese nimic, decât un
renume prost. Nimeni nu a ştiut unde a plecat, dar după un timp s-a aflat că se
înrolase în armată şi era prin Napoli. Apoi nu s-a mai auzit nimic despre el
vreo doisprezece sau cincisprezece ani. Detie se simţea bine povestind.
- Hai, continuă! o îndemnă Bărbie cu respiraţia tăiată.
- Păi, într-o zi a apărut din senin în Domleschg, cu un fiu după el, căutând
nişte rude care să aibă grijă de cel mic. Toate uşile i-au fost închise! Nimeni nu
voia să aibă de-a face cu el.
- Uf! oftă Bărbie.
Atunci, a fost atât de furios că s-a jurat să nu mai calce în acel loc niciodată.
Aşa că a venit în Dorfli unde s-a stabilit împreună cu fiul său pe care îl chema
Tobias. Oamenii au crezut că şi-a cunoscut soţia şi s-a însurat undeva în Sud.
Se pare că femeia a murit după scurt timp, cu toate că nimic nu este sigur. El a
strâns nişte bănuţi, destui să-l şcolească pe fiul său şi să-l facă tâmplar. Tobias
era om bun şi toată lumea din sat îl plăcea, însă nimeni nu avea încredere în
bătrân. Se zvonea că dezertaseîn Napoli, ca să evite nişte probleme apărute din
motiv că ucisese un om - nu în război, ci în urma unei răfuieli. în orice caz, noi
l-am acceptat ca pe un membru al familiei. Bunica lui şi bunica mamei,
i
mele erau surori, aşa că îl strigam Unchiul şi, cum noi suntem înrudiţi cu
aproape toată lumea din* Dorfli, întregul sat a început să-i spună „Unchiul“.
Apoi, când s-a dus să trăiască acolo sus, pe munte, i-au spus „Unchiul Alp“.
- Şi cu Tobias ce s-a întâmplat? întrebă Bărbie curioasă.
Lasă-mă să-ţi spun, acum ajungeam şi la asta, se răţoi Detie la ea. Tobias a
învăţat la un tâmplar din Mels şi, după ce a deprins meseria, s-a întors în
Dorfli şi s-a însurat cu sora mea, Adelheid. Au ţinut mult unul la altul. S-au
înţeles bine şi au trăit foarte fericiţi împreună ca soţ şi soţie, dar nu a durat
mult. Doi ani mai târziu, el a murit în timp ce ajuta la construcţia unei case,
când a căzut peste el o grindă mare. Biata Adelheid a avut aşa un şoc când l-a
văzut adus aşa acasă, încât a căzut bolnavă la pat, cu febră, şi nu şi-a mai
revenit niciodată. Nu fusese ea prea sănătoasă nici înainte şi avea din când în
când crize ciudate de nu puteaisă-ţi dai seama dacă doarme sau e trează. A mai
trăit fără el doar vreo două săptămâni. Lumea a început să bârfească, 1 5
bineînţeles; spuneau că asta era ca o pedeapsă pentru Unchiul care-şi trăise
viaţa cum şi-o trăise. I-au spus-o şi în faţă, şi pastorul i-a mai spus şi să facă
penitenţă ca să-şi cureţe conştiinţa. Asta l-a înfuriat mai mult decât orice şi l-a
făcut şi mai morocănos. După vizita pastorului, nu a mai vrut să vorbească
deloc cu nimeni, iar vecinii au început să se ferească de el. Apoi, într-o zi, am
aflat că s-a dus să locuiască în munţi şi nu mai avea de gând să se întoarcă. Din
ziua aceea şi până azi, a rămas acolo, supărat pe Dumnezeu şi pe oameni, cum
se spune. Mama şi cu mine am luat-o pe fata lui Adelheid să stea cu noi. Avea
cam un an când a rămas orfană. Apoi mama a murit vara trecută, şi eu am vrut
să-mi iau o slujbă în oraş, aşa că am luat-o pe Heidi în Pfaffersdorf şi am rugat-
o pe Ursula să aibă grijă de ea. Am reuşit să-mi găsesc un loc de muncă pe
timpul iernii, pentru că mânuiesc bine acul de cusut şi se găsea tot timpul câte
cineva care avea nevoie de serviciile mele. Apoi, la începutul anului acesta,
familia din Frankfurt s-a întors, şi acum, după cum ţi-am spus, vor să plec cu
ei, iar ei pleacă poimâine. E o slujbă foarte bună, îţi spun eu!
- Şi acum o laşi pur şi simplu pe fată acelui bătrân? Mă mir că te-ai putut gândi
la aşa un lucru, Detie, îi spuse Bărbie cu reproş.1 6
- Păi, ce altceva aş putea face? întrebă Detie nervoasă. Am făcut tot ce am
putut pentru ea în toţi aceşti ani, dar e clar că nu pot să primesc această slujbă
cu un copil de 5 ani după mine. Uite că am ajuns la jumătatea drumului,
continuă ea. Tu încotro mergi, Bărbie?
- Vreau să o văd pe mama lui Peter. Ea toarce pentru mine pe timpul
iernii. Deci ne despărţim aici. La revedere, Detie, şi mult noroc!
Detie se opri să o privească pe Bărbie care se îndrepta spre o căbănuţă de
lemn, într-o vale mică, la o oarecare distanţă de potecă. Cabana era atât de
dărăpănată încât avea mare noroc că era oarecum protejată de forţa furtunilor
de pe munte. Chiar şi aşa, trebuie să fi fost un adevărat chin să locuieşti acolo,
căci toate uşile şi geamurile tremurau când bătea vântul, iar grinzile vechi
scârţâiau şi se mişcau. Dacă ar fi fost construită într-un loc mai deschis, ar fi
fost spulberată de mult de vânturi.
Aceasta
dimineaţă eracobora
casa lui
înPeter,
Dorfli păstorul
să caprelor.
ia caprele El ducă
şi sădin
le avea la11păscut
ani şi în
pefiecare
pajiştile
fumate
Qiultă ale muntelui.
agilitate. De Apoi,
fiecare seara,
dată le
când cobora
ajungea în nou,
sat, ţopăind
fluiera peste
ascuţit dealuripar-
printre cu
degete, ca sătenii să vină şi să-şi ia animalele.
De obicei, copiii erau cei care răspundeau chemării - nici cei mai mici dintre ei
nu se temeau de acele capre blânde.
In timpul lunilor de vară, aceasta era singura ocazie a lui Peter să se vadă cu
alţi băieţi sau fete, căci, în rest, doar caprele îi ţineau companie. Petrecea
foarte puţin timp acasă cu mama sa şi cu bunica lui bătrână şi oarbă. Obişnuia
să plece din căbă- nuţă foarte devreme, după ce lua micul dejun care consta
într-o bucată de pâine şi o cană cu lapte, şi seara stătea cât putea de mult cu
copiii din Dorfli, deci ajungea acasă la timp să-şi ia cina şi să se bage în pat.
Tatăl lui fusese păstor de capre înaintea lui, dar fusese ucis cu mult timp în
urmă încercând să taie un copac. Pe mama lui o chema Bridget, dar rareori era
strigată altfel decât „mama păstorului de capre“, iar bunica lui era Buni pentru
toată lumea, tineri şi bătrâni.
Timp de câteva minute, după ce Bărbie plecă, Detie privi îngrijorată după
cei doi copii şi după capre, dar nu-i zări. Mai urcă puţin ca să vadă mai bine în
jos şi se opri din nou. începea să-şi piardă răbdarea.
Copiii se îndepărtaseră de potecă, căci Peter urca mereu muntele pe un
drum al lui. Ce conta pentru el era ca animalele să găsească cele mai bune
tufişuri şi ierburi de păscut. La început, Heidi se căţără după el, gâfâind din
greu, căci toate hainele de pe ea făceau urcuşul şi mai dificil. Dar nu se plânse;
se uită cu invidie la Peter care alerga încoace şi-ncolo, în picioarele goale şi în
nişte pantaloni confortabili, şi la caprele cu picioare sprintene care urcau cu
foarte mare uşurinţă pantele abrupte, peste tufişuri şi pietre. Apoi, deodată, se
aşeză şi îşi scoase bocancii şi şosetele. îşi dădu jos fularul cel roşu şi gros şi
desfăcu repede nasturii hainei ei bune, pe care Detie i-o pusese pe deasupra
hainei obişnuite, ca să nu o mai care. îşi dădu jos ambele haine şi rămase într-o
fustiţă, agitându-şi braţele în aer de bucurie. Apoi făcu o legătură şi fugi
sprintenă să-l prindă din urmă pe Peter şi caprele sale. El nu băgase de seamă
ce făcuse fata şi, când o văzu alergând spre el aşa, zâmbi larg. Se uită în urmă şi
văzu grămada de haine pe care fata o lăsase în iarbă, rânji, dar IUI spuse nimic.
Heidi se simţea mult mai fericită şi liberă ca vântul, şi începu a sporovăi,
punâiulu i tot telul de întrebări. El trebui să-i spună cale eaprr avea, unde le
ducea şi ce avea să Iacii apoi eu ele odată ajuns
A , ,

acolo. In cele din urmii, ajunscia la cabanuţa, şi Detie putuse să-i vadă. Cum
ii ,ue nea I a c i .
— Ce Dumnezeu ai lacul. I Icnii ' 11iie cum arăţi! Ce ai făcut cu hainele? Şi > u
Iu lai uf’ Şi i u bocancii 1 9

cei noi, pe care abia ţi i-am cumpărat ca să îi porţi acum, cu ciorapii cei noi pe
care i-am împletit pentru tine? Unde le-ai lăsat pe toate?
Heidi arată plină de calm spre locul în care se dezbrăcase.
-Acolo sunt! spuse ea.
Mătuşa ei putea vedea o grămăjoară în depărtare, cu un punct roşu deasupra
care era fularul.
- Obrăznicătură mică ce eşti! îi spuse supărată. Ce Dumnezeu te-a făcut să-
ţi dai toate hainele jos aşa? Ce vrea să însemne asta?
- Nu aveam nevoie de ele, îi răspunse Heidi, ca şi când asta ar fi fost o
explicaţie suficientă.
- Copil prostuţ, chiar nu gândeşti deloc? o certă Detie. Şi acum cine crezi
că o să coboare să ţi le aducă? Mi-ar lua mai bine de jumătate de oră să fac asta.
Peter, fugi tu jos şi adu-le, dar grăbeşte-te! Nu sta acolo încremenit de parcă ţi-
au crescut rădăcini.
- Deja sunt în întârziere! spuse Peter şi rămase pe loc, cu mâinile în
buzunar, în timp ce Detie o certa pe Heidi.
Păi, aşa nu o să ajungi prea departe, dacă stai pe loc, holbându-te! Uite aici
ceva pentru tine, îi spuse Detie pe un ton mai convingător şi îi dădu o monedă
nouă şi lucitoare. La vederea ei, băiatultrecu la treabă imediat şi o porni în jos
pe pantă, cu paşi mari. Luă de jos grămada de haine şi se întoarse cu ea
imediat. Detie trebui a recunoaşte că băiatul îşi meritase răsplata. El băgă
moneda în , buzunar zâmbind încântat, căci nu se iveau adesea astfel de
câştiguri uşoare. *
-Acum, du lucrurile astea sus la Unchiul pentru mine. Ştiu că mergi în
direcţia aia. Şi Detie începu apoi să urce poteca abruptă din spatele cabanei
păstorului de capre.
Peter o urmă cu hainele sub braţ, fluturând băţul pe care îl folosea de
obicei pentru capre. Mai trecu aproape încă o oră până ajunseră sus, pe
păşunea înaltă, unde avea cabana Unchiul Alp, undeva pe un platou.
 Micuţa cabană era expusă vânturilor, dar primea în acelaşi timp şi toată
lumina soarelui, oferind de acolo o imagine panoramică splendidă a văii. în
spatele casei erau trei brazi înalţi cu crengile uriaşe. Imediat mai sus de cabană
era o păşune bogată, dar după ea se vedeau o mulţime de jnepeni încâlciţi care
duceau către piscurile aspre şi sterpe.
Unchiul Alp făcuse o băncuţă de lemn şi o fixase într-o parte a cabanei, cu
vedere spre vale. Aici stătea el aşezat în linişte, cu pipa în gură şi mâinile pe
genunchi, urmărindu-i pe cei care se apropiau. Peter şi Heidi alergară înaintea
lui Detie pe ultima parte a drumului, Heidi fiind chiar prima care ajunse la
bătrân. Fata merse direct către el şi îi întinse mâna.
- Bună, bunicule! îi spuse ea.
- Hei, ce este asta? exclamă el morocănos, uitân- du-se la fata care îşi
retrăgea mâna. Şi ea se uita fascinată la bătrânul ciudat, cu barba lungă şi
sprânce-
/V

nele foarte dese. Intre timp, ajunse şi Detie, Peter rămăsese undeva mai în
spate să vadă ce avea să se întâmple.
- Bună dimineaţa, Unchiule! spuse Detie. Ţi-am adus-o pe fiica lui Tobias.
Nu cred că o mai recunoşti, căci ai văzut-o ultima dată pe când avea doar un
an.
De ce ai adus-o aici? întrebă el cu asprime. Iar tu, plecă imediat cu caprele, îi
spuse lui Peter. Şi nu
uita să le iei şi pe ale mele. Bătrânul îi aruncă aşa o privire aspră, încât băiatul
dispăru într-o secundă.
- A venit să stea cu tine, Unchiule! îi spuse Detie trecând direct la subiect.
Am făcut tot ce am putut pentru ea în ăştia patru ani. Acum e rândul tău.
- E rândul meu? pufni bătrânul uitându-se fix în ochii ei. Şi când va începe
să plângă şi să se ceară la tine - cum sigur va face -, eu ce trebuie să-i fac?
- Asta te priveşte, îi răspunse Detie. Nimeni nu mi-a spus nici mie ce să fac
când mi-a fost lăsată în braţe, un bebeluş de numai un an. Dumnezeu ştie că
am făcut destul până acum, având grijă de ea şi de mama. Dar acum trebuie să
plec la slujbă. Tu eşti ruda cea mai apropiată a copilei. Dacă nu poţi să o ţii, fă
ce vrei cu ea. Dar tu va trebui să răspunzi dacă i se va întâmpla ceva rău şi sunt
sigură că nu vrei să-ţi mai încarci conştiinţa şi cu asta.
Detie ştia prea bine ce trebuia să spună şi de aceea vorbea atât de
nepoliticos, dar parcă spusese mai mult decât ar fi trebuit.
Bătrânul se ridică în picioare la ultimele ei cuvinte. Ea era destul de speriată
de felul în care acesta o privea şi se dădu câţiva paşi îndărăt.
Du-te înapoi de unde ai venit şi să nu te întorci prea curând! îi spuse el
supărat, ridicându-şi pumnul.Detie nu aşteptă să i se spună de două ori.
- Atunci, la revedere! spuse ea pe fugă. La revedere, Heidi! şi pomi repede
înapoi în josul pantei, fără să se oprească deloc până în Dorfli. Aici mulţi
oameni o strigară, curioşi să afle cum decurseseră lucrurile şi ce făcuse cu
copila pe care o cunoşteau cu toţii.
- Unde este Heidi? Ce ai făcut cu Heidi? strigau ei de la ferestre şi din uşi.
Detie le răspundea tot mai reticentă:
- E sus la Unchiul Alp. Da, asta am spus, e cu Unchiul Alp. O întrista foarte
mult să audă replicile femeilor:
- Cum ai putut să faci asta, Detie? Biata copilă! Imaginează-ţi că ai lăsat-o
pe micuţă acolo sus cu omul acela!
Detie fu mulţumită când trecu de toţi. Nu voia să se mai gândească la ceea ce
făcuse, căci la moartea mamei promisese să aibă grijă de fată. Se consola cu
ideea că va putea să aibă mai multă grijă de fată dacă va avea o slujbă bună, de
unde să câştige ceva mai mulţi bani, şi se grăbi să scape cât mai repede de toţi
acei oameni care încercau să o facă să se răzgândească. ^Capitolul 2
D
e cum plecă Detie, bătrânul se aşeză din nou pe bancă. Se uita tăcut în jos
scoţând nori mari de fum din pipă, în timp ce Heidi explora plină de încântare
împrejurimile. Se duse la staulul caprelor - care era undeva într-o parte a
cabanei dar îl găsi gol. Apoi merse în spatele cabanei şi rămase acolo un timp
să asculte şuieratul vântului prin crengile brazilor. Când vântul se mai potoli,
se întoarse în faţa cabanei unde îl găsi pe bunic stând în aceeaşi poziţie. Cum îl
privea aşa, cu mâinile la spate, el ridică privirea şi o întrebă:
- Ce-ai vrea să faci acum?
- Vreau să văd ce este în cabană.
- - Atunci haide! spuse el şi se ridică luând-o înainte. Şi ia-ţi şi hainele,
mai adăugă.Nu le mai vreau! îi răspunse ea.
Bătrânul îşi întoarse privirea către I ieidi şi-i văzu ochişorii lucind de
curiozitate.
„Nu e prostuţă“, îşi spuse el în gând, apoi adăugă cu glas tare. De ce nu?
- Vreau să pot alerga peste tot cum fac caprele.
- Păi, vei putea. Oricum adu hainele înăuntru. Le putem pune în dulap.
Heidi ridică grămada de haine şi îl urmă pe bătrân într-o cameră mare care
era toată casa. Văzu o masă şi un scaun, şi un pat undeva într-un colţ. In faţă,
era un cuptor, deasupra căruia atârna un ceainic mare. în unul din pereţi mai
era o uşă pe care bătrânul o deschise, şi ea văzu un dulap mare în care atârnau
hainele lui. Tot acolo mai erau şi nişte rafturi. Pe unul, bătrânul îşi ţinea
cămăşile, ciorapii şi batistele, pe altul - farfuriile, cănile şi paharele, iar pe cel
de sus era o pâine rotundă, nişte carne afumată şi nişte brânză. Aici erau de
fapt toate bunurile bătrânului. Heidi intră în dulapul deschis şi-şi îndesă
hainele undeva în spate ca să nu poată ii văzute.
- Unde voi dormi eu, bunicule? întrebă ea mai apoi.
- Unde vrei tu, îi răspunse el ^
Heidi fu foarte mulţumită de răspuns şi se uită prin cameră să caute un loe
bun; catul observă o scară de lemn sprijinită pe peretele de lângă patul
bunicului. Se urcă imediat pe ea şi ajunse în pod. O grămadă de fân proaspăt,
dulce mirositor, abia fusese pusă acolo şi în pod era o fereastră rotundă prin
care se putea vedea toată valea.
- Voi dormi aici! strigă ea. E un loc splendid!
Haide să vezi, bunicule!
/\

- A
II ştiu foarte bine, răspunse el.
- îmi fac patul acum, continuă ea, dar trebuie să-mi aduci un cearşaf pe
care să mă culc.
- Bine! spuse bunicul, merse la dulap şi căută printre lucruri până găsi o
bucată de material aspru, apoi urcă şi i-o dădu fetei. Ajuns sus, văzu că ea deja
îşi făcuse o saltea şi o pernă din fân, pe care le aranjase în aşa fel încât să poată
privi pe fereastră din pat.
- E bine aşa, spuse bătrânul, dar trebuie să fie mai groase de-atât. El mai
împrăştie nişte fân peste ce aranjase ea, ca să nu simtă podeaua tare. Materialul
gros pe care i-1 adusese pentru cearşaf era atât de greu încât fata abia îl putea
ridica singură, dar grosimea lui oferea o protecţie bună împotriva firelor
ascuţite de paie. îl întinseră amândoi, iar Heidi îi băgă capetele pe sub „saltea“
ca să-şi facă aşternutul mai confortabil, apoi se uită un moment la noul ei pat şi
spuse:
- Am uitat de ceva, bunicule!
- De ce anume? întrebă el.
- O pătură care să-l acopere şi sub care să mă strecor când merg la culcare.
-Aşa crezi, nu? Şi dacă nu am una?
- Păi... nu-i nimic, spuse Heidi, mă pot acoperi cu nişte fân. Şi tocmai se
ducea să mai aducă fân când bunicul o opri.
- Aşteaptă puţin, îi spuse el, apoi coborî şi luă de pe patul lui o plapumă
mare din lână, pe care o urcă în pod.
- Asta nu e mai bună decât fânul? întrebă el în timp ce aşternea plapuma
pe pat. Heidi fu foarte încântată.
- Ce pătură minunată! Patul meu este foarte frumos. Aş vrea să fie deja
seară să mă bag în el.
- Cred că ar fi bine să mâncăm ceva mai întâi. Tu ce zici? întrebă bunicul.
Heidi uitase de orice altceva cât pregătise patul, dar, cum auzi de mâncare,
îşi dădu seama că îi era într-adevăr foame, căci nu mâncase nimic toată ziua,
decât o bucată de pâine şi o cană de cafea slabă înainte să pornească în lunga
călătorie. Deci îi răspunse repede:
-Oh! Da!
Păi, atunci, dacă ne-am înţeles, hai să mergem să vedem cum stăm cu masa;
spuse bătrânul şi coborî în urma lui Heidi, apoi se îndreptă spre cuptor, ridică
ceainicul cel mare şi puse unul mai mic în loc, apoi se aşeză pe un scăunel cu
trei picioare şi începu să înteţească focul până cărbunii se făcură roşii şi
incandescenţi. Când ceainicul începu să fiarbă, bunicul puse o bucată de
brânză într-o furculiţă şi o mişcă încoace şi-ncolo, până se rumeni bine de tot.
La început, Heidi stătu pur şi simplu şi se uită cu mare interes la ce făcea
bătrânul, apoi îi trecu ceva prin minte şi fugi într-un suflet la dulap. Când
bunicul veni la masă cu ceainicul aburind şi brânza prăjită, acesta văzu că masa
era deja pusă: două farfurii, două cuţite şi pâinea rotundă. Heidi le văzuse mai
devreme şi ştia că erau necesare la masă.
- Mă bucur să văd că te descurci singurică! spuse el, dar totuşi lipseşte ceva.
Heidi se uită la ceainicul aburind şi fugi înapoi la dulap. Găsi acolo o cană şi
două pahare, aşa că luă cana şi unul dintre pahare şi le puse pe masă.
- Asta era! Ştii să fii de mare ajutor! îi spuse bunicul. Ei, acum tu pe ce te
aşezi? El stătea pe singurul scaun din cabană, aşa că Heidi trase scăunelul cu
trei picioare şi se aşeză pe el.
- Ai găsit pe ce să stai, dar scăunelul este mic, nici pe al meu nu ai ajunge la
masă. Spunând asta, bătrânul se ridică şi îşi împinse scaunul în faţa scăunelului
lui Heidi, puse cana cu lapte pe el şi farfuria cu o felie de pâine pe care aşeză
bucata aurie de brânză prăjită.
- Acum, ai masa ta şi poţi să începi să mănânci, spuse el, apoi se sprijini de
un colţ al mesei şi începu şi el să mănânce.
Heidi luă cana şi o goli dintr-o înghiţitură, apoi trase o gură mare de aer -
căci fusese mult prea ocupată cu băutul - apoi puse cana goală înapoi.
- E bun laptele? întrebă bunicul.
- Cel mai bun pe care l-am băut vreodată, îi răspunse Heidi.
 -Atunci,trebuie să mai bei. Şi îi umplu din nou cana.
Ea mâncă pâinea şi brânza, care aveau un gust grozav, luând din când în
când câte o gură de lapte. Părea foarte încântată!
După ce mâncară, bunicul sc duse la staulul caprelor, şi Heidi îl urmări cum
mătura şi punea fân proaspăt pe care să doarmă animalele. Când termină
treaba, merse în magazia care era construită într-o parte a casei ş i laie câteva
l e m n e , apoi dădu nişte găuri într-o bucală mai m a t e a p l a t ă tic lemn, şi
când le montă pe toate împreună făcu un scaun înalt. Heidi îl urmărise
mirata, m linişte
- Ştii ce este acesta? o întrebă el când termină.
- E un scaun special pentru mine, răspunse ea foarte mirată. Şi cât de
repede l-ai făcut!
„Are ochii la ce trebuie şi ştie să fie atentă“, gândi bătrânul. Apoi îşi găsi de
treabă făcând reparaţii prin cabană, bătând un cui ici-colo, strângând nişte
şuruburi la uşă şi câte şi mai câte. Heidi era mereu lângă el urmărindu-1 cu
multă atenţie, căci o interesa şi cel mai mic lucru.
Şi aşa trecu întreaga după-amiază. Un vânt puternic se stârni din nou,
şuierând prin crengile brazilor. Sunetul acesta îi provoca lui Heidi o plăcere
atât de mare, încât începu să danseze şi să sară de bucurie, iar bunicul o
urmărea din uşa magaziei. Deodată, se auzi un fluierat ascuţit şi Peter apăru în
mijlocul turmei de capre. Heidi ţipă de bucurie şi se grăbi să-l salute pe
prietenul ei întâlnit de dimineaţă.
Când caprele ajunseră la cabană, se opriră cu toate, mai puţin două, una
albă şi una maro, care se separară de turmă şi veniră înspre bătrân, apoi
începură să-i lingă mâinile în care ţinea nişte sare, aşa cum făcea în fiecare
seară pentru a le întâmpina acasă.
Peter plecă mai departe cu restul turmei, iar Heidi alergă la cele două capre
şi începu să le mângâie cu blândeţe.
- Astea sunt ale tale, bunicule? întrebă ea. Amândouă? Şi stau acolo în
staul?
Punea o grămadă de întrebări, una după alta, încât bunicul abia putea să
strecoare câte un răspuns.
-Acum, mergi şi adu-ţi cana şi nişte pâine.
Ea îl ascultă şi se întoarse într-o secundă, apoi el îi umplu cana cu lapte de
la capra cea albă şi i-o întinse împreună cu o bucată de pâine.
- Mănâncă asta şi apoi du-te la culcare, spuse el. Dacă ai nevoie de o pijama
sau altceva, găseşti în hainele de la mătuşa ta. Acum, eu trebuie să am grijă de
capre. Somn uşor!
- Noapte bună, bunicule! îi strigă ea în timp ce bătrânul se îndepărta cu
caprele. Apoi alergă după el să-l întrebe cum le chema pe cele două.
- Cea albă este Margareta, iar cea maro este Oacheşa, îi răspunse bunicul.
- Noapte bună, Margareta! Noapte bună, Oacheşa! strigă fata către caprele
care dispărură în staul. Heidi îşi mâncă cina pe băncuţa din faţa cabanei.
Vântul bătea tare, aproape că o dădea jos, aşa că se grăbi şi intră în casă la
somn. Aproape imediat, fetiţa adormi buştean.
Bunicul merse şi el la culcare înainte să se lase întunericul, căci se trezea
mereu.odată cu răsăritul soarelui, iar soarele răsărea foarte devreme
acolo, în munţi, mai ales vara.
 în timpul nopţii, vântul bătu atât de tare încât parcă scutura toată casa,
făcând grinzile să trosnească. Şuiera prin horn şi la un moment dat se auzi cum
căzură două-trei crengi din brazii de-afară. După un timp, bătrânul se ridică
din pat.
- Poate că micuţei îi este teamă, gândi el cu glas tare.
Urcă în pod şi merse lângă culcuşul fetei. Chiar atunci luna, care fusese
acoperită de nori, lumină drept prin fereastra cea mică faţa lui Heidi. Dormea
dusă sub plapuma ei grea, cu un obrăjor îmbujorat pe braţul ei grăsun, cu o
expresie atât de fericită, încât mai mult ca sigur visa ceva frumos. Bătrânul
rămase o vreme privind-o, până când luna fu acoperită din nou. Apoi coborî să
se culce.

Capitolul 3

® a Oi (DAMELE

H
eidi fu trezită a doua zi dimineaţă de un fluierat ascuţit şi, cum deschise ochii,
o rază de soare pătrunse în pod, dând firelor de paie o strălucire de aur. La
început, nu îşi dădu seama unde se afla, apoi auzi de-afară vocea groasă a
bunicului şi îşi aminti cu bucurie că venise să locuiască în munţi. îi părea bine
că nu mai stătea cu Ursula, care era cam surdă şi care era atât de friguroasă
încât stătea toată ziua la gura cuptorului din bucătărie sau lângă soba din
camera de zi. Heidi trebuia să stea toată ziua în casă, unde bătrâna putea să o
supravegheze, cu toate că fata tânjea să iasă la joacă. Acum, sări din pat, ştiind
că o aşteaptă tot felul de experienţe noi. Se îmbrăcă repede, coborî scara şi ieşi
în curte. Peter era deja acolo, aşteptând cu turma lui, în timp ce bunicul
tocmai le scotea pe Margareta şi pe Oacheşa din staul. Se grăbi să le spună
tuturor bună dimineaţa.
- Vrei să mergi sus la păşune cu Peter? o întrebă bătrânul. Bine-nţeles că
ideea asta o încânta foarte mult.
- Mai întâi trebuie să te speli ca să nu râdă soarele de tine că eşti atât de
neagră.
El îi arătă un lighean plin cu apă, care era aşezat în soare chiar lângă uşă, iar
Heidi se duse direct la el şi începu să se bălăcească. Unchiul Alp intră în
cabană strigându-1 pe Peter:
- Vino încoace, generalule de capre, şi adu-ţi şi bocceaua cu tine! Peter îi
întinse o boccea în care îşi ţinea merindele şi I urmări pe bătrân cu ochii mari
cum acesta punea în ea o bucată de brânză şi una de pâine, ambele de două ori
mai mari decât ale băiatului.
- Ia şş i cana aşta şş i umple o de douaă ori. Heidi nu şş tie şaă bea direct de la capre
cum bei tu. Va şta cu tine toataă ziua şş i şa ai mare grijaă dc ea, nu cumva şaă cadaă îîn
praă paştie
Heidi intră în cabana alei nanei.
- Acum, şoaiele nu mai poate raî de de mine. Bunicul zaî mbi aprobalm l><>iimf şa
multşumeaşcaă şoarele, fata şe l'ro a M ni.il »I» mult cu proşopul cel aşpru îîncaî t avea
ohiapi n» ui i a racul
- Când te întorci diseară, va trebui să intri direct în lighean ca un peşte, că
o să-ţi înnegreşti de tot picioarele tot alergând după capre. Acum, puteţi pomi
la drum.
Muntele era foarte frumos în dimineaţa aceea. Vântul nopţii răsfirase toţi
norii, şi cerul era acum de un albastru pur. Soarele strălucea deasupra pajiştii
verzi şi peste tot înfloriseră flori minunate. Erau primule, genţiane albastre şi
trandafiraşi de stâncă galbeni. Heidi alerga în stânga şi-n dreapta foarte
încântată la vederea lor. Mai că uită de Peter şi de capre, tot oprindu-se să
culeagă flori pe care le aduna în poală. Voia să le ia pe toate acasă şi să le
împrăştie prin fânul din dormitorul ei, să-l facă să arate ca o pajişte.
Peter trebuia să fie cu ochii-n patru. îi trebuiau într-adevăr mai mult decât
o pereche de ochi să o poată urmări şi pe Heidi, şi pe capre, căci şi caprele
alergau în toate direcţiile. Trebuia să fluiere după ele şi să strige, chiar să le
ameninţe fluturându-şi băţul în aer ca să adune animalele rătăcite.
- Acum, unde te-ai mai dus Heidi? strigă la un moment dat, chiar supărat.
- Aici! Se auzi o voce din spatele unui deluşor. Locul era acoperit de
primule şi avea un parfum incredibil. Heidi nu mai mirosise niciodată ceva
atât de minunat, aşa că se aşezase printre flori să se bucure şi mai mult de
aromă.
- Vino încoace! Unchiul mi-a spus să am grijă să
nu cazi în prăpastie. *
- Unde-i prăpastia? strigă ea fără să se mişte.
- Chiar puţin mai sus. Mai avem încă de mers', aşa că hai să pornim. Auzi
cum cârâie şoimul acela bătrân?
Heidi sări în sus la ultima observaţie a băiatului şi fugi la el cu şorţul plin de
flori.
- Haide, că acum ai strâns destule, îi spuse el şi începură să urce din nou.
Nu mai culege altele, altfel rămâi mereu în urmă şi, în plus, dacă tot mai rupi
azi, mâine n-o să mai găseşti nici una.
Heidi găsi că băiatul avea dreptate, oricum şorţu- leţul îi era deja plin. Apoi
merse după Peter şi parcă şi caprele mergeau mai ordonat chiar la poalele
stâncilor. Pe pantele abrupte erau doar câteva tufe şi
A

jnepeni mărunţi, în rest numai stâncă golaşă. Intr-o parte a potecii, era chiar
prăpastia despre care vorbise Unchiul Alp. Când ajunseră în acest loc, Peter
scoase bocceluţa şi o lăsă la păstrare într-o scobitură a stâncii, căci din când în
când băteau nişte rafale de vânt şi el nu dorea să-şi vadă preţioasele merinde
rostogolindu-se în josul pantei. Apoi se întinse la soare pentru a se odihni după
obositorul urcuş. Heidi îşi puse şi ea florile tot acolo, apoi se aşeză lângă Peter
şi privi în jur. Valea de sub ei era scăldată de lumină. In faţa lor, pe fondul
cerului albastru, se vedea un pisc înzăpezit, cu două piscuri gemene înalte şi
crestate. Totul părea nemişcat. Doar o briză uşoară adia acum, făcând florile să
se legene pe tulpiniţele lor firave.
Peter adormi, şi caprele lui urcară după tufişuri. Heidi rămăsese şi ea
nemişcată, bucurându-se de privelişte. Se uitase atât de intens la piscurile
muntelui, încât i se părea acum că zăreşte nişte feţe care se uitau la ea ca nişte
prieteni vechi. Deodată, auzi un zgomot puternic. Uitându-se în sus, observă o
pasăre uriaşă care zbura în cercuri deasupra capetelor lor croncănind teribil.
- Peter! Peter! Trezeşte-te! strigă ea. Uite şoimul!
Peter se ridică şi împreună se uitară cum pasărea cea mare se înălţa tot mai
mult pe cer, dispărând într-un final în direcţia piscurilor.
- Unde se duce? întrebă Heidi, care nu mai văzuse niciodată o pasăre atât
de mare şi căreia îi urmărise zborul cu mare interes.
-Acasă, la cuib! îi răspunse Peter.
- Chiar trăieşte acolo sus? Ce minunat! Şi de ce face atâta zgomot?
- Pentru că aşa trebuie, îi explică Peter scurt.
- Hai să urcăm şi noi să vedem unde locuieşte, propuse ea.
- Oh, nu! N-o să facem asta! Nici caprele nu pot urca atât de sus, şi nu uita
că Unchiul mi-a zis să am grijă de tine, îi spuse el dezaprobator.
Spre mirarea lui Heidi, el începu apoi să fluiere şi să strige, iar caprele,
recunoscându-i chemarea, se adunară lângă el din toate direcţiile, cu toate că
unele mai zăboviră puţin să rumege vreun tufiş sau să se ciondănească în joacă.
Heidi sări în picioare şi alergă chiar în mijlocul lor, încântată să le vadă pe
toate vesele. Vorbi cu fiecare în parte şi-şi dădu seama că fiecare era diferită de
celelalte.
între timp, Peter deschisese bocceluţa şi întinsese pe iarbă conţinutul ei,
două porţii mari pentru Heidi şi două mici pentru el. Apoi umplu cana cu lapte
de la Margareta şi o puse undeva în mijloc. O strigă pe Heidi, dar fata nu-i
răspunse prea repede. Era prea ocupată cu noile prietene de joacă şi nu mai
avea ochi sau urechi pentru nimeni altcineva. El o tot strigă până când i se auzi
ecoul şi, în cele din urmă, apăru. Când văzu ce frumos aranjase băiatul masa,
sări în sus dejbucurie.
- Nu te mai agita, îi spuse Peter, e vremea pentru masă. Stai jos şi mănâncă.
- Laptele este pentru mine?
- Da, tot pentru tine sunt şi bucăţile mari de
/V

brânză şi pâine. Iţi mai umplu o cană cu lapte de la Margareta după ce-o bei
pe-asta. Apoi voi bea şi eu.
- Tu de la cine iei lapte? întrebă ea.
- De la capra mea, Bălţata! Acum haide, mănâncă.
Ea bău tot laptele, dar mâncă doar o bucată mică de pâine, restul împreună
cu brânza i-o dădu lui Peter.
-dea şi Poţi
Băiatul să le
se uită
altora. lamănânci
Mai tu, mirare,
ea plin de eu m-am săturat!
căci îi spuse
în viaţa lui nuea.
avusese atâta mâncare să
întâi ezită, gândindu-se că poate fetiţa glumeşte, dar ea ţinu în mâna întinsă
bucăţile până când, în cele din urmă, i le puse pe genunchi. Asta îl convinse că
vorbise serios, aşa că le luă, îi mulţumi dând din cap şi se aşeză să se bucure de
ospăţ.
între timp, Heidi urmărea caprele.
- Cum le cheamă pe toate, Peter? întrebă ea după o vreme.
Peter nu ştia foarte multe defel, dar asta era o întrebare la care putea să
răspundă fără nici o dificultate. îi spuse toate numele, arătând spre fiecare
capră în parte. Ea îl ascultă atentă şi le învăţă repede pe toate. Exista câte un
semn pentru a le recunoaşte pe fiecare, dacă te uitai atent la ele aşa cum făcea
ea. Marele Turk, ţapul, avea coame puternice şi încerca mereu să le împungă
pe celelalte, care se fereau din calea lui cât de mult posibil. Singurul care îi mai
ţinea piept era un ied obraznic pe care-1 chema Cintezoi, cu coame ascuţite şi
mici, care avea noroc că Turk era cel mai adesea mirat de aşa o imprudenţă de
a fi atacat, încât mai niciodată nu începea o luptă. Lui Heidi îi plăcea mult o
căpriţă, Fulg-de-Nea, care behăia jalnic. încercase de mai multe ori să o
consoleze. Acum, auzind-o din nou, fugi repede către ea, îşi puse braţele în
juml gâtului ei întrebând-o:
- Ce s-a întâmplat, Fulg-de-Nea. De ce tot plângi?
Capra se lipi de ea şi se opri din behăit.
Peter, care încă nu terminase masa, strigă cu gura plină:
- Plânge pentru că mama ei nu mai urcă şi ea cu noi. A fost vândută unuia
din Mayenfeld.
- Atunci, unde e bunica ei?
- Nu are.
- Sau bunicul ei?
- Nu are nici bunic.
- Sărmana Fulg-de-Nea, spuse Heidi îmbrăţişând din nou micul animal. Nu
mai plânge, de-acum voi veni eu în fiecare zi sus pe munte şi, dacă te simţi
singură, vii la mine. Fulg-de-Nea îşi rezemă capul pe umărul fetei părând
oarecum mai consolată.
Acum, Peter terminase de mâncat şi se apropie de Heidi care făcea la tot
pasul noi descoperiri. Ea observă că Margareta şi Oacheşa păreau mai inde-
pendente decât restul caprelor şi aveau un aer ceva mai demn decât celelalte.
Ele mergeau şi acum în fruntea turmei, mai sus pe munte, după tufişuri. Unele
capre se opreau ici-colo să guste câte o buruiană, altele înaintau fără să se
oprească sărind peste obstacolele care li se iveau în cale. Turk se ţinea de
boacăne ca de-obicei, dar Margareta şi Oacheşa îl ignorau complet, găsind
repede două tufişuri dese din care începură să rumege nişte frunze. Heidi le
urmări un timp, apoi îi spuse lui Peter.
- Margareta şi Oacheşa sunt cele mai drăguţe, dintre toate.
- Ştiu. Aşa e Unchiul - le îngrijeşte foarte bine,* le spală şi le dă sare, şi are
un staul foarte frumos pentru ele, îi răspunse el. Dar deodată sări în sus şi
începu să alerge după turmă, cu Heidi pe urmele lui, să nu piardă nimic.
Băiatul văzuse că obraznicul Cintezoi stătea chiar pe marginea prăpas- tiei,
unde pământul era atât de instabil şi panta atât de abruptă încât putea oricând
să-i alunece de sub picioare şi să-i rupă vreun os. Peter îşi întinse mâinile să-l
prindă, dar alunecă şi căzu, reuşind totuşi să prindă unul dintre picioarele
iedului care, indignat de un astfel de tratament, începu a se agita sălbatic ca să
se elibereze din strânsoare.
- Heidi, vino aici, strigă Peter. Vino să mă ajuţi!
Nu putea să se ridice decât dacă dădea drumul
piciorului lui Cintezoi, care încerca să iasă din încheietura plăpândă. Heidi
realiză imediat ce trebuie să facă şi rupse o mână de iarbă pe care i-o întinse
iedului.
- Hai sus, nu fi prostuţ, spuse ea. Doar nu vrei să cazi şi să te loveşti.
Ieduţul se întoarse să prindă iarba, şi Peter se putu ridica şi el, după ce
prinse funia care era legată în jurul gâtului lui Cintezoi. Heidi o apucă şi ea
dintr-o parte şi împreună îl ridicară pe neastâmpărat şi-l aduseră la turmă.
Apoi Peter îşi scoase băţul să-l bată pe iedul care, ştiind ce-1 aştepta, încercă sa
ruga.
- Nu îl bate! îl rugă Heidi. Uite cât îi este de frică!
- Lasă, că merită! îi răspunse Peter ridicându-şi mâna, dar ea îl prinse şi-i
strigă. Nu o fă! O să-l doară! Lasă-1 în pace! Şi se uită la el atât de încruntată
încât, uimit, Peter scăpă băţul din mână.
- Uite că nu-1 bat dacă îmi dai şi mâine brânză de la tine, spuse el
considerând că are nevoie de o compensaţie pentru spaima trasă din cauza
neastâmpăratului.
- Ţi-o dau pe toată, şi mâine, şi de mâine înainte, îi promise Heidi. Eu nu o
vreau. Şi-ţi dau şi pâinea, dar promite-mi că nu o să-l mai baţi pe Cintezoi, nici
pe Fulg-de-Nea şi pe nici una dintre capre.
- Mi-e indiferent, spuse Peter - acesta era felul lui de a spune că promite.
Se însera, iar soarele răspândea un luciu auriu peste iarbă şi flori, peste
piscurile înalte care străluceau mirific. Heidi rămase un timp să se bucure de
frumoasa privelişte, când deodată sări în sus strigând:
-Peter! Peter! Arde! Arde! Ard munţii şi zăpada, şi cerul. Uite şi copacii, şi
stâncile ard sus, acolo,
I

unde îşi are şoimul cuibul! Arde tot!

- Aşa este mereu seara, îi spuse Peter cu calm.* Nu e nici un foc!
- Atunci ce e? Ce e Peter? strigă ea agitându-se. Ce este, Peter?
- Aşa se întâmplă! spuse el.
- Uite, toţi munţii sunt roşii purpurii! Uită-te la cel cu zăpadă pe el şi la cel
cu stâncile mari sus, în vârf. Cum îi cheamă, Peter?
- Munţii nu au nume! îi răspunse Peter.
- Cât de drăguţă este zăpada roz şi cât de frumoase sunt rocile roşii! Oh,
Doamne, mai adăugă ea după o scurtă pauză, uite cum culoarea se şterge şi
totul devine gri. Oh, acum e peste tot. Se aşeză pe iarbă, atât de întristată de
ziceai că venise sfârşitul lumii.
- Şi mâine va fi la fel, îi explică Peter. Acum hai să mergem acasă. Fluieră
după caprele care se adunară imediat şi porniră spre casă.
-Aşa este mereu aici sus? îqjţrebă fetiţa plină de speranţă.
- De obicei.
- Şi sigur va fi la fel de frumos şi mâine?
- Sigur, sigur! o asigură el.
Fu mulţumită de răspuns şi, cum avea să se gândească la o grămadă de
lucruri, nu mai scoase un cuvânt până ajunseră la cabana unde bunicul stătea
sub brazi, pe un scăunel pe care-1 pusese acolo să poată urmări întoarcerea
animalelor. Fetiţa alergă într-un suflet la el, urmată de Margareta şi de
Oacheşa, iar Peter strigă după ea:
- La revedere, Heidi! Să vii şi mâine! Ea se întoarse să-i promită că va
reveni şi a doua zi, apoi o luă de gât pe Fulg-de-Nea şi-i şopti:
- Noapte bună, Fulg-de-Nea! Ţine minte că vin şi mâine cu tine şi nu mai
plânge.
Fulg-de-Nea o privi cu încredere, după care porni pe urmele celorlalte
capre.
- Oh, bunicule! strigă fata alergând din nou la el, a fost minunat acolo sus,
o grămadă de flori, apoi focul şi stâncile roşii. Şi uite ce ţi-am adus. îşi scutură
şorţul de flori în faţa lui, dar florile se uscaseră deja şi arătau ca o grămadă de
fân. Heidi se întristă.
- Ce s-a întâmplat cu ele? Nu arătau aşa când le-am cules!
- Ele voiau să rămână în soare, nu să stea îngrămădite în şorţuleţul tău, îi
explică bunicul.
-Atunci nu le voi mai culege niciodată. Bunicule, de ce şuieră şoimul atât de
tare?
- Hai, mergi şi te spală cât mulg eu caprele, îi răspunse el, şi la masă o să-ţi
povestesc şi despre şoim.
De cum se aşeză în scaunul cel înalt, cu bunicul lângă ea şi cana de lapte în
faţă, Heidi repetă întrebarea.
- Aşa îi ceartă el pe oamenii care locuiesc în satele de jos şi îşi fac probleme
unul altuia. Poţi să-ţi imaginezi ce zice: „Dacă v-aţi vedea de treburile voastre
şi aţi urca în munte aici sus, ca mine, v-ar merge mai bine“. Bătrânul rosti
aceste vorbe pe un ton atât de aspru încât îi aminti fetei de şuieratul păsării
uriaşe.
- Şi de ce munţii nu au nume?
- Dar au! îi spuse el, dacă mi-i descrii să-i pot recunoaşte, o să-ţi spun
numele lor.
Aşa că fetiţa îi spuse despre muntele cu piscurile gemene şi îl descrise foarte
bine. Bunicul părea mulţumit.
-Acela este Falkniss, spuse el. Apoi fata descrise muntele acoperit de
zăpadă, iar el îi spuse că numele acestuia era Scesaplana.
- Te-ai simţit bine? întrebă el,
- O, da! spuse ea şi-i povesti despre toate lucrurile minunate care se
petrecuseră acolo. Focul de
seară a fost minunat. Peter mi-a spus că nu era chiar un foc, dar nici nu a
ştiut să-mi spună ce este. Tu poţi să-mi spui, nu-i aşa, bunicule?
- Este felul în care soarele îşi ia rămas-bun de la munţii, îi explică el.
Soarele răspândeşte acea lumină frumoasă peste ei, ca să nu-1 uite până va
reveni dimineaţă.
Lui Heidi îi plăcu această explicaţie foarte mult şi ardea de nerăbdare să
înceapă o nouă zi şi să poată vedea din nou cum îşi ia soarele rămas-bun. Dar
mai întâi trebuia să meargă la culcare.
Dormi liniştită pe salteaua de paie, visând la munţi, la flori şi la Fulg-de-
Nea ţopăind veselă pe păşune.

Capitolul 4 t

© VMTl MW
T
oată vara aceea, Heidi urcă la păşune în fiecare zi împreună cu Peter şi caprele
şi se bronză foarte frumos sub soarele de munte. Crescu puternică şi sănătoasă
şi era fericită şi lipsită de griji ca pasărea cerului în noua ei viaţă. Dar, când
veni toamna cu vânturi puternice, bunicul îi spuse.
- Azi, trebuie să rămâi acasă. Plăpândă cum eşti, poate să te dea vântul jos
într-o clipită.
Peter era dezamăgit când Heidi nu putea să meargă cu el. Se obişnuise cu
prezenţa ei, încât acum i se părea foarte plictisitor să plece de unul singur şi
bine-nţeles că-i lipseau pâinea şi brânza cea bună pe care o împărţea cu el.
Caprele erau parcă şi ele de două ori maigneastâmpărate când ea nu-i însoţea.
Parcă şi ele îi duceau dorul şi se împrăştiau tot timpul, ca şi când ar fi căutat-
o.Dar Heidi era fericită oriunde se afla. Bine-nţeles că îi plăcea să urce pe
munte unde erau tot timpul lucruri noi de văzut, dar îi plăcea la fel de mult să
stea pe lângă bunicul ei, să-l urmărească tăind lemne sau făcând alte lucruri
prin jurul casei. îi plăcea foarte mult să se uite cum se făcea brânza de capră.
Bunicul îşi sufleca mânecile şi-şi cufunda braţele în oala mare cu lapte,
amestecând acolo cu grijă până când, în cele din urmă, obţinea brânza aceea
rotundă şi gustoasă. Dar ce-i plăcea cel mai mult era sunetul făcut de vântul ce
bătea prin brazii cei bătrâni. Adesea lăsa baltă orice altceva şi mergea să stea
sub ei, cu ochii în sus, ascultând şi urmărind crengile ce se legănau în şuieratul
şi sâsâ- itul vântului. Vântul parcă trecea şi prin ea. Acum, că vremea era mai
rece, purta ciorapi şi pantofi şi mai punea încă o hăinuţă pe ea. Muzica aceea
ciudată, venită parcă din vârful copacilor, îi provoca o fascinaţie ciudată şi pur
şi simplu nu putea rămâne în cabană când o auzea.
Parcă din senin, vremea se răci şi mai tare, iar Peter ajunse într-o dimineaţă
suflându-şi mâinile să le mai încălzească. Apoi, într-o seară, începu să ningă,
iar a doua zi dimineaţă totul era alb.
Ninse până nu mai rămase nici o frunză şi bine-nţeles că Peter nu mai urcă
pe munte cu caprele. De la fereastră, Heidi urmărea cu bucurie cum cădeau
fulgii de nea, din ce în ce mai repede, şi cum zăpada creştea din ce în ce mai
mult, ajungând în cele din urmă până la geamuri de nu mai
I

putea ieşi din casă. Fetiţa spera ca zăpada să crească şi mai mult şi să acopere
întreaga cabană, să fié nevoiţi să aprindă lampa şi în timpul zilei, dar nu se
întâmplă asta. A doua zi dimineaţă, bunicul reuşise să-şi croiască drum prin
nămeţi îndepărtând zăpada din jurul cabanei. Apoi, seara, el şi Heidi stătură la
gura sobei, fiecare pe câte un scăunel cu trei picioare, căci bătrânul făcuse încă
unul special pentru ea.
Fură întrerupţi de o bătaie puternică în uşă, ca şi cum cineva o lovea cu
piciorul. Apoi uşa se deschise şi în prag apăru Peter, scuturându-şi bocancii de
zăpadă. Băiatul trebuise să se lupte cu nămeţii; afară era atât de frig încât
zăpada îi îngheţase pe haine, atârnând în ţurţuri mari. Dar el îşi continuase
drumul plin de curaj, hotărât să ajungă la Heidi pe care nu o mai văzuse de
aproape o săptămână.
- Uhh! spuse el şi se îndreptă direct spre sobă. Se uită la cei doi cu ochii
sclipind de fericire. Heidi urmări mirată cum căldura sobei începuse să
topească zăpada îngheţată, care se scurgea pe podea.
- Ei bine, generale, îi spuse bătrânul, cum te descurci acum că a trebuit să
te desparţi de armata ta şi să începi să ronţăi creionul?
- „Ronţăi creionul“? exclamă Heidi cu interes.
- Da, pe timpul iernii, Peter trebuie să meargă la şcoală şi să înveţe să scrie
şi să citească. Nu e lucru uşor să înveţi, aşa că ajută dacă din când în când
ronţăi câte un creion. Nu-i aşa, generale?
- Da, ajută! confirmă Peter.
Imediat, Heidi vru să ştie ce anume se făcea la şcoală. Lui Peter îi venea
greu să-şi exprime gândurile în cuvinte, şi Heidi avea atâtea întrebări să-i pună
încât, cum răspundea la una, fata avea pregătite încă vreo două-trei,
majoritatea întrebărilor ei necesitând ca răspuns o propoziţie întreagă. Lui
Peter i se uscaseră de mult hainele până reuşi s-o lămurească pe fată. Bătrânul
ascultă în linişte conversaţia lor, zâmbind din când în când. Apoi se făcu
linişte, iar bătrânul se ridică.
- Ei bine, generale, ai stat frumuşel la foc, acum e timpul să te mai
răcoreşti, spuse el.
 Pregăti repede cina, şi Heidi puse scaune la masă. Cabana nu mai era aşa
golaşă de când venise fata, pentru că bunicul mai făcuse o băncuţă pe care o
fixase la perete şi alte băncuţe pentru două persoane, căci fetei îi plăcea tot
timpul să stea lângă
el. Acum, puteau sta cu toţii confortabil la masă, iar Peter făcu nişte ochi
mari cât cepele când văzu cum Unchiul Alp îi puse în faţă o bucată mare de
came uscată pe o felie la fel de mare de pâine. De mult > nu mai mâncase atât
de bine. Cum terminară cina, Peter se pregăti de plecare, pentm că începea
deja * să se lase întunericul.
- La revedere, le spuse el, şi mulţumesc pentru tot! O să mai vin duminica
viitoare, şi Buni vă transmite că s-ar bucura foarte mult dacă aţi veni să o
vedeţi.
Heidi fu foarte încântată de ideea de a merge în vizită la cineva, întmcât
era un lucm nou pentm ea, aşa că a doua zi dimineaţă primul lucm pe care-1
spuse bunicului fu:
- Bunicule, trebuie să merg să o văd pe bunica lui Peter azi. Mă aşteaptă
la ea.
- Zăpada e prea mare, spuse Unchiul Alp încercând să o tempereze pe
fată.
Dar ideea plecării era deja bine întipărită în mintea ei şi insistă că trebuie
să meargă la bunica sau bunica se va supăra că a aşteptat-o degeaba. Patru zile
mai târziu, zăpada îngheţă bine, scârţâind sub bocanci, iar soarele strălucea
puternic, luminându-i faţa lui Heidi care lua masa pc scaunul cel înalt. Din
nou ea îi spuse bunicului:
- Trebuie să merg la Buni azi sau va crede că nu mai vin.
Bunicul se ridică de la masă şi se urcă în pod de unde luă pătura groasă de
pe patul fetei.
- Atunci haide să mergem, îi spuse el şi ieşiră în curte.
Heidi ţopăia fericită în noua lume albă. Crengile brazilor erau aplecate de
greutatea zăpezii care sclipea în lumina soarelui rece. Heidi nu mai văzuse
niciodată aşa o imagine.
- Uită-te la copaci, strigă ea, sunt argintii şi aurii...
între timp, bunicul scosese o sanie mare din magazie. într-o parte, sania
avea o bară mare de care să te ţii şi putea fi strunită apăsând cu călcâiul în
stânga sau în dreapta. Ca să-i facă pe plac lui Heidi, bătrânul veni lângă ea să
admire copacii împovăraţi de nea, apoi se aşeză pe sanie, cu copila înfăşurată în
pătură, la căldură, pe genunchi. Cu mâna stângă, o ţinea bine pe fată, iar cu
dreapta prinse bara şi-şi luă avânt, în jos, cu călcâiele. începură să coboare
muntele atât de repede încât Heidi ţipă de încântare. Se opriră în cele din
urmă chiar în faţa colibei lui Peter. Bunicul o lăsă pe fată jos, luă pătura de pe
ea şi îi spuse:
- Vin să te iau mai târziu. Apoi bătrânul plecă agale spre munte trăgând
sania după el.
Uşa pe care o deschise Heidi dădea într-o bucătărie micuţă, cu un cuptor şi
nişte vase pe un raft mic. O a doua uşă dădea într-o cameră la fel de mică. în
comparaţie cu cabana bunicului şi cu podeţul cu fân, locul acesta era mult mai
mic şi mai ponosit. Fata intră şi văzu o femeie stând la o masă şi cârpind o
jachetă, pe care o recunoscu ca fiind a lui Peter. într-un colţ, o altă femeie, mai
bătrână, torcea aplecată asupra fusului. Fleidi se duse direct la aceasta din urmă
şi-i spuse.
- Bună ziua, Buni, uite că am venit şi eu în cele din urmă. Cred că te
gândeai că nu mai ajung!
Bunica îşi ridică privirea şi căută mâna copilei pe care o ţinu strâns
spunându-i după o mică pauză:
- Tu eşti copila de la Unchiul Alp? Tu eşti Heidi?
- Da, şi m-a adus bunicul chiar acum cu săniuţa.
- Ca să vezi! Şi ai mânuţa atât de caldă. Bridget, chiar Unchiul Alp a adus-
o?
Mama lui Peter lăsă la o parte jacheta şi veni să se uite la copilă.
- Nu ştiu, mamă, spuse ea. Nu prea cred, cred că se înşală.
Heidi o privi pe femeie în ochi şi îi spuse cu fermitate: ^
Nu mă înşel. Chiar bunicul m-a adus. M-a înfăşurat într-o pătură şi a coborât
aici cu mine.
- Bine! Bine! înseamnă că Peter a avut dreptate
când ne-a povestit de Unchiul Alp, spuse bunica. Noi am crezut că vorbeşte
prostii... cine ar fi crezut?! Sinceră să fiu, eu mi-am zis că fata nu va rezista
acolo sus mai mult de trei săptămâni. Cum arată ea, Bridget? *
- E slabă cum era mama ei, dar are ochii negri şi părul cârlionţat ca Tobias
şi bunicul ei. Da, cred că mai mult seamănă cu ei.
în timp ce femeile vorbeau, fata se uita prin cameră.
- Unul dintre obloane atârnă, Buni, observă ea. Bunicul poate să-l repare
imediat, altfel oblonul o să-ţi spargă geamul, dacă nu-1 repari. Uite cum se
loveşte de fereastră.
- Nu pot să-l văd, draga mea, dar pot să aud foarte bine, iar pe aici totul se
clatină şi tremură când bate vântul. Toată casa stă să cadă şi uneori, noaptea,
când ceilalţi dorm, stau şi mă gândesc că la un moment dat s-ar putea să se
prăbuşească peste noi şi să ne omoare pe toţi. Şi n-avem ce să facem. Peter nu
ştie să o repare.
- De ce nu poţi să vezi oblonul? întrebă Heidi ară- tându-1 cu degetul. E
chiar acolo, uite cum se mişcă!
- Nu văd deloc, copilă, nu e vorba numai de oblon! spuse bătrâna oftând.
- Dacă mă duc şi ridic oblonul de tot ca să se facă mai multă lumină, o să
poţi vedea, nu?
- Nu, pentru mine nu este nici o diferenţă dacă e lumină sau întuneric.
- Dar dacă ai ieşi în zăpada strălucitoare? Atunci sigur ai putea să vezi. Hai
să încerci.
Heidi o luă pe bătrână de mână şi o ajută să se ridice, căci era foarte
revoltată de ideea că femeia nu putea vedea nicicum.
- Lasă-mă, copilă! Nu pot vedea nici chiar în lumina zăpezii. Eu sunt tot
timpul în întuneric.
- Chiar şi vara, Buni? insistă Heidi. Cu siguranţă că poţi vedea strălucirea
soarelui şi poţi vedea cum el îşi ia rămas-bun de la munţi şi îi face pe toţi roşii
ca focul. Poţi, nu?
- Nu, copilă, nici asta nu pot să văd. Şi nu voi mai putea să văd nimic
niciodată.
Heidi izbucni în lacrimi.
- Nimeni nu poate să te facă să vezi? oftă ea adânc. Nu e nimeni care să
poată...?
O vreme, Buni încercă fără nici un rezultat să o consoleze pe fată. Heidi
plângea foarte rar, dar şi când începea să plângă era foarte greu să o opreşti.
Bătrâna se îngrijoră de-a dreptul şi în cele din urmă îi spuse:
- Hai încoace, draga mea, şi ascultă-mă. Nu pot vedea, dar pot auzi, şi când
cineva este orb, e atât de bine să audă o voce prietenoasă, iar vocea ta îmi place
deja foarte mult. Hai să stai lângă mine şi spune-mi ce faceţi tu şi bunicul pe
munte. îl cunoşteam foarte bine odinioară, dar n-am mai auzit de
t

mult nimic despre el, decât ce ne mai spune Peter, şi Peter nu spune niciodată
prea multe. *
Heidi îşi şterse lacrimile. Ea întrezărea o rază de speranţă.
- Aşteaptă numai să-i spun lui bunicul despre tine. O să poată să te facă să
vezi şi o să repare şi căbănuţa. El poate face orice!
Buni nu o contrazise, şi Heidi începu să vorbească despre tot ce făcuse ea
acolo sus în timpul verii. îi povesti ce talentat era bunicul la făurit diverse
lucruri, cum făcuse el scaune şi scăunele, şi o troacă nouă pentru capre, şi chiar
o cadă mică, şi un castron pentru lapte, da, şi linguri - toate din lemn. Din
tonul ei, Buni îşi dădu seama cât de entuziasmată trebuie să fi fost fata
urmărindu-1 pe bunic muncind.
- Aş vrea să pot şi eu să fac toate astea odată! încheie Heidi.
- Ai auzit, Bridget? o întrebă Buni pe fiica ei. Ţi-1 imaginezi pe Unchiul
făcând toate astea?
Deodată, uşa de la intrare se deschise şi în cameră intră Peter. Văzând-o pe
Heidi, încremeni, apoi îi zâmbi prietenos răspunzându-i la salut.
- Ce, deja te-ai întors de la şcoală? întrebă Buni. De ani de zile nu mi s-a
mai părut să treacă o după-amiază atât de repede. Ei, Peterkin, cum te mai
descurci cu cititul?
- Cam la fel, răspunse el.
- Of, Doamne, spuse ea, speram ca deja să-mi poţi răspunde altfel. în
februarie, împlineşti 12 ani.
- Ce să-ţi răspundă? Ce vrei să spui? întrebă Heidi curioasă.
- Doar să-mi spună că în sfârşit a învăţat să citească. Am o carte de
rugăciuni sus pe raft, cu nişte cântece frumoase în ea. Nu le-am mai auzit de
mult şi nu mi le mai pot aminti. Tot sper ca Peterkin să mi le poată citi într-o
zi. Dar nu prea poate să înveţe, e prea dificil pentru el.
- Cred că trebuie să aprind lampa, spuse Bridget care cususe în tot acest
timp. După-amiaza asta a trecut chiar foarte repede! Nu am observat că s-a
întunecat deja.
Auzind aceste cuvinte, Heidi sări în picioare.
- Dacă se întunecă, trebuie să plec, strigă ea.
- La revedere, Buni! La revedere tuturor! îşi luă ea rămas-bun şi tocmai se
pregătea să iasă când Buni o strigă speriată.
- Stai puţin, Heidi, nu poţi pleca singură. Peter o să meargă cu tine să aibă
grijă să nu cazi. Apoi îi
zise lui Peter. Să nu cumva să o laşi să i se facă frig. Are ceva mai gros să-şi
pună pe ea?
- Nu, nu am, răspunse Heidi, dar n-o să-mi fie frig, şi o luă la fugă atât de
repede pe uşă încât, Peter mai că nu putea ţine pasul.
- Bridget, ia şalul meu şi du-te după ea, strigă * Buni agitată, o să moară pe
frigul ăsta.
Bridget luă şalul şi fugi după ei. Dar copii abia că făcuseră câţiva paşi când
îl văzură pe Unchiul Alp îndreptându-se către ei cu paşi mari.
- Bravo! Ai făcut cum ţi-am spus, zise el, apoi o înfăşură în şal, o luă în
braţe şi pomi în sus, spre casă. Bridget ajunsese la timp să vadă toată întâm-
plarea şi se întoarse în casă să-i povestească şi bunicii ce se întâmplase.
- Slavă Domnului că fetiţa e bine, exclamă bătrâna! Sper ca Unchiul Alp
să o lase să mai vină la noi. Ce inimă bună are cea mică şi ce frumos vorbeşte.
Bunica se simţea bine. „Sper să mai vină la noi“ spuse ea de mai multe ori în
seara aceea, „mi-ar face mare plăcere“.
- Da, într-adevăr, îi răspundea Bridget de fiecare dată, iar Peter, cu un
zâmbet larg, le tot amintea:
- V-am spus eu!
Iar pe munte, Heidi, din păjtura ei, îi povestea bunicului tot ce făcuse la
familia lui Peter, dar el nu o putea auzi din cauza păturii.
- Aşteaptă până ajungem acasă, şi-mi spui tu acolo, îi zicea el.
De cum intrară în cabană, Heidi şi începu:
- Mâine, trebuie să luăm un ciocan şi nişte cuie mari şi să coborâm cu ele la
cabana lui Peter, ca să poţi repara oblonul bunicii şi multe alte lucruri pe-
acolo, pentm că întreaga casă scârţâie din temelii.
- Oh, chiar trebuie? Cine ţi-a spus ţie asta?
- Nu mi-a spus nimeni. Ştiu eu aşa. Obloanele şi uşile, şi multe lucruri pe-
acolo sunt toate slăbite şi Buni se sperie şi nu poate să doarmă. Şi ea nici nu
vede şi spune că nimeni nu poate să o ajute, dar sunt sigură că tu poţi.
Gândeşte-te să nu poţi vedea şi să-ţi mai fie şi frică pe deasupra! O să mergem
mâine să o ajutăm, nu-i aşa?
Copila îl prinse pe bătrân de mână şi îl privi în ochi cu multă încredere. El o
privi un moment şi îi spuse:
- Păi... am putea măcar să reparăm pe-acolo, deci vom merge mâine.
Heidi era foarte încântată şi începu să ţopăie prin cameră cântând „Vom
merge mâine! Vom merge mâine!“
Unchiul Alp îşi ţinu promisiunea. A doua zi după-amiază, coborâră cu sania
din nou şi el o lăsă pe Heidi în faţa casei.
- Haide, intră, dar nu uita când începe să se întunece.
Apoi aşeză pătura pe sanie şi se duse în spatele cabanei.
Heidi abia puse piciorul în cameră că Buni strigă din colţul ei
- Uite că a venit iar! Se opri din tors şi îşi întinse braţele. Heidi îşi trase un
scăunel lângă ea, se aşeză şi începură să vorbească. Deodată, se auziră mai
multe lovituri puternice în perete, iar Buni se sperie atât de tare că era să scape
din mână fusul.
- De data asta chiar că o să cadă toată casa! strigă ea îngrozită. Heidi o luă
de braţ şi îi spuse:
- Nu te teme, Buni! E bunicul cu ciocanul. Repară acum totul ca să nu-ţi
mai fie teamă.
- Este adevărat? Până la urmă, Dumnezeu nu ne-a uitat?! Auzi, Bridget?
Chiar sună ca şi când ar fi un ciocan. Du-te afară şi vezi cine este, şi dacă e
Unchiul Alp roagă-1 să intre să-i mulţumesc.
Bine-nţeles că era Unchiul Alp. Bridget îl găsi bătând în cuie o bucată de
lemn în perete.
- Bună ziua, Unchiule!, îi spuse ea. Mama şi cu mine îţi rămânem foarte
îndatorate pentru că ne ajuţi, şi mama ar vrea să-ţi mulţumească ea însăşi, dacă
vrei să intri puţin. Sunt sigură că nimeni altcineva nu ar fi făcut asta pentru
noi, şi n-o să uităm ce...
Dar el o întrerupse brusc.
- Ajunge! Ştiu ce credeţi cu adevărat despre mine. Intră în casă. Mă descurc
foarte bine singur.
Bridget nu mai zise nimic, că nu-i plăcea să-l supere pe bătrân, iar el
continuă să bată în perete. Apoi se urcă pe acoperiş şi mai repară câteva găuri
pe-acolo, până îşi termină toate cuiele pe care le adusese cu el şi, cum deja se
lăsa întunericul, scoase sania din grajdul caprelor unde o lăsase, chiar când
Heidi ieşea din casă. O înfăşură pe fată în pătură, cum făcuse şi cu o seară în
urmă, şi o luă în braţe trăgând sania după el.
Şi aşa trecu iarna. Sărmana bunicuţă oarbă era din nou fericită după atâţia
ani trişti şi întunecaţi, în fiecare zi, asculta să vadă dacă nu se aud paşii uşori ai
lui Heidi, iar când se deschidea uşa şi fetiţa intra în casă, spunea mereu:
- Slavă Domnului, uite că a venit din nou!
Apoi Heidi se aşeza şi începeau să discute bucuroase. Orele treceau atât de
repede încât Buni nu mai trebuia să întrebe, aşa cum făcea de obicei: „Mai este
mult până se termină ziua?“
- Dumnezeu să o ţină pe fată şi pe Unchiul Alp sănătoşi! se ruga tot timpul
bunica. De multe ori, o întreba pe Bridget dacă fetiţa arăta sănătoasă, şi mereu
primea acelaşi răspuns.
- Sănătoasă ca un măr roşu.
Heidi se ataşă foarte mult de bunica lui Peter şi, când înţelese că nimeni nu o
mai putea ajuta să vadă, se întristă foarte mult. Dar cum Buni îi repeta, tot
timpul că nu o deranjează atât de mult că este oarbă atunci când ea este acolo,
fata cobora în fie-* care zi cu bunicul pe sanie să o viziteze. El îşi aducea în
fiecare zi ciocanul şi cuiele şi alte materiale de care avea nevoie şi în cele din
urmă repară toată cabana, aşa că Buni nu mai avea de ce să se teamă.

Capitolul 5
 !®J MiSÂIFM WlÂŞIlIPmp

T
recu o iarnă, apoi o altă vară fericită şi cea de-a doua iarnă petrecută de Heidi
în munţi era aproape pe sfârşite. Copila abia aştepta primăvara când vânturile
călduţe aveau să topească zăpada şi toate florile albastre şi galbene aveau să
umple pajiştile din nou. Atunci avea să meargă din nou pe păşuni, şi asta îi
plăcea ei mai mult decât orice altceva. Acum avea 7 ani şi învăţase deja o
grămadă de lucruri folositoare de la bunicul ei. Ştia cum să se poarte cu
caprele, iar Margareta şi Oacheşa se ţineau după ea ca nişte câini, behăind cu
plăcere la auzul vocii ei. în timpul iernii, Peter îi adusese de două ori mesaje
Unchiului Alp din partea directorului şcolii din Dorfli, cum că bătrânul
trebuia să o trimită pe fata care locuia cu el la şcoală. Era destulde mare acum,
şi chiar ar fi trebuit să înceapă şcoala cu o iarnă în urmă. De fiecare dată,
Unchiul îi răspunsese directorului că, dacă trebuie să-i comunice ceva, îl poate
găsi oricând acasă, dar nu avea de , gând să o trimită pe fată la şcoală. Aceste
mesaje fură trimise tot prin Peter. *
Când soarele de martie începu să topească zăpada de pe pante, ieşiră şi
primii ghiocei. Copacii se scuturaseră şi ei de povara zăpezii şi ramurile lor se
legănau acum libere în vânt. Heidi îşi petrecea ziua între cabană, staulul
caprelor şi brazi, tot fugind la bunicul ei să-l informeze cât de mult a mai
eres- cut iarba. Intr-o dimineaţă, cum ieşise ea ca de obicei, în fugă, din
cabană, văzu pe prispă un bătrân îmbrăcat în negru cu o ţinută solemnă.
Bătrânul îşi dădu seama că a speriat-o pe fată, aşa că îi spuse cu o voce
blândă:
- Nu trebuie să te temi de mine. Mie îmi plac copiii! Haide să dăm mâna!
Sunt sigură că tu eşti Heidi. Unde este bunicul tău?
- E în casă, face nişte linguri din lemn, îi spuse ea şi-l conduse înăuntru.
Bărbatul era pastorul din Dorfli care fusese vecinul Unchiului Alp când
acesta lgcuise în sat.
- Bună dimineaţa, prietene!, spuse el apropiin- du-se.
Unchiul Alp se uită la el surprins şi se ridică în picioare
- Bună dimineaţa, pastore! îi răspunse dându-i un scaun. Dacă nu vă
deranjează un scaun mai tare, luaţi loc!
- Nu te-am mai văzut de mult timp, îi spuse pastorul aşezându-se.
- Nici eu pe dumneavoastră.
- Şi acum am venit să vorbim despre ceva... sunt sigur că ştii despre ce este
vorba. Făcu o pauză lungă şi se uită la Heidi care stătea în picioare lângă uşă,
uitându-se la el cu mult interes.
- Du-te şi du nişte sare caprelor, Heidi, şi stai puţin cu ele până vin eu la
tine, îi spuse bunicul, şi ea îl ascultă într-o clipită.
- Copila acesta ar fi trebuit să meargă la şcoală încă de la începutul iernii,
continuă pastorul. Profesorul ţi-a trimis un avertisment, dar nu ai făcut nimic.
Ce intenţionezi să faci cu ea, vecine?
- Nu intenţionez să o trimit la şcoală.
Pastorul se uită la Unchiul Alp care îl privea cu
o expresie încăpăţânată.
- Atunci ce va face ea mai încolo?
- Va creşte cu caprele şi cu păsările. Ele nu o să-i bage idei ridicole în cap,
şi ea este foarte fericită aşa.
- Dar ea nu e capră, nici pasăre, e o fetiţă. Poate că nu învaţă nimic rău de
la un astfel de anturaj, dar nici nu va învăţa să scrie sau să citească, şi deja este
timpul să înceapă. Am venit să îţi spun prie-, teneşte că te mai poţi gândi la
asta în timpul verii. Aceasta este ultima iarnă când copila poate râmând aici
fără să meargă la şcoală. Iarna viitoare, trebuie să vină la ore cu regularitate.
- Nu va face asta! îi răspunse bătrânul, cu încăpăţânare.
- Chiar vrei să spui că indiferent de ce spunem noi tu nu-ţi vei schimba
părerea? Ai fost în lume şi cred că ai văzut şi ai învăţat o mulţime de lucruri.
Credeam că eşti mai deschis decât atât, vecine!
- Aşa credeai, nu? spuse Unchiul Alp ironic, dar vocea lui trăda o oarecare
nehotărâre. Chiar crezi că voi trimite o copilă plăpândă ca Heidi să coboare
muntele în fiecare zi, la iarnă, indiferent de cât de rece sau ger va fi? Şi apoi ea
să trebuiască să urce înapoi pe timp de iarnă când bate vântul şi viscoleşte de îi
vine greu şi unui adult să rămână în picioare? Poate mai ţii minte crizele
ciudate pe care le avea mama ei. Un astfel de efort ar putea s-o facă să aibă
aceleaşi crize. Dacă cineva încearcă să mă silească să o trimit la şcoală, sunt
pregătit să-l dau în judecată. Apoi vom vedea ce-o să se întâmple.
- Până aici ai dreptate, îi răspunse pastorul amabil. Nu ar fi posibil să o
trimiţi la şcoală de aici, de sus. Văd că ţii mult la ea, asta înţeleg. Pentru binele
ei, nu ai putea face ce ar fi trebuit să faci cu mult timp în urmă, şi anume să te
întorci în Dorfli? Ce fel de viaţă poţi duce aici, în locul acesta uitat de
Dumnezeu şi de lume? Aici nu e nici un suflet care să te ajute dacă ţi se
întâmplă ceva. Mă mir cum rezişti iernile aici şi cum copilul a putut să se
adapteze.
- Copilul are sângele tânăr şi patul cald, îi răspunse Unchiul Alp, şi se
găsesc tot timpul destule lemne ca să trecem cu bine iama. Nu am nici o
intenţie să mă întorc în Dorfli. Oamenii de acolo mă dispreţuiesc, şi eu pe ei,
aşa că e mai bine să trăim separaţi.
- Asta nu este bine pentru tine, spuse pastorul. Ştiu ce-ţi lipseşte. Crede-
mă, oamenii nu îţi
/V

sunt atât de potrivnici cum crezi. Impacă-te cu Dumnezeu, vecine, şi cere-i

iertare pentru ce ştii tu, apoi întoarce-te în Dorfli şi vezi cât de bine te vor
primi oamenii de acolo şi ce fericit poţi să fii din nou.
Pastoml se ridică şi îi întinse mâna:
- Mă bazez pe tine că te voi vedea din nou în Dorfli iama viitoare, prietene,
spuse el. Mi-ar părea
rău să trebuiască să fac presiuni asupra ta. Dă-mi mâna şi promite-mi că vei
coborî să trăieşti cu noi din nou şi să te împaci cu Dumnezeu şi cu toţi vecinii
tăi. ,
Unchiul Alp îi dădu mâna, dar spuse încet:
- Ştiu că ai intenţii bune, dar nu pot face ceea c b îmi ceri. Acesta este
ultimul meu cuvânt. Nu o voi trimite pe fată la şcoală, nici nu mă voi întoarce
să trăiesc în sat.
- Atunci să te ajute Dumnezeu! spuse pastorul şi ieşi întristat din cabană,
coborând mai apoi muntele.
/V
 II lăsă pe Unchiul Alp foarte indispus. După cină, când Heidi îi spuse ca de
obicei „Acum este timpul să coborâm la Buni“, el îi răspunse sec:
- Azi nu! Apoi nu mai scoase nici un cuvânt toată seara.
A doua zi dimineaţă, fata îl întrebă din nou dacă vor merge la Buni, el
răspunse încruntat:
- Vom vedea! Dar, înainte să spele vasele după cină, bunicul mai primi un
vizitator neaşteptat. De data aceasta, era Detie. Femeia purta o pălărie elegantă
cu o pană şi o rochie lungă care mătura podeaua. Unchiul Alp o studie pe
femeie de sus până jos, fără a-i spune nimic. Detie însă, foarte amabilă, începu:
- Ce bine arată Heidi! exclamă ea. Abia dacă o mai recunosc! Ai avut cu
siguranţă multă grijă de ea. Bine-nţeles că am avut mereu intenţia să mă întorc
după ea, pentru că ştiu că te încurcă, dar acum doi ani pur şi simplu nu ştiam
ce altceva să fac cu ea. De atunci, am tot căutat un cămin bun pentru ea, şi
chiar din acest motiv am venit aici, acum. Am auzit de o oportunitate foarte
bună. M-am interesat bine şi totul este în ordine. E o şansă de milioane!
Familia pentru care lucrez are nişte rude foarte bogate care locuiesc în una
dintre cele mai bune case din Frankfurt. Au o fetiţă care este paralizată pe o
parte şi este foarte delicată. Trebuie să stea tot timpul într-un scaun cu rotile şi
face şcoala, în particular, cu un meditator. Are o viaţă teribil de plictisitoare şi
îşi doreşte mult o prietenă de joacă. S-a vorbit despre asta şi în familia unde
lucrez, pentru că ţi-am zis că sunt rude, şi le pare rău de situaţie şi ar vrea să o
ajute. Aşa am aflat şi eu ce-şi doresc ei - un copil simplu, nerăsfăţat care să vină
să stea cu ea, un copil mai plin de viaţă, şi m-am gândit imediat la Heidi. Am
mers şi am vorbit cu doamna care are grijă de casă acolo în Frankfurt şi i-am
povestit totul despre Heidi, iar ea a zis că e potrivită. Nu-i aşa că Heidi e o fată
foarte norocoasă? Şi, dacă o plac, şi o să se întâmple ceva cu fiica lor, ceea ce
este destul de probabil, îţi dai seama... s-ar putea chiar să...
- Mai ai mult de pălăvrăgit? o întrerupse Unchiul Alp, care până atunci o
ascultase în tăcere. ».
Detie scutură din cap de disperare:
- Parcă ţi-aş fi vorbit de lucruri puţin importante*, spuse ea. Cred că nu mai
e nimeni în tot districtul care să nu fie încântat de aşa veşti.
- Atunci spune-le altora, îi răspunse el sec. Pe mine nu mă interesează.
Detie sări ca arsă la aceste vorbe.
- Dacă aşa crezi, ascultă mai departe. Copila face acuşi 8 ani şi nu ştie
nimic, iar tu nu o laşi să înveţe. Oh, da! Mi-au spus în Dorfli cum nu o laşi nici
la şcoală, nici la biserică, dar ea este copila surorii mele şi încă sunt
responsabilă pentru binele ei. Şi când apare şansa unui asemenea noroc, doar
cineva căruia îi este complet indiferentă soarta ei s-ar opune la aşa o oportuni-
tate. Dar n-am să te las să faci asta, te avertizez, şi toată lumea din Dorfli este
de partea mea. în plus, te rog să te gândeşti bine înainte să mă dai în judecată.
Acolo ar putea veni vorba de nişte lucruri din trecut pe care sunt sigură că ai
prefera să le dai uitării. Nu se ştie ce ar putea ieşi la iveală într-o curte
judecătorească!
- Ajunge! tună bătrânul cu ochii în flăcări. Atunci ia-o şi răsfaţ-o! Dar să nu
o mai aduci niciodată la mine. Nu vreau să o văd niciodată cu pană la pălărie,
vorbindu-mi cum faci tu acum! şi ieşi furios din casă.
- L-ai supărat pe bunicul, spuse Heidi aruncând mătuşii ei o privire mai
mult decât neprietenoasă.
- O să-i treacă, spuse Detie. Acum haide, unde-ţi sunt hainele?
- Nu merg! răspunse Heidi.
- Nu vorbi prostii, izbucni mătuşa ei, dar continuă pe un ton împăciuitor:
Ştii ce bine te vei distra? Merse la dulap şi scoase hainele lui Heidi strân-
gându-le într-o boccea. Pune-ţi pălăria. E destul de ponosită, dar deocamdată e
bună. Grăbeşte-te, trebuie să plecăm.
- Eu nu merg! repetă Heidi.
- Nu fi prostuţă şi încăpăţânată ca una dintre caprele alea bătrâne! izbucni
din nou Detie. Presupun că de la ele ai învăţat să te poţi aşa. încearcă şi tu să
înţelegi acum! Ai văzut ce nervos era bunicul. L-ai auzit că a zis că nu vrea să
ne mai vadă niciodată. El vrea ca tu să vii cu mine, aşa că mai bine ai face ce-ţi
spun ca să nu-1 supărăm mai rău. în plus, nici nu-ţi dai seama ce frumos este
în Frankfurt şi câte lucruri sunt de văzut acolo.
Şi, dacă nu îţi place, poţi să te întorci aici oricând. Bunicul o să fie într-o pasă
mai bună atunci.
- Nu aş putea să mă întorc chiar în seara asta?
întrebă Heidi. ,
I
- Păi, nu! Azi nu ajungem decât în Mayenfeld. Mâine, ne continuăm
drumul cu trenul, dar te poţi întoarce când vrei. Nu durează mult. Detie o
prinse pe Heidi de braţ, luă bocceluţa în cealaltă mână şi porniră spre sat.
Era prea devreme în an ca Peter să urce cu caprele pe munte, aşa că băiatul
era sau trebuia să fie la şcoală în Dorfli. Dar, din când în când, mai trăgea
chiulul, căci era de părere că şcoala nu este decât o mare pierdere de timp şi nu
vedea nici un rost în a învăţa să citească. îi plăcea mult mai mult să
hoinărească şi să adune lemne de care avea mereu
A

nevoie. In acea zi, tocmai se întorcea acasă cu o grămadă mare de ramuri de

alun când le văzu pe Heidi şi Detie.
- Unde mergeţi? le întrebă el când se apropie.
- Merg în Frankfurt, într-o vizită cu mătuşa, spuse Heidi, dar mai întâi o să
intru puţin la tine să o văd pe Buni. Mă aşteaptă!
Ba nu intri nicăieri, nu a^em timp! spuse Detie fermă, în timp ce Heidi
încerca să scape din strân- soarea ei. Vei merge să o vezi când te întorci. Şi nu
o lăsă pe fată din mână, ci se grăbi mai departe. îi era teamă că Heidi s-ar fi
răzgândit dacă ar fi intrat în cabană, iar bătrâna ar fi fost cu siguranţă de partea
fetei. Peter însă intră nervos în cabană şi aruncă crenguţele pe masă cât de tare
putu. Trebuia doar să-şi exteriorizeze cumva sentimentele. Bunica sări
alarmată şi strigă:
- Ce a fost zgomotul ăsta?
Mama băiatului, care mai că fusese dată jos de pe scaun de furia băiatului, îl
întrebă cu vocea ei calmă, ca de obicei:
- Ce s-a întâmplat, Peterkin, de ce eşti atât de sălbatic?
- O ia pe Heidi! strigă el.
- Cine? Unde se duc? întrebă Buni curioasă, cu toate că în sinea ei ştia deja
răspunsul, căci fiica ei o văzuse pe Detie urcând la cabana Unchiului Alp şi-i
spusese de asta. Bătrâna deschise fereastra şi strigă mgător:
- Detie, nu ne lua copila!
Dar cele două se grăbiseră mai departe şi, cu toate că îi auziră vocea, nu
reuşiră să înţeleagă cuvintele, însă Detie ghici ce voia să-i spună femeia, aşa că
o luă pe Heidi şi începu să meargă şi mai repede.
- -Auzi, strigă Buni! Vreau să mă duc să o văd! spuse Heidi încercând să
scape din nou din strânsoare.Nu ne putem opri pentru asta, deja suntem în
întârziere, îi răspunse Detie. Doar nu vrei să pierdem trenul. Gândeşte-te
numai la ce bine te vei simţi în Frankfurt, şi când te vei întoarce - dacă vei mai
dor| să te întorci -, poţi să-i aduci bunicii un cadou.
- Chiar pot? întrebă Heidi încântată de această idee. Ce cadou i-aş putea
aduce?
- Ceva bun de mâncare poate. Sunt sigură că i-ar plăcea chiflele moi şi albe
care se vând în oraş. Cred că îi este greu să mănânce pâinea neagră şi tare.
- Da, aşa este! Am văzut-o cum îi dădea lui Peter bucata ei, pentru că nu
putea muşca din ea. Atunci haide să ne grăbim, Detie! Nu putem ajunge azi în
Frankfurt? Aş putea să mă întorc imediat cu chiflele.
Şi fata începu să alerge la fel de repede ca Detie care, incomodată de
grămada de haine de sub braţ, parcă nu mai putea să ţină pasul. Dar era
încântată că fata mergea acum atât de repede, căci mai aveau puţin până în
Dorfli unde ştia că lumea urma să-i pună tot felul de întrebări care ar fi
supărat-o pe copilă.
Când ajunseră în sat auziseră tot felul de remarci, din toate părţile. ^
Aleargă de Unchiul Alp? Fii atentă că încă trăieşte! Arată destul de
bine...La toate întrebările Detie răspundea:
- Nu am timp să mă opresc să stau de vorbă! Nu vedeţi că ne grăbim şi
mai avem mult de mers?
Femeia fu foarte uşurată când trecură de sat. Heidi nu mai spuse
nimic, dar alerga cât o ţineau picioarele.
Din acea zi, Unchiul Alp deveni mult mai tăcut şi mai posac ca
înainte. Când cobora în Dorfli, foarte rar, cu coşul pentru brânză în
spate şi un toiag mare în mână, mamele îşi ascundeau copiii din calea
lui, pentru că avea o înfăţişare sălbatică. Nu vorbea niciodată cu nimeni,
ci cobora în vale, unde
/V

vindea brânza şi cumpăra pâine şi came. In urma lui, lumea se aduna

grămadă şi bârfea felul în care arată şi comportamentul lui ciudat. Cu
toţii erau de acord că fetiţa avusese mare noroc să scape de el,
aducându-şi aminte cum gonea ea la vale ca şi când s-ar ii temut că bătrânul o
urmărea.
Dar bunica lui Peter îi lua mereu apărarea. Când mai venea câte cineva la ea
să-i aducă lână la tors», bătrâna avea grijă să le spună cât de bine se îngrijise
bătrânul de copilă şi cât de drăguţ fusese acestâ de-i reparase toată casa, care
altfel ar fi căzut peste ei. Sătenii nu prea puteau crede aşa ceva şi-şi spuneau că
bătrâna nu ştie ce vorbeşte, fiind oarbă, şi probabil puţin surdă.
Unchiul Alp nu mai veni niciodată la cabană, dar făcuse o treabă bună, şi
casa era acum destul de rezistentă să ţină piept furtunilor. Fără vizitele lui
Heidi, bunicii i se părea că zilele sunt lungi şi goale şi se întrista adesea
obişnuind să spună:
A ,

- îmi doresc mult să mai aud o data vocea copilei, înainte să mor.

Capitolul 6

IfDEPE © ff©0l ¥IA|Â

C
asa din Frankfurt la care mergea Heidi aparţinea unui om bogat pe nume
Sesemann. Unica lui fată, Clara, era invalidă şi-şi petrecea toată ziua într-un
scaun cu rotile, în care era purtată peste tot. Era un copil răbdător, avea faţa
blândă şi palidă, ochii albaştri. Mama ei murise de mult şi tatăl angajase o
guvernantă, o persoană vrednică, dar foarte dezagreabilă, pe care o chema
domnişoara Rottenmeier. Ea avea grijă de Clara şi răspundea de toţi servitorii.
Cum domnul Sesemann era mai mult plecat în interes de afaceri, el lăsa toate
treburile casei în grija domnişoarei Rottenmeier, cu o singură condiţie, şi
anume ca fiica lui, Clara, să nu fie supărată în nici un fel.
In seara în care Heidi era aşteptată să apară, Clara stătea ca de obicei într-o
cameră plăcută şiconfortabilă, de lângă sufrageria cea mare. Era o cameră de
studiu, cu o bibliotecă mare, cu geamuri de sticlă ce se afla lângă unul dintre
pereţi, şi aici Clara îşi făcea deseori lecţiile. Acum, fata se tqt
. , , t
uita la un ceas mare de pe perete, care se parea ca acum merge mult mai lent
1

decât de obicei, în celb din urmă, cu o nerăbdare care nu îi era caracteristică

întrebă:
- Nu s-a făcut încă timpul, domnişoară Rotten- meier?
Doamna stătea foarte băţoasă lângă ea, la o măsuţă, şi cosea. Purta o jachetă
cu un guler înalt şi un fel de turban pe cap care o făcea să pară foarte
impozantă.
- N-ar fi trebuit să ajungă deja? repetă Clara cu şi mai multă nerăbdare.
Chiar atunci ajunse şi Detie cu Heidi în faţa uşii. Vizitiul, pe care-1 chema
John, tocmai întorsese caleaşca, iar Detie tocmai îl întrebase dacă se poate să o
vadă pe domnişoara Rottenmeier.
- Asta nu ţine de mine, îi răspunse el. Mai bine căutaţi-1 pe Sebastian.
Detie îl căută, şi slujitorul coborî în fugă scările. Purta o haină elegantă, cu
nasturi mari şi rotunzi, şi cu ochii la fel de mari ca nasturii.
- Nu te supăra, se poate să o văd pe domnişoara Rottenmeier? întrebă ea.
- Asta nu ţine de mine, spuse Sebastian. Trebuie să o căutaţi pe Tinette, şi
plecă.
Detie sună din nou clopoţelul şi apăru o servitoare elegantă cu o bonetă
albă ca zăpada pe cap şi o expresie foarte obraznică.
- Ce doreşti? strigă ea cu impertinenţă din capul scărilor.
Detie mai repetă o dată întrebarea, şi servitoarea plecă întorcându-se câteva
momente mai târziu.
- Sunteţi aşteptate.
Aşa că Heidi şi Detie urcară scările şi o urmară pe Tinette în camera de
studiu, oprindu-se respectuos în faţa uşii. Detie o ţinea strâns pe Heidi, nefi-
ind sigură ce reacţii putea avea copila în împrejurări atât de ciudate.
Domnişoara Rottenmeier se ridică uşor şi se apropie să o cerceteze de aproape
pe cea care fusese propusă pentru Clara. Nu părea să-i placă ce vede, căci Heidi
era îmbrăcată într-o rochiţă veche de lână şi o pălărie la fel de veche şi fără
nici o formă, şi se uita ţintă la turbanul ciudat al femeii.
- Cum te cheamă? întrebă domnişoara Rottenmeier, după ce o examinase
atent pe fată, minute în şir. Heidi îi răspunse cu o voce drăguţă şi blândă.
- Cu siguranţă că acesta nu este numele tău de botez. Ai fost botezată?
- Nu-mi amintesc, spuse Heidi.
- Acesta nu este un răspuns. Copila aceasta este
prostuţă sau impertinentă? o întrebă domnişoara Rottenmeier pe Detie. ,
I
- Dacă nu vă supăraţi, doamnă, o să vorbesc eu în numele ei. Nu e
obişnuită cu străinii, răspunde Detie dându-i un cot lui Heidi ca pedeapsă
pentru răspunsul nepotrivit. Nu e prostuţă, de asta vă asigur, şi nici nu e
impertinentă, pur şi simplu nu ştie mai multe. Spune mereu primul lucru care
îi vine în cap. Nu a mai fost niciodată într-o casă ca asta şi nimeni nu a învăţat-
o cum să se poarte. Dar altfel, fata este foarte deşteaptă şi învaţă foarte repede
dacă se ţine cineva de ea. Aşa că vă rog să o scuzaţi, doamnă. Numele ei de
botez este Adelheid; a fost botezată după mama ei, sora mea dragă.
- Ei, cel puţin e un nume mai rezonabil, dar copila mi se pare mult prea
mică. Eu ţi-am spus că am nevoie de cineva care să fie de vârsta domnişoarei
Clara, ca să-şi poată face temele împreună şi să fie adevărate colege.
Domnişoara Clara are 12 ani. Câţi ani are copila aceasta?
 Detie se aştepta la această întrebare, aşa că avea un răspuns deja pregătit. ^
- Să spun adevărul, doamnă, zise ea bâlbâindu-se, nu-mi amintesc exact
câţi are, dar cred că în jur de 10.
- în curând, fac 8, spuse Heidi, aşa mi-a zis bunicul.
Detie îi mai trase un cot, dar Heidi nu-şi dădu deloc seama că spusese ce nu
trebuia.
- încă nu are 8! exclamă domnişoara Rottenmeier. Atunci e cu patru ani
mai mică. De ce ai mai adus-o aici? Se întoarse spre Heidi şi continuă: Ce cărţi
ai studiat la lecţii?
- Nici una, spuse Heidi.
- Poftim? Atunci, cum ai învăţat să citeşti?
- Nu am învăţat să citesc, nici eu, nici Peter.
- Dumnezeule mare! Nu poate citi la vârsta ei! strigă domnişoara
Rottenmeier cu disperare. Imposibil! Atunci ce ai învăţat?
- Nimic, îi răspunse Heidi cu sinceritate.
Se lăsă o linişte apăsătoare în timp ce domnişoara Rottenmeier evalua
situaţia.
- Sincer, Detie, la ce te-ai gândit când ai adus-o pe copilă aici, nu se
potriveşte deloc!
Dar Detie nu avea de gând să dea înapoi atât de uşor şi îi răspunse cu
îndrăzneală:
- Dacă nu vă supăraţi... am crezut că ar fi chiar ce căutaţi, doamnă. Mi-aţi
spus că doriţi un copil ceva mai neobişnuit, iar cei mai în vârstă nu au nimic
neobişnuit. Toţi sunt la fel. Dar Heidi e diferită. Acum, trebuie să plec dacă îmi
permiteţi, pentru că
mă aşteaptă stăpâna, o las aici pe fată şi mă întorc după ea în câteva zile să văd
cum se descurcă.
Spunând acestea, Detie făcu o plecăciune mică şi ieşi din cameră, coborând
cât putea de repede scă-, rile. Un moment mai târziu, domnişoara Rottenmeier
coborî după ea, căci mai erau multe de pus la punct * dacă fata avea să rămână
acolo şi, după cum stăteau lucrurile, Detie era hotărâtă să o lase în casa aceea.
/V

In tot acest timp, Heidi rămăsese pe loc, chiar şi atunci când Detie o lăsase
singură. Clara, care urmărise toată discuţia din scaunul ei cu rotile, o chemă pe
Heidi la ea.
- Vrei să-ţi spunem Heidi sau Adelheid? o întrebă ea.
- Toată lumea îmi spune Heidi, pe mine aşa mă cheamă, răspunse fetiţa.
- Atunci, aşa o să-ţi spun şi eu, e un nume ciudat, dar ţi se potriveşte. Nu
am mai văzut pe nimeni atât de ciudat cum eşti tu. Mereu ai avut părul scurt şi
cârlionţat?
- Da, cred că da, răspunse Heidi veselă.
- Te bucuri că ai venit aici? continuă Clara.
- Nu, dar mâine mă întorc acasă cu nişte chifle
proaspete pentru Buni. ^
- Eşti o fetiţă nostimă. De fapt, ai fost adusă aici în Frankfurt să-mi ţii mie
companie şi să faci orele cu
mine. Cu siguranţă că ne vom distra foarte bine dacă tu încă nu ştii să citeşti.
Lecţiile sunt deseori foarte plictisitoare. Domnul Usher, profesorul meu, vine
în fiecare zi de la zece la două şi mi se pare că stă atât de mult. Uneori, îşi
ridică manualul aproape de ochi, ca şi când nu ar vedea bine, dar eu ştiu sigur
că atunci când face asta cască. Apoi, domnişoara Rottenmeier îşi scoate batista
şi o ţine lângă faţă, ca şi cum ar plânge, dar eu ştiu sigur că atunci cască şi ea.
Asta mă molipseşte şi pe mine să casc, dar trebuie să mă abţin, pentm că, dacă
aş căsca, sigur ar zice că nu mă simt bine şi trebuie să iau o gură de ulei de
peşte, care este cea mai scârboasă doctorie de pe lume. Dar acum o să te ascult
pe tine cum înveţi. Va fi foarte amuzant.
Heidi dădu din cap a neîncredere.
- Dar bine-nţeles că va trebui să înveţi să citeşti - toată lumea trebuie să
înveţe, continuă Clara. Să ştii că domnul Usher este foarte blând. Nu se supără
niciodată şi îţi explică totul foarte bine. Probabil că la început nu vei înţelege
despre ce vorbeşte, dar să nu-i spui asta niciodată, că poate continua cu expli-
caţiile la nesfârşit, şi în final tot n-o să fii lămurită. Mai încolo, după ce vei fi
învăţat câte ceva, îţi vei da seama că are numai intenţii bune.
Domnişoara Rottenmeier se întoarse în cameră. Nu mai apucase să o prindă
din urmă pe Detie şi era foarte supărată, pentru că nu vedea nici o ieşire din
această situaţie ciudată de care se simţea răspunzătoare, căci fusese de acord să
fie adusă fata. Se plimba neliniştită între camera de studiu şi sufrage-, rie când
îl văzu pe Sebastian care abia terminase de pus masa şi îi arunca o ultimă
privire să se asigure că nu a uitat nimic.
- Lasă meditaţia pe altă dată şi vezi să se servească masa! izbucni ea, apoi o
strigă pe un ton hotărât pe Tinette, care intră în cameră cu o expresie
superioară şi autoritară ce o făcu pe domnişoara Rottenmeier să-şi uite mânia
şi să-i spună calm.
- Vezi să fie pregătită camera pentru fata care a venit ceva mai devreme.
Totul a fost pus la punct din timp, dar mai trebuie şters praful.
, - Oh, desigur! răspunse Tinette ieşind nervoasă din cameră.
Şi Sebastian era furios, dar nu avea curajul să-i răspundă cu obrăznicie. îşi
manifestă furia trântind uşa culisantă dintre camera de studiu şi sufragerie,
apoi se aplecă să împingă scaunul cu rotile al Clarei şi, în timp ce manevra
mânerul, o zări pe Heidi hol- bându-se la el. Asta îl enervă şi mai mult:
- Ei, la ce te holbezi aşa? ^
- Semeni cu Peter, păstorul de capre! îi răspunse ea.
Domnişoara Rottenmeier tocmai revenise în camera de studiu şi, auzind-o,
îşi ridică disperată mâinile în aer:
- Ce fel de a vorbi cu servitorii! exclamă ea. Pur şi simplu nu ştie deloc cum
să se poarte!
Clara fu împinsă în scaunul ei la masă, şi Sebastian o ridică şi o aşeză într-
un fotoliu. Domnişoara Rottenmeier se aşeză lângă ea şi-i spuse lui Heidi să se
aşeze pe un scaun în faţă. Era o masă mare la care stăteau numai ele trei şi mai
rămânea mult spaţiu pentru ca Sebastian să stea lângă fiecare în parte în timp
ce servea la masă. Lângă farfuria lui Heidi era pusă o chiflă frumoasă şi albă. Ea
nu o atinse totuşi până când Sebastian nu se apropie de ea punând pe masă un
platou cu peşte. Atunci, simţind că poate avea încredere în oricine seamănă
atât de bine cu Peter, îl întrebă:
- Pot să iau eu asta? şi arătă cu degetul către chiflă.
Sebastian dădu din cap afirmativ şi trase apoi cu coada ochiului la reacţia
domnişoarei Rottenmeier. Când Heidi luă chifla şi o băgă în buzunar, abia că
reuşi să păstreze o expresie serioasă, căci condiţia lui de servitor nu îi permitea
să-şi exteriorizeze sentimentele. Nu avea voie să vorbească sau să se mişte până
fata nu începea să mănânce, aşa că rămase lângă ea aşteptând în tăcere. După
un timp, Heidi se uită în sus la el şi-l întrebă:
- Trebuie să mănânc şi asta?
El dădu din nou din cap afirmativ, abia abţi-» nându-se să nu râdă.
 -Atunci pune-mi şi mie puţin, îi mai spuse Heidi * uitându-se în farfurie.
- Poţi pune platoul pe masă şi să te întorci mai târziu, îi spuse domnişoara
Rottenmeier ferm, şi Sebastian ieşi imediat din cameră.
- Văd că trebuie să o iau de la zero cu tine, Adelheid! continuă doamna
dând afectată din gene. Uite cum trebuie să iei masa, şi îi arătă cum. Şi să
înţelegi că nu trebuie să vorbeşti deloc cu Sebastian în timpul mesei decât dacă
vrei să-i dai un ordin sau să-i ceri ceva. Şi nu trebuie să vorbeşti cu nici un
servitor pe un ton atât de familiar. Mie mi te vei adresa cu „doamna“ - aşa cum
face toată lumea -, iar Clara îţi va spune şi ea cum să i te adresezi.
- Clara, bine-nţeles, interveni copila.
Domnişoara Rottenmeier continuă apoi cu detalii asupra felului în care
Heidi trebuia să se poarte în fiecare moment al zilei, dându-i instrucţiuni cum
să se trezească dimineaţa, cum să meargă la culcare seara, cum să intre sau să
iasă dintr-o cameră, cum să închidă uşile şi cum să-şi ţină lucrurile în ordine.
In mijlocul instructajului Heidi adormi, căci se trezise dimineaţă la cinci şi
fusese pe drum toată ziua.
/V

In cele din urmă, domnişoara Rottenmeier, terminând explicaţiile spuse:

- Acum, Adelheid, ai înţeles ce ţi-am spus?
- Heidi doarme, zise Clara zâmbind. De mult nu se mai simţise atât de bine
la cină.
- Comportamentul copilei acesteia este incredibil! exclamă domnişoara
Rottenmeier, foarte indignată, şi sună clopoţelul atât de violent încât şi
Sebastian, şi Tinette intrară în cameră în fugă mai să se lovească unul de altul.
Dar toată agitaţia nu o trezi pe Heidi şi era foarte greu să faci destul zgomot ca
să o poţicare
Camera trezi.fusese pregătită pentru fată era în partea cealaltă a casei şi, pentru
acamera
ajungedeacolo, trebuia să treci
zi a domnişoarei de camera de studiu, de dormitorul Clarei şi de
Rottenmeier.
§
 ffl n IP10ÂSTĂ MNTli
MTIEMMlll

H
eidi se trezi a doua zi dimineaţă şi se uită împrejur, uitând ce i se întâmplase
cu o zi în urmă. Nu-şi putea da seama unde se află. Se frecă la ochi şi se mai
uită o dată, dar tot nu recunoscu nimic. Se afla într-o cameră mare, într-un pat
alb. In faţa ferestrelor erau nişte draperii mari, albe, două fotolii mari şi o
canapea acoperită cu un material frumos înflorat, mai era o masă rotundă, iar
într-un colţ al camerei se afla un lavoar cu mai multe obiecte pe el, pe care
Heidi nu le mai văzuse niciodată. Deodată, îşi aminti despre evenimentele
petrecute^cu o seară în urmă, în principal, de instrucţiunile domnişoarei
Rottenmeier, adică de cele pe care apucase să le audă.Sări din pat şi se îmbrăcă
repede. Merse apoi la una dintre ferestre, apoi la cealaltă, încercând să tragă
draperiile ca să vadă afară. Erau prea grele să le poată mişca, aşa că se băgă
după ele, dar ferestrele erau atât de înalte încât abia dacă ajungea să vadă ceva
prin
/V

ele. începu să se simtă speriată. La bunicul ei, primul lucm pe care îl făcea era
să iasă în curte şi să se uite în jur, să vadă dacă cerul era albastm şi dacă soarele
strălucea, şi să spună bună dimineaţa florilor şi copacilor. Alergă de la o
fereastră la alta încercând disperată să le deschidă, ca o pasăre într-o colivie,
care încearcă să-şi recâştige libertatea. Era sigură că, dacă ar fi putut să vadă ce
e afară, ar fi zărit iarbă pe undeva, iarba cea verde ce purta încă ultimele petice
de zăpadă. Dar, cu toate că împinse şi trase de geamuri, cu toate că îşi băgă
degeţelele pe sub cadrul lor, ferestrele rămaseră închise. După un timp,
renunţă.
- Poate că, dacă merg în spatele casei, o să găsesc nişte zăpadă. Se gândi ea.
Ştiu sigur că în faţă nu este decât pietriş.
Chiar atunci se auzi o bătaie în uşă, şi Tinette îşi băgă capul în cameră
strigând:
- Micul dejun este pregătit!
Apoi închise uşa imediat.
Heidi nu ştia ce trebuia să însemne asta, dar tonul femeii fusese atât de
aspru încât se gândi că trebuie să rămână în cameră. Găsi un scăunel sub masă
şi se aşeză pe el aşteptând să vadă ce avea să se mai întâmple. Nu trecu mult şi
domnişoara Rottenmeier năvăli în cameră, furioasă şi indignată ca de obicei.
- Ce se întâmplă cu tine Adelheid? Nu ştii nici măcar ce este un mic dejun?
Vino imediat!
De data aceasta, Heidi înţelese ce trebuie să facă, aşa că o urmă pe femeie în
sufragerie. Clara o aşteptase destul de mult, dar o salută prietenoasă. Era mai
veselă ca de obicei, fiindcă ştia că avea să fie o zi foarte interesantă.
Micul-dejun trecu fără alte incidente. Heidi îşi mâncă frumos pâinea cu unt
şi, când terminară de luat masa, Clara fu dusă în camera de studiu, iar Heidi,
trimisă şi ea acolo să aştepte venirea domnului Usher. Cum rămaseră singure,
Heidi o întrebă pe Clara:
- Cum pot să mă uit pe fereastră să văd ce e afară?
- Mai întâi, trebuie să deschizi fereastra, spuse Clara zâmbind.
- Dar nu se deschide! îi răspunse Heidi.
- Ba da, se deschide, dar uu poţi să o deschizi singură, nici eu nu pot. Doar
Sebastian poate să o deschidă dacă îl rogi.
Heidi se simţi uşurată să afle asta, apoi Clara începu să-i pună tot felul de
întrebări despre viaţa pe care o dusese acasă, şi Heidi începu să-i povestească
despre munţi şi capre, şi despre alte lucruri pe care le iubea atât de mult.
In timp ce fetele stăteau de vorbă, sosi şi profesorul, dar, în loc să-l conducă
direct în sala de studiu ca de obicei, domnişoara Rottenmeier îl duse în sufra-
gerie ca să-i explice situaţia ciudată în care se afla.
- Cu ceva timp în urmă, pe când domnul Sese- mann era la Paris cu afaceri,
i-am scris spunându-i că domnişoara Clara are nevoie de o prietenă de
A

vârsta ei. îşi dorea una, şi am fost de acord, pentru că m-am gândit că-şi va da
mai mult silinţa la carte dacă are competiţie şi o companie plăcută. Asta m-ar fi
scutit şi pe mine de sarcina de a o distra pe fată, lucru care nu este foarte uşor!
Tatăl ei a fost de acord, dar a insistat ca fetiţa să fie tratată aici ca şi fiica sa. Mi-
a scris că nu doreşte ca în casa lui un copil să fie tratat ca inferior. De parcă era
nevoie de o astfel de remarcă. Nimeni din casa asta nu s-ar fi gândit la aşa ceva!
Apoi îi povesti de sosirea lui Heidi şi de cât de nepotrivită i se părea fetiţa.
- Imaginează-ţi că nu ştie nici măcar alfabetul şi habar n-are să se poarte în
societate. Singura metodă de a scăpa din situaţia asta cumplită este să-i spuneţi
domnului Sesemann că vă este imposibil să predaţi odată ambelor fete fără ca
domnişoara Clara să nu rămână în urmă. Acesta ar fi cu siguranţă un motiv
suficient pentru domnul Sesemann să o trimită pe elveţianca aia mică înapoi
acasă. * Domnul Usher era un bărbat precaut, care încerca mereu să vadă
ambele păţi ale unei probleme, aşa că, după câteva remarci politicoase, îi spuse
domnişoarei Rottenmeier că poate lucrurile nu stăteau chiar atât de prost cum
credea ea. Dacă fetiţa rămăsese în urmă cu şcoala, poate ştia să facă altceva sau
poate că era în stare să recupereze destul de repede. Domnişoara Rottenmeier
înţelese că nu avea să obţină sprijinul sperat de la el, pentru că era clar că nu-1
deranja să-i predea lui Heidi alfabetul. îl conduse pe profesor în camera de
studiu, îl urmări cum intră, dar gândul de a sta acolo cât timp Heidi învăţa
alfabetul era mai mult decât putea ea să îndure. Aşa că rămase în sufragerie,
plimbându-se de colo colo şi gândindu-se la felul în care ar trebui servitorii să
i se adreseze lui Heidi, având în vedere că dorinţa domnului Sesemann ca
fetiţa să fie tratată ca propria-i fiica se referea cu siguranţă la ei. Deodată, se
auzi un zgomot teribil venind din camera alăturată, ca şi când mai multe
lucruri ar fi căzut în acelaşi timp. Auzi pe cineva strigându-1 pe
Sebastian. Intră şi ea vijelios în camera de studiu şi văzu podeaua plină de cărţi,
foi de scris, o călimară, peste faţa de masă, iar de sub faţa de masă un şiroi de
cerneală. Heidi nu era de găsit.
- Foarte frumos! spuse domnişoara Rottenmeier frângându-şi mâinile.
Cărţi, covor, faţă de masă, toate pline de cerneală. N-am văzut în viaţa mea aşa
o mizerie! Bine-nţeles că e vina copilului acela rău!
Domnul Usher privea disperat în jur. Nici el nu avea nimic de spus ca să
mai calmeze situaţia. Clara însă părea foarte amuzată:
- Da, Heidi a făcut asta, a fost un accident, spuse ea. Nu trebuie să o
pedepseşti. Pur şi simplu, a alergat prin cameră şi în trecere a agăţat faţa de
masă, trăgând tot ce era pe ea. Se auzeau în stradă mai multe trăsuri şi cred că
a vrut să le vadă. Presupun că nu a mai văzut o trăsură în viaţa ei.
- Ce v-am spus eu, domnule Usher? Copilul acesta e imposibil. Nu înţelege
nici măcar că trebuie să stea locului şi să fie atentă în timpul orelor. Şi unde a
dispărut acum? Presupun că a fugit afară. Ce-o să spună domnul Sesemann?
Se grăbi să coboare scările şi o găsi pe Heidi în faţa uşii deschise uitându-se
contrariată în josul străzii.
- La ce te-ai gândit? De ce ai fugit aşa de la oră? o întrebă domnişoara
Rottenmeier.
- Am auzit brazii fremătând, dar nu-i văd nicăieri. Acum, nici nu mai pot
să-i aud, îi răspunse Heidi.
Ea confundase zgomotul făcut de trăsuri cu cel făcut de vântul care bate
printre crengile copacilor şi sărise ca arsă să cerceteze zona, dar, până sS ajungă
jos, trăsurile deja trecuseră.
- Auzi, brazi! Crezi că Frankfurtul e în mijlocul pădurii? Vino cu mine să-ţi
arăt ce mizerie ai făcut.
Heidi o urmă pe femeie în camera de studiu unde descoperi cu mirare ce
pagube lăsase în goana ei.
- Să nu mai faci niciodată aşa ceva! îi spuse domnişoara Rottenmeier
arătându-i podeaua. în timpul orelor, trebuie să stai locului şi să iii atentă.
Dacă nu, va trebui să te leg de scaun. Ai înţeles?
- Da, voi sta cuminte! îi răspunse Heidi, înţelegând că asta era încă una
dintre regulile cărora trebuia să i se supună.
Sebastian şi Tinette fură trimişi să facă ordine, iar domnul Usher îşi luă
rămas-bun cu o plecăciune adâncă, întrucât nu mai putea să-şi continue ora.
Cu siguranţă că nimeni nu mai avusese timp să se plictisească în ziua aceea! ^
Clara trebuia să se odihnească în fiecare după- amiază, şi domnişoara
Rottenmeier îi spuse lui Heidi că poate să facă ce doreşte în intervalul acela de
timp. Deci, după masă, când micuţa invalidă se duse la culcare, şi domnişoara
Rottenmeier se retrase în camera ei, Heidi consideră că este momentul propice
să-şi pună un plan mai vechi în aplicare. Dar avea nevoie de ajutor, aşa că îl
aşteptă pe hol, în faţa sufrageriei, pe Sebastian care aducea din bucătărie un
platou de argint. îi sări în faţă şi îi spuse:
- Hei, tu! căci nu era sigură cum trebuia să i se adreseze conform
instrucţiunilor domnişoarei Rottenmeier.
- Ce doriţi, domnişoară? întrebă el oarecum supărat.
- Vreau să-ţi cer ceva. Nu e ceva de rău, ca dimineaţă, adăugă ea gândindu-
se că bărbatul era încă supărat din cauza cernelii de pe covor.
- Foarte bine, spuse el pe o voce mai plăcută, despre ce este vorba,
domnişoară?
- Numele meu nu este „domnişoară“, mă cheamă Heidi!
- Domnişoara Rottenmeier ne-a spus să te strigăm aşa, îi răspunse el.
Atunci, presupun că aşa trebuie să mă strigi, spuse ea cu jumătate de voce,
dându-şi seama că ordinele doamnei trebuiau respectate. Asta înseamnă
că am acum trei nume! oftă ea.
- Ce doriţi, domnişoară? întrebă Sebastian intrând cu platoul în sufragerie.
Heidi îl urmă:
- Sebastian, poţi să deschizi o fereastră?
- Bine-nţeles, spuse el şi deschise o fereastră mare.
Heidi era prea mică să poată vedea afară. Bărbia ei abia dacă ajungea la
pervaz, aşa că el îi aduse un scaun înalt de lemn şi-i zise:
- Dacă te urci pe el, domnişoară, poţi să vezi ce e jos.
Fetiţa se urcă, dar, după ce aruncă o privire, se întoarse dezamăgită:
- Nu se vede nimic, decât străzi pavate, spuse ea cu tristeţe. Ce aş putea
vedea din partea cealaltă a casei.
-Aceleaşi lucruri.
Copila nu putea să înţeleagă ce însemna să trăiască într-un oraş mare şi nu
ştia că trenul o adusese atât de departe de munţii şi păşunile îndrăgite.
- Atunci unde pot să merg ca să văd toată valea?
- Va trebui să mergi undeva sus de tot, e un turn de biserică aşa ca acela
de-acolo cu globul auriu, îi spuse el arătând cu degetul. Ai putea vedea foarte
departe de-acolo.
Heidi coborî de pe scaun şi fugi jos, ieşind pe uşa din faţă. Dar nu văzu
tumul bisericii chiar în faţa casei, aşa cum i se păruse că este, de sus, de la
geam. Alergă pe stradă, dar tot nu-1 putea zări. O luă pe o stradă lăturalnică şi
merse mai departe. Trecu pe lângă mulţi oameni, dar toţi i se păreau atât de
grăi biţi încât nu îndrăzni să-i oprească să-i întrebe drumul. Apoi văzu un
băiat stând la un colţ de stradă cu o flaşnetă în spate şi o broască-ţestoasă în
mână.
- Unde este tumul cu globul auriu?
- Nu ştiu!
- Pe cine pot întreba atunci?
-Nu ştiu!
- Nu ştii nici o biserică cu un tum înalt?
- Ştiu una.
- Hai cu mine să mi-o arăţi!
- Ce-mi dai dacă vin? întrebă băiatul întinzând mâna.
Ea căută în buzunar şi scoase o carte poştală micuţă cu nişte trandafiri, pe
care i-o dăduse Clara în dimineaţa aceea. Se uită la ea un moment, cu un
oarecare regret, dar se gândi că merită sacrificiul ca să poară vedea priveliştea
văii.
- Poftim, vrei asta? întrebă ea arătându-i-o. El scutură din cap.
- Atunci ce vrei? întrebă ea încântată că nu trebuise să se despartă de
comoara ei.
- Bani!
- Eu nu am bani, spuse Heidi, dar are Clara şi presupun că mi-ar da şi mie
câţiva pentru tine. Cât vrei?
- Doi penny.
- în regulă. Acum hai să mergem.
Porniră de-a lungul unei străzi.
- Ce ai în spate? îl întrebă Heidi.
- O flaşnetă. Când învârt de manetă, cântă. Am ajuns! adăugă el, pentru că
ajunseseră în faţa unei biserici vechi cu un turn înalt. Dar toate uşile erau
închise.
- Cum pot intra? întrebă Heidi.
- Nu ştiu!
Dar ea văzuse deja un clopoţel pe perete.
- Crezi că aş putea să sun aşa cum sun după Sebastian? întrebă ea.
- Nu ştiu, spuse el din nou.
Se căţără pe perete şi trase cu toată puterea de clopoţel.
- Să mă aştepţi dacă urc, pentru că nu ştiu drumul înapoi acasă şi va trebui
să mi-1 arăţi.
- Ce-mi dai?
- Ce vrei?
- Alţi doi penny.
Apoi auziră zăvorul deschizându-se de partea cealaltă a uşii care se deschise
şi ea scârţâind, iar de după ea apăru un bărbat în vârstă. Părea foarte deranjat
când îi văzu pe copii.
- Ce vreţi de m-aţi făcut să cobor atât? întrebă el. N-aţi citit ce scrie sub
clopoţel? „Numai pentru cei care doresc să urce în turn.“
Băiatul o arătă cu degetul pe Heidi, dar nu răs-, punse nimic.
- Dar eu chiar vreau să urc în turn, spuse Heidi.J
- Tu? De ce? Te-a trimis cineva? întrebă paznicul cel bătrân.
- Nu, vreau să ştiu ce se vede de acolo, de sus.
- Pleacă de-aici, îi răspunse el, şi nu mai încercaţi şmecheria asta cu mine
şi a doua oară, pentru că nu o să mai fiu atât de amabil. Şi dădu să închidă uşa,
dar Heidi îl prinse de haină.
- Lăsaţi-mă să urc, o singură dată, îl rugă ea.
Bătrânul se uită la ea şi, mişcat de dorinţa ei puternică de a urca, o luă de
mână şi-i spuse îmbufnat:
- Ei, dacă înseamnă atât de mult pentru tine... haide!
Băiatul nu îi urmă, ci se aşeză lângă uşă, pregătit să o aştepte aşa cum îi
promisese. Uşa se închise în urma lor şi bătrânul urcă din ce în ce mai sus, pe
nişte scări ce deveneau din ce în ce mai înguste, pe măsură ce urcau. în cele
din urmă, ajunseră sus, şi paznicul o ridică pe fetiţă îq faţa unei ferestre
deschise.
- Acum uită-te în jur, îi spuse el.
Dar tot nu erau prea multe de văzut, doar nişte acoperişuri, hornuri şi
turnuri, iar după un moment, se întoarse dezamăgită înspre bătrân:
- Nu e deloc ce mă aşteptam eu.
- M-am gândit eu că un copil ca tine nu înţelege prea multe dintr-o
privelişte frumoasă! Hai să coborâm acum şi să nu mai suni clopoţelul degeaba.
O lăsă jos, apoi fata îl urmă înapoi pe scări. Când ajunseră la capătul celor mai
înguste trepte, ea observă în partea stângă o uşă care dădea în camera paznicu-
lui. Acolo, într-un colţ de lângă uşă, stătea o pisică grasă şi gri lângă un coş
mare care o scuipă pe Heidi pentru a o avertiza că acolo era cuibul pisoilor ei şi
nimeni nu avea voie să se apropie de ei. Heidi rămase pe loc privind-o, pentru
că nu mai văzuse niciodată o pisică atât de uriaşă. In tumul acela erau foarte
mulţi şoricei pe care pisica îi prindea foarte des şi din cauza lor pisica se
îngrăşase foarte mult.
- Haide să te uiţi la pisoi! spuse paznicul. Mama lor nu o să se apropie de
tine dacă eşti cu mine. Heidi se apropie de coş.
- Uau, cât sunt de drăguţi! exclamă ea plină de încântare la vederea celor
şapte sau opt pisoiaşi care se tăvăleau şi se căţărau unul peste altul.
- Vrei unul? întrebă paznicul zâmbind la vederea încântării fetei.Unul
care să fie numai al meu? întrebă Heidi care parcă nu putea să-şi creadă
urechilor.
- Da, bine-nţeles. Poţi să iei mai mult decât unul dacă vrei sau poţi chiar
să-i iei pe toţi dacă ai unde să-i ţii, spuse bărbatul, încântat de ideea că ar
putea scăpa de ei atât de uşor. Heidi era peste măsură de încântată. în casa
cea mare era spaţiu suficient, şi Clara ar fi fost fericită să-i primească.
- Cum pot să-i duc? întrebă ea şi se aplecă să ridice unul dintre pisoi, dar
mama-pisică sări la ea atât de fioroasă încât fetiţa se retrase speriată.
- Pot să ţii aduc eu, dacă îmi spui unde, zise bătrânul mângâind cu
blândeţe pisica. Locuiseră singuri, amândoi atâta timp acolo sus, în turn,
încât parcă erau vechi prieteni.
- La casa domnului Sesemann, îi spuse Heidi, unde pe uşa principală e un
cap mare, auriu de câine, cu un inel în gură.
Din scurta descriere, el recunoscu imediat casa, căci trăia în aceea parte a
oraşului de multă vreme şi cunoştea toate casele de pe-acolo şi, mai mult,
Sebastian îi era chiar prieten.
- Cunosc casa, spuse el, dar de cine să întreb acolo? Tu sigur nu faci parte
dinjumilie.
- Nu, eu nu, dar Clara sunt sigură că ar fi mai mult decât încântată să
primească pisoii.
Paznicul era de-acum pregătit să coboare mai departe, dar Heidi nu se putea
dezlipi de coş.
- Pot să iau doi pisoi acum cu mine? îl rugă ea. Unul pentru mine şi unul
pentru Clara?
- Atunci aşteaptă o clipă, îi spuse el şi, luând-o pe pisica-mamă în braţe, o
duse în camera sa şi o aşeză în faţa castronaşului cu mâncare. Apoi se întoarse
la coş. Acum poţi să-i iei!
Ochii lui Heidi străluceau de bucurie. Alese un pisoi alb şi unul tigrat şi
băgă câte unul în fiecare buzunar. Coborâră apoi şi-l găsiră pe băiat aşteptând.
- Acum care este drumul înapoi spre casa domnului Sesemann? îl întrebă
Heidi imediat ce bătrânul închise uşa în urma ei.
-Nu ştiu!
Heidi descrise casa cum putu mai bine, dar băiatul îşi scutura capul de
fiecare dată.
- Păi, vizavi este o casă cu un acoperiş cam aşa, şi desenă în aer conturul.
Lui i se păru cunoscut, aşa că o luă din loc în fugă, cu Heidi pe urmele lui. în
scurt timp, ajunseră în faţa uşii bine-cunoscute cu capul auriu de câine. Heidi
trase clopoţelul şi aproape în aceeaşi secundă Sebastian deschise uşa.
Haide repede, strigă el cum o văzu şi trânti uşa în urma ei neobservându-1 pe
băiatul care rămăsese încremenit afară.

- V HIGrăbeşte-te, domnişoară, o rugă Sebastian. Sunt deja la masă şi

domnişoara Rottenmeier mai are puţin şi explodează de furie. De ce ai fugit
aşa?
Ea intră în sala de mese unde era o tăcere de
I
mormânt. Domnişoara Rottenmeier nu ridică privirea cât timp Sebastian îi
trase scaunul la masă, nici Clara nu spuse nimic. Apoi, aruncându-i o privire
tăioasă şi vorbind pe un ton foarte sever, spuse:
- Voi vorbi cu tine puţin mai târziu, Adelheid! Acum îţi spun numai că a
fost foarte urât din partea ta să pleci din casă fără să-ţi ceri voie şi fără să spui
nimănui nimic. Nu am mai auzit niciodată aşa ceva.
- Miau! Se auzi ca un răspuns care părea să vină de la Heidi. Asta fu ultima
picătură.
- Cum îndrăzneşti să mă iei peste picior în halul acesta, mai ales după un
comportament atât de nepotrivit?! spuse domnişoara Rottenmeier simţind că îi
creşte tensiunea.
- Dar nu eu... începu Heidi, însă nu apucă să continue, pentru că se auzi
din nou: „Miau! Miau!“ Sebastian aproape că aruncă ce avea în mână pe masă şi
ieşi repede din cameră.
- Ajunge! încercă domnişoara Rottenmeier să rămână fermă, dar era atât de
furioasă încât nu mai putu decât să şoptească:
- Pleacă din cameră!
Heidi se ridică speriată, încercă să se explice, dar pisoii începură din nou:
„Miau! Miau! Miau!“
- Heidi, de ce miauni aşa, nu vezi că o superi pe domnişoara Rottenmeier?
- Dar nu eu miaun: pisoii! Heidi reuşi în sfârşit să vorbească.
- Poftim? Pisoi! Aici? ţipă domnişoara Rottenmeier. Sebastian, Tinette!
Veniţi imediat, căutaţi animalele acelea oribile şi scăpaţi de ele, strigă ea, apoi
fugi în camera de studiu şi încuie uşa, căci dispreţuia pisicile foarte mult şi
chiar îi era frică de ele.
Sebastian râdea cu gura până la urechi şi trebui să rămână lângă uşă şi să se
stăpânească înainte să intre. El văzuse unul dintre pisoiaşi scoţându-şi căpşorul
din buzunarul rochiţei lui Heidi, când servea masa, şi se aştepta să iasă scandal.
Odată ce începu să râdă, nu se mai putu stăpâni şi de aceea fugi repede din
cameră. Când îşi reveni, intră în camera unde lucrurile se mai calmaseră. Clara
ţinea pisoii pe genunchi, iar Heidi îngenunchease lângă ea, iar acum admirau
animăluţele pufoase.
Sebastian, trebuie să ne ajuţi, spuse Clara. Găseşte un colţ în care să stea
pisoii şi să nu-i vadă domnişoara Rottenmeier. îi este frică de ei şi, dacă îi
găseşte, cu siguranţă îi va arunca, dar eu vreau să-i ţinem şi să ne jucăm cu ei
când suntem singure. Unde putem să-i ţinem?
- Lăsaţi că mă descurc eu, domnişoară Clara! îi spuse el politicos. Voi
pregăti un pătuţ potrivit pentru ei într-un coş şi-i voi pune într-un loc în carfe
sunt sigur că doamna nu-i va căuta. Puteţi conta pe mine. Apoi plecă să se ţină
de promisiune, zâmbind în sine pentru că prevedea şi mai multe aventuri în
viitorul apropiat şi îi plăcuse mereu să o vadă pe domnişoara Rottenmeier
furioasă. Trecu încă ceva timp până doamna îndrăzni să deschidă uşa camerei
de studiu. Apoi, strigă de după ea:
- Ai scăpat de creaturile acelea îngrozitoare?
- Da, doamnă, îi răspunse Sebastian care îşi făcuse de lucru prin sufragerie
în aşteptarea acestei întrebări. Apoi luă imediat pisoii din mâinile copilelor şi
dispăru cu ei.
Cearta pe care domnişoara Rottenmeier i-o pregătise lui Heidi se amână pe
a doua zi, căci femeia era de-a dreptul epuizată după atâţia nervi şi teamă, în
consecinţă, se retrase devreme în camera ei, iar Clara şi Heidi plecară şi ele la
culcare mulţumite că pisoii erau acum pe mâini bunp.
Capitolul 8
A
doua zi dimineaţă, după ce Sebastian deschise uşa domnului Usher şi-l
conduse în camera de studiu, clopoţelul de la intrarea principală sună din nou,
de această dată atât de tare încât Sebastian crezu că trebuia să fie domnul
Sesemann întors acasă neanunţat. Sări imediat să deschidă uşa şi văzu în prag
un băieţel zdrenţăros cu o flaşnetă pe umăr.
- Ce vrea să-nsemne asta? izbucni Sebastian. Ce doreşti? Las’ că te-nvăţ eu
să mai suni aşa degeaba. - Vreau să o văd pe Clara, spuse băiatul.
- Obrăznicătură, nu poţi să spui „domnişoara Clara“? Şi ce vrea unul ca tine
de la ea?
- - îmi este datoare cu patru penny, veni răspunsul. - Prostii! De unde ştii
tu că în casa asta chiar este o domnişoară Clara?I-am arătat ieri drumul, în
schimbul a patru penny, doi dus şi doi întors!
- Spui minciuni, zise Sebastian. Domnişoara Clara nu iese niciodată din
casă. Ea nu poate să meargă. Hai pleacă înainte să te pun eu pe fugă!
Băiatul nu se lăsă intimidat, ci rămase pe loc:
-Am văzut-o ieri pe stradă şi îţi pot spune cum arăta, insistă el. Are părul
scurt şi cârlionţat, ochii negri, purta o rochiţă scurtă, maro, şi nu vorbea chiar
ca noi.
- Oho! îşi spuse Sebastian în gând rânjind. Micuţa
/V

domnişoară! Oare ce-a mai făcut de data asta? In regulă, îi spuse apoi băiatului,
vino cu mine! Şi îl conduse până la uşa camerei de studiu.
- Acum aşteaptă aici până vin eu după tine şi te las să intri să cânţi un
cântec. Domnişoara Clara va ii foarte încântată. Bătu la uşă şi intră.
- A venit un băiat care doreşte să vorbească personal cu domnişoara Clara,
anunţă el.
Ochii Clarei se luminară la auzul unui eveniment atât de rar.
- Să intre chiar acum, spuse ea. Domnule Usher, se poate, nu-i aşa?
De fapt, băiatul intrase deja şi începu imediat să învârtă de maneta flaşnetei.
Domnişoara Rottenmeier era în sufragerie, pentru că nu dorea să asiste la ora
în care cea mică învăţa alfabetul. Deodată, îşi ciuli 1 1 3
urechile. Oare zgomotul acela venea din stradă? Părea să vină de mai aproape,
dar cu siguranţă că nu putea fi o flaşnetă în camera de studiu! Alergă repede
spre uşă şi-l văzu pe băiatul zdrenţăros cântând calm din flaşnetă. Profesoml
părea că voia să spună ceva, dar nu se putea hotărî când, iar Clara şi Heidi
ascultau melodia cu o deosebită plăcere.
- Opreşte-te! Opreşte-te imediat! ţipă domnişoara Rottenmeier, dar îi
venea greu să se facă auzită peste zgomotul acela. Se năpusti asupra băiatului şi
aproape că se împiedică de ceva de pe podea. Era broasca-ţestoasă! Sări în sus
ca să o evite - sări cum nu o mai făcuse de ani de zile -, apoi ţipă cât putu de
tare după Sebastian, iar băiatul se opri din cântat, căci de data asta, în ciuda
muzicii, o auziră cu toţii. Sebastian stătea chiar pe hol în faţa uşii, râzând în
hohote. Când în cele din urmă intră în cameră, domnişoara Rottenmeier era
prăbuşită într-un fotoliu.
- Scapă imediat de băiatul acela şi de animalul lui! ordonă ea.
Micul flaşnetar îşi ridică ţestoasa de pe podea, şi Sebastian îl conduse afară.
Pe pridvor, îi puse în mână nişte monede spunându-i:
Uite banii de la domnişoara Clara şi încă ceva în plus pentru că ai cântat
atât de frumos.Când se lăsă din nou tăcerea în camera de studiu, lecţiile fură
reluate. De data aceasta, rămase în cameră şi domnişoara Rottenmeier ca să
prevină alte evenimente nedorite şi să afle cine era respon-,
I
săbii pentru ce se întâmplase şi ce pedeapsă trebuia să-i aplice. După un timp,
Sebastian se întoarse îrr cameră să anunţe că cineva tocmai lăsase un coşuleţ
care trebuia înmânat imediat domnişoarei Clara.
- E pentru mine? întrebă Clara surprinsă, foarte curioasă cu privire la ce s-
ar putea afla în el. Atunci adu-1 imediat. Sebastian aduse în cameră un coş
închis pe care îl lăsă la picioarele Clarei, apoi ieşi imediat.
- Mai bine ai termina lecţiile şi l-ai deschide după. Remarcă domnişoara
Rottenmeier cu fermitate, cu toate că era evident că fata abia aştepta să-l
deschidă.
Apoi, chiar în mijlocul unei declinări, Clara se opri şi-l întrebă pe domnul
Usher dacă nu poate măcar să arunce o privire înăuntru.
Ţi-aş putea enumera mai multe motive pro şi contra acestei acţiuni, începu
el pompos. Un argument pro ar fi că, atâta timp cât atenţia ta este complet. ..
Nu mai apucă să termin^ ideea.
Capacul coşului nu era închis bine şi dintr-odată toată camera se umplu de
pisoi. Săriră din coş unuldupă altul şi o porniră într-o cursă nebună prin
cameră, unii muşcându-1 pe profesor de pantaloni, alţii sărindu-i peste pantofi,
alţii căţărându-se pe rochia domnişoarei Rottenmeier. Unul reuşi chiar să se
urce pe scaunul Clarei şi începu să miaune şi să zgârie. Toată camera era într-
un haos total, dar Clara era încântată.
- Uită-te la ei cât sunt de adorabili! îi spuse ea lui Heidi care alerga după ei
dintr-un colţ în altul al camerei.
Domul Usher stătea lângă o masă încercând în van să-l scuture pe unul
dintre pisoi de pe pantalonii lui. Domnişoara Rottenmeier, care ura din suflet
pisicile, apucă să-şi adune vocea după un timp şi
A

începu să strige după Sebastian şi Tinette. Ii era teamă să se mişte printre

atâtea creaturi diabolice care puteau să sară pe ea. Servitorii veniră repede şi
Sebastian reuşi să-i prindă pe toţi şi să-i pună la loc în coş. Apoi îi duse în pod,
unde deja pregătise un pătuţ pentru cei doi pisoi pe care îi adusese Heidi cu o
seară în urmă.
Din nou, lecţiile Clarei fură foarte distractive. In seara aceea,
domnişoara Rottenmeier, care îşi mai revenise după evenimentul de
dimineaţă, îi chemă la ea pe Sebastian şi Tinette să afle de la ei totul
despre evenimentele zilei. Bine-nţeles că se dovedi în finalcă totul se
trăgea în urma escapadei lui Heidi cu o zi în urmă. Domnişoara
Rottenmeier era atât de furioasă încât la început nu-şi putea găsi
cuvinte să se exprime. Ea le ceru servitorilor să iasă din cameră şi, se
întoarse spre Heidi care stătea calmă lângă scaunul Clarei,
neînţelegând cu ce greşise. *
- Adelheid, îi spuse domnişoara Rottenmeier foarte apăsat. Nu
mă pot gândi decât la o singură pedeapsă pentru o obrăznicătură ca
tine. Poate că, dacă o să stai în pivniţa cea întunecată, printre lilieci
şi şobolani, o să te mai îmblânzeşti şi tu şi n-o să-ţi mai vină în
minte tot felul de idei de genul acesta.
Heidi era foarte surprinsă de ideea de pedeapsă a domnişoarei
Rottenmeier. Singurul loc pe care îl ştia ea de pivniţă era magazia
în care bunicul ei păstra proviziile de carne şi brânză, loc în care îi
plăcuse întotdeauna să meargă şi unde nu văzuse niciodată lilieci
sau şobolani.
Clara însă începu să protesteze cu vehemenţă.
- Oh, domnişoară Rottenmeier, aşteptaţi până se întoarce tata
acasă. Trebuie să se întoarcă în curând, îi voi povesti eu tot ce s-a
întâmplat şi el poate hotărî atunci ce să facă. „
Domnişoara Rottenmeier nu avu nici o obiecţie, ştiind că nu trebuia să o
supere niciodată pe Clara.- Foarte bine, Clara, spuse ea înţepată, dar voi vorbi
şi eu cu tatăl tău. Şi, spunând asta, plecă din cameră.
Zilele următoare trecură fără prea multe evenimente, dar nervii
domnişoarei Rottenmeier erau tot timpul solicitaţi, căci, de fiecare dată când o
vedea pe Heidi, îşi amintea cum fusese înşelată cu privire la vârsta copilei şi
cum aceasta deranjase atât de mult liniştea casei, încât lucrurile nu aveau să
mai fie niciodată ca mai-nainte.
Pe de altă parte, Clara era foarte veselă şi nu mai considera că orele de
studiu sunt plictisitoare. Heidi reuşea de fiecare dată să o amuze. Ea tot încurca
literele alfabetului, de spuneai că nu le va putea învăţa niciodată, şi de fiecare
dată când domnul Usher, încercând să simplifice lucrurile compara literele cu
un corn sau un cioc, fata aducea vorba de capre, de munţi, şi asta nu o ajuta
deloc să avanseze.
în timpul serilor, Heidi îi povestea Clarei despre viaţa ei în cabană, şi asta o
făcea să capete un dor aşa mare de casă că exclama adesea:
- Vai! Trebuie să mă întorc acasă. Trebuie să plec mâine.
Clara încerca mereu să o consoleze spunându-i:
Stai măcar până vine tata şi vom vedea ce o să se întâmple. 1 1 8
Aceste vorbe păreau să o mai consoleze pe Heidi, fetiţa de fapt se gândea că
fiecare zi în care rămânea acolo însemna mai multe chifle albe pentru Buni.
încă din prima seară ea ascundea chiflele de la prânz sau cină în buzunar şi
avea deja o grămadă mărişoară. Nu mânca nici una, pentru că ştia cât de mult
s-ar bucura Buni de ele în locul pâinii negre şi tari.
După masă, Heidi rămânea mereu singură în camera ei. înţelesese deja că nu
putea să fugă afară prin Frankfurt aşa cum obişnuia să facă acasă, aşa că nu mai
încercă să evadeze. Domnişoara Rottenmeier îi interzisese să mai vorbească cu
Sebastian, iar cu Tinete nu ar fi început niciodată o conversaţie. Adevărul este
că o evita pe Tinette cât putea, pentru că aceasta îi vorbea pe un ton batjoco-
ritor sau o imita, şi fetiţa simţea când cineva râdea de ea. Aşa că avea destul
timp să se gândească dacă zăpada se topise deja pe munte şi la cât de frumos
trebuie să fi fost acasă unde soarele strălucea luminând pajiştile cu iarbă şi
flori, şi valea de la poalele muntelui. îi era atât de dor de casă încât abia că mai
putea rezista. Apoi îşi aminti că mătuşa ei îi promisese că se va putea întoarce
c§nd va dori. Deci, într-o după-amiază îşi împachetă toate chiflele în fularul ei
roşu, îşi puse pe cap pălăria ei veche de1 1 9
paie şi coborî scările. Dar nu ajunse decât până în faţa uşii principale unde
dădu nas în nas cu domnişoara Rottenmeier care se întorcea dintr-o plimbare.
Persoana aceea atât de acră o privi pe Heidi cu mirare şi zări bocceluţa roşie.
- Ce vrea să însemne asta? întrebă ea. De ce eşti îmbrăcată aşa? Nu ţi-am
interzis să nu mai fugi singură în stradă sau să ieşi fără să ceri voie? Şi uite cum
te-am prins aici, arătând ca o cerşetoare.
- Dar nu voiam să fug, murmură Heidi, puţin speriată. Vreau doar să merg
acasă să-i văd pe bunicul şi pe Buni.
- Poftim? Vrei să mergi acasă? întrebă domnişoara Rottenmeier ridicându-
şi disperată braţele în aer. Şi pur şi simplu te furişezi aşa? Ce-ar spune domnul
Sesemann? Sper să nu audă de incidentul acesta niciodată. Spune-mi şi mie ce
nu-ţi convine în casa asta? Ai mai trăit vreodată într-un loc atât de frumos, ai
mai avut un pat atât de moale sau mâncare atât de bună? Răspunde-mi!
- Nu! îi zise Heidi.
- Ai tot ce îţi doreşti, eşti o copilă nerecunoscătoare care nu ştie să
aprecieze ce are!
Heidi nu se mai putu abţine şi izbucni în plâns:
Vreau să merg acasă pentru că, în timp ce eu stau aici, Fulg-de-Nea plânge, şi
lui Buni îi estedor de mine. Aici nu pot să văd cum soarele îşi ia rămas-bun de
la munţi. Şi sunt sigură că, dacă şoimul ar zbura deasupra Frankfurtului, ar
şuiera mai tare ca niciodată, pentru că aici sunt mulţi oameni care se poartă
oribil şi sunt mereu înfuriaţi, care nu urcă pe munte unde lucrurile sunt mai
frumoase.
- Dumnezeule mare! Copila asta a înnebunit! exclamă domnişoara
Rottenmeier urcând repede scările şi lovindu-se de Sebastian care tocmai le
cobora. Adu-o pe copila aceea nesuferită sus.
- Foarte bine! răspunse el.
Fleidi rămăsese nemişcată. Tremura toată, iar ochii îi ardeau.
- Ei, ce-ai mai făcut de data asta? întrebă Sebastian pe un ton vesel. Dar ea
nu făcu nici un gest, nu spuse nimic, aşa că el o mângâie pe umăr plin de
compasiune.
- Hai acum, nu mai pune totul la suflet.
Păstrează-ţi zâmbetul pe buze, aşa e cel mai bine. S-a ciocnit atât de tare de
mine de era să-mi cadă capul de pe umeri. Nu-ţi mai fă griji. Haide! Trebuie să
ne întoarcem şi să urcăm la etaj. Aşa a spus! Heidi îl urmă, atât de deprimată
încât lui Sebastian i se făcu milă de ea. ^
Inveseleşte-te, îi spuse el, nu sta aşa dezumflată. Nu te-am văzut plângând
niciodată, dar ştiu că eşti o fată sensibilă. Mai târziu, când domnişoara
Rottenmeier nu ne va mai sta în cale, o să mergem să vedem pisoii, vrei? Se
simt foarte bine acolo în pod şi e foarte distractiv să te uiţi la ei cum se joacă.
Heidi dădu afirmativ din cap şi intră fără nici un cuvânt în camera ei,
lăsându-1 pe Sebastian în hol urmărind-o cu privirea înduioşat.
La cină, domnişoara Rottenmeier abia că scoase câteva vorbe, dar din când
în când îi arunca lui Heidi câte o privire tăioasă ca şi când se aştepta ca fata să
mai facă vreo prostie. Dar copila era tăcută ca un şoricel, fără să mănânce sau
să bea nimic, punând totuşi, ca de obicei, o chiflă în buzunar.
A doua zi dimineaţă, când sosi domnul Usher, domnişoara Rottenmeier îl
trase misterioasă în sufragerie şi îi spuse că se teme că schimbarea de aer şi
noul stil de viaţă, cu atâtea experienţe noi, îi afectaseră mintea lui Heidi. îi mai
spuse cum copila încercase să fugă de-acolo şi îi reproduse lucrurile ciudate pe
care fata i le spusese cu o zi înainte. Domnul Usher încercă să o calmeze.
- Te asigur, îi spuse el, că, deşi în anumite situaţii Adelheid este destul de
ciudată, în general mi se pare normală şi ar trebui să fie posibil, cu ajutorul
unui tratament atent, să o aducem pe calea cea dreaptă în cele din urmă. Eu
sunt mai preocupat de faptul că întâmpină atâtea dificultăţi în învăţarea
alfabetului. Până acum, nu am prea făcut progrese cu ea.
Domnişoara Rottenmeier se simţi oarecum satisfăcută de răspunsul lui şi îl
lăsă să se ducă la elevele lui. Tot în după-amiaza aceea, domnişoara
Rottenmeier îşi aminti de hainele ciudate pe care le avea Heidi şi se hotărî să-i
dea câteva din hainele care îi rămăseseră mici Clarei înainte să se întoarcă
domnul Sesemann. Vorbi cu Clara despre asta şi căzură de acord că-i puteau da
fetei mai multe rochii, pălării şi alte hăinuţe. Aşa că domnişoara Rottenmeier
se duse în camera lui Heidi să vadă care dintre hainele fetei puteau fi păstrate
şi care trebuiau aruncate. în câteva minute, ieşi din cameră, mai revoltată ca
niciodată.
- Adelheid! strigă ea. Ce crezi că am găsit în dulapul tău de haine? Să-mi
cred ochilor? Imaginează-ţi Clara! în fundul dulapului - un dulap care este
pentru haine, Adelheid! - am găsit o grămadă mare de chifle. Apoi îşi ridică
vocea şi o strigă pe Tinette:
- Mergi în camera domnişoarei Adelheid, îi spuse acesteia, scapă de chiflele
din dulap şi aruncă la gunoi şi pălăria aceea veche d§ paie.
Oh, nu! se văită Heidi sărind în picioare. Pălăria trebuie s-o păstrez, iar chiflele
sunt pentruBuni. Şi încercă să fugă după Tinette, dar domnişoara Rottenmeier
o prinse şi o opri.
- Rămâi aici, iar gunoiul acela trebuie aruncat! îi spuse ea fermă.
Heidi se aruncă lângă scaunul Clarei şi începu să plângă amarnic. Acum,
Buni nu o să mai primească pâinea aceea albă, suspină ea. Chiflele acelea
frumoase erau pentru ea, dar acum vor fi aruncate. Fetiţa plânse de spuneai că
i se rupe inima. Domnişoara Rottenmeier ieşi repede din cameră. Clara fu
foarte supărată de întreaga poveste.
-Heidi, nu mai plânge! o imploră ea. Ascultă-mă! Dacă te opreşti din plâns,
îţi promit că-ţi voi da tot atâtea chifle câte ai strâns, chiar mai multe, ca să i le
duci lui Buni când pleci! Şi vor fi moi şi proaspete, cele pe care le-ai strâns tu
probabil că sunt deja tari. Haide, Heidi! Te rog eu, nu mai plânge!
Trecu destul de mult timp până Heidi se opri din plâns, dar înţelese
promisiunea Clarei şi era oarecum consolată acum, dar dorea să se asigure că
era într-adevăr o promisiune serioasă.
- Chiar o să-mi dai câte chifle am strâns? întrebă ea cu vocea
plângătoare.
- Bine-nţeles că da! Acum hai, înveseleşte-te. în acea seară, Heidi veni la
cină cu ochii roşii
şi la vederea chiflei de lângă farfuria ei rămase cu
un nod în gât. Dar reuşi să nu plângă, ştiind că aşa ceva nu era permis la masă.
Când se apropia de ea, Sebastian îi tot făcea nişte semne ciudate, arătând spre
capul lui, apoi spre al ei, dând din cap afirmativ şi făcându-i cu ochiul, ca şi
cum ar fi vrut să-i comunice ceva secret. Când merse la culcare, fetiţa îşi găsi
vechea pălărie de paie sub cuvertura patului. O luă şi o strânse în braţe
încântată, plină de plăcere să o revadă. Apoi o împachetă într-o batistă mare şi
o ascunse înapoi în fundul dulapului.
Asta încercase să-i spună Sebastian la masă. El auzise ce i se spusese lui
Tinette şi plânsetele disperate ale fetiţei. O urmase apoi pe servitoare şi o
aşteptase să iasă din camera fetei cu grămada de chifle în braţe şi pălăria
deasupra lor. Apoi înşfă- case pălăria spunând:
- Asta o arunc eu! Şi aşa reuşise să o salveze.

Capitolul 9

IN 1A1P©1Î !F1©$T IPEMTW

1©MN1L SESEMÂNIN

C
âteva zile mai târziu, în casa cea mare fu multă agitaţie, pentru că stăpânul
casei se întorsese din călătoria sa, iar Sebastian şi Tinette avură de cărat foarte
multe bagaje de la trăsură la etaj, pentru că domnul Sesemann aducea mereu
acasă multe cadouri frumoase.
Primul lucru pe care-1 făcu de cum ajunse fu să o caute pe fiica lui, Clara,
era cu Heidi, pentru că era după-amiază târziu, când fetele stăteau mereu
împreună. Tatăl şi fiica, amândoi, erau foarte mândri unul de altul. Se salutară
cu foarte multă căldură, apoi el îi întinse mâna lui Heidi, care se retrăsese
timidă într-un colţ al camerei, şi-i spuse cu blândeţe:
- Deci tu eşti micuţa noastră elveţiancă. Hai să dăm mâna. Aşa! Şi spune-mi
eşti prietenă bună cu Clara? Sper că nu vă certaţi. Sper că vă înţelegeţi bine.
- Nu, Clara este foarte bună cu mine! spuse Heidi.
- Iar Heidi nu se ceartă niciodată cu mine! adăugă Clara.
- Mă bucur să aud asta, spuse tatăl. Şi acum, draga mea, scuză-mă, dar
trebuie să te las puţin. Nu am mâncat nimic toată ziua. Dar o să mă întorc
repede şi o să-ţi arăt ce ţi-am adus.
Plecă în sufragerie unde domnişoara Rottenmeier verifica dacă totul este în
ordine. Acolo, se aşeză la masă, iar ea luă loc în faţa lui, toată întunecată la
faţă.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el. De ce mă întâmpini cu expresia asta, când
Clara pare să se simtă atât de bine?
- Domnule Sesemann, începu ea pompos. Cu toţii am fost dezamăgiţi peste
măsură. în special, Clara.
- Serios? întrebă el calm sorbindu-şi vinul.
Vă amintiţi că am căzut de ac^rd că domnişoara Clara ar trebui să aibă o
prietenă care să locuiască aici, cu ea? Ştiind câtă grijă aveţi ca fata să aibă în
preajma ei numai oameni bine-crescuţi, am crezut la început că fetiţa elveţiană
ar fi potrivită. Am citit adesea despre aceste fete care vin din munţii elveţieni
că sunt atât de graţioase de parcă plutesc în aerul curat de munte, fără a atinge
pământul.
- Eu cred că şi copiii elveţieni ar trebui să fie cu picioarele pe pământ, dacă
este să realizeze ceva în viaţă, remarcă domnul Sesemann. Altfel, le-ar trebui
aripi.
- Nu asta am vrut să spun, strigă ea. Ştiţi la ce m-am referit, un copil
crescut în munţi care nu s-a lovit de realitatea lumii moderne.
- Nu văd cum asta ar avantaja-o pe Clara! observă bărbatul.
- Sunt foarte serioasă, domnule Sesemann. Am fost foarte dezgustată!
- Ce e dezgustător? Nu am văzut la copilă nimic să mă supere.
- Ar fi trebuit să vedeţi de fel de oameni şi animale a adus în casă. Domnul
Usher mă va susţine în ceea ce spun. Şi asta nu e totul!
- Nu te înţeleg, îi spuse el. Dar acum domnişoara Rottenmeier ştia că îi
câştigase atenţia.
- Nu mă mir. Comportamentul ei în general a fost mai ceva decât se poate
spune în cuvinte. Mă gândesc sincer că nu e normală la cap.
Domnul Sesemann nu dăduse atenţie plângerilor ei anterioare, dar această
ultimă acuzaţie era altceva şi, dacă era adevărat, atunci Clara ar putea fi
afectată. Se uită la femeie parcă întrebându-se dacă, ea era normală la cap şi în
acel moment se deschise uşa, iar domnul Usher fu anunţat.
- Chiar omul despre care vorbeam! Declară domnul Sesemann. Intră, ia
loc şi bea o ceaşcă de cafea. Poate poţi să mă lămureşti cu nişte lucruri, sunt
sigur că poţi. Spune-mi ce crezi despre mica prietenă a fiicei mele. Chiar a
adus animale în casă? Crezi că este atât de ciudată?
Profesorul începu să-i explice, în stilul lui de a ocoli un răspuns direct, că
venise doar pentru a spune cât de încântat este că domnul Sesemann s-a
întors cu bine din călătorie, dar complimentele nu îi fură apreciate. Domnul
Sesemann voia un răspuns rapid la întrebările lui. Totuşi, domnul Usher
începu să explice mecanic, ca şi cum avea de recitat o poezie de la început la
sfârşit.
- Dacă trebuie să-mi exprim o părere despre tânăra fată, spuse el, trebuie
înainte de toate să subliniez că s-ar putea să fie rămasă în urmă în unele
privinţe, ca rezultat al unei educaţii neglijente - aş putea chiar să spun târzii -
şi, din cauză că şederea ei prelungită sus, în munţi, care desigur că poate fi
considerată benefică în unele privinţe, dacă nu se desfăşoară pe o perioadă
lungă de timp...
- Dragă domnule Usher, îl întrerupse domnul Sesemann, nu te obosi cu
asemenea detalii. Spune-mi numai dacă te-ai îngrijorat din cauză că a adus în
casă animale şi spune-mi ce crezi în general despre cât este de potrivită ca să-i
ţină companie fiicei mele.
- Nu vreau să spun nimic în defavoarea copilei, răspunse atent domnul
Usher, căci, cu toate că acest comportament al ei este pe de-o parte mai
neconvenţional ca rezultat al stilului ei primitiv de viaţă anterior, înainte de a
veni în Frankfurt, această schimbare este pentru ea cu siguranţă una majoră...
Domnul Sesemann se ridică în picioare.
- Scuză-mă, domnule Usher, nu vreau să te deranjez, dar trebuie să mă
întorc la fiica mea.
Se grăbi să urce scara şi merse în camera de studiu unde se aşeză lângă
Clara. Heidi se ridică în picioare când el intră în cameră şi, cum bărbatul dorea
să rămână singur cu Clara câteva minute, îi spuse:
- Draga mea, nu vrei să te duci să-mi aduci... ce voiam?! Ah, da... un pahar
cu apă?
- Apă proaspătă?Da, apă proaspătă şi rece!
Heidi plecă. El îşi trase un scaun lângă Clara şi o luă de mână.
- Acum, dragă Clara, aş vrea să-mi spui despre animalele pe care micuţa ta
prietenă le-a adus în casă şi motivele pentru care domnişoara Rottenmeier
crede că fata nu este normală la cap.
Clara îi povesti despre ce se întâmplase în casă, despre pisoi şi broasca-
ţestoasă şi despre chifle, despre tot. Când termină de povestit, tatăl ei râdea din
tot sufletul.
- Ei, păi atunci cu siguranţă că nu vrei să o trimit înapoi acasă... Nu te-ai
plictisit de ea, nu?
- Oh! Nu, tati! strigă ea. De când Heidi este aici s-au întâmplat tot felul de
lucruri minunate aproape în fiecare zi. E mult mai amuzantă viaţa cu ea şi îmi
povesteşte tot felul de lucruri interesante.
- Atunci, totul este în ordine! Uite că vine şi mica ta prietenă! Mi-ai adus
apă proaspătă şi rece, draga mea?
- Direct din fântână! spuse Heidi întinzându-i paharul.
- Doar nu te-ai dus singură la fântână! spuse
Clara. ^
Ba da! Şi a trebuit să merg mai mult, pentru că la primele două fântâni era
multă lume, aşa că m-am dus pe strada cealaltă să aduc de-acolo. M-am întâlnit
cu un domn blond care mi-a spus să-l salut pe domnul Sesemann din partea
lui.
- Văd că te-ai plimbat puţin, spuse domnul Sesemann zâmbind. Mă întreb
cine era domnul acela.
- S-a oprit la fântână şi mi-a spus: „Văd că ai un pahar, îmi dai şi mie să
beau? Pentru cine ei apa?“ I-am răspuns că pentru domnul Sesemann, apoi mi-
a zâmbit şi mi-a spus că speră să vă priască.
- Descrie-1 puţin! o rugă domnul Sesemann.
- Avea un zâmbet frumos şi purta un lanţ gros cu ceva auriu la capăt care
avea o piatră roşie în mijloc. Şi mai avea un baston cu un cap de cal în vârf.
- Doctorul! strigară Clara şi tatăl ei într-un glas. Iar el zâmbi gândind la
felul în care vechiul său prieten avea să reacţioneze la aşa o modalitate ciudată
de a aduce apă de băut.
în seara aceea, el îi spuse domnişoarei Rotten- meier, în timpul unei discuţii
despre problemele casei, că domnişoara Heidi avea să rămână.
Copila mi se pare complet normală, şi Clara se bucură
mult să o aibă aici! îi explică el. Şi nu trebuie să
consideri felul în care se poartă ca un defect, vreau să te
asiguri că lumea se poartă cu ea 132
bine. Dacă ţi se pare prea mult să te ocupi singură de ea, îţi spun că vei primi
în curând ajutor, căci va veni mama într-o vizită de-a ei prelungită, ca de
obicei - şi ştii că ea se descurcă întotdeauna cu » toată lumea.
- Da, aşa este! îi răspunse domnişoara Rotten-4 meier oarecum bosumflată,
pentru că nu o bucura prea mult această vizită.
Domnul Sesemann rămase acasă doar două zile, apoi trebui să plece la
Paris cu afaceri. Clara era foarte dezamăgită că tatăl ei nu putea rămâne mai
mult şi, ca să o mai înveselească, el îi dădu vestea vizitei bunicii. Aproape
imediat ce plecă, ajunse o scrisoare care anunţa că doamna Sesemann era deja
pe drum şi avea să ajungă a doua zi. Ea ceruse o trăsură care să o aducă de la
gară.
Clara era foarte încântată şi vorbea atât de mult despre bunica ei încât
Heidi începu să-i spună şi ea femeii „bunică“. Domnişoara Rottenmeier se
încrunta de fiecare dată când o auzea, dar fetiţa se obişnuise atât de mult să o
vadă încruntată încât nici nu mai dădea atenţie stării de spirit a femeii. Dar,
când merse la culcare în seara aceea, domnişoara Rottenmeier o chemă la ea şi
îi ^puse că niciodată nu trebuie să i se adreseze doamnei Rottenmeier cu
„bunica“.- Trebuie să-i spui mereu „stimată doamnă“! Ai înţeles?
Heidi nu înţelese, dar privirea femeii era atât de strictă încât fetiţa nu mai ceru
alte explicaţii.Capitolul 10
A
doua zi, toată lumea era foarte ocupată cu pregătirile pentru oaspetele mult-
aşteptat. Era evident că femeia era o persoană importantă în casa aceea şi că
era obişnuită să fie tratată ca atare. Tinette îşi puse pe cap o bonetă nouă în
onoarea ei. Sebastian scosese o mulţime de taburete pe care femeia să-şi poată
întinde picioarele şi pe care să le poată găsi oriunde ar fi dorit să se aşeze.
Domnişoara Rottenmeier se tot agita prin casă, inspectând totul, ca şi când era
hotărâtă să-şi demonstreze autoritatea şi să arate tuturor că aceasta nu îi va
scădea odată cu venirea oaspetelui.
Cum ajunse trăsura în faţa uşii principale, Sebastian şi Tinette coborâră
scările în fugă. Domnişoara Rottenmeier îi urmă cu un aer foarte demn
w

coborând şi ea să-l întâmpine pe musafir. Heidi fusese instruită să rămână în

camera ei până va fi chemată, pentru ca micuţa Clara şi bunica ei să stea un
timp singure. Aşa că Heidi rămase acolo, în linişte, repetând în gând formulele
cu care trebuia să i se adreseze doamnei. I se păreau atât de ciudate încât le
reformulă, crezând că domnişoara Rottenmeier se înşelase şi „doamnă“ trebuia
spus mai întâi.
După scurt timp, veni Tinette care îi spuse răspicat, din uşă:
- Trebuie să mergi în camera de studiu!
Heidi făcu aşa cum i se spuse şi merse în cameră, unde nou-sosita o
întâmpină cu prietenie:
- Vino aici, draga mea, şi lasă-mă să mă uit puţin la tine!
Heidi se apropie de ea şi-i spuse politicos:
- Bună seara „doamnă stimată“.
- Poftim? râse femeia. Aşa te adresezi celorlalţi acolo sus, pe munte?
- Nu, nimănui nu i se spune aşa acolo. Răspunse Heidi foarte serioasă.
- Nici aici! Pentru cei mici sunt întotdeauna „bunica“ şi aşa trebuie să-mi
spui şi tu. Ţii minte asta, nu?
- Da, v-am mai spus aşa.Bine! spuse bunica dând din cap înţelegător, apoi
se uită îndelung la fată dând din cap aprobator, pentru că îi plăcea ce vede, căci
ochii lui Heidi erau mari şi hotărâţi. Fetiţa, uitându-se la faţa blândă a bunicii,
o îndrăgi imediat. într-adevăr, totul era deosebit la bunică. Avea părul frumos
şi alb, purta pe cap o pălărie brodată cu două fundiţe mari care se unduiau la
spate ca şi când o briză uşoară bătea mereu în jurul ei. Heidi o găsi pe femeie
foarte frumoasă.
- Şi cum te cheamă pe tine? o întrebă bunica.
- Numele meu adevărat este Heidi, dar acum trebuie să mi se spună
Adelheid, aşa că răspund şi la numele acesta.
/V

In acel moment, în cameră intră şi domnişoara Rottenmeier, la vederea

căreia Heidi se opri brusc amintindu-şi că încă nu răspundea la numele nou
pentru că nu se obişnuise deloc cu el.
- Sunt sigură că sunteţi de-acord, doamnă Sese- mann, spuse femeia, că e
mai bine ca fata să fie strigată pe un nume care să poată fi folosit fără jenă, în
special de către servitori.
- Buna mea Rottenmeier, îi răspunse doamna Sesemann, dacă până acum i
s-a spus Heidi şi e obişnuită cu acest nume, aşa o vo^striga şi eu.
Domnişoarei Rottenmeier nu îi plăcea deloc să i se vorbească atât de
apropiat, dar trebuia mereu să îndure asta din partea doamnei mai în vârstă
care nu-şi schimba prea uşor obiceiurile. Dacă se hotăra asupra unui anumit
lucm, nu mai putea nimeni să-i schimbe părerea. Şi, mai mult, doamna
Sesemann era încă foarte activă şi nu-i scăpa nimic din ce se întâmpla în casă.
A doua zi după-amiază, Clara merse la culcare ca de-obicei şi bunica se
aşeză într-un fotoliu la capul ei să aţipească şi ea puţin. După aceea, sim-
ţindu-se foarte odihnită, se duse în sufragerie să o caute pe guvernantă, dar
camera era goală.
- Poate că s-a dus şi ea să tragă un pui de somn, îşi spuse şi bătu la uşa
dormitorului domnişoarei Rottenmeier. Uşa se deschise şi apăru domnişoara
Rottenmeier care fu foarte surprinsă de vizita neaşteptată.
- Vreau să ştiu unde este Heidi şi ce face ea singurică după-amiaza, spuse
doamna Sesemann.
- Stă în camera ei, îi răspunse domnişoara Rottenmeier. Ar putea într-
adevăr să facă ceva util în timpul acesta, dacă ar duce-o capul, în schimb, îşi
face tot felul de planuri ridicole pe care să le pună în aplicare, lucruri care nici
nu pot fi menţionate într-o societate civilizată.
- Fii sigură că aşa aş reacţiona şi eu dacă aş fi lăsată singură atâta timp. Şi
probabil că nici ideile care mi-ar trece mie prin minte nu ar putea fi spuse în
societate. Adu-o în camera mea. Vreau să-i dau nişte cărţi pe care le-am adus.
- Cărţi! exclamă domnişoara Rottenmeier, cărţile nu îi sunt de nici un
ajutor. De când a venit aici, n-a reuşit să înveţe nici măcar alfabetul. Cred că e
imposibil să o înveţi ceva, şi domnul Usher va fi întm totul de-acord cu mine.
Dacă nu ar fi avut o răbdare de sfânt, cu siguranţă că ar fi renunţat de mult.
- Ciudat! Copila nu mi se pare deloc prostuţă. Du-te şi adu-o. Măcar să se
uite la poze.
Domnişoara Rottenmeier mai avea ceva de adăugat, dar doamna Sesemann
îi întorsese deja spatele şi plecase mai departe. Femeia fu foarte surprinsă că
fata învăţa atât de greu şi era determinată să afle care era motivul. Dar nu voia
să-l întrebe pe domnul Usher. Ştia că profesorul era un om bun şi mereu se
purta foarte frumos când se întâlnea cu el, dar evita tot timpul să înceapă o
conversaţie cu el, pentru că nu-i plăcea felul pompos în care acesta se exprima.
Heidi veni repede în camera ei şi fu foarte încântată să se uite în cartea
mare cu poze. Apoi, deodată, scoase un ţipăt ascuţit şi izbucni în lacrimi.
Doamna Sesemann se uită la poza care o supărase pe fetiţă şi văzu că era o
pajişte xerde pe care păşteau mai multe animale păzite de un cioban sprijinit
într-un toiag mare. Soarele era la apus, iar pajiştea era scăldată într-o lumină
aurie. Femeia mângâie mâna lui Heidi şi-i spuse pe un ton plin de blândeţe.
- Haide copilă, nu plânge! Presupun că imaginea ţi-a amintit de ceva. Dar
aici este vorba despre o poveste frumoasă pe care ţi-o voi spune diseară, iar în
cartea aceasta sunt mai multe povestiri frumoase pe care le putem citi. Acum
şterge-ţi ochii, pentru că vreau să vorbesc ceva cu tine.
Trecu ceva timp până când Heidi se putu opri din plâns, iar doamna
Sesemann o lăsă să se adune. Când copila se mai calmă, îi spuse:
- Aşa! Acum putem să purtăm o discuţie. Mai întâi, spune-mi cum te
descurci la ore. Ce-ai învăţat până acum?
- Nimic, îi răspunse Heidi oftând, dar ştiam că nu voi putea învăţa.
- Ce vrei să spui? Ce crezi că nu poţi învăţa?
- Să citesc! E foarte greu!
- De ce crezi asta?
- Aşa a spus Peter, şi Peter ştie sigur că a tot încercat, dar nu poate învăţa.
Atunci poate că e un băieţel foarte ciudat. Dar nu trebuie să te iei după el.
Trebuie să-ţi dai şi tu silinţa. Nu cred ca ai fost atentă cum trebuie la lecţiile
domnului Usher.
- Nu are nici un sens, spuse Heidi pe un ton deznădăjduit.
- Ascultă-mă, Heidi, tu nu ai învăţat să citeşti până acum, pentru că i-ai dat
crezare lui Peter. Trebuie să mă crezi pe mine când îţi spun că vei putea citi
foarte repede şi la fel de bine ca alţi copii, fiindcă tu eşti tu, şi nu Peter. Şi,
imediat ce vei şti să citeşti, îţi voi da ţie cartea cu imaginea păstorului pe
păşune, şi atunci vei putea să citeşti singură povestirea şi să afli ce se întâmplă
cu el şi animalele lui. N-ai vrea asta?
Heidi o ascultase atentă, cu ochii sclipitori. Oftă:
- Acum aş vrea să ştiu să citesc!
- Nu va dura foarte mult. Sunt sigură! o încurajă bunica. Acum, hai să
mergem la Clara. Să luăm şi cărţile cu noi. Şi merseră de mână în camera de
studiu.
Din ziua în care încercase să plece acasă şi fusese oprită de domnişoara
Rottenmeier, Heidi se schimbase mult. înţelesese atunci că nu va putea pleca
înapoi când va voi ea şi că va trebui să rămână în Frankfurt mult timp de-acum
încolo, dacă nu cumva pentru totdeauna. Credea că domnul Sesemann o va
considera nerecunoscătoare dacă îi va spune că vrea din tot sufletul să plece, la
fel şi Clara şi bunica ei. Aşa că nu mai îndrăznea să spună nimănui ce simţea şi
ţinea totul în suflet. începuse de ceva timp să-şi piardă pofta de mâncare şi se
făcuse destul de palidă. Când era singură, în camera ei, noaptea, stătea trează
ore în şir, gândindu-se la cabană şi la munţi, iar când în cele din urmă
adormea, le visa pe toate, în vise atât de reale încât în unele dimineţi era
pregătită să coboare vioaie scara din pod, dar se trezea în patul mare din
Frankfurt, atât de departe de toate. Dezamăgirea simţită când se trezea o făcea
să izbucnească în plâns, înăbuşindu-şi faţa în pernă să nu o audă nimeni.
Bunica observă că fata era nefericită, dar nu spuse nimic mai multe zile,
aşteptând să vadă dacă nu avea să-i treacă. Atunci când nu observă nici o
îmbunătăţire, văzând urme de lacrimi pe faţa ei mai multe dimineţi la rând, o
luă pe Heidi în camera ei şi o întrebă cu blândeţe motivul pentru care era atât
de supărată.
Heidi se temea să nu o supere spunându-i adevărul, aşa că-i răspunse:
- Nu pot să vă spun!
- Nu poţi? Poţi să-i spui Clarei, atunci?
- Oh, nu! Nu pot spune nimănui, îi răspunse Heidi cu atâta tristeţe încât pe
bătrână o duru parcă inima de milă.Ascultă-mă! îi zise ea. Dacă avem
probleme şi nu putem spune unui om obişnuit, atunci îl avem mereu pe
Dumnezeu căruia i le putem împărtăşi şi pe care îl putem ruga să ne ajute. El
ne ajută mereu! Te rogi la El în fiecare seară ca să-i mulţumeşti pentru toate
lucrurile bune şi să-L rogi să te păzească de rele, nu-i aşa?
- Nu! Niciodată! îi răspunse fata.
- Nu te-a învăţat nimeni să te rogi, Heidi? Nu ştii cum?
- Obişnuiam să mă rog cu bunica mea! Dar asta cu mult timp în urmă şi am
uitat cum.
- Aha... şi când eşti supărată şi nu ai cui să-i ceri ajutor, ştii ce bine îţi face
să-i spui problemele tale lui Dumnezeu ştiind că El te va ajuta? Crede-mă, El
găseşte întotdeauna o modalitate de a te face din nou fericită.
Ochii lui Heidi se luminară:
- Pot să-i spun totul? Chiar totul? întrebă ea.
- Bine-nţeles, copilă!
Fugi într-un suflet din cameră, îngenunche pe taburetul din camera ei şi îşi
împreună mâinile. Apoi îi spuse lui Dumnezeu toate problemele ei şi îl
imploră să o ajute să ajungă acasă la bunicul ei.
/V

Intr-o dimineaţă, cam o săptămână mai târziu, domnul Usher întrebă dacă
nu poate vorbi cu doamna Sesemann despre o problemă importantă. El fu
invitat în camera ei unde fu primit cu obişnuita bunătate.
- Intră şi ia loc, domnule Usher, îi spuse ea. Mă bucur să te văd! Despre ce
vrei să-mi vorbeşti? Sper că nu e vorba de nişte plângeri.
- Din contra, doamnă, răspunse el. S-a întâmplat ceva la care nu mă mai
aşteptam să se întâmple. Cred că nimeni din cei care cunoşteau problema nu se
aştepta să se întâmple aşa ceva. Şi totuşi s-a întâmplat - imposibilul a devenit
posibil.
- Vrei să-mi spui că în cele din urmă Heidi a învăţat să citească? întrebă
doamna Sesemann, lăsându-1 pe domnul Usher cu ochii mari de uimire.
- Simplul fapt că vă gândiţi la aşa ceva mă surprinde foarte mult, doamnă.
Până în prezent, în ciuda tuturor eforturilor mele, i s-a părut imposibil să
înveţe chiar şi literele, şi am ajuns în cele din urmă la concluzia că va trebui
lăsată să le înveţe în felul ei, fără ajutor din partea mea. Acum, parcă le-a
învăţat peste noapte, şi chiar poate citi, mai corect decât majoritatea
începătorilor. E cu adevărat remarcabil.
- Se întâmplă multe lucruri„ci udate în viaţa asta, îi răspunse doamna
Sesemann încântată. Poate că de data aceasta a vrut singură să le înveţe.
Oricum, trebuie să fim mulţumiţi că fata a ajuns atât de departe şi să sperăm că
va continua să facă progrese.
îl conduse apoi pe profesor la uşă şi se duse repede în camera de studiu să se
convingă de această veste cu adevărat minunată. O găsi pe Heidi citindu-i
Clarei cu voce tare, foarte încântată de lumea nouă care i se deschisese în faţă,
căci cuvintele negre de pe foaie păreau să prindă viaţă şi se transformau în
poveşti despre tot felul de oameni şi întâmplări.
In seara aceea, la cină, Heidi găsi cartea cea mare cu poze lângă locul ei de
la masă. Se uită uimită la bunică. Femeia dădu mulţumită din cap:
- Da! Acum este a ta!
- Pentru totdeauna? Chiar şi când o să plec acasă? întrebă Heidi înroşindu-
se de plăcere.
- Da, bine-nţeles! Iar mâine vom începe să citim din ea!
- Dar nu vei pleca acasă, Heidi, încă mult timp de-acum încolo, interveni
Clara. Bunica trebuie să plece acuşi şi voi avea nevoie de tine mai mult ca
niciodată.
/V

înainte să se culce în seara aceea, Heidi se uită îndelung în minunata carte,

şi din acel moment cititul deveni cea mai mare plăcere a ei. Uneori, seara
bunica îi spunea:

- Acum o să ne citească Heidi ceva! Şi asta o încânta pe fată foarte mult.

I se părea că înţelege povestirile mai bine dacă le citea cu voce tare, şi
bunica era mereu pregătită să dea explicaţii dacă existau nelămuriri. Povestirea
ei preferată, pe care o citea mereu, era cea cu păstorul a cărei poză o făcuse să
plângă prima oară când o văzuse. Acum ştia că poza îl reprezenta pe el păscând
fericit oile şi caprele tatălui său pe pajiştea verde, o pajişte precum cele pe care
le ştia ea. în următoarea poză, păstorul îşi părăsise caprele şi oile sale şi plecase
să aibă grijă de porcii unui străin, în altă ţară. Soarele nu strălucea, iar peisajul
era gri şi întunecat. Tânărul părea palid şi slab în imaginea aceea, pentru că nu
mânca decât resturi. Ultima poză îl înfăţişa pe tatăl său cu braţele deschise,
întâmpinându-şi fiul .care se întorcea acasă trist şi îmbrăcat în zdrenţe.
Cu atâtea poveşti de citit şi cu atâtea poze, zilele în care bunica rămase în
vizită trecură fericit, dar atât de repede.Capitolul 11
n fiecare după-amiază, cât timp doamna Sese- mann era acolo, pe când Clara se
odihnea, iar domnişoara Rottenmeier se retrăgea misterios, probabil să se
odihnească şi ea, bătrâna rămânea ceva timp cu nepoata ei, apoi o chema pe

I
Heidi în camera ei unde stăteau amândouă de vorbă şi se amuzau. Femeia
adusese cu ea nişte păpuşi frumoase şi îi arătă lui Heidi cum să facă hăinuţe
pentru ele; astfel, copila învăţă, fără prea mult efort, să coasă. Doamna
Sesemann avea o punguţă cu tot felul de materiale de toate felurile şi culorile,
şi din ele Heidi făcu rochiţe, hăinuţe şi şorţuleţe pentru păpuşi. Uneori,
doamna Sesemann o lăsa să citească cu voce tare din cartea ei, lucru care îi
făcea foarte mare plăcere, pentru că de fiecare dată când
le citea, povestirile de-acolo i se păreau fetei din ce în ce mai frumoase. Parcă
trăia alături de personajele pe care le cunoştea de-acum atât de bine şi era
mereu foarte încântată să le reîntâlnească. Dar, în ciuda acestor diversiuni
plăcute, fetiţa nu părea cu adevărat fericită, iar ochii ei parcă pierduseră din
strălucire.
- Draga mea, hai spune-mi de ce nu eşti fericită.
/V

încă mai ai probleme?

Heidi dădu din cap afirmativ.
- I-ai povestit lui Dumnezeu despre ele?
-Da.
- Şi te rogi la el în fiecare zi să te facă din nou fericită?
- Nu, nu mă mai rog.
/V t

- îmi pare rău să aud asta. De ce te-ai oprit?

- Nu ajută la nimic, îi răspunse Heidi. Dumnezeu nu m-a auzit şi cred că,
dacă toţi oamenii din Frankfurt se roagă la El în acelaşi timp, El nu poate să-i
asculte pe toţi, iar pe mine cu siguranţă că nu m-a auzit.
- De ce eşti atât de sigură?
- Am spus aceeaşi rugăciune în fiecare zi, multe zile la rând, şi nu s-a
întâmplat nimic.
- Nu este chiar aşa, Heidi! Dumnezeu este mereu un părinte iubitor pentru
noi toţi şi ştie ce este bine
pentru fiecare. Ne dă ceea ce cerem de la El, dar când crede El de cuviinţă şi
dacă ne rugăm şi avem încredere în el. Poţi să fii sigură că te-a auzit, căci el
poate asculta pe toată lumea odată. Asta face parte din minunea Lui. Probabil
că I-ai cerut ceva ce El nu consideră că trebuie să ai acum şi probabil că şi-a
spus: „Dorinţa lui Heidi va fi împlinită, dar doar la momentul potrivit, astfel
încât ea să poată fi cu adevărat fericită. Dacă îi îndeplinesc dorinţa acum, poate
mai târziu va regreta faptul că Mi-a cerut-o, pentru că lucrurile s-ar putea
întâmpla altfel decât îşi doreşte ea“. El te-a urmărit, cu siguranţă în tot acest
timp - de asta să fii sigură -, dar când nu te-ai mai rugat, i-ai arătat că nu crezi
cu adevărat în El. Dacă vei continua aşa, Dumnezeu te va lăsa să-ţi urmezi
singură calea. Şi atunci, dacă lucrurile nu vor sta cum vrei tu şi nu va fi nimeni
lângă tine să te ajute, tu vei fi singura vinovată, pentru că ai întors spatele
Celui care te putea ajuta cu adevărat. Vrei să se întâmple asta, Heidi, sau vrei
să mergi şi să-L rogi pe Dumnezeu să te ierte şi să te ajute să ai mai multă
credinţă, să te poţi ruga în fiecare zi şi să ai încredere că El va face în final ca
toate să fie bine? ^
Heidi o ascultase atent în tot acest timp. Avea mare încredere în bunica şi voia
să ţină minte tot
ceea ce tocmai îi spusese, iar când femeia termină de vorbit, fetiţa îi spuse
căindu-se:
- Mă duc acum să-I cer iertare lui Dumnezeu ca să mă ierte şi nu-L voi mai
uita niciodată.
-Foarte bine!
Heidi se duse apoi la ea în cameră, foarte entu-
A.
ziasmată şi II imploră pe Dumnezeu să nu o uite şi să o binecuvânteze.
Ziua plecării bunicii fu una foarte tristă atât pentru Clara, cât şi pentru
Heidi, dar femeia reuşi să le înveselească până în ultimul moment când trăsura
pomi la drum. Abia când zgomotul roţilor nu se mai auzi, şi casa rămase atât
de goală şi tăcută, copilele se simţiră pierdute, neştiind parcă ce să mai facă.
A
In seara următoare, Heidi intră în camera de studiu cu cartea ei în mână şi îi
spuse Clarei:
- O să-ţi citesc ceva dacă vrei.
Clara îi mulţumi, şi Heidi începu să citească plină de entuziasm. Dar
lucrurile nu merseră cum trebuie, pentru că povestirea aleasă vorbea despre o
bunică pe moarte. Heidi nu mai rezistă şi izbucni în cele din urmă:
- Buni este moartă!
Tot ce citise i se păruse atât de real încât era convinsă că bunicuţa din
poveste era de fapt bunica lui Peter.
- Nu o voi mai revedea niciodată, plângea ea, şi nu a mai apucat să
mănânce nici măcar o singură chiflă albă.
Clara abia putu să o convingă în cele din urmă că povestea era despre o altă
bunică, şi nici măcar atunci Heidi nu se simţi mai bine, pentru că realizase că
într-adevăr bunica lui Peter ar putea muri, ar putea muri chiar şi bunicul ei în
timp ce ea era atât de departe de casă şi că, atunci când în cele din urmă s-ar
întoarce, ar putea găsi totul schimbat, şi persoanele dragi ei, dispărute pentru
totdeauna.
 Domnişoara Rottenmeier intră în cameră găsind-o pe Heidi plângând din
tot sufletul, se uită la ea fugar şi îi spuse:
- Adelheid, nu mai urla aşa şi ascultă-mă. Dacă mai faci vreodată o
asemenea scenă cât timp îi citeşti Clarei, îţi confisc cartea şi nu ţi-o mai dau
niciodată.
Această ameninţare avu un efect imediat, căci cartea aceea era acum cea
mai mare comoară a ei. Fetiţa păli, îşi şterse repede lacrimile şi îşi înecă
suspinele. Din acel moment, nu mai vărsă nici o lacrimă în timpul lecturii, dar,
în încercarea de a se abţine din plâns, faţa i se schimonosea în cele mai ciudate
feluri, lucru care o mira mereu pe Clara.
- Nu am mai văzut niciodată expresiile pe care le are faţa ta, obişnuia să-i
spună. Dar cel puţin nu o vedea domnişoara Rottenmeier şi, odată ce fetiţa
depăşea momentele triste, lucrurile se desfăşurau normal.
Totuşi, pofta de mâncare nu îi reveni, iar copila arăta din ce în ce mai slabă
şi mai palidă. îl supăra adesea pe Sebastian, când, la masă, refuza chiar şi cele
mai delicioase feluri de mâncare. Când i le punea în faţă, îi şoptea de fiecare
dată:
- Gustaţi puţin din asta, domnişoară, e atât de bună! Nu vă ajunge atât.
Haideţi, încă o lingură!
Dar, fără nici un rezultat. Abia dacă gusta din câte ceva. Şi când se băga în
pat şi toate amintirile frumoase îi reveneau în minte, începea să plângă, şi
plângea, şi plângea până îşi umplea perna de lacrimi.
Timpul trecu, dar în oraşul acela Heidi parcă nici nu putea să-şi dea seama
dacă e iarnă sau vară. Zidurile şi casele erau singurele lucruri pe care le putea
vedea de la fereastră, iar afară nu ieşea decât dând Clara se simţea destul de
bine pentru o plimbare cu trăsura. Nici atunci nu vedea decât cărămizi şi
mortar, întrucât Clara nu rezista la o excursie prea lungă şi mergeau doar pe
străzile învecinate, unde vedeau o grămada de oameni şi case frumoase, dar
nici un fir de iarbă, nici o floare, nici un copac şi nici un munte. Dorul de casă
al lui Heidi creştea în fiecare zi şi simplul fapt că citea numele unor lucruri
dragi ei o făcea să-i dea lacrimile, abţinându-se din greu să nu le lase să cadă.
Trecură toamna şi iama, iar lumina strălucitoare care pătrundea în casă
luminând pereţii albi ai camerelor o făcea pe Heidi să se gândească la faptul că
de-acum Peter va începe din nou să urce cu caprele spre păşuni, că toate florile
prinseseră din nou viaţă acolo şi că munţii ardeau în lumină în fiecare seară.
Când era singură în camera ei, obişnuia să stea cu mâinile la ochi ca să nu vadă
lumina oraşului, şi stătea aşa, încercând să scape de doml cmnt de casă, până
Clara avea din nou nevoie de ea.

Capitolul 12

(OASA ISTM 1ÂNTIDIITĂ8

I
n casa aceea din Frankfurt începură la un moment dat să se petreacă lucruri
ciudate. Domnişoara Rottenmeier începuse deja să se îngrijoreze, fără să spună
nimănui şi, dacă trebuia să meargă dintr-un capăt în altul al casei, seara pe
întuneric, obişnuia să se uite tot timpul peste umăr, temându-se parcă să nu
cumva să apară cineva din umbră şi să o apuce de haine. Dacă trebuia să urce
la etaj, în frumos mobilată cameră de oaspeţi, sau la parter, în camera de lucm,
în care ecoul paşilor se auzea cel mai puternic şi de pe pereţi o priveau
insistent portretele consilierilor în haine solemne, obişnuia, mai nou, să o ia cu
ea pe Tinette - chipurile că ar trebui mutat câte ceva pe-acolo. într-un mod
foarte ciudat, şi Tinette avea aceeaşi senzaţie. Dacă trebuia să meargă singură
în camerele acelea, îl lua şi pe Sebastian cu ea, folosind acelaşi pretext, că poate
ar trebui mutat ceva pe-acolo. Dacă Sebastian era trimis în vreuna din
camerele acelea, îl chema pe John, vizitiul, şi îi spunea să-l însoţească - în caz
că nu s-ar putea descurca singur cu mutatul. Şi toată lumea se conforma, fără
nici un comentariu, cu toate că era evident că nu era tot timpul nevoie de ei.
Parcă se gândeau cu toţii că la un moment dat vor avea şi ei nevoie să fie
însoţiţi. Nici în bucătărie lucrurile nu stăteau mai bine. Bătrânul bucătar, care
locuia în casa aceea de mulţi ani, stătea uneori în faţa tigăilor dând din cap şi
mormăind:
- Nu-mi vine să cred că am ajuns să trăiesc aşa nişte întâmplări.
Motivul pentru acest sentiment de nesiguranţă era că, de ceva timp,
servitorii tot găseau, în fiecare dimineaţă, uşa din faţă larg deschisă, fără nici
un indiciu despre cine ar fi deschis-o. în primele zile în care se întâmplă acest
eveniment ciudat, casa fu atent cercetată, ca nu cumva să fi intrat vreun hoţ
care să se fi ascuns prin vreo încăpere ca să poată fugi a doua zi cu prada sa.
Totuşi, din casă nu lipsea nimic. Apoi începură să încuie uşa de două ori şi, în
plus, traseră în fiecare seară şi siguranţa, dar nimic, a doua zi dimineaţă,
indiferent de cât de devreme coborau servitorii, găseau uşa larg deschisă.
în cele din urmă, domnişoara Rottenmeier îi convinse pe John şi pe
Sebastian să-şi petreacă o noapte în camera de jos, lângă camera de lucru, ca să
descopere cauza misterului. Le dădu nişte pistoale care aparţineau domnului
Sesemann şi o sticlă de vin ca să prindă curaj, indiferent de ce avea să se
întâmple.
Când veni seara, îşi ocupară locul de veghe şi deschiseră imediat sticla cu
vin, care îi făcu, parcă pe loc, mai vorbăreţi. Apoi îi luă somnul pe amândoi şi
aţipiră în fotolii. Sebastian fu trezit de orologiul care bătea deja ora
douăsprezece; îi spuse ceva lui John, dar John dormea dus, iar când trase de el
să-l trezească, nu reuşi decât să-l facă să-şi caute o poziţie mai bună în fotoliu.
Sebastian era acum treaz de-a binelea şi-şi ciulise urechile să audă orice
zgomot neobişnuit. Dar nu apăru nimeni, nici din casă, nici de-afară. De fapt,
tăcerea era atât de adâncă încât Sebastian deveni neliniştit. Văzuse deja că nu
avea nici un rost să-l strige pe John, aşa că începu să-l înghiontească; trecu însă
o oră până acesta reuşi să se trezească, amintindu-şi parcă motivul pentru care
era acolo. Se ridică în picioare, dorind să-şi etaleze curajul, şi spuse:
- Mai bine am merge să vedem ce se întâmplă! Nu-ţi fie teamă! Urmează-
mă!
Şi deschise uşa camerei care fusese special lăsată întredeschisă, intrând în
hol. Aproape instantaneu, lumânarea pe care o ţinea în mână se stinse din
cauza unui curent de aer rece care venea chiar dinspre uşa din faţă, uşă care
era acum larg deschisă. în momentul acela, John se repezi înapoi în cameră,
aproape dându-1 jos pe Sebastian, trânti uşa cu putere şi o încuie, apoi scoase
un chibrit şi aprinse lumânarea din nou. Sebastian nu ştia ce se întâmplase.
John era destul de plinuţ ca să-i blocheze vederea, aşa că el nu văzuse nimic.
Nici măcar nu simţise curentul. Dar John era alb la faţă şi tremura ca o frunză
în vânt.
- Ce s-a întâmplat? Ce era acolo? îl întrebă Sebastian nerăbdător.
- Uşa de la intrare era larg deschisă, îi răspunse John, şi la capătul scărilor
era o arătare albă care a dispărut din senin.
Un fior rece îl pătrunse pe Sebastian. Stătură unul lângă altul şi nu se
clintiră din loc până ce nu se făcu dimineaţă şi reuşiră să audă agitaţie pe
stradă. Apoi închiseră uşa şi se duseră să-i dea raportul domnişoarei
Rottenmeier. O găsiră deja trează şi îmbrăcată, căci nu închisese un ochi tqgtă
noaptea gân- dindu-se la ce ar putea descoperi cei doi. De cum le auzi
povestea, se aşeză la birou şi începu să-i scrie domnului Sesemann, spunându-i
că este atât de paralizată de teamă că abia poate ţine în mână stiloul şi
implorându-1 să vină urgent acasă pentru că nimeni nu mai putea dormi
liniştit.
Răspunsul, primit prin poştă, anunţa că domnul Sesemann nu putea să-şi
lase afacerile şi să se întoarcă acasă atât de repede. Bărbatul fu surprins să audă
că în casa lui este o fantomă şi spera că nu este decât o problemă temporară.
Totuşi, dacă evenimentele aveau să continue, îi sugeră domnişoarei
Rottenmeier să-i scrie o scrisoare mamei lui şi să-i ceară să se întoarcă în
Frankfurt. Cu siguranţă că femeia ar şti cum să rezolve cu „fantoma“ şi ar putea
să se asigure că aceasta nu va mai reveni.
Domnişoara Rottenmeier fu foarte supărată de faptul că el nu luase
problema în serios. îi scrise imediat o scrisoare doamnei Sesemann, dar nu
primi nici de la ea un răspuns satisfăcător. Bătrâna îi răspunse că nu are de
gând să facă un drum lung până la Frankfurt, doar pentru că domnişoara
Rottenmeier îşi imagina că vede fantome. Nu mai fuseseră niciodată fantome
în casa aceea şi femeia era convinsă că şi fantoma aceea avea să se dovedească a
fi „vie“. Mai spuse că, în cazul în care domnişoara Rottenmeier nu poate
rezolva singură această problemă, ar trebui să apeleze la poliţie.
Domnişoara Rottenmeier nu mai putea îndura atâta umilinţă şi găsi o
modalitate în care să-i facă pe cei din familia Sesemann să o ia în serios. Până
acum, ea nu spusese nimic copilelor, temându-se că, aflând despre fantomă, le-
ar stârni frica şi nu ar mai vrea să rămână singure, iar atunci ar apela la ea -
lucru foarte obositor. De data aceasta însă, se duse direct în camera de studiu şi
pe un ton misterios le povesti totul despre vizitele nocturne. Imediat, Clara,
speriată, ceru să nu mai fie lăsată nici un minut singură.
- Trebuie să se întoarcă tata acasă! Tu va trebui să dormi în camera mea!
strigă ea. Nici Heidi nu trebuie lăsată singură, să nu cumva să-i facă vreun rău
fantoma! Mai bine am sta toate în aceeaşi cameră şi am dormi cu lumina
aprinsă, şi Tinette ar trebui să doarmă în camera vecină, iar Sebastian şi John
să stea pe hol să sperie fantoma în caz că vrea să vină la noi în cameră. Clara
intrase serios în panică, şi acum domnişoara Rottenmeier nu mai reuşea să o
calmeze.
îi scriu imediat tatălui tău, îi promise ea, şi-mi voi muta patul în camera ta
ca să nu fii nici un moment singură. Dacă îi e frică şi lui Heidi, Tinette o să stea
cu ea în cameră. ^
Dar lui Heidi îi era mai teamă de Tinette decât de fantome, de care într-
adevăr nu mai auzise niciodată,
aşa că spuse că ea nu se teme şi poate dormi singură în cameră. Domnişoara
Rottenmeier merse la biroul ei şi îi scrise din nou domnului Sesemann
anunţându-1 că misterioasele evenimente încă mai aveau loc în casă şi
ameninţau de-acum starea şubredă de sănătate a Clarei.
- Poate chiar să facă o criză, din cauza fricii, îi scrise ea, sau un atac de
epilepsie.
Planul avu succes. Două zile mai târziu, domnul Sesemann era la uşă,
sunând clopoţelul atât de tare încât toată lumea sări din loc, crezând că
fantoma a început să le joace feste şi în timpul zilei. Sebastian trase cu ochiul
pe una din ferestre să vadă ce se întâmpla şi în aceeaşi clipă clopoţelul sună din
nou, cu şi mai mare forţă, ceea ce îl convinse pe Sebastian că la uşă era într-
adevăr un om în came şi oase. îşi dădu seama imediat că era vorba despre
stăpânul lui şi coborî scările în fugă aproape împie- dicându-se din cauza
grabei. Domnul Sesemann nu îi spuse nimic, ci fugi direct în camera Clarei.
Fata îl primi cu mare bucurie, iar el fu uşurat să o găsească veselă şi sănătoasă.
Clara îl asigură că e bine şi-i mai spuse că este foarte încântată să-l vadă,
mulţumind fantomei că i-1 adusese acasă.
- Şi cum s-a purtat „fantoma“, domnişoară Rottenmeier? întrebă el
zâmbind.
- Oh, este o problemă foarte serioasă, îi răspunse ea afectată. Nu cred că
veţi mai râde mâine. Cred că în casa asta s-a întâmplat ceva teribil cu mult
timp în urmă, şi lucrurile nu au ieşit la suprafaţă decât acum.
- Te rog să nu-mi critici strămoşii, îi spuse domnul Sesemann. Acum
trimite-1 la mine pe Sebastian. Vreau să vorbesc cu el între patru ochi. El

r
observase că Sebastian şi cu ea nu se prea înţelegeau, şi asta îl puse pe gânduri.
- Vino aici! îi spuse el când intră Sebastian. Spune-mi adevărul. Ai făcut pe
fantoma ca să o sperii pe domnişoara Rottenmeier?
- Vai, domnule, vă rog să nu vă gândiţi la asta. Şi eu mă tem ca şi ea, îi
răspunse Sebastian, şi din comportamentul lui era evident că spunea adevărul.
- Foarte bine, dacă aşa stau lucrurile, va trebui să vă arăt, ţie şi curajosului
John, cum sunt fantomele şi în timpul zilei. Un bărbat puternic şi vrednic ca
tine ar trebui să se simtă prost că s-a temut de atâta lucru. Acum vreau să
trimiţi un mesaj doctorului Classen. Transmite-i salutările mele şi roagă-1 să
vină neapărat aici la ora nouă diseară. Spune-i că m-am întors din Paris special
ea să-i cer sfatul într-o problemă serioasă şi să vină pregătit să-şi petreacă seara
aici. Ai înţeles?Da, domnule. Mă ocup imediat de asta.
Domnul Sesemann se întoarse apoi la fiica lui
să-i spună că e pregătit să scape de fantomă până a doua zi.
Fix la ora nouă, când amândoi copiii erau deja în pat, şi domnişoara
Rottenmeier se retrăsese şi ea în camera ei, veni doctorul. Avea părul sur,
pielea albă şi ochii blânzi şi luminoşi. Părea destul de îngrijorat, dar la vederea
prietenului său izbucni în râs.
- Arăţi destul de bine pentru un om care vrea să stea toată noaptea cu
doctorul lângă el, îi spuse el lui Sesemann bătându-1 pe umeri.
- Nu te grăbi, prietene, îi răspunse domnul Sesemann. Tot voi avea nevoie
de tine, pentru cineva care n-o să arate la fel de bine ca mine când îl prindem.
- Deci chiar am un pacient în casă? Şi încă unul care trebuie mai întâi
prins...
- Mai rău decât atât! Avem o fantomă! Casa este bântuită!
Doctorul izbucni din nou în râs.
- Nu prea eşti înţelegător, îi reproşă domnul Sesemann. E bine că nu ne
poate auzi domnişoara Rottenmeier. Ea e ferm convinsă că unul dintre stră-
moşii mei bântuie casa ca pedeapsă pentm păcatele pe care le-a avut.Şi cum a
ajuns să-l cunoască? întrebă doctorul cu zâmbetul încă pe buze.
Domnul Sesemann îi spuse tot ce ştia şi adăugă:
- Pentru a fi în siguranţă, am pus două pistoale încărcate în camera în care
vom sta de pază. Am senzaţia că e de fapt o glumă făcută de vreun prieten al
servitorilor, care vrea să-i sperie în absenţa mea. în cazul acesta, un foc tras în
aer o să-l pună pe fugă, dar n-o să-i facă nici un rău. Dacă, pe de altă parte, e
vorba despre nişte hoţi care îşi pregătesc terenul făcându-i pe toţi să se agite
din cauza unei „fantome“ şi să nu mai iasă din camere de frică, e chiar
recomandat să avem nişte arme cu noi.
- în timp ce discutau, domnul Sesemann îl conduse pe prietenul său în
aceeaşi cameră în care Sebastian şi John îşi petrecuseră o noapte. Pe masă erau
cele două arme şi o sticlă cu vin, pentru că aveau să stea treji atâta timp şi
aveau nevoie de sprijin. Camera era luminată de două candelabre cu câte trei
lumânări fiecare. Domnul Sesemann nu avea de gând să aştepte fantoma pe
întuneric, dar închisese bine uşa, ca lumina să nu poată fi văzută din coridor şi
să sperie „fantoma“. Bărbaţii se aşezară confortabil în fotolii şi începură să bea
şi să stea de vorbă. Timpul trecu repede şi ora douăsprezece îi prinse pe
neaşteptate.Fantoma ştie de noi şi nu mai vine! spuse doctorul.
- Mai avem de aşteptat, îi răspunse domnul Sesemann. Cică nu apare decât
pe la ora unu.
Aşa că stătură mai departe la poveşti, preţ de-o oră. Afară, pe stradă, era
linişte, apoi deodată doctorul ridică mâna:
- N-ai auzit ceva, Sesemann? întrebă el.
Ascultară cu atenţie şi auziră clar cum zăvorul uşii se deschide, apoi cum
cheia se învârte în broască, iar uşa se deschide. Domnul Sesemann puse mâna
pe pistol.
- Doar nu te temi? întrebă doctorul în şoaptă.
- E mai bine să fim precauţi, şopti celălalt.
Luară fiecare câte o lumânare în mână şi ieşiră
pe hol. Acolo văzură o rază palidă de lună care intra prin uşa deschisă şi
lumina o arătare care stătea nemişcată pe prispă.
- Cine e acolo? strigă doctorul atât de tare încât i se auzi ecoul pe hol.
Amândoi înaintară spre uşă. Arătarea se întoarse cu faţa şi scoase un ţipăt
scurt. Era Heidi, cea care stătea acolo, în picioarele goale şi cu cămaşa de
noapte, uitându-se încremenită la arme şi la lumânări. începu să tremure din
tot corpul. Bărbaţii se uitau şi ei înmărmuriţi unul la altul.Mie mi se pare că
seamănă cu fetiţa cu apa! spuse doctorul.
- Ce faci aici, copilă? întrebă domnul Sesemann. De ce ai coborât aşa
scările?
Heidi rămase nemişcată şi îi răspunse cu o voce slabă:
- Nu ştiu!
- Cred că e vorba despre un caz care ţine de mine, spuse doctorul. Hai că o
urc eu pe copilă în camera ei, tu du-te şi te aşază.
Puse arma jos şi o ridică pe Heidi uşor în braţe urcând cu ea la etaj. Fetiţa
încă mai tremura, iar el încerca să o mai calmeze vorbindu-i pe un ton blând:
- Nu-ţi fie teamă. Nu o să se întâmple nimic rău. Totul este în regulă.
Când ajunseră în camera ei, puse lumânarea pe masă şi o băgă pe Heidi în
pat. O înveli atent şi o aşteptă până fetiţa îşi mai reveni. Apoi o luă de mână şi-
i spuse:
- Aşa e mai bine. Spune-mi acum, unde voiai să te duci?
- Nicăieri, şopti Heidi. Nu ştiu când am coborât. Deodată, eram jos.
Avea mânuţa rece. ^
Aha, înţeleg! Poţi să-ţi aminteşti dacă ai visat ceva? Poate ai avut un vis foarte
real.
 /v

- Oh, da! îi răspunse Heidi privindu-1 în ochi. In fiecare noapte, visez că

m-am întors la bunicul şi aud parcă vântul care bate prin brazi. Ştiu în visul
meu că stelele strălucesc frumos pe cer şi mă duc repede să deschid uşa cabanei
- şi e atât de frumos. Dar de fiecare dată când mă trezesc sunt din nou în
Frankfurt. îi veni un nod în gât şi parcă nu putea să mai înghită.
- Te doare ceva? întrebă doctorul. Te doare capul sau spatele?
- Nu, dar uneori mă simt ca şi când am o piatră mare în gât.
- Ca şi cum ai muşcat mult din ceva şi nu mai poţi să înghiţi?
Heidi scutură din cap.
- Nu, ca şi când aş vrea să plâng!
- Şi, când îţi vine să plângi, plângi mult?
Buzele fetei începură din nou să tremure.
- Nu, nu am voie să plâng. Domnişoara Rotten- meier mi-a interzis să fac
asta.
- Deci presupun că încerci să te abţii, să-ţi înghiţi lacrimile. îţi place în
Frankfurt, nu?
- Da, răspunse ea, dar da-ul acela suna mai mult
ca un „nu“. ^
- Unde locuiai cu bunicul tău?
- Sus pe munte.Asta nu era prea distractiv, nu? Nu ţi se părea plictisitor?
- Oh, nu, era minunat! Heidi nu mai continuă. Amintirea cabanei
bunicului se adăugă stresului prin care abia trecuse, aşa că începu să plângă
şiroaie.
Doctorul se ridică în picioare şi-i puse capul pe pernă:
- Plângi şi descarcă-te! Nu o să ţi se-ntâmple nimic rău, spuse el. Apoi
culcă-te şi mâine-dimi- neaţă totul va fi bine.
Plecă din cameră şi se duse la domnul Sesemann care îl aştepta cu
nerăbdare.
- Ei, copila de care ai grijă este somnambulă, începu el. Fără să fie
conştientă, în fiecare noapte a deschis uşa principală speriindu-i pe servitori.
în al doilea rând, fetei îi este foarte dor de casă, şi mie mi se pare că a slăbit
mult, pentru că acum e doar piele şi os. Trebuie să luăm măsuri imediat. E
foarte stresată, şi nervii ei sunt aproape la pământ. Pentru o astfel de problemă
nu există decât o singură soluţie: să o trimiţi imediat înapoi în munţi, şi asta
cât mai repede posibil. Ar trebui să plece înapoi chiar mâine, asta este
recomandarea mea.
- Domnul Sesemann se ridică în picioare şi începu să se plimbe prin
cameră îngrijorat:Somnambulism, dor de casă, pierdere în greutate - nu-mi
vine să cred că suferea de toate astea şi nu a observat nimeni! Era atât de
rumenă şi puternică atunci când a venit aici. Crezi că vreau să o trimit acasă la
bunicul ei aşa bolnavă şi slabă? Te rog să nu-mi ceri să fac asta! Mai întâi
vindec-o! Spune-ne ce trebuie să facem ca să-şi revină, apoi o voi trimite acasă
dacă doreşte să plece.
- Nu ştii ce zici, protestă doctorul. Asta nu este o boală care să poată fi
vindecată cu pastile şi prafuri. Copila nu mai este robustă, dar, dacă o trimiţi în
munţi cât mai repede, îşi va reveni imediat. Dacă nu... O să vezi că va trebui să
o trimiţi înapoi bolnavă incurabilă sau deloc!
Când în cele din urmă doctorul îşi luă rămas-bun, afară se luminase de ziuă.

Capitolul 13

©if N©i Â<QA$Ă

D
omnul Sesemann urcă grăbit scările, enervat şi emoţionat în acelaşi timp, bătu
tare la uşa domnişoarei Rottenmeier. Femeia abia trezită din somn îl ascultă
buimăcită:
 - Te rog să te ridici repede din pat şi să vii de urgenţă în sufragerie. Trebuie
să ne pregătim pentru o călătorie.
Femeia se uită la ceas, era abia patru jumătate. Nu se mai trezise în viaţa ei
atât de devreme. Oare ce se întâmplase? Era atât de curioasă şi emoţionată
încât parcă nu ştia ce să mai facă şi îşi căuta hainele pe care tocmai le
îmbrăcase.
Domnul Sesemann merse pe hol unde trase tare de clopotele care
comunicau cu camerele în care dormeau servitorii. Sebastian,Tinette şi John
săriră cu toţii odată din pat, îmbrăcându-se în grabă şi gândindu-se că poate
stăpânul fusese atacat de fantomă şi avea nevoie urgentă de ajutor. Alergară cu
toţii în sufragerie, care de care mai răvăşit, şi fură surprinşi să-l găsească pe
stăpânul lor bine-mersi, sănătos ca de-obicei, neafectat de întâlnirea cu fan-
toma. John fu trimis imediat să scoată caii şi trăsura, Tinette să o trezească pe
Heidi şi să o pregătească de drum. Sebastian fu trimis şi el să o aducă pe Detie
din casa în care lucra.
/V

Intre timp, domnişoara Rottenmeier îşi făcu toaleta, dar îşi puse boneta
invers de se vedea de la distanţă, ca şi cum ar fi mers cu spatele; domnul
Sesemann puse aceasta pe seama faptului că o trezise pe femeie prea de
dimineaţă. El nu pierdu timp cu explicaţiile, ci îi spuse să caute imediat o
valiză şi să împacheteze toate lucrurile lui Heidi.
- Pune şi nişte lucruri de-ale Clarei, copila trebuie să aibă tot ce îi trebuie,
adăugă el. Grăbeşte-te, nu avem timp de pierdut!
Domnişoara Rottenmeier era atât de mirată încât rămase pe loc uitându-se
la el. Se aşteptase ca el să-i spună povestea teribilă despre fantomă (poveste
care nu o speria dacă o auzea pe lun^ină). în schimb, el o întâmpinase cu
aceste ordine foarte reci (dacă nu chiar autoritare). Nu putea să înţeleagă nimic
şi rămase încremenită aşteptând o explicaţie. Dar domnul Sesemann o lăsă aşa,
nu-i mai spuse nimic şi se duse în camera Clarei. Cum se aşteptase, fata fusese
trezită de toată agitaţia şi aştepta cu nerăbdare să i se spună ce se întâmplase.
Se aşeză pe pat lângă ea şi îi spuse toată povestirea încheind:
- Doctorul Classen se teme că sănătatea lui Heidi are de suferit şi că în
somn ar putea ajunge chiar pe acoperiş. îţi dai seama ce periculos ar fi! Aşa că
m-am hotărât că trebuie să plece cât mai repede înapoi acasă. Nu putem risca
să i se întâmple ceva rău, nu?
 Clara fu foarte afectată de noile veşti şi încercă din greu să-l facă pe tatăl ei
să se răzgândească, dar el era hotărât şi îi promise, ca să o mai consoleze, că,
dacă nu va face prea mare caz şi va înţelege situaţia, o va lăsa să o viziteze pe
fată în Elveţia anul următor. în cele din urmă, văzând că nu are cum să-l îndu-
plece, îl rugă să-i facă o mică favoare şi să aducă bagajul lui Heidi în camera ei
ca să poată pune în el nişte lucmri drăguţe pentru ea. Tatăl ei fu de acord.
în tot acest timp, Detie ajunse deja întrebându-se de ce fusese chemată la o
oră atât de matinală. Domnul Sesemann îi spuse şi ei ce aflase de la doctor
despre condiţia fetei.
- Vreau să o duci acasă imediat, chiar azi, îi spuse el.
-
Detie era foarte supărată, pentru că ştia prea bine că Unchiul Alp îi spusese
clar să nu mai vină niciodată la el pe munte. Acum, trebuia să i-o ducă pe
Heidi aşa bolnavă.
- Vă rog să mă scuzaţi, îi spuse ea domnului Sesemann bâlbâindu-se, dar nu
pot pleca azi, nici măcar mâine. Suntem foarte ocupaţi şi nici măcar nu
îndrăznesc să cer o zi liberă. Adevărul este că nu ştiu când pot să plec.
Domnul Sesemann citi printre scuzele jalnice ale femeii şi îi ceru să plece
fără a-i mai spune nimic. îi zise lui Sebastian să se pregătească de drum.
- O vei lua pe fetiţă şi vei merge cu ea până în Basle, azi, îi spuse el. Apoi
mâine trebuie să ajungi la ea acasă. Iţi voi da o scrisoare pentru bunicul ei, deci
nu va fi nevoie să-i explici tu toată situaţia, şi vei putea să te întorci imediat.
Când ajungi în Basle, mergi la hotelul al cărui nume l-am notat pe cartea
aceasta de vizită. Mă cunosc cei de-acolo şi îţi vor da o cameră bună pentru
copilă şi una pentru tine. Acum fii atent, continuă el. Este foarte important.
Trebuie să te asiguri că toate ferestrele din camera ei sunt bine închise ca să nu
le poată deschide. Apoi^cum adoarme, trebuie să încui uşa camerei ei, pentru
că merge prin somn şi într-o casă necunoscută poate fi foarte

>W1 7 5 \
periculos dacă deschide uşa principală şi iese în stradă. Ai înţeles?
- Deci asta era! exclamă Sebastian, care înţelese în cele din urmă situaţia.
- Da, asta era. Ai fost un mare laş şi poţi să-i spui şi lui John la fel. V-aţi
făcut cu toţii de râs!
Şi, spunând asta, domnul Sesemann se retrase în birou să scrie scrisoarea
pentru Unchiul Alp. Ruşinat, Sebastian murmură ca pentru sine:
- Mai bine nu-1 lăsam pe idiotul ăla de John să mă împingă înapoi în
cameră, când a văzut silueta aceea albă. Cu siguranţă că, dacă s-ar întâmpla
încă o dată, aşa aş face.
Dar, desigur, pe când gândea el aceste lucruri soarele era deja sus şi lumina
toate colţurile casei.
între timp, Heidi aştepta în camera ei, îmbrăcată în hainele ei de duminică,
întrebându-se ce avea să se întâmple. Tinette o considera pe fată atât de
nedemnă de a fi luată în seamă, încât nu îi dăduse nici o explicaţie, ci o trezise
pur şi simplu, îi spuse să se îmbrace şi-i scosese hainele din dulap.
Când domnul Sesemann se întoarse în sufragerie cu scrisoarea, masa era
deja
Unde pregătită pentru
este fetiţa? micul
întrebă el, dejun.
şi copila fu adusă imediat, dându-i ca de obicei
bună dimineaţa.
- Ei bine, Heidi... asta este tot ce vrei să-mi spui? întrebă el.
Heidi se uită la el întrebătoare.
- Atunci, presupun că nimeni nu ţi-a spus, îi zise el zâmbind. Azi e ziua în
care pleci acasă.
- Acasă, spuse ea cu respiraţia tăiată, atât de copleşită de ceea ce auzise,
încât abia mai putea respira.
- Ei, nu eşti mulţumită?
- Oh, ba da, foarte! spuse ea entuziasmată înro- şindu-se în obrăjori.
- Asta e foarte bine. Acum însă trebuie să mă-nânci bine! Şi se aşeză la
masă îndemnând-o să i se alăture.
Fetiţa încercă să mănânce, dar nu reuşi să înghită nici măcar o bucată de
pâine. Nu era sigură dacă visează sau totul se întâmplă cu adevărat şi se temea
că se va trezi din nou în rochiţa de noapte, în faţa casei.
- Spune-i lui Sebastian să ia multă mâncare cu cl, îi zise domnul Sesemann
domnişoarei Rottenmeici când femeia intră în sufragerie. Copila aceasta nu
mănâncă aproape nimic şi trebuie să facem ceva în privinţa asta. Apoi se
întoarse^şpre Heidi:
- Mergi în camera Clarei, copila mea, şi stai cu ea până vine trăsura.
Tocmai asta dorea şi ea să facă, aşa că merse acolo şi o găsi pe Clara cu
geamantanul deschis lângă ea.
- Haide şi te uită la lucrurile pe care le-am pus pentru tine, îi spuse Clara.
Sper să-ţi placă. Uite nişte rochiţe, şorţuleţe, batistuţe şi nişte lucruri pentru
cusut. Oh, şi mai este şi asta!
Clara ridică un coş. Heidi se uită în el şi sări în sus de bucurie, pentru că
înăuntru erau douăsprezece chifle frumoase pentru Buni. Fericite să fie
împreună, fetiţele aproape că uitară de faptul că aveau să fie în curând
despărţite, iar când auziră o voce strigând: „A ajuns trăsura!“, ele nu mai avură
timp pentru tristeţe. Heidi alergă în camera care până atunci fusese a ei să-şi ia
cartea pe care o primise de la bunica. O ţinea mereu sub pernă, pentru că nu se
putea despărţi de ea, şi era sigură că nu i-o împachetase nimeni. O puse în coş,
apoi căută în dulap şi scoase de acolo pălăria de paie, tot acolo era şi fularul cel
roşu, pe care domnişoara Kottenmeier nu-1 considerase destul de important ca
să-l pună în bagaje. îl înfăşură în jurul pălăriei preţioase şi le aşeză deasupra
cărţii. îşi puse apoi pc cap o pălărie nouă pe care abia o primise de la ('lara şi
ieşi din cameră.
A

îşi luă rămas-bun de la Clara repede, căci domnul Sesemann aştepta să o

urce pe Heidi în trăsură, iar domnişoara Rottenmeier stătea în capul scărilor
să-şi ia şi ea rămas-bun de la fată. Aceasta văzu grămăjoara roşie, o luă din coş
şi o aruncă jos.
- Adelheid! Chiar credeai că pleci din casa asta cu un lucru ca acesta, de
care nici nu vei mai avea nevoie! La revedere!
Heidi nu mai îndrăzni să ridice lucrurile de jos, dar îi aruncă domnului
Sesemann o privire rugătoare.
- Lasă copila să ia cu ea ce vrea! o dojeni el pe domnişoara Rottenmeier.
Nici dacă ar vrea pisoi sau broaşte-ţestoase nu ar fi cazul să ne irităm atât de
uşor.
Heidi îşi ridică bocceluţa preţioasă, cu mulţumire şi bucurie.
- La revedere! mai spuse domnul Sesemann înainte să o urce în trăsură.
Clara şi cu mine ne vom gândi adesea la tine. Sper să călătoreşti bine!
- Vă mulţumesc pentru tot, spuse Heidi, şi vă rog să-i mulţumiţi şi
doctorului şi să-i transmiteţi
/V

toată dragostea mea. îşi amintise că doctorul îi spusese că totul avea să fie bine
a doua zi, şi era sigură că el trebuie să fi avut un rol important în transformarea
visului ei în realitate.
- Domnul Sesemann o urcă în trăsură, puse şi coşul, şi nişte provizii, apoi
urcă şi Sebastian.La revedere şi drum bun! mai strigă încă o dată domnul
Sesemann după ei, când trăsura se urni din loc.
Nu trecu mult timp şi Heidi era deja în tren, cu coşul în braţe. Nu voia să-l
lase din mâini nici măcar o clipă, din cauza chiflelor preţioase dinăuntru. Din
când în când, mai trăgea cu ochiul la ele şi ofta plină de satisfacţie. Multă
vreme, nu scoase nici un cuvânt, pentru că abia începea să înţeleagă că se
îndreaptă cu adevărat spre casa bunicului ei şi va putea vedea în curând munţii
şi îi va putea vedea pe Peter şi Buni. Gândindu-se aşa la ei, deveni din senin
agitată şi întrebă:
- Sebastian, bunica lui Peter nu a murit, nu?
- Să sperăm că nu! îi răspunse el. Presupun că e bine-mersi.
Heidi rămase din nou tăcută abia aşteptând momentul în care avea să-i dea
vechii prietene chiflele albe:
- Aş vrea să fiu sigură că bunica încă mai trăieşte.
- Oh, dar trăieşte cu siguranţă, de ce n-ar trăi? îi răspunse el pe jumătate
adormit.
- Şi Heidi închise ochii. Era obosită după noaptea agitată de dinainte şi de
trezirea matinală, încât aţipi şi ea şi dormi până Sebastian o trezi scutu- rând-o
de mânecă.Trezeşte-te, îi strigă el. Aici coborâm, am ajuns în Basle!
A doua zi, îşi continuará drumul cu trenul, Heidi stând tot timpul cuminte
cu coşuleţul în braţe. Nu voia să-l lase pe Sebastian să i-1 ia, nici un moment.
Era foarte tăcută, dar în sinea ei devenea din ce în ce mai nerăbdătoare. Apoi,
deodată, când se aştepta mai puţin, auzi o voce strigând: „Mayenfeld!
Mayenfeld!“ şi Sebastian sări în picioare surprins şi coborî repede cu bagajul pe
peron, apoi trenul plecă pufăind mai departe, în timp ce el îl urmări cu regret.
Prefera o călătorie confortabilă şi fără efort şi nu era deloc nerăbdător să urce
pe munte. Era sigur că drumul avea să fie periculos, şi lumea de pe-acolo nu
prea civilizată. Căută pe cineva care să-i spună drumul cel mai sigur către
Dorfli şi lângă intrarea în gară văzu o căruţă mică la care era legat un ponei
slăbănog. Un om masiv punea în ea nişte saci care abia veniseră cu trenul.
Sebastian merse la el şi îl întrebă.
- Toate potecile de aici sunt sigure, veni şi răspunsul.
Dar asta nu îi fu de-ajuns lui Sebastian, care îl mai întrebă cum ar putea
evita să^cadă în prăpăstii şi cum ar putea duce un cufăr până acolo. Bărbatul se
uită la bagaj şi spuse:
Dacă nu e prea greu, îl duc în căruţa mea. Şi eu merg tot la Dorfli.
De aici şi până a-1 convinge să o ia şi pe Heidi în căruţă nu fu decât un pas.
Era bine că o putea trimite pe fată pe drumul de munte împreună cu cineva
din sat.
- Pot să merg şi singură. Ştiu bine drumul de-aici încolo, interveni Heidi în
discuţia bărbaţilor, după ce trăsese cu urechea la conversaţie.
Sebastian era încântat că scăpase de urcat muntele. O luă pe Heidi de-o
parte şi îi dădu un pachet consistent şi scrisoarea pentru bunicul ei.
- Pachetul este pentru tine, un cadou de la domnul Sesemann. Pune-1 în
fundul coşului şi ai grijă să nu-1 pierzi, că s-ar supăra foarte tare!
- Nu-1 voi pierde, spuse Heidi ascunzând şi pachetul, şi scrisoarea.
Sebastian o urcă pe fată în faţă şi puse cufărul în spatele căruţei. Se simţea
oarecum vinovat, pentru că ştia că de fapt ar fi trebuit să urce cu fetiţa până la
cabana bunicului. îi întinse mâna călduros şi îi mai aminti o dată, prin semne,
de lucrurile pe care tocmai i le dăduse, nevrând să fie înţeles de celălalt bărbat.
Ţăranul se urcă apoi lângă Heidi şi căruţa o pomi către munte, în timp ce
Sebastian se întoarse pe peron în aşteptarea trenului ce avea să-l ducă înapoi
acasă.
Bărbatul cu căruţa era brutarul din Dorfli, care coborâse să se aprovizioneze
cu făină. El nu o văzuse pe Heidi niciodată, dar, ca toată lumea din oraş, auzise
şi el de fată. îi cunoscuse totuşi pe părinţii ei şi după asemănare o recunoscu pe
fetiţă. Era bine-nţeles surprins să o vadă că se întoarce şi vorbi cu ea:
- Trebuie că tu eşti fetiţa care locuia cu Unchiul Alp, bunicul tău, nu-i aşa?
- Da! răspunse Heidi.
- S-a purtat urât cu tine acolo sau de ce te întorci atât de repede?
- Oh, nu! sări repede Heidi. Toată lumea s-a purtat foarte frumos cu mine
în Frankfurt.
- Atunci de ce te-ai întors?
- Domnul Sesemann mi-a spus că pot să mă întorc.
- Eu credeam că ai fi preferat să rămâi, dacă îţi era atât de bine acolo.
- De o mie de ori aş prefera să stau cu bunicul în munţi decât în orice altă
parte a lumii.
- Poate te vei răzgândi când ajungi acolo, murmură brutarul. E o viaţă
grea, dar ar trebui deja să ştie asta. Apoi începu să fluiere şi nu mai sppse nimic
altceva. Heidi se uita de jur împrejur cu tot mai multă plăcere la piscurile
muntoase pe care le ştia atât de bine şi
care păreau să o salute ca nişte prieteni vechi. Voia să sară din căruţă şi să
alerge restul drumul până acasă, dar reuşi să se abţină, tremurând.
Ajunseră în Dorfli, chiar când orologiul bătu ora cinci şi, în scurt timp, în
jurul căruţei, se adună o mulţime de oameni curioşi să afle mai multe
despre fetiţă şi despre cufărul ei.
 Brutarul o ajută pe Heidi să coboare.
- Mulţumesc, îi spuse ea în grabă. Bunicul va coborî să ia cufăml mai
târziu; şi cu aceste cuvinte întoarse spatele tuturor şi vru să alerge spre
casă, dar sătenii adunaţi se tot îngrămădeau în jurul ei, vrând să-i pună o
mie de întrebări. Se strecură printre ei, aşa palidă şi agitată cum era, şi auzi
în jur cum unii spuneau lăsând-o să treacă:
- Se vede cât e de speriată, şi asta nu e deloc de mirare. Dacă sărmana
copilă ar avea unde altundeva merge, cu siguranţă că nu s-ar întoarce la
dragonul acela bătrân.
Brutarul, ştiind că era probabil singurul care cunoştea problema mai
bine, le vorbi cu o voce apăsată.
- A adus-o un gentleman în May enfeld, un gentleman care şi-a luat cu
căldură rămas-bun de la ea şi care mi-a dat cât i-am cerut, ba chiar mai
mult să o aduc aici sus. S-au purtat frumos cu ea acolo unde a fost şi a venit
acasă, pentru că aşa a dorit ea.

*
Aceste frânturi de veşti se răspândiră cu repeziciune, până la căderea serii
în toate casele, şi tot satul ştiu că Heidi a plecat dintr-o casă bună din
Frankfurt şi s-a întors la bunicul ei, pentru că aşa a dorit ea.
Cum scăpă de mulţime, Heidi se grăbi să urce dealul cât putu ea de repede.
Din când în când, trebuia să se mai oprească un picuţ ca să-şi tragă sufletul,
pentru că avea cu ea coşul greu, şi pantele muntelui erau abrupte, dar tot
drumul avea un singur gând în minte: „Oare Buni e tot în colţul ei torcând?
Oh, sper că nu a murit“, apoi văzu căsuţa lui Peter, şi inima începu să-i bată
mai tare ca niciodată. Vru să năvălească pe uşă, dar i se păru atât de grea că
abia putu să o deschidă; tremura foarte mult, dar în cele din urmă reuşi şi intră
în camera mică, aproape fără suflare, nemaiputând să spună nici un cuvânt.
- Dumnezeule! spuse cineva din colţul camerei. Aşa obişnuia să intre
Heidi! Ce mult îmi doresc să mai poată veni să mă viziteze. Cine e acolo?
- Sunt Heidi, Buni! strigă fetiţa şi se aruncă în poalele bătrânei
îmbrăţişând-o, mult prea copleşită de fericire ca să mai poată adăugg altceva.
 La început, Buni fu la fel de surprinsă ca şi fata şi nu reuşi să spună nici ea
nimic, o mângâie pe creştet, pe Heidi, fără nici un cuvânt, apoi murmură ca
pentru ea:
- Da, e părul cârlionţat al lui Heidi şi vocea ei. Slavă Domnului că s-a întors
la noi! Câteva lacrimi mari căzură din ochii fără vedere ai bătrânei pe mâna
copilei. Eşti chiar tu, copila mea!
- Da, Buni, sunt chiar eu! Nu mai plânge, spuse Heidi.
- Sunt aici şi nu voi mai pleca niciodată. Voi veni să te văd în fiecare zi şi
nu va mai trebui să mănânci pâine neagră şi tare, Buni, îi spuse ea punând una
câte una chiflele moi în poala ei.
- Ce cadou îmi faci copilă, exclamă bătrâna pipăind chiflele. Tu eşti cel mai
bun cadou dintre toate. Spune-mi ceva, orice numai să te aud vorbind, îi ceru
ea mângâind obrajii fetei.
- Mi-a fost teamă să nu fi murit cât am fost eu plecată. M-am gândit că nu o
să te mai văd niciodată şi nu o să-ţi pot da chiflele.
în acel moment, în casă intră şi mama lui Peter care rămase încremenită de
uimire la vederea lui Heidi.
Nu-mi vine să cred că eşti aici, spuse ea în cele din urmă, şi are o rochiţă atât
de frumoasă, Buni! Arată atât de bine încât abia că o mai recunosc. Are şi o
pălăriuţă cu o pană... presupun că e a ta, nu? Hai, puneţi-o pe cap să văd cum
îţi vine.186
- Nu, nu vreau, spuse ea foarte hotărâtă. Puteţi să o luaţi dumneavoastră,
eu nu o mai vreau. O am pe a mea, cea veche.
Şi deschise bocceluţa roşie de unde şi-o scoase mai ponosită ca niciodată din
cauza drumului, dar asta nu o supără. Nu uitase cuvintele bunicului care-i
spusese lui Detie la plecare că nu ar vrea să o vadă pe fetiţă cu o pălărie cu
pene şi de aceea avusese atâta grijă de pălăria cea veche în tot acest timp, ştiind
că mai devreme sau mai târziu avea să se întoarcă acasă.
- Ei, acum! N-aş putea să o iau de la tine. E o pălărie foarte stilată şi dacă tu
nu o vrei poate că o s-o cumpere de la tine fata directorului şcolii. Apoi îşi
scoase rochiţa frumoasă şi îşi puse fularul roşu peste hăinuţă.
- La revedere, Buni! Acum, trebuie să mă duc la bunicul, dar o să mai vin
să te văd mâine.
Buni o îmbrăţişă de rămas-bun, atât de strâns de parcă îi era teamă să o lase
să plece.
- De ce ţi-ai dat jos rochiţa frumoasă? o întrebă Bridget.
- Prefer să merg la bunicul aşa, altfel s-ar putea să nu mă mai recunoască.
Şi tu ai zis că era să nu mă recunoşti.
B r i d g e t o c o n d u s e a f a r ă : 1 87
- Puteai să o laşi pe tine, îi spuse ea, te-ar fi recunoscut el oricum. Dar ai
grijă. Peter spune că Unchiul Alp e mai ursuz ca niciodată şi nu mai vorbeşte
deloc cu el.
Heidi îşi luă rămas-bun şi pomi spre casa bunicului. Soarele de seară lumina în
nuanţe roz munţii, şi ea se tot întorcea să-i admire, pentm că, tot urcând,
rămâneau în urmă. Totul părea chiar mai frumos decât îşi închipuise ea.
Piscurile gemene ale lui Falkniss, Scesaplana acoperit de zăpadă, păşunile şi
valea de mai jos, totul era acoperit de o lumină roşie-aurie, iar pe cer pluteau
nori roz. Era atât de frumos încât Heidi începu să plângă copleşită de atâta
frumuseţe şi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentm că a lăsat-o să se întoarcă
acasă. Nu putea găsi cuvinte care să-i exprime sentimentele şi admiră
splendoarea acelor locuri până ce lumina începu să pălească. Vedea de-acum
vârfurile înalte ale brazilor, apoi acoperişul, apoi întreaga cabană şi, în cele
din urmă, îl văzu chiar pe bunicul ei stând pe bancă, afară, trăgând din pipă
după cum îi era obiceiul. înainte ca el să-şi dea seama cine era persoana care
se apropia, ea îşi azvârli coşul în iarbă şi, cu braţele deschise, alergă la el
îmbrăţi- şându-1 şi spunând „Bunicule! Bunicule!“ Nu putea să-i spună mai
multe şi nici el nu mai putea vorbi.
Pentru prima oară în mulţi ani de zile, ochii lui se umplură de lacrimi, pe care
trebui să şi le şteargă cu mâna, apoi o lăsă din îmbrăţişare pe fetiţă şi o aşeză pe
genunchi.
- Deci te-ai întors, Heidi, spuse el. Cum aşa? Şi nici nu ai luat aere de oraş!
Te-au alungat de-acolo?
- Oh, nu, bunicule! Să nu te gândeşti la asta. Clara şi tatăl ei, şi bunica au
fost cu toţii foarte buni cu mine, dar mie îmi era foarte dor de casă. Aveam mai
tot timpul aşa un nod în gât, ca şi când m-aş fi înecat. Dar nu le-am spus nimic,
pentru că nu am vrut să creadă că sunt nerecunoscătoare. Apoi într-o
dimineaţă, domnul Sesemann m-a chemat din senin, repede la el, dar cred că a
avut ceva de spus şi doctorul în asta... Dar stai că presupun că scrie de toate în
scrisoare. Sări din braţele lui şi îi aduse scrisoarea şi pachetul cel mare.
- Pachetul este pentru tine, spuse el lăsându-1 pe bancă, apoi citi scrisoarea
şi o băgă în buzunar fără să spună nimic.
- Crezi că ai putea bea nişte lapte, Heidi? o întrebă el pregătindu-se să intre
în casă. Adu şi pachetul cu tine. Acolo sunt nişte bani din care să cumperi un
pat şi ce haine ai avea nevoie.
- Nu-i vreau, spuse ea veselă. Pat am deja, iar Clara mi-a dat atâtea haine
încât nu cred că voi mai avea nevoie vreodată de altele.Adu-i totuşi în casă şi
pune-i în dulap, îi spuse Unchiul Alp. Intr-o zi, tot o să ai nevoie de ei.
Heidi aduse pachetul cu banii în casă, studiind atent tot ce era pe-acolo,
urcând apoi în pod.
- Oh, dar patul meu nu mai este! exclamă ea
dezamăgită.
- Facem acuşi altul, îi strigă el de jos. Nu am ştiut că o să te mai întorci
vreodată. Acum, coboară să bei nişte lapte!
Se aşeză la masă pe scaunul ei înalt şi goli cana de lapte cu atâta poftă încât
ai ii crezut că nu mai băuse ceva atât de bun toată viaţa ei, apoi trase aer în
piept şi spuse:
- Nicăieri pe lume nu există ceva mai bun decât laptele nostru.
Se auzi apoi un fluierat ascuţit şi Heidi sări ca arsă pe uşă să-l vadă pe Peter
cum coboară poteca în mijlocul caprelor lui. Când o văzu, băiatul se opri
încremenit în loc şi se uită fix la ea înmărmurit de mirare.
- Bună, Peter! strigă fata fugind către el. Oh, uite-o pe Margareta şi pe
Oacheşa. Mă mai recunoaşteţi?
într-adevăr caprele păreau să-i recunoască vocea şi îşi frecau capetele de ea,
behăind. Le strigă şi pe celelalte capre pe nume, şi toate veniră în jurul ei.
Nerăbdător, Cintezoi sări repede peste două

1 92

' mr
surate de-ale lui să ajungă lângă ea, şi chiar timidul Fulg-de-Nea se băgă în faţă
dându-1 la o parte pe marele Turk. Turk păru mirat de atâta îndrăzneală şi
dădu din cap vrând parcă să-i spună: „Ai grijă ce faci!“ Heidi era încântată se le
vadă pe toate din nou. Animalele o împingeau când în stânga, când în dreapta,
lovind-o prieteneşte cu capetele lor, dar în cele din urmă fata ajunse până la
Peter.
- Nu mă saluţi? îl întrebă ea.
Băiatul se mai adună şi îi răspunse într-un final:
- Deci te-ai întors! Şi îi spuse cum obişnuia să o facă şi mai de mult: Urci cu
mine mâine?
- Mâine nu, poate poimâine, mâine trebuie să mă duc să o văd pe Buni!
- Mă bucur mult că te-ai întors, îi spuse el cu un zâmbet larg şi se pregăti să
plece, dar nu reuşi să-şi adune repede caprele. Strigă la ele şi le certă, dar cum
reuşea să le adune în jurul lui ele se îndepărtau din nou urmând-o pe Heidi
care le ducea pe Margareta şi Oacheşa în staul. A trebuit să intre în staul cu ele
şi să închidă poarta după ea pentru ca Peter să-şi poată convinge turma să îl
urmeze.
Când se întoarse în cabană, descoperi că bunicul îi făcuse deja
un pat minunat şi Frumos parfumat, din fân abia cules, pe
care îl acoperise cu aşternuturi confortabile şi curate din
lână. Când puţin mai1 93
târziu fetiţa se aşeză în el, dormi ca şi când n-ar mai fi dormit deloc cât timp
fusese plecată.
în timpul nopţii, Unchiul Alp urcă în pod de mai multe ori ca să se asigure că
micuţa era bine şi să verifice dacă fereastra era acoperită pentru ca lumina
lunii să nu-i deranjeze somnul. Dar Heidi dormi neîntoarsă. Dormi buştean
toată noaptea, complet mulţumită. Era din nou acasă! Văzuse soarele apunând
în munţi. Auzise vântul şuierând printre ramurile brazilor.

Capitolul 14
H
eidi îl aştepta pe bunicul ei, sub brazii fremă- tând, aşteptându-1 să coboare
din munţi cu ea. El trebuia să-i aducă bagajul din Dorfli, iar ea trebuia să o
viziteze pe Buni. Abia aştepta să ajungă acolo şi să afle dacă i-au plăcut lui Buni
chiflele, dar avea răbdare, căci asculta în timpul acesta freamătul copacilor şi
privea păşunile verzi din depărtare.
Bunicul ieşi şi el din cabană aruncând o ultimă privire în urmă. Era
sâmbătă, ziua în care făcea curăţenie generală. Muncise toată dimineaţa ca să
poată coborî cu Heidi după-amiaza şi acum totul era lună, astfel că putea pleca
mulţumit.
-Acum putem merge! spuse el.în faţa căsuţei unde locuia Peter, se
despărţiră, iar Heidi intră. Bunica o auzi cum făcu primul pas în casă şi strigă
cu căldură.
- Tu eşti, copilă? O luă apoi pe fată de mână şi o strânse atât de tare de
parcă îi era frică să nu o piardă.
- Ţi-au plăcut chiflele? întrebă Heidi deodată.
- Au fost foarte bune! Deja mă simt mult mai bine.
- Buni vrea să le aibă mai mult timp, aşa că nu a mâncat decât una aseară şi
una în dimineaţa asta! completă Bridget. Dacă mănâncă una pe zi, în fiecare zi
timp de zece zile, sunt sigură că va prinde din nou putere.
Heidi ascultă cu atenţie şi imediat îi veni o idee.
- Ştiu ce să fac! îi voi scrie Clarei. Sunt sigură că-mi va trimite mai multe
chifle. Eu am adunat multe, multe tare pentru tine, dar mi le-au aruncat pe
toate, şi apoi Clara mi-a promis că-mi va da câte chifle vreau. Sunt sigură că se
va ţine de promisiune.
- E drăguţ din partea ta, spuse Bridget, dar mi-e teamă că până ajung aici
sunt deja râncede şi tari. Dacă aş avea nişte bănuţi, aş cumpăra câteva de la
brutarul din Dorfli, dar nu-mi permit să cumpăr decât pâine neagră.
Un zâmbet larg lumină faţa lui Heidi.
- Dar eu am mulţi bani, Buni! exclamă ea. Şi
acum ştiu exact ce voi face cu ei! Vei avea câte o chiflă proaspătă în fiecare
zi, iar două duminica; Peter poate să ţi le aducă zilnic din sat. *
t

- Nu, nu, nu! protestă bunica, nu trebuie să-ţi cheltui banii cu mine. Dă-i
bunicului tău şi-ţi va : spune el ce să faci cu ei.
Heidi nu dădu nici o atenţie sugestiei bunicii, căci dansa prin cameră
cântând: „Acum bunica poate mânca o chiflă proaspătă în fiecare zi, şi acuş
va prinde din nou puteri! Şi, oh, bunico, atunci când ai să te faci mai bine,
sunt sigură că vei putea vedea. Probabil din cauză că eşti atât de slăbită nu
poţi să vezi acum!“
Bunica zâmbea. Nu voia să-i strice bucuria copilei. Şi, cum dansa aşa
prin cameră, Heidi zări cartea veche de imnuri a bunicii si veni cu o idee:
- Pot să citesc acum, Buni! spuse ea. N-ai vrea să-ţi citesc ceva din cartea ta
veche?
- Oh, da! exclamă Buni, încântată! Chiar poţi să citeşti?
Heidi se urcă pe un scăunel şi luă cartea care stătuse pe raft de atâta
vreme încât era acum plină de praf. Şterse praful de pe ea şi-şi tr&se
scaunul lângă bunică:
Ce să citesc? întrebă ea.1 9 7
- Ce vrei tu, copilă, îi răspunse bunica lăsând deoparte roata de tors şi
aşteptând cu nerăbdare ca fata să înceapă să-i citească.
Heidi răsfoi paginile citind un rând de ici, unul de colo.
- Uite unul despre soare! spuse ea în cele din urmă! îl voi citi pe acesta. Şi
începu cu mult entuziasm:

Soarele cel auriu îşi urmează mereu cursul şi împrăştie lumina caldă şi
strălucitoare asupra noastră, a tuturor.

Din oră în oră, suntem martorii puterii lui Dumnezeu.

Dragostea Lui e neclintită şi ne va înconjura întotdeauna.

 Durerile şi jalea sunt mereu trecătoare.

Adevărata bucurie şi liniştea sufletească le vom găsi, atunci când ni le va

arăta Dumnezeu!

Bunica ascultase imnul cu mâinile împreunate. Heidi nu o mai văzuse

niciodată atât de fericită, cu toate că din ochi îi alunecau pe obraji lacrimi
mari. Când termină de citit, Buni îi spuse:
Mai citeşte-1 o dată, Heidi! Te rog să-l mai citeşti o dată.
Heidi îl mai citi o dată cu multă încântare, pentru că imnul acela îi plăcuse
şi ei foarte mult.
- Ce bine mi-a făcut asta! oftă bunica în cele din urmă. Parcă mi se bucură
tot sufletul.
Niciodată Heidi nu mai văzuse pe faţa bunicii o expresie atât de liniştită.
Arăta ca şi cum ar fi găsit într-adevăr „adevărata bucurie şi linişte sufletească“.
Se auzi o bătaie în geam, şi Heidi îl văzu pe bunicul ei afară făcându-i semn
să vină. îşi luă rămas-bun de la Buni şi promise să revină a doua zi.
- S-ar putea să merg dimineaţă cu Peter pe păşune, mai adăugă ea, dar voi
veni spre seară aici.
îi făcea plăcere să ofere atâta bucurie şi voia să vină la ea mai mult decât să
alerge pe munte cu caprele printre flori.
La plecare, Bridget îi aduse rochiţa şi pălăria pe care Heidi le lăsase acolo cu
o zi în urmă. Fata se gândi că poate lua rochiţa care nu l-ar fi supărat prea mult
pe bunicul, dar refuză să ia pălăria.
- Păstreaz-o tu! Eu n-o s-o mai port niciodată.
Heidi avea atât de multe să-i spună bunicului
încât începu imediat: ^
D i n b a n i i m e i v r e a u s ă - i i a u c h i fl e b u n i c i i . E a n u v r e a , d a r n u
e nici o problemă, nu? Peter poate 1 99
să i le aducă din Dorfli, o să-i dau un penny în fiecare zi, şi doi duminică.
- Şi cum rămâne cu patul tău, Heidi? Ar fi bine să ai şi tu un pat cum
trebuie şi ţi-ar mai rămâne şi destui bani pentru chifle.
- Dar eu dorm mult mai bine pe salteaua mea de fân decât am dormit în
patul din Frankfurt. Te rog! Te rog! Lasă-mă să-mi cheltui banii pe chifle!
- Atunci... cedă el în cele din urmă. Banii sunt ai tăi, fă ce vrei cu ei. O să-i
ajungă bunicii pentru chifle mai bine de un an.
Bine! Bine! Nu va mai trebui să mănânce pâine neagră niciodată. Oh, ce bine
ne vom distra, nu-i aşa bunicule? Ţopăi ea foarte încântată. Apoi deodată
deveni foarte serioasă. Dacă Dumnezeu m-ar fi lăsat să mă întorc la tine
imediat, aşa cum am vrut eu la început, lucrurile nu ar mai fi fost cum sunt
acum. I-aş fi adus bunicii cele câteva chifle pe care le-am strâns, dar ele s-ar fi
terminat după un timp, iar eu nu aş fi învăţat să citesc. Dumnezeu a ştiut ce e
mai bine pentm mine, exact cum mi-a spus bunicuţa Clarei. Şi uite ce minunat
a aranjat totul! De-acum încolo, mă voi ruga în fiecare zi aşa cum a spus bunica
din Frankfurt, iar dacă Dumnezeu nu-mi răspunde imediat voi şti că e din
cauză că pregăteşte ceva mai bun pentm mine, aşa cum a făcut în Frankfurt.
Ne vomruga în fiecare seară, nu-i aşa, bunicule, şi nu-L vom uita pe
Dumnezeu niciodată, iar El nu ne va uita pe noi!
- Şi dacă cineva uită? întrebă el blajin.
- Oh, asta este foarte rău, îi răspunse Heidi foarte serioasă, pentru că atunci
Dumnezeu îl lasă să ia calea pe care o vrea, şi în cazul acesta când lucrurile vor
merge rău nimănui n-o să-i pară rău de el. Lumea va spune: „Nu te-a interesat
Dumnezeu, şi acum Dumnezeu te-a lăsat în plata ta“.
- Asta este foarte adevărat, Heidi! De unde ai aflat asta?
- Bunica mi-a explicat totul.
Bătrânul merse tăcut mai departe. După un timp, rosti jumătate pentru el,
jumătate pentru fată:
- Şi dacă Dumnezeu abandonează un om, aşa rămâne. Nu mai este nici o
cale de întoarcere atunci.
- Ba da, este! Bunica aşa mi-a spus şi în cele din urmă totul se va sfârşi cu
bine, aşa cum scrie şi în cartea mea. încă nu ai auzit-o, dar acuşi ajungem acasă
şi o să-ţi citesc din ea.
Heidi se grăbi să urce ultima pantă abruptă până la cabană şi alergă în
casă. Bătrânul lăsă jos coşul mare pe care-1 ţinuse pe umăr. Pusese în
el jumătate din conţinutul cufărului, pentru că era prea greusă-l urce
altfel pe munte. Apoi se aşeză pe banca din faţă, căzut pe gânduri,
până când ieşi Heidi cu cartea sub braţ.
- Aşa e foarte bine, văd că eşti pregătit, spuse ea aşezându-se lângă
el.
 Citise povestirea aceea de atâtea ori încât cartea se deschidea la ea
singură, aşa că începu imediat să citească despre tânărul păstor care
avea grijă de oile şi caprele tatălui său, pe păşune.
- „într-una din zile, el a mers la tatăl său să-i ceară partea lui de
avere ca să poată pleca undeva unde să-şi fie propriul stăpân. Cum a
primit banii, i-a cheltuit pe toţi. Când a rămas fără nici un ban, a
trebuit să meargă să-şi caute de lucru şi şi-a găsit o slujbă la un fermier
care nu avea capre şi oi, şi păşuni ca tatăl său, ci avea doar nişte porci.
Tânărul acesta a trebuit să aibă grijă de ei. Nu mai avea haine
frumoase ca mai înainte, doar nişte zdrenţe cu care se acoperea, şi
mânca doar din lăturile porcilor. Se întrista foarte mult când îşi
amintea cât de bine fusese tratat acasă şi cât de nerecunoscător fusese
el faţă de tatăl său. Singur cu porcii, plângea plin de remuşcări şi se
gândea: Voi pleca de
/\

aici şi voi merge la tatăl meu care mă va ierta. Ii voi spune că nu mai
sunt vrednic să fiu tratat ca propriul lui fiu, dar îl voi ruga să mă
primească

servitor. Aşa că porni la drum, şi tatăl lui îl zări în depărtare întorcându-se

acasă şi alergă către el.“
Heidi se opri acum să-l întrebe:
- Şi ce crezi că se întâmplă aici. Presupun că te , aştepţi ca tatăl lui să fie
furios şi să-i spună: „Ţi-am 1 zis eu!“ Dar stai să vezi ce urmează mai departe. i
„Când tatăl şi-a văzut fiul, inima lui s-a umplut de compasiune şi a alergat să-l
întâmpine şi l-a sărutat, şi l-a îmbrăţişat. Fiul lui i-a spus: Tată, am greşit faţă
de Dumnezeu şi faţă de tine şi nu mai merit acum să mă consideri fiul tău. Dar
tatăl lui şi-a chemat repede servitorii şi le-a spus: Aduceţi-mi repede haina cea
mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea, aduceţi pentru el şi un inel şi pantofi. Mai
aduceţi şi viţelul pe care-l avem pentru sacrificat şi faceţi pregătiri pentru o
sărbătoare mare, unde să mâncăm şi să bem pe săturate, căci fiul meu, care era
mort pentru mine, trăieşte din nou, l-am pierdut, dar acum l-am regăsit! Şi au
început să se veselească“.

In loc să pară mulţumit şi mirat, aşa cum se aşteptase fetiţa, bătrânul

rămase nemişcat, fără să spună un cuvânt.
- Nu-i aşa că e o poveste frumoasă?
- Da, într-adevăr. Dar bătrânul avea o expresie atât de gravă încât fetiţa
rămase şi ea tăcută
-A.

uitându-se la poze. întinse cartea uşor în faţă:

- Uite, poţi să vezi cât era de fericit, îi spuse ea arătând cu degetul poza
care prezenta întoarcerea fiului rătăcit.
Câteva ore mai târziu, când Heidi dormea dusă în patul ei, bătrânul urcă şi
el în pod punând o lampă pe podea, lampă care lumina uşor chipul fetei.
Dormea cu mâinile împreunate, ca şi cum ar fi adormit închinându-se. Faţa ei
avea o expresie împăcată şi plină de încredere, care îl mişcă pe bătrân din
adâncul sufletului, apoi îşi împreună şi el palmele, îşi plecă uşor capul şi spuse
în şoaptă:
- Tată, am păcătuit în faţa Ta şi nu mai merit să fiu considerat fiul Tău.
Două lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii lui ridaţi.
Bătrânul se trezi a doua zi dimineaţă mai devreme şi ieşi în curte. Era o zi
minunată de duminică. Sunetul clopotelor se ridica din vale, iar păsările
aciuite prin brazi cântau toate într-un cor matinal. Bătrânul intră înapoi în
cabană şi o strigă pe Heidi.
- E timpul să te trezeşti, soarele e deja pe cer! îmbracă-te cu hainele cele
mai bune şi hai să mergem amândoi la biserică!
Nu-1 mai auzise niciodată venind cu o astfel de propunere, aşa că fetiţa
coborî imediat îmbrăcată cu una dintre frumoasele rochiţe din Frankfurt.
Văzându-1, se opri mirată.
- Nu te-am mai văzut niciodată îmbrăcat aşa! exclamă ea. Ai nasturi
argintii! Arăţi foarte bine în hainele de sărbătoare!
El îi zâmbi:
- Şi tu la fel! Acum hai să mergem.
O luă pe copilă de mână şi porniră amândoi în jos pe panta abruptă. Acum,
sunau clopote de la mai multe biserici, din ce în ce mai tare şi mai clar, pe
măsură ce bunicul şi copila se apropiau de sat, iar sunetul lor minunat o
încânta pe Heidi.
- Oh, bunicule! Trebuie să fie o zi foarte specială! strigă ea.
Oamenii din Dorfli erau deja la biserică şi începuseră să cânte imnurile
când intrară cei doi şi se aşezară undeva în spate. Mai multe femei îşi
întoarseră capetele pierzând rândul din cărţile lor cu cântece de biserică, iar
dirijorul parcă nu mai putu să-şi controleze coriştii. Dar când pastoml începu
să ţină predica, toată lumea îşi îndreptă atenţia asupra lui, căci vorbea de
mgăciune şi de mulţumire cu atâta căldură încât toţi cei care îl ascultau erau
cu adevărat mişcaţi.
La sfârşitul slujbei, bătrânul o luă din nou de mână pe Heidi şi se îndreptară
amândoi spre casa pastorului. Cei adunaţi acolo îi urmăreau cu interes. Unii
oameni chiar îi urmară să se convingă că vor intra la pastor, şi când îi văzură
că intră, se formară afară mai multe grupuri de curioşi care se întrebară dacă
Unchiul Alp revenise în sat cu gând de ceartă sau de împăcare. Erau unii care
spuneau:
- Nu poate fi atât de rău cum zice lumea. Ai văzut cu câtă blândeţe o ţinea
pe copilă de mână? Sau:
- Mereu am zis că lumea nu are dreptate! Nu ar fi mers acum să-l vadă pe
pastor dacă era chiar atât de rău.
- Ce v-am spus eu? întrebă brutarul. Ar fi plecat fetiţa de la o casă aşa bună,
unde aveau grijă de ea, şi s-ar fi întors acasă pentru că aşa a dorit ea, era clar că
bătrânul nu putea fi atât de rău cum spune lumea.
încetul cu încetul, toată lumea îşi schimbă părerea despre Unchiul Alp şi
începu să simtă pentru el o oarecare apropiere. Apoi în conversaţie intrară mai
multe femei care auziseră de la Buni şi Bridget că Unchiul le reparase cabana
şi, după un timp, se uitau cu toţii spre casa pastorului ca nişte prieteni vechi
care se pregăteau să întâmpine un călător care fusese plecat de-acasă mult timp
şi care era aşteptat cu drag înapoi.
Unchiul Alp intrase deja în casa pastorului şi bătea la uşa biroului acestuia.
Pastorul ieşi din cameră ca şi când s-ar fi aşteptat la vizita bătrânului, pentru că
bine-nţeles îl văzuse în biserică.
Strânse mâna Unchiului Alp cu atâta căldură, încât, la început, bătrânul
singuratic mai că nu-şi putea găsi cuvintele. Nu se aşteptase la aşa multă bună-
tate. Când se mai adună, acesta spuse:
 -Am venit să te rog să uiţi ce am spus când m-ai vizitat ultima oară şi să te
rog să nu mi-o iei în nume de rău că nu ţi-am urmat sfatul. Aveai dreptate
întru totul, iar eu m-am înşelat! Voi face aşa cum mi-ai propus, iar pe tipul
iernii mă voi muta în Dorfli. Vremea este prea aspră pentru ca fetiţa să rămână
acolo sus în cabană. Şi, dacă oamenii de aici mă privesc cu neîncredere, atunci
poate aşa merit, dar ştiu că tu nu mă vei trata ca ei.
Faţa pastorului îi trăda încântarea. El strânse cu căldură din nou mâna
bunicului şi-i spuse:
- Vecine, munţii au fost biserica ta şi te-au trimis acum înapoi la mine într-
o stare bună de spirit. M-ai făcut foarte fericit! Nu vei regreta nici o clipă
faptul că ai coborât aici să trăieşti printre noi, sunt sigur de asta. Cât despre
mine, te voi primi mereu în casa mea ca vecin şi prieten drag şi abia aştept să
petrecem multe seri plăcute de iarnă împreună. Şi vom găsi şi prieteni pentru
Heidi, mai adăugă el punând mâna pe capul ei cârlionţat.
Pastorul îl conduse la uşă şi toată lumea din stradă îi văzu despărţindu-se ca
nişte vechi prieteni. Cum se închise uşa, lumea se îmbulzi în jurul Unchiului
Alp, cu braţele deschise şi mâinile întinse, fiecare dorind să fie primul care îl
salută, astfel încât bărbatul nici nu ştia cu cine să înceapă.
- Ne bucurăm atât de mult să te avem din nou printre noi! spuneau ei sau:
- De când voiam să stau puţin de vorbă cu tine, Unchiule!
Din toate părţile veneau astfel de cuvinte, iar când le spuse că intenţionează
să se mute pe timpul iernii în Dorfli, se auzi un cor de voci pline de plăcere şi
entuziasm de puteai să juri că bătrânul era cel mai iubit om din sat, a cărui
absenţă fusese foarte adânc simţită.
Când el şi Heidi porniră în cele din urmă spre casă, mulţi oameni îi
conduseră o parte bună din drum, luându-şi cu greu rămas-bun de la el şi
rugându-1 să-i viziteze din nou cât se poate de repede. Privindu-i cum se
îndepărtează, Heidi văzu atâta bunătate în ochii lui încât îi spuse:
- Bunicule! Eşti atât de diferit... din ce în ce mai frumos. Nu te-am văzut
niciodată aşa.
- Nu, îi răspunse el. Vezi tu, astăzi sunt fericit cum nu m-am gândit că voi
mai fi vreodată. Mult mai fericit decât merit. E bine să simţi că te-ai împăcat
cu Dumnezeu şi cu oamenii. Ziua în care Dumnezeu te-a trimis la mine a fost
o zi măreaţă.
 Când ajunseră la cabana lui Peter, el deschise uşa şi intră direct în casă:
- Bună ziua, Buni! strigă el. Văd că trebuie să mai fac nişte reparaţii pe-aici
până nu începe să bată vântul de toamnă.
- Dumnezeule mare, e cumva Unchiul Alp? strigă sărmana femeie. Ce
surpriză neaşteptată. Acum pot şi eu în sfârşit să-ţi mulţumesc personal pentru
tot ce ai făcut pentru noi. Fie ca Dumnezeu să te ajute cum ne-ai ajutat şi tu pe
noi. îi întinse mâna care-i tremura puţin şi i-o strânse din toată inima. Am
ceva pe suflet şi aş vrea să ţi-o spun! continuă ea. Dacă ţi-am făcut vreodată
vreun rău, te rog să nu mă pedepseşti luând-o pe Heidi din nou de lângă mine,
cât timp mai trăiesc. Nu poţi să-ţi imaginezi ce poate să însemne ea pentru
mine. Şi o îmbrăţişă pe Heidi care era deja cu braţele în jurul ei.
- Nu te teme, Buni, îi răspunse Unchiul încurajator. Nu o să mai pedepsesc
pe nimeni astfel. De-acum vom fi cu toţii împreună, mult timp de-acum
încolo, cu voia lui Dumnezeu.
Bridget îl luă pe Unchiul de-o parte să-i arate pălăria cu pene, spunându-i
că Heidi îi zisese să o păstreze ea, dar pe care nu o putea lua de la copilă.
Unchiul Alp se uită aprobator la Heidi:
- Pălăria aceea este a ei şi, dacă nu vrea să o mai poarte, atunci aşa este. Ar
trebui să o păstrezi dacă ţi-a dat-o.
Bridget fu foarte încântată. Ridicând pălăria în aer, exclamă:
- îmi închipui că valorează o grămadă de bani. Ce bine o ducea Heidi în
Frankfurt. Mă întreb dacă n-ar fi bine să-l trimitem şi pe Peter puţin acolo. Ce
crezi, Unchiule?
Ochii bunicului sclipeau:
- Cu siguranţă că nu i-ar strica asta, oportunitatea aceasta e una foarte
bună.
Chiar în acel moment, intră şi Peter în fugă, aproape fără suflare şi dând cu
capul în uşă din grabă. Avea în mână o scrisoare pentru Heidi pe care o
primise de la poştă. Nimeni nu mai primise scrisori la el în casă şi nici Heidi nu
mai avusese vreodată una. Toată lumea se aşeză, iar Heidi deschise scrisoarea şi
începu a citi cu voce tare. Era o scrisoare de la Clara:
De când ai plecat, lucrurile sunt teribil de plictisitoare aici şi abia că le mai
suport. Tata mi-a promis că în toamnă pot să merg la Ragaz. Bunica va veni cu
mine. După aceea, ea mi-a spus că poate venim să-ţi facem o vizită ţie şi
bunicului tău. I-am povestit cum voiai tu să-i duci lui Buni nişte chifle
proaspete şi a fost foarte mulţumită, mi-a spus că
 ai făcut foarte bine. îi trimite nişte cafea pe care să o bea cu ele şi
spune că vrea să o viziteze şi pe ea, când venim în munţi.

Toată lumea era interesată de veştile Clarei şi» discutară multă

vreme, astfel încât Unchiul nici nu băgă de seamă că se lăsase
întunericul. Gazdele îiJ spuseră apoi cât de mult se bucură de vizita lui
şi îl rugară să le promită că va reveni.
- E atât de bine să te avem din nou lângă noi după atâta timp,
prietene, spuse Buni. îmi dă credinţa că într-o bună zi vom ii alături
de toţi cei pe care îi iubim. Te rog să mai revii, cât de curând, iar tu,
Heidi, tu vii şi mâine, nu?
Amândoi o asigurară că vor reveni, apoi îşi luară rămas-bun. Toate
clopotele bisericilor dimprejur băteau pentru slujba de seară, iar când
ajunseră la cabană, aceasta era scăldată în lumina soarelui la apus.
Posibilitatea ca prietena ei, Clara, şi bunica acesteia să vină în toamnă
îi dădu lui Heidi subiect de gândit. Văzuse încă din Frankfurt că
femeia aceea avea un fel de a trata lucrurile care făcea ca toate
situaţiile să ia o întorsătură bună şi să decurgă cât se poate de fericit.
^Capitolul 15

MKSĂTUI PEWti
© (0ALÂT©iM

I ntr-o
dimineaţă
senină de septembrie, bunul doctor care fusese responsabil de trimiterea lui
Heidi înapoi acasă se plimba pe strada pe care se afla casa domnului Sesemann.
Era o zi în care toată lumea ar fi trebuit să fie fericită, dar el se plimba cu ochii
în pământ, foarte abătut, neprivind nici măcar o dată spre cerul albastru de
deasupra sa. Părul lui era mai alb decât în primăvară, iar el părea să fie apăsat
de o mare durere. Unica lui fiică murise recent, iar el nu mai reuşea să-şi
revină, căci fata îi fusese cea mai mare bucurie a vieţii, de la moartea soţiei, cu
ceva timp în urmă.
Sebastian îi deschise uşa şi îl conduse în casă, cu foarte mult respect; pe lângă
faptul că doctorul
era un bun şi vechi prieten de familie, el se purta mereu foarte bine cu
servitorii, astfel încât şi aceştia îl considerau prieten.
- Totul e în regulă, Sebastian? îl întrebă el urcând , scările.
Când intră în camera de studiu, domnul Sesemann ( se ridică în picioare
spunând:
- Mă bucur să te revăd, doctore! Vreau să-ţi vorbesc din nou despre
călătoria în Elveţia. Nu te-ai răzgândit deloc acum când Clara se simte mult
mai bine?
- Dragul meu Sesemann, eşti un om extraordinar! exclamă doctorul
aşezându-se într-un fotoliu.
E a treia oară când m-ai chemat să vorbim despre acelaşi lucru. Dar văd că
nu reuşesc să te conving. Dacă mama ta ar ii fost aici, ea ar fi înţeles punctul
meu de vedere.
- Ştiu. Cred că mai ai puţin şi îţi pierzi răbdarea cu mine. Dar sunt sigur că
îţi dai seama că nu îmi place deloc să-i refuz ceva fiicei mele, mai ales ceva ce
eu i-am promis; şi ceva ce ea aşteaptă cu atâta nerăbdare de luni de zile. A fost
atât de răbdătoare în timpul ultimului atac, crezând că în scurt timp va putea
merge în Elveţia la prietena ei în munţi. Şi acum vrei să-i spun că nu poate
merge? Şi-aşa viaţa ei este privată de atâtea lucruri. Nu pot, pur şi simplu, să o
dezamăgesc din nou.Mi-e teamă că va trebui să o faci, spuse doctorul foarte
hotărât.
Prietenul său rămase tăcut, arătând foarte deprimat, aşa că el continuă:
- Gândeşte-te numai! Vara aceasta a fost cea mai proastă de până acum
pentru Clara. Oboseala unei asemenea călătorii precum cea propusă de tine nu
îi este permisă în nici un caz. Suntem deja în luna septembrie şi, chiar dacă vor
mai ii câteva zile frumoase la munte, sunt mai mult ca sigur că acolo este
foarte frig. Zilele sunt din ce în ce mai scurte şi nici nu se pune problema ca
fiica ta să înnopteze acolo sus cu Heidi, deci ar rămâne împreună doar pentru o
oră-două. Ştii că din Ragaz drumul este destul de lung şi bine-nţeles că va
trebui urcată în braţe pe munte. Cu siguranţă îţi dai seama că nu este deloc
practic. Dar haide că vin cu tine şi vorbesc eu cu Clara. E o copilă înţelegătoare
şi cu siguranţă că va fi de acord cu ce îi voi spune. Las-o să meargă în Ragaz în
mai şi să facă nişte tratamente acolo până se încălzeşte vremea, apoi va putea
cu siguranţă să se bucure de vizite mai mult, căci se va simţi mai bine decât se
simte acum, înţelegi, Sesemann, că trebuie să avem mare grijă de ea ca să-şi
revină.
Domnul Sesemann îl ascultă mai întâi puţin resemnat, apoi se ridică în
picioare întrebându-1 îngrijorat:
- Doctore, spune-mi adevărul. Ai vreo speranţă că se va reface complet?
Doctorul ridică din umeri.
- Nu foarte multe! Dar gândeşte-te, prietepe! Cel puţin tu încă-ţi mai ai
fiica. Te iubeşte şi abia aşteaptă să te întorci acasă când eşti plecat. Nu pt>ţi să
spui că te întorci la o casă goală şi stai singur la masă. Şi, în plus, fiica ta este
foarte fericită acasă. Chiar dacă îi lipsesc multe, tot stă mai bine decât mulţi
alţi copii. Mulţumeşte-te şi cu atât. Fii conştient de cât de fericit eşti că vă
aveţi unul pe altul.
Domnul Sesemann se plimba dintr-un colţ în altul al camerei, aşa cum
făcea de obicei când se gândea intens la ceva. Apoi se opri brusc în faţa
prietenului său pe care-1 bătu pe umeri:
- Doctore, am o idee. Nu pot suporta să te văd atât de diferit de cel care
erai acum ceva timp în urmă. Ai nevoie de o schimbare. Ce-ai zice să mergi tu
în Elveţia să o vizitezi pe Heidi în numele nostru?
Această propunere îl luă pe doctor pe nepregătite, dar nu mai avu timp să
reacţioneze, pentru că domnul Sesemann îl luă de mână şi-l duse direct în
camera fiicei sale.
Clara era ca de obicei foarţe încântată să-l vadă pe doctorul ei bun care avea
mereu ceva amuzant să-i spună, de fiecare dată când venea, în ciuda durerii
/v

pe care o avea tot timpul în suflet. II înţelegea foarte bine şi era mereu gata
 să-l facă să uite de ea.
Se aşezară lângă ea, iar tatăl ei începu să-i vorbească despre călătoria în
Elveţia şi despre cât de mult aşteptase şi el această călătorie. Ii spuse apoi pe
scurt că, din păcate, aceasta va trebui amânată şi, temându-se să o vadă pe
fată întristată de această veste - pentru că era sigur că avea să o întristeze -,
trecu imediat la planul lui pentru doctor, subliniind importanţa şi efectul
acestei călătorii asupra lui.
Clara nu putu să-şi ascundă lacrimile, deşi ştia prea bine că tatăl ei nu
suporta să o vadă plângând, îi venea foarte greu să renunţe la vizita la Heidi,
întrucât visase la ea atâta vreme, în momentele cele mai grele ale bolii. Dar
ştia foarte bine că tatăl ei nu ar fi dezamăgit-o dacă nu ar fi fost convins că e
spre binele ei, aşa că îşi şterse lacrimile şi se uită la doctor.
- Oh, vă rog! Vă rog să vă duceţi şi să o vedeţi pe Heidi pentru mine. Apoi,
când vă întoarceţi, să ne spuneţi cum a fost... cum îi merge, cum sunt buni-
cul şi Peter. Simt că parcă îi cunosc de-o viaţă. Şi veţi putea duce nişte
cadouri pentru Heidi şi Buni. Deja ştiu ce! Vă duceţi, nu? Şi vă promit că o să
iau cât ulei de peşte îmi recomandaţi!
Poate că uleiul de peşte îl convinse sau nu, dar oferta îl făcu să zâmbească
şi să spună:
-Atunci, cu siguranţă, trebuie să mă duc, pentru că aşa o să te mai
împlineşti şi tu şi o să ai obrajii rumeni, aşa cum vrea tatăl tău. Te-ai hotărât
când trebuie să plec?
- Mâine-dimineaţă dacă este posibil! îi răspunse Clara.
- Are dreptate, confirmă şi tatăl ei. E păcat să pierzi şi o singură zi când
vremea e atât de frumoasă şi ai putea fi acolo sus pe munte.
Doctorul izbucni îi râs:
- Urmează să-mi spuneţi că deja trebuia să fiu acolo! Văd că în cazul acesta
trebuie să încep pregătirile.
Dar Clara mai avea multe să-i spună despre ce trebuia să facă el în numele
ei şi despre o grămadă de mesaje pe care trebuia să i le transmită. Avea să-i
trimită pachetele la el acasă imediat ce domnişoara Rottenmeier le va
împacheta frumos. Doctorul îi promise apoi că, dacă nu va reuşi să plece chiar
a doua zi, măcar în câteva zile şi îi mai promise să-i povestească despre ce a
văzut şi a făcut acolo.
- Servitorii au o capacitate admirabilă de a şti ce se întâmplă în casă cu
mult înainte de a fi informaţi. Sebastian şi Tinette erau cei mai buni la acest
capitol. In timp ce Sebastian îl conducea pe doctor la uşă, Tinette se grăbi să
răspundă la chemarea Clarei.Du-te în oraş şi cumpără prăjituri din acelea mici
cum îmi plac mie, până umpli asta, îi spuse ea întinzând o cutie mare.
Tinette luă reticentă cutia de un colţ, mormăind printre dinţi:
- Câtă agitaţie!
în timp ce Sebastian îl conducea pe doctor afară, îi spuse:
- Vă rog să-i transmiteţi salutările mele micuţei domnişoare.
- Cum, Sebastian? Deja ai aflat? îl întrebă doctorul
A

prieteneşte. înseamnă că ştii că plec în călătorie!

Sebastian tuşi ruşinat:
- Eu eram... eu aveam... Eu abia dacă ştiu cum... oh, da! îmi amintesc. Eram
în sufragerie când am auzit că se vorbea despre asta şi m-am gândit că de aici
până la...
- E adevărat! spuse doctorul zâmbind. Şi, cu cât te
/V

gândeşti mai mult, cu atât ştii mai mult! Ii voi transmite, cu siguranţă,
salutările tale. La revedere!
Se întoarse să iasă pe uşă, dar fu oprit de sosirea domnişoarei Rottenmeier
cu şalul ei mare fluturând ca pânza unei bărci. Doctorul făcu un pas să o lase să
treacă, dar acelaşi gest îl făcu şi ea pentru el, fiind obişnuită să-l trateze cu
respect. Rămaseră aşa tot cedându-şi locul unul altuia până o rafală mai
puternică de vând o împinse din uşă pe domnişoara Rottenmeier, cu toate
pânzele sus! Doctorul se feri la timp să nu fie dat jos de ea, care rămase răvăşită
şi iritată de nepoliteţea vântului. Se întoarse apoi spre el să-l salute, iar
doctorul o informă despre planurile lui de vacanţă şi-i ceru, ca să o flateze, să
împacheteze cum numai ea ştie de frumos pachetele pentru Heidi. Apoi plecă
grăbit.
Clara se aştepta să se certe cu domnişoara Rottenmeier pe seama lucrurilor
pe care le pregătise ea pentru Heidi, dar nu întâmpină probleme. Femeia
aceea, de obicei nesuferită, era acum în toane foarte bune. Eliberă pentru ca
Clara o masă să poată vedea toate lucrurile care urmau a fi trimise. Era acolo o
haină groasă cu glugă pentru Heidi, mai era un şal gros şi călduros pentru Buni
să se înfăşoare în el în nopţile reci de iarnă şi o cutie plină de prăjiturele. Mai
era şi un salam foarte mare, pe care Clara voia iniţial să-l pună pentru Peter,
care nu avea niciodată altceva de mâncare decât pâine şi brânză. Fata se gândi
mai bine şi se hotărî să i-1 trimită lui Bridget care să-l împartă pentru toţi trei,
gândindu-se că băiatul ar fi fost în stare să-l mănânce singur pe tot odată.
Pentru bunicul era pregătită o pungă de tutun şi mai erau o mulţime de
pacheţele, pregătite cu tot felul de surprize.
 Domnişoara
Rottenmeier se gândi
cum ar fi fost mai bine
să le împacheteze, în
timp ce Clara se amuza
teribil imaginându-şi
cum Heidi avea să se
zbenguie şi să se
bucure.
Lucrurile fură împachetate cu grijă, şi Sebastian luă pachetul şi-l duse
doctorului.Capitolul 16

MM wmmî®! 1P1NTMJ 1HIHIM

Z
orile inundaseră
munţii şi o
uşoară briză
bătea printre
crengile brazilor,
făcându-i să
freamăte, aşa cum îi plăcea lui Heidi cel mai mult. Se trezi devreme şi sări din
pat plină de nerăbdare să ajungă afară. Dar se învăţase de-acum ordonată şi
curată, aşa că nu se grăbi ca altă dată. Patul bunicului ei era deja gol, el ieşise
de mult să se uite împrejur să vadă cum avea să fie noua zi. Pe cerul dimineţii
pluteau nori roz, iar soarele abia acum se ridica de după piscurile muntoase
dând un luciu auriu crestelor muntoase şi pajiştilor.
- Oh, cât e de frumos! exclamă Heidi, alergând afară. Bună dimineaţa,
bunicule^ Nu-i aşa că azi e o zi minunată?
- Cum?! Deja te-ai trezit? îi răspunse el.
 221

Fetiţa alergă direct sub brazii mari şi începu să ţopăie încântată sub crengile
lor, sărind puţin mai sus de fiecare dată când o briză mai mare le făcea să se
clatine. Unchiul Alp se duse în staul să mulgă caprele. Apoi le spălă, le perie şi
le scoase din ţarc, pregătite pentru călătoria lor zilnică. Cum le văzu, Heidi
alergă direct la ele şi le îmbrăţişă şi le mângâie. Ele behăiau mulţumite şi-şi
frecau capetele de umerii ei în semn de afecţiune.
Se lipeau atât de tare de ea încât ziceai că fetiţa avea să fie sufocată de ele,
dar pe ea nu o deranja. Doar atunci când capra cea maro deveni prea insistentă
îi spuse:
- Măi, Oacheşo! Eşti la fel de rea ca şi Turk!
Şi Oacheşa se retrase imediat; Margareta stătea cuminte, parcă vrând să
arate că ea nu putea fi comparată cu ţapul acela năzdrăvan. Ea era întotdeauna
cea mai blândă dintre ele.
Peter, care urca acum pe potecă, fluiera de zor şi în curând se putea vedea
destul de aproape toată turma cu Cintezoi în frunte. Toate caprele, la vederea
lui Heidi, tăbărâră pe ea care mai de care să o salute în felul lor. Fetiţa îşi croi
drum spre Fulg-de-Nea care, mai timidă din fire, nu reuşise să ajungă până la
ea. Şi Peter voia să-i vorbească lui Heidi, aşa că fluieră ascuţit, reuşind să mai
împrăştie animalele care o asaltaseră pe copilă.

-
>
A
i
putea să urci cu mine azi, îi spuse el.
- Nu pot, Peter. Oamenii aceia drăguţi din Frankfurt pot ajunge chiar azi şi
trebuie să fiu aici când ajung.
- Asta mi-o spui de mult! mormăi el.
- Şi-o s-o mai spun până ajung, îi răspunse ea. Cred că tu te gândeşti că nu
e nevoie să fiu şi eu aici, dar cum aş putea să nu fiu?
- Dar o să rămână Unchiul aici! insistă el.
 în acel moment, Unchiul Alp strigă din cabană:
- Care este motivul întârzierii? Din cauza generalului sau a trupelor?
Auzindu-1, Peter le şi făcu semn caprelor fluturând toiagul prin aer, iar ele
porniră repejor spre păşunea de mai sus.
Heidi venise din Frankfurt cu nişte obiceiuri noi. îşi făcea de-acum patul în
fiecare dimineaţă, băgând colţurile cearşafului sub saltea ca să arate mai bine.
Apoi deretica prin cabană. După aceea, lua o cârpă de praf, se urca pe un
scăunel şi ştergea masa până lucea de curăţenie. Când bunicul ei intra în
cabană, obişnuia să se uite foarte încântat la ce curăţenie făcuse micuţa şi-şi
spunea adesea:
- De-acum parcă e duminică în fiecare zi, Heidi nu a fost plecată degeaba.
^
Cei doi luară micul dejun, după care Heidi se apucă să trebăluiască prin
casă, dar fără prea mult spor. Tot felul de lucruri îi distrăgeau atenţia. O rază
de soare strălucea în încăpere prin fereastră chemând-o parcă afară. Fetiţa ieşi
şi i se păru că totul era atât de frumos, şi pământul atât de călduţ încât nu
rezistă tentaţiei de a sta puţin pe bancă să se uite la pajiştile, munţii şi florile
din jur. Apoi îşi aminti că lăsase un scăunel cu trei picioare chiar în mijlocul
casei şi că încă nu lustruise masa, aşa că sări ca arsă şi se apucă din nou de
treabă. Dar nu trecu mult şi freamătul brazilor o chemă din nou afară. Bunicul
era ocupat în magazie, dar ieşea din când în când să o vadă dansând în ritmul
crengilor legănate de vânt. Abia ieşise din nou când o auzi strigându-1:
- Bunicule! Bunicule! Vino repede. El se grăbi să ajungă la ea crezând că se
întâmplase ceva rău, dar o văzu alergând înspre panta ce cobora muntele.
- Vin! Vin! strigă ea. Uite, în faţă e doctorul. Alergă până la el şi-l
întâmpină cu drag:
- Doctore! Doctore! Vă mulţumesc de o mie de ori!
- Fii binecuvântată copilă! îi strigă doctorul. Pentru ce să-mi mulţumeşti?
- Păi, pentru că m-aţi trimis înapoi acasă la bunicul.
Faţa doctorului se lumină. Nu se aşteptase la aşa o primire călduroasă.
Adevărul este că urcase pe munte destul de preocupat de problemele lui şi nici
măcar nu dăduse atenţie peisajului. îşi închipuia că Heidi s-ar putea să nu-1
mai recunoască, pentru că îl văzuse doar o dată sau de două ori, şi se aştepta ca
fetiţa să fie dezamăgită să-l vadă pe el în locul prietenilor aşteptaţi. Dar se
părea că ea era foarte bucuroasă, căci îl luă strâns şi plină de dragoste de braţ.
- Haide, Heidi! îi spuse el luând-o părinteşte de mână. Du-mă la bunicul
tău şi arată-mi unde locuieşti.
Dar ea nu se mişcă din loc. Se tot uita nedumerită pe potecuţa care urca
spre munte.
- Dar unde sunt Clara şi bunica? întrebă ea în cele din urmă.
- Mi-e teamă că va trebui să te dezamăgesc, Heidi! îi răspunse el. Am venit
singur! Clara s-a simţit foarte prost în ultimul timp şi nu ar fi putut călători, iar
bunica a rămas bine-nţeles cu ea. Dar vor veni cu siguranţă la primăvară, când
zilele sunt mai lungi şi mai calde.
Heidi se întristă şi parcă nu-i venea să creadă că ceea ce visase ea cu atâta
entuziasm nu se adeverise. Pentru un minut sau două, nu mai putu spune
nimic, iar doctorul rămase şi el fără cuvinte, uitându-se pentru prima dată la
natura mirifică.
Dar plăcerea pe care o simţise când îl întâmpinase pe doctor îi reveni în
minte, şi fetiţa se bucură că măcar el venise să o viziteze.
Se uită în sus la el şi observă privirea lui pierdută, pe care nu ţinea minte să
o mai fi văzut înainte, în Frankfurt. Nu suporta să vadă pe nimeni nefericit, cu
atât de puţin pe bunul doctor, dar se gândi că această tristeţe se datora faptului
că prietena ei, Clara, şi bunica nu putuseră să vină, aşa că încercă să-l
consoleze:
- Ei, acuş vine primăvara, îi aminti ea. Timpul trece foarte repede aici, sus.
Atunci vor putea să stea mai mult, şi asta o să-i placă foarte mult Clarei. Acum
haideţi să mergem să-l cunoaşteţi pe bunicul.
Doctorului i se păru că Unchiul Alp îi este cunoscut, căci Heidi vorbise
mult despre el. Bătrânul îi strânse mâna cu căldură. Se aşezară cu toţii pe banca
de afară, doctorul făcându-i loc lui Heidi să stea lângă el.
Acolo, în soarele cald de septembrie, doctorul le povesti despre cum
domnul Sesemann îi sugerase să vină el la munte, în numele lor, şi cum lui i s-
a părut o idee foarte bună, pentru că într-adevăr nu se simţea prea bine. îi
şopti lui Heidi că urma să primească ceva - acolo sus pe munte -, ceva ce îi va
face o plăcere mai mare decât venirea lui. Această veste stârni curiozitatea
copilei.
- Sper să petreceţi cât mai multe zile de toamnă frumoase ca asta de azi,
aici sus, pe munte, îi spuse Unchiul Alp, explicându-i că din păcate nu îl vor
putea găzdui la ei în cabană, dar că există un han drăguţ în Dorfli.
- Nu este nevoie să vă întoarceţi în fiecare zi în Ragaz. Hanul de jos este
simplu, dar curat. Veţi putea urca în fiecare zi aici la noi, lucru care ştiu că vă
va face bine şi vă va plăcea, iar eu voi fi ghidul dumneavoastră în orice parte a
muntelui doriţi să mergeţi.
Doctorul îl plăcea pe bătrân şi acceptă propunerea cu bucurie.
Soarele strălucea de-acum deasupra capetelor lor, căci se făcuse ora
prânzului, iar brazii stăteau nemişcaţi. Unchiul Alp aduse din casă masa pe
care o puse în faţa scaunului.
- Heidi, adu, fata mea, ceva de mâncare. Doctorul ne va accepta aşa cum
suntem. Apoi, întorcându-se către musafir, îi spuse: Mâncarea noastră e din
cea mai simplă, dar cred că sunteţi de-acord că avem o sufragerie minunată.
- Cu siguranţă, confirmă doctorul aruncându-şi privirea jos în valea care
strălucea în bătaia soarelui. Sunt mai mult decât încântară accept invitaţia
dumneavoastră şi sunt foarte sigur că mâncarea are un gust grozav.
Heidi se tot agita încoace şi-ncolo aducând tot ce găsea prin dulap. Era
foarte mândră că putea să ajute. Bunicul pregăti mâncarea şi ieşi cu un ulcior
aburind de lapte şi cu o bucată aurie de brânză prăjită. Apoi tăie bucăţele
subţiri din carnea pe care o ţinuse la uscat toată vara şi doctorul mâncă din
toate cu foarte mare poftă.
- Cu siguranţă că acesta este un loc unde ar trebui să vină şi Clara, afirmă
el. Ar deveni complet altă persoană dacă ar putea să mănânce cum am mâncat
eu azi. Ar prinde puteri.
Un om care ducea în spate un cufăr mare se apropie de ei şi, ajungând la
cabană, lăsă jos bagajul şi trase cu putere aer în piept.
- Ah, uite şi ce-am adus cu mine din Frankfurt, spuse doctorul.
Se ridică de la masă şi începu să desfacă pachetul, apoi spuse:
- De aici încolo, draga mea, poţi să-l desfaci tu.
Heidi se năpusti asupra lui, fericită, şi începu
să-l desfacă imediat, iar când reuşi să scoată toate lucrurile din el, rămase
uitându-se la ele mirată. Abia când doctorul deschise cutia cea mare, plină de
prăjituri, şi-i spuse că sunt toate pentru Buni să le mănânce la cafea, fetiţa îşi
găsi cuvintele. Voia să coboare imediat cu ele, dar bunicul o temperă
spunându-i că vor merge cu toţii puţin mai târziu, când va fi timpul ca
doctorul să plece. Apoi descoperi şi o punguţă cu tutun de care bunicul fu
extrem de încântat. îşi umplu pipa imediat. Cei doi bărbaţi rămaseră pe bancă
fumând şi discutând, în timp ce Heidi deschidea pacheţelele unul câte unul.
După un timp, se duse la ei şi le spuse:
- Nu ai avut dreptate, doctore. Toate aceste lucruri minunate adunate la un
loc nu mi-au făcut mai multă plăcere decât să vă văd! Bărbaţii râseră la o astfel
de confesiune, la care doctorul mărturisi că nu se aşteptase.
Când soarele începu să apună, doctorul se ridică gândind că ar fi timpul să
coboare în sat să se cazeze. O luă pe Heidi de mână, iar bunicul luă cutia cu
bomboane, şalul şi salamul şi merseră împreună până la casa lui Peter. Acolo,
Heidi îşi luă rămas-bun de la doctor şi-l întrebă:
- N-aţi vrea să urcăm mâine cu caprele la păşune? Asta era cea mai grozavă
aventură care putea să i-o ofere.
- Mi-ar face plăcere! îi răspunse el. Vom merge împreună.
Cei doi bărbaţi coborâră mai departe în Dorfli, iar Heidi intră în fugă în
cabană să o vadă pe Buni. Unchiul Alp lăsase cadourile în faţa uşii, aşa că
Heidi le aduse în casă unul câte unul, mai întâi prăjiturile (cutia era atât de
mare încât abia o putea
%

duce), apoi salamul şi în cele din urmă şalul. Le puse pe toate lângă Buni, ca
femeia să le poată atinge pe toate şi să-şi dea seama despre ce e vorba.
- Au venit toate tocmai din Frankfurt, din partea Clarei şi a bunicii ei, îi
explică ea.
Bridget şi Buni rămaseră amândouă foarte impresionate. într-adevăr, mama
lui Peter fusese atât de mirată încât nu sărise să o ajute pe fată, ci rămăsese
uitându-se la ea cum se străduia să aducă în cabană lucrurile acelea grele.
- Buni, nu te bucuri de prăjituri? Uite, pune mâna pe ele, sunt foarte moi şi
poţi să le mănânci.
- într-adevăr, copila mea! Ce oameni buni sunt!
Bătrâna mângâia şalul cel moale şi gros. Asta o
să fie foarte bun la iarnă. Nu am mai avut niciodată ceva atât de minunat.
Heidi rămase surprinsă că bunicii îi plăcea mai mult şalul cel gri decât
prăjiturile; Bridget se uita cu poftă la salamul de pe masă. Nu mai văzuse în
viaţa ei unul atât de mare şi nu-i venea să creadă că era pentru ea, Buni şi
Peter.
- Trebuie să-l întreb pe Unchiul ce să facem cu el, dădea ea nedumerită din
cap.
- Trebuie să-l mâncaţi, şi atât! îi răspunse Heidi.
în momentul acela, intră şi Peter în casă:
- Unchiul Alp urcă, iar Heidi trebuie să... atât apucă băiatul să spună că
ochii îi căzură asupra salamului şi rămase fără vorbe. Heidi înţelese totuşi ce
trebuia să facă, aşa că o sărută pe Buni şi-şi luă rămas-bun.
De obicei, în ultimul timp, Unchiul Alp îşi făcuse un obicei de a nu trece pe
lângă cabană fără să stea puţin de vorbă cu Buni, iar ea asculta mereu să-i audă
paşii. Dar de această dată era târziu, trecuse de mult ora la care Heidi trebuia
să fie în pat, aşa că o salută în fugă pe bătrână, prin uşa deschisă, o luă de mână
pe fată şi îşi continuară drumul în sus, pe potecă, sub cerul înstelat, către
căbănuţa lor.

Capitolul 17

A
doua zi, dimineaţă devreme, doctorul urcă din Dorfli împreună cu Peter şi
caprele lui. încercă de mai multe ori să deschidă o conversaţie cu băiatul, dar
fără succes. Nu era deloc uşor să-l faci pe Peter să vorbească şi abia dacă
răspundea, monosilabic, la întrebări. Aşa că o bună parte din drum merseră în
tăcere, iar când ajunseră la cabană, Heidi împreună cu Margareta şi Oacheşa îi
aşteptau deja pregătite şi foarte binedispuse.
- Azi vii? o întrebă Peter ca de obicei.
- Da, bine-nţeles! Şi vine şi doctorul cu noi! îi răspunse ea.
 Peter se uită la vizitator cu jumătate de ochi. Apoi Unchiul Alp ieşi din
cabană, îl salută cu căldură pe doctor şi-i puse lui Peter pe umăr un săculeţ cu
mâncare. Săculeţul era mai greu ca de-obicei, pentru că bunicul mai pusese în
el şi o bucată generoasă de carne, gândindu-se că poate doctorul va dori să ia
prânzul sus cu copiii. Peter zâmbi când realiză că sacul era mai greu ca altă
dată, ştiind că înăuntru trebuie să fie ceva mai special.
Porniră la drum, Heidi înconjurată ca de obicei de caprele care se tot
împingeau una pe alta să-şi facă loc lângă ea. Merse o perioadă aşa, după care
fetiţa se opri în loc:
- Haide, acum plecaţi înainte, le spuse ea, şi nu mă mai deranjaţi, pentru că
vreau să stau de vorbă cu doctorul azi. O mângâie pe Fulg-de-Nea şi îi spuse să
se poarte frumos.
Doctorul putea vorbi în voie cu Heidi. Ea sporovăia întruna despre capre şi
obiceiurile lor ciudate sau despre vârfurile de munte şi florile, şi păsările pe
care aveau să le vadă acolo. Peter se uita din când în când încruntat la doctor,
dar nu-1 băgă nimeni în seamă. Fără să realizeze când trecu timpul ajunseră la
păşune.
Heidi îi duse la locul ei preferat, de unde putea să vadă în jos până şi cele
mai îndepărtate văi, iar mai sus munţii cei înalţi pe care zăpada lucea tot
timpul anului. Cele două piscuri se ridicau măreţe pe fondul cerului albastru şi
senin. Iarba de sub picioarele lor era uscată şi caldă, aşa că Heidi îl invită pe
doctor să se aşeze şi să se odihnească. Ascultară clinchetele uşoare ale
clopotelor pe care le aveau caprele la gât şi care sunau dulce când animalele se
aplecau să pască. Din florile de vară mai rămăsese doar ciuboţica-cucului, care
se unduia acum în briza dimineţii. Şoimul zbura în cercuri deasupra capetelor
lor, fără să scoată nici un sunet. Ochii lui Heidi erau plini de fericire, acum
când cuprindea cu privirea priveliştea pe care o iubea atât de mult. Doctorul
observă acest lucru, dar ochii lui erau plini de tristeţe.
- Da, Heidi! E minunat aici, confirmă el. Dar crezi că până şi aici poate,
oare, inima să-şi uite durerea şi să se bucure cu adevărat?
- Aici nimeni nu este trist. Doar în Frankfurt. Aceste cuvinte îi aduseră pe
chip un zâmbet fugar.
- Şi dacă durerea nu rămâne în Frankfurt şi vine după tine chiar şi aici?
- Dacă nu vă puteţi descurca singur, atunci apelaţi la Dumnezeu.
- Ai dreptate, dar mă gândesc că Dumnezeu însuşi mi-a trimis durerea.
- Heidi rămase pe gânduri o vreme. Era sigură că Dumnezeu putea
mereu să-i ajute pe oameni, dar căuta un exemplu din propria
experienţă.Cred că trebuie să aveţi răbdare şi să vă gândiţi mereu că
Dumnezeu vă va ajuta să scăpaţi de tristeţe, dar trebuie să mai aşteptaţi.
Vedeţi când lucrurile merg foarte prost şi nu ştiţi că vor urma şi alte
lucruri bune, atunci puteţi crede că răul nu va mai trece niciodată.
- Sper să gândeşti aşa toată viaţa, Heidi, îi spuse el şi rămase tăcut,
îmbătat de frumuseţea locului. După un timp, adăugă: Poţi înţelege că şi
aici se poate ca durerea să arunce un văl de umbră asupra ochilor
nelăsându-ne să ne bucurăm de frumuseţea locului, şi asta parcă
sporeşte durerea mai tare.
A

înţelegi ce vreau să spun?

Cuvintele lui o aduseră cu picioarele pe pământ pe Heidi, pentru că
îşi amintise de ochii bunicii care erau tot timpul în întuneric şi că ea nu
va putea vedea niciodată lumina soarelui sau frumuseţile munţilor.
- Da, înţeleg, îi răspunse ea, dar poate că v-ar ajuta să auziţi unul
din imnurile lui Buni. Ea spune că ele îi aduc înapoi lumina.
- Ce imnuri cunoşti?
- îmi amintesc unul despre soare şi încă o bucată din altul mai lung
care îi place lui Buni foarte mult. De fiecare dată mă pune să i-1 citesc
de trei ori.
- Spune-mi-1 acum! O rugă doctorul reze- mându-se de un bolovan

■r
şi pregătit să-l asculte.

Heidi îl întrebă:
- O să încep cu versul care îi place lui Buni cel mai mult, pentru că îi dă
speranţe proaspete:

în Dumnezeu să ai mereu încredere.

 Lui încredinţează-ţi povara.

El ţi-a ascultat toate rugăciunile

Şi acum, în sfârşit, îţi trimite uşurare.

Dragostea lui nemărginită

Şi înţelepciunea lui sunt adevărate şi reale.

Ele ne aduc speranţa de sus

Şi ne reînnoiesc speranţa.
Heidi se opri, pentru că nu era sigură că doctorul o asculta. El îşi acoperise
ochii cu palmele şi rămăsese nemişcat. Fata crezu că, probabil, adormise şi se
gândi că, dacă ar vrea să asculte mai departe, ar putea să continue când se va
trezi. Dar el nu adormise, era doar pierdut în gândurile sale. Imnul îi amintise
de copilăria lui, când, stând lângă scaunul mamei lui, asculta aceleaşi cuvinte;
şi-i veni în minte cu câtă mândrie se uita ea la el şi parcă îi auzea din nou
vocea blândă. Aceste amintiri plăcute rămaseră cu el mai multă vreme, iar
când în cele din urmă deschise ochii o văzu pe Heidi care era aplecată deasu-
pra lui şi-l cerceta îndeaproape. Ii spuse vesel:2 3 6 Johanna Spyri

- A fost foarte frumos, Heidi! Vom mai veni aici sus şi îmi vei recita mai
departe.
Peter nu era foarte încântat de felul în care decursese ziua aceea. Era pentru
prima dată în , câteva săptămâni când Heidi urcase cu el, iar acum ea stătea tot
timpul cu doctorul şi nici măcar nu se uita la el. Nimeni nu-1 băga în seamă.
La un moment dat, chiar se dusese în spatele doctorului şi-i arătă pumnii, dar
nici măcar acest gest nu-i fu observat. Când soarele ajunse în mijlocul cerului
şi veni ora prânzului, le strigă:
- Vremea prânzului!
Heidi se ridică atunci, vrând să-i aducă doctorului porţia lui, dar el îi
zise că nu îi era foame şi ar dori doar puţin lapte, după care ar mai urca un
pic
pe munte. Auzind acestea, Heidi se hotărî că nici ei nu îi era foame şi ar bea
doar puţin lapte. Voia să-i mai arate doctorului locul de unde Cintezoi era cât
pe ce să cadă în prăpastie, un loc unde erau foarte multe ierburi îndrăgite de
capre. Aşa că-1 rugă pe Peter să le dea doar nişte lapte de la Margareta.
- Doar lapte? Şi cum rămâne cu mâncarea din săculeţ? întrebă el mirat.
- Poţi să o mănânci tu, după ce ne dai laptele.
Foarte rar mai făcuse Peter un lucru care îi fusese
cerut atât de repede. Era foarte curios să ştie de ce săculeţul cu merinde era
atât de greu şi, după ce îi dădu lui Heidi laptele, îl deschise. Când văzu carnea,
nu-i veni să-şi creadă ochilor. Tocmai voia să pună mâna pe ea când îşi aminti
cât de furios îşi scuturase el pumnii în spatele doctorului, pentru care fusese
pregătită mâncarea de fapt. îi păru rău că făcuse gestul acela şi ezită un timp.
Dar după un moment sări şi alergă în locul în care stătuse mai înainte,
întinzându-şi braţele cu palmele deschise ca şi când ar fi făcut semn că nu mai
vrea să se bată cu nimeni şi cade la pace, rămânând aşa până simţi că se
împăcase cu lumea. Apoi se întoarse la ospăţul care îl aştepta, cu conştiinţa
curată.
Heidi şi doctorul urcară pe munte, stând de vorbă. După un timp, acesta îi
spuse că doreşte să
se întoarcă, dar că ea mai poate rămâne acolo cu caprele. Heidi nici nu vru să
audă şi insistă să-l conducă cel puţin până la cabana ei, dacă nu chiar mai
departe. Aşa că începură să coboare ţinându-se de mână, ea arătându-i pe
drum toate locurile de păscut preferate ale caprelor, acolo unde creşteau cele
mai frumoase flori în timpul verii. Putea să-i spună numele multora dintre ele,
pentru că o învăţase bunicul. în cele din urmă, când doctorul îi spuse că poate
să se întoarcă, cei doi îşi luară rămas-bun, iar el îşi continuă drumul singur.
Din când în când, privea în urmă şi o vedea făcându-i semn cu mâna, aşa cum
obişnuia odinioară să-i facă şi fiica lui mult iubită.
Vremea rămase frumoasă şi însorită toată luna, şi doctorul veni în fiecare
dimineaţă sus la cabana bunicului, iar de acolo pornea în plimbări lungi,
deseori alături de Unchiul Alp.
Urcară împreună sus de tot, acolo unde brazii poartă urmele furtunilor
teribile, iar şoimul îşi păzeşte cuibul. Văzură pasărea măreaţă ridicându-se în
aer şi protestând sonor pentru că fusese deranjată. Doctorului îi plăcea foarte
mult să se afle în compania Unchiului Alp şi era mereu surprins de vastele
cunoştinţe ale bătrânului când venea vorba de plantele de pe munte şi
utilizarea lor. Unchiul Alp îi arătă crevase mici, unde chiar şi la acele înălţimi
 creşteau şi înfloreau plante. Ştia foarte multe şi despre animalele sălbatice
de pe-acolo şi avea foarte multe istorioare despre creaturile care locuiau în
peşteri sau în găurile din pământ, sau chiar pe
cren- gile copacilor. In timp ce îşi luau rămas-bun
după una din aceste expediţii, doctorul îi spuse:
- Prietene, când sunt cu tine, am mereu câte
ceva nou de învăţat.
De câteva ori, când vremea era deosebit de
însorită, doctorul mai urca la păşune cu Heidi şi se
opreau mereu în acelaşi loc unde stăteau de vorbă
sau ea îi recita versurile învăţate pe de rost. Peter
nu stătea lângă ei niciodată, se consolase că pier-
duse atenţia fetei şi de-acum nu mai avea nimic împotriva bunului doctor.
Odată cu ultima zi a lunii septembrie, vacanţa se sfârşi. Cu o zi înainte de
întoarcerea lui în Frankfurt, doctorul urcă la cabană, oarecum supărat. îi părea
foarte rău că trebuia de-acum să plece, pentru că în munţi se simţise ca acasă.
Şi Unchiul Alp avea să-i simtă lipsa, şi Heidi se obişnuise într-atât să-l vadă în
fiecare zi încât nu putea să creadă că acele zile plăcute erau acum pe sfârşite.
După ce doctorul şi Unchiul Alp îşi luară rămas-bun, Heidi coborî o bucată de
munte cu doctorul; după o vreme, se opri în loc şi o mângâie cu blândeţe pe
cap:
- Acum trebuie să plec, Heidi, îi spuse el. Tare mi-aş dori să te pot lua cu
mine în Frankfurt.
Lui Heidi îi veni repede în minte oraşul acela cu case înalte şi străzi
pietruite, şi îşi mai aminti şi de domnişoara Rottenmeier, şi de Tinette.
-Ar fi mai bine dacă aţi mai veni dumneavoastră pe la noi, îi răspunse ea
ezitând.
- Da, ai dreptate. Foarte mare dreptate. La revedere, draga mea!
Când îi dădu mâna, fetiţa observă că ochii lui erau înlăcrimaţi; apoi el se
întoarse repede şi se grăbi să coboare. Heidi rămase pe loc urmărindu-1 cu
privirea, întristată, iar după câteva momente fugi repede după el strigându-1:
- Doctore! Doctore!
El se opri şi se întoarse. Când îl prinse din urmă, Heidi, cu răsuflarea tăiată,
îi spuse:
- Vin cu dumneavoastră în Frankfurt şi voi sta cât veţi dori, dar mai întâi
trebuie să-i spun lui bunicul.
Doctorul îi puse mâna pe umăr să o calmeze:
- Nu, nu, îi spuse el, tu trebuie să rămâi aici printre brazi, altfel poate să ţi
se facă din nou rău. Dar uite cum facem, poate ai să vii să stai cu mine mai
încolo, dacă o să rămân singur şi kolnav. Aş vrea să ştiu că atunci voi avea
lângă mine pe cineva care mă iubeşte şi poate să aibă grijă de mine.
- Oh, da! Voi veni imediat, cum veţi trimite după mine, îi promise Heidi, şi
vă iubesc aproape la fel de mult cum îl iubesc pe bunicul.
Bărbatul îi mulţumi şi pomi mai departe, în timp ce ea rămase pe loc
făcându-i cu mâna până când el deveni doar un punct. întorcându-se pentru
ultima oară, doctoml îşi spuse:
Acesta este, cu siguranţă, cel mai bun loc pentru cei cu sufletul sau corpul
bolnav. Mi se pare că din nou viaţa merită trăită.

Capitolul 18
 lÂEHMâ IM ©@1FM

I n iama aceea, zăpada fu atât de mare încât cabana lui Peter era acoperită
până la geam. Aproape în fiecare noapte, se aştemea câte un nou strat de
zăpadă, astfel încât băiatul era nevoit să iasă pe geamul de la camera de zi.
Dacă gemi nopţii nu reuşea să întărească destul zăpada, el păşea prin nămeţii
moi, străduindu-se din greu să-şi scoată din ei picioarele, mâinile sau chiar
capul. Apoi mama lui îi dădea o mătură mare cu care îşi croia dmm până la uşă.
Acest lucm trebuia făcut cu mare grijă, astfel încât să nu existe pericolul ca,
atunci când uşa se va deschide, să cadă în casă o avalanşă de zăpadă. Mai exista
şi pericolul ca gemi să transforme zăpada moale, de peste noapte, înt^un bloc
tare ca de piatră şi să blocheze de tot uşa, căci numai Peter era destul de mic şi
de agil ca să poată ieşi pe geam.Dar când noaptea apărea îngheţul, Peter se dis-
tra de minune, pentru că mama lui îi dădea atunci o sanie mică pe care putea
coborî în Dorfli sau oriunde dorea să meargă într-o clipită, pentru că atunci tot
muntele devenea un imens derdeluş.
Unchiul Alp ar fi trebuit şi el să cureţe zăpada din jurul cabanei sale la fel
de atent, dar se ţinuse de promisiune şi cum căzu prima zăpadă din an o luă pe
Heidi şi caprele şi coborî în sat să-şi petreacă iama.
Lângă biserică şi casa preotului din Dorfli era un loc dărăpănat, aproape în
ruine. Aparţinuse odată unui soldat, care se luptase cu mult curaj în Spania şi
care adunase o avere considerabilă. Se întorsese în Dorfli, vrând să-şi petreacă
acolo tot restul vieţii, şi constmise acea casă mare, dar din păcate nu se putuse
obişnui cu viaţa liniştită de acolo şi plecase după scurt timp fără să se mai
întoarcă vreodată. Casa era goală şi neîngrijită. Când proprietarul murise, cu
mult timp în urmă, aceasta a fost moştenită de o mdă îndepărtată de-a lui care
locuia jos în vale, dar casa era într-o stare atât de proastă încât mda nu a vmt
să-şi mai bată capul cu ea. A închi- riat-o pentru săracii de peste tot, pe bani
puţini, fără să-i mai facă nici o reparaţie. Asta se întâmplase cu mulţi ani
înainte ca Unchiul Alp să revină în Dorfli cu fiul său, şi cei doi locuiseră un
timp acolo. Apoi casa a rămas din nou goală, cu găuri mari în acoperiş şi în
pereţi, iar în timpul iernii - zonă care era mereu rece şi aspră - vântul bătea
peste tot. Acum, după ce Unchiul Alp se hotărâse să-şi petreacă iama în Dorfli,
el închirie casa cea veche din nou. îndemânatic cum era, ştia că o poate face
potrivită pentru a locui acolo, iar în timpul toamnei coborâse adesea să repare
la ea, pentm ca la mijlocul lunii octombrie să se poată muta cu Heidi acolo.
/V

In spatele casei, se afla o clădire înaltă cu arcadă, care fusese odată o capelă,
dar care rămăsese în mină. Un perete întreg şi mai bine de jumătate din altul
căzuseră de tot, din una dintre ferestrele cu geamul spart creştea iederă, iar
tavanul arăta ca şi când ar putea cădea în orice moment. Uşile dintre camere
lipseau de tot, printre pietrele podelei creştea iarbă, pereţii stăteau să se
prăbuşească odată cu tavanul. Restul rămăsese în picioare doar pentm că se
sprijinea pe nişte piloni rezistenţi. Aici, Unchiul Alp pusese un gărduţ de lemn
şi nişte fân pe jos ca să-şi poată ţine caprele la adăpost. în spatele acestei
camere, se afla un hol, pe jumătate în ruină, cu găuri atât de mari în pereţii
exteriori că puteai să vezi cerni prin ele. Dar la capătul holului se afla o uşă
solidă de stejar, care încă mai stătea în balamale,

ce dădea într-o cameră frumoasă care era încă în stare destul de bună. Avea
pereţii cu lambriuri de lemn şi într-un colţ se găsea o sobă mare din teracotă
care ajungea aproape până la tavan. Soba era decorată cu imagini de vânătoare
- vânători călare alături de dulăii lor într-o pădure care împrejmuia un castel -
şi imaginea unui pescar care stătea cu undiţa în mână lângă un lac liniştit de
sub nişte stejari. Lângă sobă, era o băncuţă pe care Heidi se aşeză de cum intră
în cameră ca să se uite mai bine la imagini. Le urmări una după alta până
ajunse cu privirea la spaţiul dintre sobă şi perete unde era un loc destinat
iniţial uscării merelor, dar unde se afla acum pătuţul ei din pod. Bunicul i-1
adusese de sus, exact cum era, cu salteaua de fân, cearşaf şi cuvertura cea grea
de lână. Heidi fu foarte încântată să-l găsească acolo.
- Oh, bunicule, exclamă ea fericită, camera mea! Nu-i aşa că e minunată?
Tu unde vei dormi?
- M-am gândit că cel mai bine este ca tu să dormi lângă sobă, ca să nu
îngheţi, îi spuse el. Acum haide să-ţi arăt şi camera mea.
Fetiţa îl urmă în camera de alături, o cameră mai mică, unde bătrânul îşi
aranjase patul. Lângă pat se mai găsea o uşă, pe care Heidi o deschise şi văzu o
bucătărie mare, mai mare decât orice bucătărie mai văzuse ea vreodată. Acolo
însă mai erau multe de făcut, cu toate că bunicul o cârpise atât de mult încât
ziceai că tot peretele era plin de dulăpioare de lemn. El reparase şi uşa cea
mare care dădea afară, cu tot felul de cuie şi şuruburi, astfel că acum se putea
închide, lucru foarte bun pentru că afară, peste tot în jur, erau numai ruine şi
buruieni.
Lui Heidi îi plăcea foarte mult noua casă şi până a doua zi când veni la ea
Peter, în vizită, fetiţa explorase deja fiecare cotlon. Ea îi făcu băiatului turul
casei nelăsându-1 să plece dintr-un loc până nu-i dezvăluia fiecare secret.
Dormea foarte bine în colţul <^i confortabil, cu toate că la început se credea
tot în pod şi se trezise dimineaţă întrebându-se dacă brazii nu se auzeau
fremătând din cauză că zăpada era prea mare. Apoi îşi amintise că nu mai e în
cabană şi rămăsese pierdută un moment, revenindu-şi destul de repede când îl
auzise pe bunic vorbind cu caprele lui în camera de alături. Apoi, dându-şi
seama să indiferent unde era, era tot acasă, sărea vioaie din pat şi se ducea cât
de repede putea la caprele ei.
în a patra zi de când erau acolo, ea îi spuse bunicului:
-Azi, trebuie să mă duc să o văd pe Bunica. Sunt sigură că îi este dor de
mine.
Dar bunicul nici nu dori să audă.
 - Nu poţi merge nici azi, nici mâine, îi spuse el. Zăpada este foarte adâncă
pe munte şi încă mai ninge. Abia dacă se descurcă Peter prin ea, d-apoi tu care
eşti atât de mică. Ai rămâne îngropată acolo şi nu te-ar mai găsi nimeni. Va
trebui să aştepţi până îngheaţă zăpada şi atunci vei putea să mergi fără să te
afunzi în ea.
Nu-i plăcea să aştepte, dar prin noua casă erau o mulţime de lucruri de
făcut, aşa că zilele trecură repede. Mergea acum la şcoală şi-şi dădea toată
silinţa să înveţe.
Peter, pe de-altă parte, abia dacă venea la ore, dar profesorul, un om foarte
bun, nu făcea decât să spună:
- Deci Peter nu a venit din nou. I-ar folosi foarte mult şcoala, dar presupun
că zăpada e prea mare ca să poată ajunge.
Dar nu era asta o problemă pentru el, căci cobopi în fiecare seară ca să o
vadă pe Heidi.
Câteva zile soarele bătu din nou, făcând pămâm tul argintiu să sclipească,
iar mai apoi se ascunse din nou după munţi ca şi când peisajul iernii nu-i
plăcea la fel de mult ca acela verde şi plin de flori al verii. Dar când era
întuneric, ieşea luna cea rece care îngheţa zăpada făcând aerul să fie pătrun-
zător de rece, iar munţii - nişte gheţari enormi. Atunci, Peter, aşteptându-se să
se afunde în zăpada moale, se trezea alunecând pe suprafaţa îngheţată, ca o
sanie goală, ridicându-se apoi să verifice dacă zăpada era la fel de tare peste tot.
Era foarte încântat să descopere că nu putea să o împrăştie cu piciorul. Toată
zona era bine îngheţată, ceea ce însemna că Heidi va putea veni în curând să-i
viziteze. Intră în casă, bău nişte lapte şi-şi băgă o bucată de pâine în buzunar:
- Mă duc la şcoală! anunţă el.
- Foarte bine, îi răspunse mama lui. învaţă cât de bine poţi!
Băiatul ieşi din nou pe geam, pentru că uşa era, bine-nţeles, îngheţată, luă
săniuţa şi coborî pe ea ca un fulger. Alunecă în viteză prin mijlocul satului,
pentru că nu se mai putea opri, şi coborî mai departe dincolo de Mayenfeld.
Băiatul ştia unde ajunsese şi era foarte încântat, pentru că era deja prea târziu
să ajungă la şcoală. I-ar fi luat mai bine de o oră să urce până în Dorfli, iar orele
începuseră deja. Nu mai avea nici un rost să se grăbească, aşa că urcă încet
ajungând în sat tocmai când Heidi şi bunicul ei se pregăteau să stea la masă. Nu
mai putea aştepta să le dea vestea cea mare, aşa că năvăli peste ei:
- S-a întâmplat!
- Pari foarte serios, generale! Ce vrei să spui? întrebă Unchiul Alp.
- îngheţul, îi răspunse Peter.
- Oh, acum pot să mă duc să o văd pe Buni! strigă Heidi înţelegând perfect
ce voise să-i spună Peter codat. Apoi îl întrebă: Dar tu de ce nu ai fost la şcoală,
Peter! Puteai să ajungi foarte repede pe sanie!
Fetei i se părea inacceptabil să lipseşti de la şcoală fără un motiv bun.
- Am coborât prea mult şi am întârziat! îi răspunse el.
- Asta se cheamă că ai dezertat, îi spuse Unchiul Alp, iar dezertorii sunt
pedepsiţi!
Peter părea destul de alarmat şi rămăsese cu căciula în mână din respect
pentru Unchiul Alp.
- Şi pentru un comandant ca tine, dezertarea e şi mai gravă. Ce-ai face dacă
toate caprele tale s-ar gândi aşa deodată să o ia care încotro şi să nu te mai
asculte?
- Le-aş bate!
- Atunci ce-ai spune dacă un băiat ar fi bătut pentru că s-a comportat ca o
capră scăpată de sub control?
- Aşa-i trebuie!
- Atunci ascultă-mă, generale! Dacă te vei mai lăsa dus departe de sanie,
când ar trebui să fii la şcoală, să vii la mine după aceea ca să-ţi dau ce meriţi.
Peter înţelese ce voia să-i spună bătrânul şi se uită prin cameră dacă era pe-
acolo vreun băţ care putea fi folosit în acest scop. Heidi era foarte încântată la
gândul că în curând avea să o vadă pe Buni, încât nu mai putu mânca ce-i mai
rămăsese în farfurie din cartofii cu brânză. Unchiul Alp îi dădu şi lui Peter o
porţie, pe care băiatul o atacă pofticios. Heidi se duse la dulap şi îmbrăcă haina
groasă pri- mită de la Clara. îşi trase gluga jpe cap şi rămase în picioare lângă
Peter aşteptându-1 să termine de mâncat.
- Hai mai repede! îl rugă ea şi, după ce băiatul luă ultima gură, porniră
amândoi. Pe dmm, fetiţa vorbi tot timpul cu Peter povestindu-i cât de rău s-au
simţit caprele în noul staul în prima zi, cum nu voiau să mănânce şi stăteau
acolo tăcute cu capul plecat.
- Bunicul mi-a spus că se simţeau cum m-am simţit eu în Frankfurt, îi
spuse ea, pentru că nici ele nu au coborât niciodată de-acolo, de sus. Tu nu ştii
cum e, Peter.
Peter nici măcar nu fusese atent. El era cufundat în gânduri şi nu scoase
nici o vorbă până nu ajunse acasă unde anunţă bosumflat:
- Mai bine mă duc la şcoală decât să-l las pe Unchiul să-mi facă ce mi-a
promis.
Heidi îi dădu în totalitate dreptate.
O găsiră pe Bridget singură:
- Buni e în pat, le spuse ea, nu se simte prea bine şi îi este foarte frig. Era o
situaţie nouă pentru Heidi care o văzuse mereu pe Bunica în colţul ei de
cameră. Fugi repede în încăperea vecină unde femeia stătea întinsă pe un pat
îngust, învelită doar cu o pătură subţire, dar înfăşurată în şalul cel gri.
- Slavă Domnului! spuse Buni auzind paşii lui Heidi.
Toată toamna, îşi făcuse o mulţime de griji, fără să spună nimănui de ele,
căci Peter îi povestise de
vizitatorul din Frankfurt, care petrecuse atât de mult timp cu ea, încât femeia
se temea că o va lua pe fată din nou la oraş. Chiar şi după ce acesta ple case,
Bunica aştepta ca din clipă în clipă să vină altcineva care să o ia pe fată de
lângă ea.
- Eşti foarte bolnavă, Buni? întrebă Heidi care rămase în picioare lângă pat.
- Nu, nu, nu! îi spuse femeia mângâind-o cu drag. E din cauza gerului care
parcă mi-a intrat în oase.
- Când se va face cald, o să-ţi fie bine din nou? întrebă Heidi.
- Oh, dar mă voi întoarce la fusul meu mult mai repede de atât, dacă vrea
Dumnezeu! o asigură Buni. Am vrut să mă ridic din pat chiar azi, iar mâine voi
fi mai bine.
Heidi se mai linişti puţin şi, uitându-se la Buni, spuse:
A

- In Frankfurt, oamenii îşi pun şalul pe ei dacă vor să meargă la plimbare,

tu ai crezut că este pentru stat în pat, Buni?
- L-am pus pe mine ca să-mi ţină de cald, îi răs
punse Buni. Pătura mea este destul de subţire şi îmi pare bine că îl am. ^
- Patul tău se înclină la cap, în loc să fie mai ridicat, observă Heidi mai
apoi. Nu e bine aşa.Ştiu, copilă, spuse bătrâna, nu este foarte confortabil. Şi
încercă să găsească un loc mai moale unde să-şi pună capul, pentru că patul ei
nu era cu nimic mai bun decât o bucată de lemn. Nu a fost niciodată prea
moale şi m-am odihnit în el timp de atâţia ani încât m-am obişnuit.
- Mai bine o întrebam pe Clara dacă nu poate să aducă şi patul pe care îl
aveam eu în Frankfurt. Avea trei perne mari una peste alta, iar eu tot alune-
cam de pe ele, dar trebuia să mă ridic pe ele înainte să vină dimineaţa, pentru
că aşa se dormea acolo. Ai putea să dormi aşa?
- Da, bine-nţeles! Ar fi foarte comod. E mai uşor să respiri când eşti
sprijinit aşa de pernă, oftă Buni încercând să-şi ridice capul. Dar să nu mai
vorbim despre asta. Am atâtea lucruri pentru care trebuie să fiu mulţumită,
mult mai multe decât alţi bătrâni bolnavi - chiflele din fiecare zi, şalul acesta
minunat, şi acum vizita ta. Vrei să-mi citeşti ceva astăzi?
Heidi aduse cartea cea veche şi i-i citit câteva imnuri. Toate îi erau
cunoscute bătrânei şi se bucura să le audă din nou. Buni stătea culcată cu
mâinile împreunate şi o lumină de plăcere îi însufleţea chipul. Deodată, Heidi
se opri din citit să o întrebe:
- Acum te simţi mai bine, Buni?Da, asta mi-a făcut foarte bine, draga mea.
Te rog, continuă.
Heidi citi mai departe şi când ajunse la ultimul vers Bunica îl repetă de mai
multe ori.

Inima mea este tristă, iar ochii mei îşi pierd lumina,

Dar eu îmi pun mereu încrederea în El

Şi când va veni vremea, durerea va trece,

Şi mă voi întoarce acasă în siguranţă.

Versurile i se păreau foarte liniştitoare şi îi plăceau şi lui Heidi, pentru că o

făceau să-şi amintească ziua aceea însorită când s-a întors în munţi.
- Eu ştiu cât e de bine să te întorci acasă! exclamă ea.
După aceea, se ridică pentru a se pregăti de plecare întrucât se întunecase
deja.
- Mă bucur atât de mult că eşti mai bine! îi spuse ea Bunicii care îi luă
mânuţa în mâna ei şi o strânse tare.
- Da, acum sunt mai fericită. Chiar dacă va trebui să mai stau aşa întinsă,
nu îmi mai fac griji. Nu-ţi dai seama ce înseamnă să stai zile în şir în întuneric
şi cel mai des şi în linişte. Uneori, sunt gata să şi renunţ gândindu-mă că nu voi
mai putea vedea
niciodată lumina soarelui. Dar când vii tu aici şi-mi citeşti aceste cuvinte
minunate, inima mea capătă din nou speranţă şi mă simt mai bine.
Heidi îşi luă rămas-bun şi ieşi împreună cu Peter. Luna strălucind în zăpadă
făcea lumina ca ziua. Peter se urcă pe sanie, Heidi, în spatele lui şi zburară în
jos ca nişte păsări.
Stând în patul ei confortabil de după sobă, Heidi se gândi în seara aceea la
perna cea subţire a Bunicii şi la cât de bine îi prinsese femeii să asculte imnu-
rile acelea. Dacă ar putea să meargă să-i citească în fiecare zi, atunci cu
siguranţă că s-ar simţi mai bine. Se întreba dacă putea face ceva în sensul
acesta şi deodată îi veni o idee care o încântă atât de tare încât abia putea
aştepta să se facă din nou dimineaţă. Fusese atât de prinsă de planurile ei, încât
uitase să se roage, iar ea nu se culca niciodată fărăsă spună înainte o rugăciune.
Aşa că se ridică în picioare şi rosti o rugăciune pentru Buni şi bunicul şi una
pentru ea. După aceea se întinse în patul ei din fân moale şi dormi neîntoarsă
până a doua zi. dimineaţă.

Capitolul 19

liHPMFfM Pi T©fl

A
doua zi, Peter merse la şcoală şi ajunse la timp, luându-şi cu el şi un pacheţel
pentru prânz. Copiii din Dorfli mergeau acasă la ora doisprezece ca să ia masa,
dar cei care locuiau mai departe obişnuiau să mănânce în sala de clasă, după
aceea puteau face ce doreau până la ora unu când începeau din nou orele.
Peter mergea mereu la Unchiul Alp să o vadă pe Heidi, după ore, iar de data
aceasta fetiţa îl aştepta cu mai multă nerăbdare decât de obicei. Cum intră pe
uşă, ea îi şi spuse:
 - M-am gândit la ceva.
- La ce? întrebă el.
- Trebuie să înveţi să citeşti.
- - Am învăţat! îi răspunse Peter.Vreau să spun că trebuie să înveţi să
citeşti bine ca să poţi citi orice! insistă ea.
- Asta nu pot! îi spuse el prompt.
- Asta nu mai pot s-o cred! zise ea hotărâtă. Şi nimeni nu te mai crede.
Bunica prietenei mele Clara mi-a spus că nu se poate aşa ceva, şi avea dreptate.
Peter se uită la ea foarte mirat că fetiţa adusese vorba şi de doamna din
Frankfurt.
- Te voi învăţa eu, continuă Heidi. Eu ştiu cum. Apoi îi vei putea citi
imnuri lui Buni în fiecare zi.
- Eu? Nu! mormăi Peter.
Refuzul acesta de a o ajuta să-şi pună în aplicare planul la care se hotărâse
din toată inima o supără pe Heidi. Cu ochii arzând ca o flacără, îi spuse:
- îţi spun eu ce se va întâmpla dacă nu vrei să înveţi. Mama ta te va trimite
la Frankfurt şi-o să vezi tu acolo ce înseamnă şcoală. Intr-o zi, când am ieşit la
o plimbare, Clara mi-a arătat o clădire mare. Şi băieţii stau acolo şi învaţă până
cresc mari. Am văzut eu! Şi acolo nu ai un singur profesor. Sunt mult mai
mulţi, toţi îmbrăcaţi de parcă ar merge la biserică şi cu pălării mari pe cap,
uite-aşa - şi măsură de la^odea o lungime cât a acelor pălării.
Peter simţi un fior rece în spate.

- Şi vei sta acolo cu toţi gentemenii, continuă ea, şi când va veni

rândul tău să fii ascultat, nu vei putea citi deloc, nu vei şti nici măcar
literele. Şi atunci vor râde cu toţii de tine, şi asta ar fi mai rău decât să
râdă Tinette, care era şi ea destul de rea.
- Of, bine! O să învăţ! îi spuse Peter bosumflat.
Cum auzi asta, lui Heidi îi reveni zâmbetul pe
buze:
- Foarte bine, atunci vom începe imediat!
îl trase repede la o masă pe care era deja deschisă o carte. Era
Abecedarul cu rime pe care fata îl primise în pachetul cel mare de la
 Clara. Lui Heidi îi plăcea foarte mult, aşa că se gândi că ar fi modalitatea
perfectă de a-1 învăţa pe Peter. Se aşezară unul lângă altul, se aplecară
peste carte şi începură lecţia. Peter trebui să citească pe litere prima rimă
de mai multe ori, pentru că Heidi era hotărâtă ca băiatul să înveţe bine.
- Tot nu îţi iese bine, îi spuse ea după o vreme. Hai că-ţi citesc eu şi,
dacă auzi despre ce este vorba, poate că merge mai repede.

Dacă nu ştii să citeşti A B C ,

A

In faţa curţii să te prezinţi trebuie.

- N-o să merg! mormăi Peter.

- N-o să mergi unde?în faţa curţii!
- Atunci grăbeşte-te să înveţi astea trei litere, ca să nu trebuiască să mergi,
îl rugă Heidi.
Peter le repetă până fata fu mulţumită. ,
w t
Văzând ce efect avusese asupra lui rima, se gândi că ar fi o idee bună să
pregătească terenul pentrti lecţiile următoare.
- Stai puţin, îi spuse ea, şi îţi voi citi restul rimelor ca să ştii la ce să te
aştepţi:

Dacă DEF nu poţi să spui,

Norocul îţi stă în cui.

H J K-ul dacă-l uiţi,

Toată ziua cu ghinionul te confrunţi.

Dacă L sau M nu spui clar,

O amendă primeşti în dar.

N P Q dacă nu ştii,
 Problemele te vor găsi.

La R S T de te încurci,

Ajungi de râsul unei curci.

- Peter asculta în linişte, iar când fetiţa făcu o pauză să se uite la el, îl văzu
holbându-se la ea disperat de atâtea rele care i s-ar putea întâmpla. Inima caldă
a lui Heidi se înmuie văzându-1 aşa, iar fata se gândi să-l îmbărbăteze:Nu-ţi
face griji! Vino în fiecare seară şi, dacă vom continua la fel de bine ca azi, o să
ştii acuş toate literele şi nu ţi se va întâmpla nimic rău. Dar trebuie să vii în
fiecare zi şi să nu lipseşti nici de la şcoală. Chiar dacă ninge, nu strică să vii!
Peter îi promise că va veni, căci imaginea şcolii din Frankfurt îl
înspăimânta. O ascultă pe fată, venind cu regularitate la ore, şi foarte repede
începu să facă progrese cu cititul literelor, deşi îi venea destul de greu să înveţe
rimele.
Unchiul Alp stătea adesea cu ei în cameră, fumând din pipă şi amuzându-se.
Peter era tot timpul invitat să rămână la masă şi asta îl făcea să treacă mai uşor
peste chinul îndurat. După un timp, ajunseră şi la litera U, iar Heidi îi citi
versul:

Dacă-l confunzi pe V cu U
O să ajungi în Timbuctoo.

- Ba nu, mormăi Peter, dar se grăbi să-l înveţe repede, pentru că se temea
să nu i se întâmple ceva rău.
în seara următoare, Heidi îi citi mai departe:

Dacă te împiedici de W,
Ai grijă la funie.Peter se uită prin jur şi spuse apăsat.
- Nu văd nici o funie.
- Nu, dar ştii tu ce are bunicul în dulap? îl întrebă ea. Are o funie groasă
cât braţul meu. Poţi să-ţi închipui, , dacă vrei, că e pe perete, când citeşti
versul acesta!
 Peter ştia prea bine că Unchiul Alp avea destule ■ funii, aşa că se aplecă din
nou peste carte, concentrat să-l înveţe pe W. Următoarea rimă suna cam aşa:

Dacă litera X nu ţi-o aminteşti,

Azi tu mâncare nu primeşti.

Peter se uită înspre dulapul unde ştia el că se ţinea pâinea şi brânza şi spuse
printre dinţi:
- N-am spus niciodată că am să uit de litera X.
- Foarte bine, atunci putem învăţa imediat o altă literă şi ne mai rămâne
doar una pentru mâine.
Peter nu mai avea nici un chef să mai înveţe, dar Heidi începuse deja să
citească:

Dacă pe Y nu-l poţi pronunţa,

Vor râde toţi de tine la şcoala ta.

Peter îşi aminti de gentlemeni^ din Frankfurt cu pălăriile lor mari şi îl

repetă pe Y până îl ştiu şi cu ochii închişi.
Când veni şi a doua zi, era pregătit să-şi dea importanţă, pentru că ajunsese
deja la ultima literă. Ca de obicei, Heidi îi citi la început cupletul:

Iar dacă Z te-ncurcă rău,

Te duc la Hotentoţi, zău!

- Nimeni nu ştie unde trăiesc aceştia! comentă el.

- O să ştie bunicul,îi răspunse Heidi repede, vrei să mă duc să-l întreb? E la
pastor acum. Şi se ridică repede în picioare pregătită să plece, când Peter o
prinse de mână.
- Nu, aşteaptă! strigă el imaginându-şi-1 pe Unchiul Alp şi pe pastor
luându-1 pe sus să-l ducă la Hotentoţi pentru că încă nu-1 învăţase litera Z.
Heidi se opri:
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic, hai întoarce-te. îl învăţ, murmură el.
Dar acum Heidi era chiar curioasă să afle unde
locuiau Hotentoţii, aşa că îi spuse din nou că vrea să meargă la bunicul să-l
întrebe. Dar, când văzu expresia panicată de pe faţa lui Peter, renunţă şi se
întoarse la masă. Se răzbună pe Peter punându-1 să-l repete pe Z de atâtea ori
până se asigură că nu avea cum să-l mai uite. Apoi începu imediat să-l înveţe a
citi cuvinte întregi - un pas mare înainte!
începu din nou să ningă, astfel încât pământul se acoperi din nou cu zăpadă
moale şi din nou Heidi nu mai putu urca la Buni. Nu o mai văzuse de aproape
trei săptămâni, şi asta o făcea să insiste ca Peter să ştie să citească, pentru a-i
citi lui Buni în locul ei. Bine-nţeles, într-o seară, Peter veni din Dorfli şi o
anunţă pe mama lui:
- Pot să o fac!
- Să faci ce, Peter? îl întrebă ea.
- Să citesc.
- Chiar poţi? Auzi, Buni! exclamă Bridget.
Buni auzise într-adevăr şi se întreba acum de s-a
putut întâmpla o astfel de minune:
- Acum trebuie să-ţi citesc din imnuri, îi spuse el. Aşa mi-a zis Heidi.
Mama lui aduse cartea, iar Buni se pregăti să asculte. Peter se aşeză la masă
şi chiar începu să-i citească. La sfârşitul fiecărui vers, mama îl întrerupea
spunând:
- Iţi vine să crezi?
Buni nu zicea nimic, dar asculta atentă.
La şcoală, în sat, a doua zi, elevii erau la ora de citire, ca de obicei, iar când
veni rândul lui Peter, profesorul îi spuse:
w

- Presupun că va trebui să te sărim din nou, Peter! Sau poate vrei să încerci
să citeşti ceva, măcar alege un cuvânt, două.
Peter luă cartea şi citi trei rânduri fără nici o greşeală. Profesorul rămase
mirat, uitându-se la el cu ochii mari. în cele din urmă, îi spuse:
- E un miracol! Eu am stat cu tine ore întregi, zile, săptămâni, chiar ani,
încercând să te învăţ să citeşti şi n-ai putut niciodată, nici măcar să citeşti
literele. Deja nu mai aveam nici o speranţă de la tine şi de-odată ai început să
citeşti atât de fluent. Cum s-a întâmplat asta?
- Datorită lui Heidi, îi răspunse el.
Profesorul se uită la Heidi care stătea în banca
ei, cu o privire inocentă.

- Peter, am observat la tine, în ultimul timp, un progres considerabil. De

obicei, nu veneai la şcoală săptămâni la rând, iar, mai nou, nu lipseşti nici o zi.
Cine este responsabil pentru schimbarea asta?
- Unchiul Alp! veni răspunsul.
Asta îl surprinse pe profesor şi mai mult.
- Hai, continuă, să te mai auzim!, iar Peter mai citi încă trei rânduri.
Profesorul nu se înşelase, băiatul chiar putea să citească!
 Cum se terminară orele, profesorul se duse direct la pastor să-i spună vestea
cea nouă şi comentară împreună influenţa pe care Heidi şi bătrânul o aveau în
sat.
După ce ajunse acasă, Peter îi citi Bunicii un imn, doar unul. Nu putea fi
convins în nici un chip să îl citească şi pe-al doilea, dar nici Buni nu insistă.
Bridget se mira de progresul băiatului şi uneori, după ce acesta mergea la
culcare, îi spunea secretoasă bunicii:
- Acum, că Peter a învăţat să citească, cine ştie ce va reuşi să mai facă.
Odată, Buni îi răspunse:
- Da! Sunt foarte încântată pentru binele lui că a învăţat să facă ceva util.
Dar abia aştept să vină primăvara şi să poată veni la noi din nou Heidi.
Imnurile parcă nu sunt la fel când le citeşte Peter, şi eu tot încerc să completez
cuvintele peste care sare şi nu mai pot fi atentă. Deci tot e mai bine când mi le
citeşte Heidi.
Adevărul era că Peter simplifica mult lectura. Când dădea peste un cuvânt
mai dificil, pur şi simplu sărea peste el, gândindu-se că lui Buni îi va
A

fi indiferent dacă lipsesc câteva cuvinte. In consecinţă, unele din versurile pe

care le citea el nu aveau nici un sens.

Capitolul 20

M|I WMÎM0B

T
recu şi iarna şi din nou era luna mai. Ultima zăpadă se topise deja şi, în urma
ei, toate izvoarele de pe munte erau învolburate şi năvăleau revăr- sându-se în
vale. Munţii erau din nou verzi şi se scăldau în lumina caldă şi senină a
soarelui. Florile îşi desfăceau petalele în iarba proaspătă. Vântul şăgalnic de
primăvară se juca necontenit cu vârfurile brazilor înalţi, desprinzând mii de
ace vechi pentru a face loc celor noi. Sus, pe cerul albastru, şoimul se rotea din
nou în timp ce soarele auriu mângâia cabana, încălzind pământul.
Heidi era din nou sus pe munte, alergând de colo colo, în locurile îndrăgite
de ea, neputându-se hotărî care era preferatul ei. Asculta vrăjită sunetul
vântului care bătea de sus, adunându-şi puterea pe măsură ce se apropia, până
se lovea de brazi şi se împrăştia printre crengile lor. Stătea pe iarbă şi urmărea
cărăbuşii. Asculta zumzăitul insectelor şi i se părea că toate creaturile acelea
mici cântau într-o voce, la unison cu inima ei:
- Suntem pe munte! Suntem pe munte!
Trăgea în piept aerul sclipitor de munte, sim-
ţindu-se ca şi când primăvara n-ar mai fi fost niciodată atât de frumoasă.
Auzi şi zgomotul cunoscut făcut de ciocan şi ferăstrău şi alergă în magazie
să vadă ce mai meşterea bunicul. în faţa lui era un scaun, aproape terminat, iar
acum îl făcea şi pe al doilea.
- Oh, ştiu pentru ce sunt astea, strigă ea foarte entuziasmată. Vom avea
nevoie de ele când vin musafirii noştri din Frankfurt. Acesta va fi pentru
bunica, iar pe cel de-al doilea îl faci pentru Clara. Presupun că va mai trebui să
faci încă unul, adăugă ea, sau crezi că domnişoara Rottenmeier nu va veni?
- Sincer, nu sunt sigur, îi spuse el, dar cel mai bine ar fi să mai avem unul
pregătit ca să o putem ruga şi pe ea să ia loc în caz că vine.
Heidi se uită atent la scaunul drept de lemn, un scaun fără braţe, şi încercă
să şi-o imagineze pe domnişoara Rottenmeier stând pe el.
- Nu prea cred că se va aşeza pe un scaun ca acesta, bunicule! îi zise ea.
- Atunci o vom invita să ia un loc pe un pat confortabil din puf, răspunse
el în şoaptă.
Heidi nu ştia sigur ce fel de mobilă era şi aceea, dar fluieratul ascuţit a lui
Peter îi distrase atenţia şi, câteva momente mai târziu, fetiţa fu înconjurată de
prietenele ei vechi, caprele, care săreau vesele ca de obicei, behăind de plăcere.
Peter îşi făcu loc printre ele şi îi înmână o scrisoare.
- Poftim! îi spuse el fără nici o altă explicaţie.
- Ai găsit pentru mine o scrisoare, sus acolo, pe păşune? întrebă ea
surprinsă.
-Nu!
- Atunci de unde o ai?
- Din săculeţul meu.
De fapt, poştaşul din Dorfli îi dăduse scrisoarea cu o seară în urmă, iar el o
băgase în sac. Dimineaţa, pusese peste ele pâinea şi brânza, astfel încât uitase
complet de ea când venise să ia caprele Unchiului. Le găsi scuturând ultimele
firimituri de pâine la masă. Heidi se uită cu atenţie la plic şi alergă cu el la
bunicul.
- Uite, îi arătă ea, am o scrisoare de la Clara. Să
o citesc cu voce tare? ^
Bunicul se pregăti să o asculte, iar Peter, care voia şi el să afle ce scria acolo,
se propti în tocul uşii, pentru că i se părea că poziţia aceea îl făcea să fie mai
atent.

Draga mea Heidi,

avem deja bagajele făcute şi sperăm să putem pleca în două-trei zile - cum
poate tata -, deşi el nu va veni cu noi. El trebuie să plece la Paris. Doctorul
Classen trece pe la noi în fiecare zi şi ne spune de fiecare dată să ne grăbim şi
să plecăm mai repede. Abia aşteaptă să plecăm. S-a bucurat foarte mult de
zilele petrecute alături de bunicul tău şi toată iarna - când a venit să mă vadă
destul de des -, mi-a tot povestit despre ce a făcut acolo şi despre cât de paşnic
este locul unde trăieşti tu. Obişnuia să-mi spună că nu este om care să stea
acolo, în aerul acela curat de munte, şi să nu se facă imediat bine, iar el este
acum, cu siguranţă, mult mai bine decât era când a plecat; tata spune că arată
mai tânăr.

Nici nu-ţi poţi da seama cât de nerăbdătoare sunt se te văd şi să fiu din nou
cu tine, să-l cunosc şi eu pe Peter şi caprele lui. Mai întâi, trebuie să mergem
în Ragaz pentru tratament, unde voi sta vreo şase săptămâni. Apoi venim în
Dorfli şi în fiecare zi, când vremea e bună, mă vor urca la cabană. Va veni cu
mine şi bunica. Abia aşteaptă să te revadă.
Domnişoara Rottenmeier nu va veni! Bunica îi tot spune: Ei, ce părere ai de
călătoria aceasta în Elveţia, draga mea Rottenmeier? Nu trebuie să eziţi să
ne anunţi dacă vrei să vii şi tu cu noi. Dar ea refuză mereu politicos şi
spune că nu vrea să deranjeze. Dar adevăratul motiv este că Sebastian, care
te-a adus în Dorfli, i-a povestit numai lucruri înfricoşătoare despre munţi,
despre prăpăstii şi gropi, despre stânci care stau să cadă şi pante abrupte pe
care nu poţi să urci fără să cazi pe spate. El spune

că sunt pentru capre nu pentru oameni. In concluzie, domnişoara

Rottenmeier nu are nici un chef să viziteze Elveţia. Şi lui Tinette îi este
frică să vină. Deci vom veni doar noi: bunica şi cu mine, care
vom fi însoţite de Sebastian până în Ragaz, după care el se întoarce acasă.

Abia aştept să te văd! Bunica îţi trimite toată dragostea ei.

Pentru moment, îmi iau rămas-bun.

Cu căldură,

A ta prietenă sinceră,

Clara

Când Heidi ajunse la finalul scrisorii, Peter sări de la locul lui şi începu să
învârtă toiagul în aer, plin de furie. Caprele se speriară atât de tare încât
începură să alerge care-ncotro, în josul muntelui, iar Peter coborî şi el după ele
agitând toiagul în aer ca şi cum s-ar fi luptat cu un duşman nevăzut. Intr-
adevăr, ideea că urmau să mai vină şi alţi vizitatori din Frankfurt îl supăra
foarte mult.
Dar pe Heidi, din contră, vestea o bucura foarte tare şi simţi că a doua zi
trebuie neapărat să coboare să i-o împărtăşească şi bunicii. Ştia că Buni avea să
fie foarte interesată de cine avea să vină şi cine nu, pentru că bătrâna îi
cunoştea deja din auzite pe toţi membrii familiei Sesemann.
Acum, vremea era atât de frumoasă încât fetiţa putea coborî singură, aşa că
plecă de sus a doua zi după prânz. îi făcea mare plăcere să zburde pe munte în
jos, sub soarele lucitor şi cu vântul bătându-i în spate şi ajunse jos foarte
repede. Bunica era din nou în colţul ei obişnuit, dar părea abătută şi
îngrijorată. Peter venise acasă cu o seară în urmă foarte prost dispus şi-i
spusese că avea să vină foarte multă lume din Frankfurt şi că nu se ştie ce s-ar
putea întâmpla după aceea. Toată noaptea, Buni nu putu închide un ochi tot
făcându-şi griji. Heidi se aşeză pe un scăunel, care era mereu pregătit pentru
ea, şi începu să-i povestească despre veştile noi, foarte entuziasmată. Apoi,
deodată, se opri chiar în mijlocul unei propoziţii şi o întrebă:
- Ce s-a întâmplat, Buni? Nu te bucuri?
- Ba da! Ba da! îi răspunse Buni încercând să-i zâmbească. Mă bucur mult
pentru tine, căci eşti foarte fericită.
- Dar ceva tot te deranjează, insistă Heidi, te temi cumva că până la urmă
va veni şi domnişoara Rottenmeier? Şi această idee începu să o îngrijoreze şi pe
ea.
- Nu, nu! Nu e nimic. Dă-mi mâna ca să ştiu că eşti într-adevăr aici, spuse
Buni. Va fi foarte bine pentru tine, chiar dacă nu ştiu cum voi rezista...
- Nu vreau ce e mai bine pentru mine, dacă tu nu
vei rezista, declară Heidi. ^
Aceste cuvinte o convinseră pe Buni că cei din Frankfurt chiar veneau ca să
o ia pe fată. Nu avea nici un dubiu că ar vrea să o aibă cu ei acum că se făcuse
bine. Asta o supăra pe bătrână, dar şi-ar fi dorit mult ca Heidi să nu observe.
Copila avea inima atât de bună, încât ar fi putut refuza să plece şi să-i lase pe ei
în urmă, iar asta nu ar fi fost drept.
- Ştiu ce m-ar face din nou fericită. Te rog să-mi citeşti imnul care începe
cu „Cu toate că norii de furtună se adună“.
De-acum, Heidi ştia cartea de imnuri foarte bine şi găsi de-ndată imnul pe
care dorea să-l asculte
/V

Buni. II citi cu vocea ei clară:

Cu toate că norii de furtună se adună,

Dumnezeu, tatăl tău ceresc,

A

Iţi dă pace sufletească.

Nimic nu te va supăra,

Dacă eşti binecuvântat de Dumnezeu

Şi vei câştiga bucurie veşnică.

- Trebuia să-mi fie amintit acest lucru, spuse Buni şi ca prin minune şi
îngrijorarea îi dispăru de pe chip.
Când Heidi se întoarse acasă, se însera, iar stelele începeau să se arate
sclipind una câte una, salu- tând-o parcă din înaltul cerului. Din când în când,
se oprea să se uite la ele, simţindu-şi inima plină de linişte, şi spunea câte o
rugăciune de mulţumire. Ajunsă la cabană, îl găsi pe bunic uitându-se şi el la
cerul sclipitor al nopţii.
Toată luna aceea soarele străluci în fiecare zi pe cerul senin, şi în fiecare
dimineaţă Unchiul Alp se uita afară observând cu mirare:
- Anul acesta este într-adevăr plin de soare! O să iasă florile şi iarba atât de
repede anul acesta şi păşunile vor fi atât de bogate încât Peter va trebui să aibă
mare grijă de armata sa sau o s-o scape de sub ochi, la cât de bine hrănită o să
fie.
Iar Peter, de câte ori îl auzea spunând asta, îşi flutura băţul cel mare în aer:
- Vom mai vedea noi.

Aşa trecu luna mai şi veni iunie cu zile mai lungi şi un soare mai puternic
care trezi la viaţă toate florile de munte care umpleau aerul cu parfumul lor
dulce, într-o dimineaţă, spre sfârşitul lunii iunie, Heidi ieşi din cabană după ce
terminase de dereticat pe-acolo. Voia să urce puţin mai sus în spatele brazilor
să vadă o tufă mare de centaurea, care înflorise şi era acum scăldată în razele
soarelui. Dar nu ajunse decât la colţul cabanei când deodată scoase un ţipăt
ascuţit, iar bunicul ieşi în fugă să vadă ce i se întâmplase.
- Bunicule, vino să vezi! Vino să vezi! striga ea plină de încântare.
 Când se uită în direcţia în care fata arăta cu mâna, văzu o procesiune
remarcabilă care urca pe munte. Mai întâi veneau doi bărbaţi, care purtau
între ei un scaun pe nişte bârne, scaun pe care se afla o fată învelită bine în mai
multe pături. O doamnă ceva mai în vârstă călărea în spatele lor, uitându-se în
jur cu interes şi discutând cu un tânăr care ţinea calul de căpăstru. După ei mai
erau doi oameni, unul care împingea un scaun cu rotile gol, celălalt care ducea
în spate un coş mare plin de pachete.
- Au venit! Au venit! strigă Heidi sărind încântată.
Şi bine-nţeles că erau cei mult-aşteptaţi din Frankfurt.
 Când se mai apropiară de cabană, cei doi bărbaţi lăsară scaunul jos. Heidi
fugi într-un suflet să o salute pe Clara şi să o îmbrăţişeze. Şi doamna Sesemann
descălecă să o salute pe cea mică. Apoi bătrâna se duse la Unchiul Alp care îi
ieşise în întâmpinare cu braţele deschise. Auziseră amândoi atât de multe unul
despre altul încât acum parcă erau nişte prieteni vechi care se regăseau, salu-
tându-se fără prea multe formalităţi.
- Dragul meu Unchi, exclamă doamna Sesemann, ce loc minunat ai aici!
Nu-mi pot imagina ceva mai frumos. Chiar şi un rege te-ar putea invidia. Iar
mica mea prietenă, Heidi, arată atât de bine, e ca un trandafir.
O trase pe copilă lângă ea strângând-o cu dragoste la piept.
- E atât de frumos, încât nu ştiu unde să mă uit mai întâi. Ce zici, Clara?
Clara nu visase în viaţa ei să vadă ceva mai frumos.
- E minunat, oftă ea, pur şi simplu, minunat! Oh, bunico, aş vrea să pot
rămâne aici pentru totdeauna.
Unchiul Alp aduse scaunul cu rotile în faţă şi puse peste el nişte pături, apoi
se duse la Clara şi-i spuse:
- Ce-ai zice dacă te-aş duce în scaunul tău obişnuit? Cu siguranţă că e mai
confortabil decât cel pe care stai acum, care mi se pare foarte incomod.
Şi, fără alte cuvinte, o ridică pe fată în braţele lui puternice şi o puse uşor pe
scaun, apoi o înfăşură din nou în pătură, cu atâta blândeţe de-ai fi crezut că
toată viaţa îngrijise invalizi. Doamna Sesemann îl urmări uimită.
- Dragul meu Unchi, exclamă ea, dacă aş şti unde ai învăţat să ai atâta grijă
de bolnavi, aş fi trimis toate îngrijitoarele cunoştinţelor mele să studieze şi ele
acolo. Cum ai învăţat?
- Din experienţă şi nu din şcoală, îi răspunse el, faţa întunecându-i-se o
clipă, pentru că mintea îi fugise mult în trecut atunci când fusese soldat, şi
căpitanul lui fusese rănit atât de grav, încât rămăsese toată viaţa în scaun cu
rotile, abia putând să se mai mişte. Numai Unchiul Alp avea voie să se apropie
de el, şi îl îngrijise până la moarte. Ştia fără să i se spună ce fel de servicii ar
putea să o facă pe fată să se simtă mai confortabil.
Clara nu-şi putea dezlipi ochii de la minunăţiile din jurul ei: brazii, munţii
cu piscurile gri ce străluceau în soare, tot era de vis.
- Oh, Heidi! Dacă aş putea şi eu să alerg ca tine şi să mă uit la toate
lucrurile pe care le cunosc atât de bine din spusele tale!
Heidi apucă mânerul scaunului şi, împingând cu toată puterea, reuşi să-l
ducă până la brazi. Clara nu mai văzuse în viaţa ei nimic mai măreţ ca aceşti
brazi înalţi şi bătrâni, cu tulpinile atât de înalte şi cu crengile groase care se
plecau până aproape de pământ. Nici bunica nu mai văzuse aşa ceva. Ea rămase
în picioare, admirându-i şi gândindu-se la cât de mult timp au stat ei acolo,
privind în valea în care s-au succedat generaţii şi generaţii de oameni, tot
născându-se şi murind, ei rămânând statornici, ridicându-se tot mai mult către
cer.
Heidi o împinse pe Clara spre staul şi deschise larg poarta, pentm ca ea să
vadă tot ce era înăuntru, deşi caprele erau la păşune şi nu erau prea multe de
văzut.
- O, bunico, spuse Clara cu regret, aş vrea să rămân până se întorc
Margareta şi Oacheşa cu Peter şi restul caprelor!
- Haide să ne bucurăm de lucrurile minunate pe care le putem vedea şi să
nu ne gândim la cele pe care nu le putem vedea, îi spuse doamna Sesemann.
- Uită-te la florile acelea frumoase şi roşii, şi la toţi clopoţeii sălbatici,
exclamă Clara, aş vrea să pot culege şi eu câteva.
Aceste cuvinte îi fură suficiente lui Heidi care imediat o zbughi către ele şi
se întoarse cu un buchet frumos pe care-1 puse în poalele Clarei.
- Aşteaptă să vezi florile de-acolo de sus, de pe păşune, îi spuse ea, pajiştea
este pur şi simplu acoperită de ele. Sunt centuria şi mulţi, mult mai mulţi clo-
poţei sălbatici decât aici şi mii de trandafiri sălbatici galbeni. Apoi mai sunt
nişte flori cu frunzele foarte mari, cărora bunicul le spune „Ochi luminoşi“, şi
flori micuţe maronii care miros foarte bine. Ochii lui Heidi luceau povestindu-
i Clarei de toate minunăţiile şi aceasta din urmă fu cuprinsă de nerăbdare să le
vadă.
- Crezi că aş putea urca vreodată atât de sus să le pot vedea, bunico?
întrebă ea nerăbdătoare. Ce-aş dori să pot şi eu merge ca să cutreier cu tine,
Heidi!
- Te voi împinge eu sus, îi promise Heidi, sunt sigură că pot, pentru că
scaunul tău se mişcă destul de uşor.
Şi, ca să demonstreze cât de uşor se manevrează scaunul, o luă la goană cu
el şi mai să cadă la vale dacă nu ar fi apărut Unchiul Alp care să prindă
mânerul la timp.
în timp ce Heidi îi arată Clarei împrejurimile casei, el scosese în curte masa
şi scaunele şi pregătise totul pentru micul-dejun. Laptele şi brânza se încălzeau
pe cuptor şi nu trecu mult şi toţi se aşezară să ia masa. Doamna Sesemann era
foarte încântată de neobişnuita „sufragerie“ care oferea o privelişte minunată
până jos în vale şi peste piscuri, către cerul cel senin. O briză uşoară îi mângâia
şi făcea copacii să murmure o muzică deosebită.
- Nu m-am simţit niciodată atât de bine, declară bunica, e de-a dreptul
minunat! Apoi bătrâna observă: Cum? A doua felie de brânză pentru Clara?
- Oh, e atât de bună, bunico! Mai bună decât orice îmi dau ei acolo în
Ragaz, spuse Clara şi mai luă o gură cu multă poftă.
- Mănâncă, draga mea, cât vrei, îi spuse Unchiul Alp, e datorită aerului de
munte, nu cred că are vreo legătură cu gătitul.
Doamna Sesemann şi Unchiul Alp se înţelegeau de minune şi îşi dădură
repede seama că au foarte multe lucruri în comun. Ai fi crezut că sunt prieteni
de ani de zile. Timpul trecu foarte repede, iar când în cele din urmă bunica
privi către apus, spuse:
- Va trebui să coborâm cât de curând, Clara. Soarele apune acuş şi trebuie
să sosească de-acum bărbaţii cu calul şi scaunul.
Faţa Clarei se întunecă deodată:
- Nu mai putem sta aici? o imploră ea. Măcar încă o oră sau două? încă nu
am intrat în cabană, nu am văzut patul lui Heidi. Oh, aş vrea ca ziua să mai
aibă încă vreo zece ore.
- Mi-e teamă că nu se mai poate, îi spuse bunica.
Şi ea dorea să vadă interiorul cabanei, aşa că se ridicară cu toţii de la masă şi
bunicul împinse scaunul Clarei până la uşă. Scaunul cu rotile era prea lat ca să
poată încăpea pe uşă, aşa că bunicul o ridică pe fată în braţe şi intră cu ea.
Doamna Sesemann se uita peste tot cu mult interes şi rămase impresionată de
ordinea casei şi de felul în care aceasta era aranjată.
- Iar patul tău, Heidi, e acolo? întrebă ea urcând fără alte cuvinte pe scara
ce ducea în pod. Oh, cât de bine miroase-ecu siguranţă un loc foarte sănătos de
dormit.
Bunica se uită apoi pe fereastră. Apoi Unchiul Alp urcă pe scară cu Clara în
braţe şi Heidi ţopăind pe urmele lor şi se îngrămădiră cu toţii acolo, admirând
patul.
- Oh, Heidi, ce loc minunat de dormit! strigă Clara plină de încântare.
Imaginează-ţi că stai în pat şi te uiţi direct la stele şi auzi copacii foşnind şi
miroşi aşa nişte parfumuri plăcute. Nu aş fi putut să-mi imaginez vreodată un
dormitor atât de minunat.
Unchiul Alp se uită apoi la doamna Sesemann.
- M-am gândit, începu el, şi sper să nu vă opuneţi sugestiei mele... Ce-aţi
spune dacă aţi lăsa-o pe fată ceva timp aici sus? Sunt sigur că ar deveni mai
puternică. Aţi adus atâtea pături cu dumneavoastră încât sunt sigur că voi
putea face repede un pătuţ pentru ea aici în pod şi vă promit că îi voi da toată
atenţia de care are nevoie. Nu trebuie să vă faceţi nici o grijă.
Clara şi Heidi fuseră foarte încântate la auzul acestor cuvinte, iar bunica se
întoarse către el cu un zâmbet larg.
- Cât sunteţi de amabil! îi spuse ea. Parcă mi-aţi citit gândurile. Chiar mă
gândeam acum cât de mult şi-ar dori Clara să rămână aici, dar m-am gândit
apoi că ar fi prea mult să vă cer asta. Nu ştiu cum v-aş putea mulţumi. Spunând
aceste cuvinte, îi strânse mâna cu căldură.
Imediat, bătrânul se apucă de treabă. Mai întâi, o duse pe Clara afară pe
scaunul ei. Heidi ţopăia în jurul ei, peste măsură de bucuroasă. Apoi duse sus
un braţ de pături observând:
- Ce bine că aţi venit echipate ca pentru iarnă! Astea ne vor fi de mare
folos.
- E o virtute să fii prevăzător, îi spuse doamna Sesemann veselă. Am fi
inconştienţi să ne pregătim de o călătorie pe munte fără să luăm în calcul şi
vreo furtună. Până acum, am fost destul de norocoase, dar ai văzut cum
pregătirile mele s-au dovedit a fi de folos.
 Apoi se urcară din nou în pod şi începură să pregătească patul Clarei,
aşternând grămezi de fân una peste alta, până obţinură forma dorită.
- încă o mână de fân acolo, spuse bunica în timp ce acoperea patul
asigurându-se că suprafaţa e moale şi netedă.
Apoi coborî mulţumită şi se duse la fetele care, foarte bucuroase, discutau
despre cum aveau să-şi petreacă împreună zilele următoare.
- Cât pot sta? o întrebă Clara pe bunica ei.
- Asta trebuie să-l întrebăm pe Unchiul, îi răspunse ea.
Unchiul ieşi şi el în acelaşi moment şi le spuse pe un ton grav că va avea
nevoie de vreo patru săptămâni până să-şi dea seama dacă aerul de munte îi
prieşte Clarei. Copilele aplaudară, pentru că nici una nu se aşteptase la o
perioadă atât de mare.
Bărbaţii care urcaseră din sat cu scaunul Clarei fură trimişi înapoi, iar
doamna Sesemann se pregăti şi ea de plecare.
- Nu-mi iau rămas-bun, pentru că vei mai urca la noi să vezi ce mai facem,
nu-i aşa? întrebă Clara. Nu-i aşa Heidi?
Drept răspuns, Heidi sări în sus bătând din palme.
Apoi doamna Sesemann încălecă şi luă căpăstrul, rugându-1 pe bătrân să nu
se deranjeze, dar el insistă, căci panta era abruptă şi periculoasă pentru oricine
cobora călare, iar el voia să fie sigur că femeia va ajunge cu bine în Dorfli.
Doamna
Sesemann nu dorea să rămână în sătucul liniştit de una singură şi hotărî să se
întoarcă în Ragaz, de unde să mai vină să-i viziteze din când în când.
Peter ajunse cu caprele înainte de întoarcerea Unchiului Alp, iar Heidi şi
Clara fură imediat înconjurate de capre. Heidi le strigă pe fiecare pe nume,
astfel încât Clara să le cunoască pe toate. Şi nu în cele din urmă pe Fulg-de-
Nea, Cintezoi, Margareta şi Oacheşa - despre care fata deja ştia destul de multe
-, fără să-l uite bine-nţeles pe marele Turk. Peter rămase undeva mai departe
uitându-se la nou-venită şi nerăspunzând la salutul lui Heidi. îşi rotea violent
băţul, ca de obicei când nu era în toane bune, lovindu-1 prin aer încoace şi-
ncolo ca şi când ar fi vrut să-l rupă. Apoi plecă mai departe cu turma sa.
Poate cel mai drag moment al acelei zile minunate pentru Clara fu acela
când ea şi Heidi erau în paturile lor din pod şi se uitau la cerul înstelat.
- Oh, Heidi! strigă ea. Parcă mergem într-o căruţă mare plină de fân direct
către stele.
- De ce crezi că stelele strălucesc atât de frumos pentru noi? o întrebă
Heidi.
- Nu, ştiu, spune-mi tu! o rugă Clara.
- Pentru că ele sunt acolo sus, în rai, şi ştiu că Dumnezeu are grijă de noi,
aici jos, pe pământ, şi ştiu că nu trebuie să-şi facă griji pentru noi, căci toate
lucrurile se îndreaptă spre direcţia cea bună. De aceea lucesc pentru noi acolo,
sus. Hai să ne rugăm acum, Clara, şi să-i cerem lui Dumnezeu să aibă în
continuare grijă de noi.
îşi spuseră rugăciunile, iar mai apoi Heidi puse capul pe pernă şi adormi
imediat. Clara însă rămase trează privind tăcută cerul, neputând parcă să-şi ia
ochii de la stele, pentru că nu ieşise în nici o altă noapte în Frankfurt să le
privească. Acolo, draperiile erau trase cu mult înainte de lăsarea nopţii. Chiar
şi când nu-şi mai putu ţine ochii deschişi, ea tot încercă să-i deschidă ca să se
asigure că două dintre stelele cele mai strălucitoare încă îşi mai trimiteau
sclipirea în cameră, doar pentru ea, aşa cum îi spusese Heidi. Iar când în cele
din urmă adormi, stelele rămaseră în visele ei.

Capitolul 21

C
ând soarele se ridică pe cer a doua zi dimineaţă, Unchiul Alp era deja afară ca
de obicei, urmărind aburii ridicându-se din pământ şi dispersându-se deasupra
munţilor cu sclipiri roz în lumina dimine-
/V

ţii. In scurt timp, valea se umplu de raze aurii şi toată zona se trezi uşor pentru
o nouă zi. Bătrânul intră în cabană şi urcă uşor scara în pod. Clara tocmai des-
chisese ochii şi privea mirată la razele de soare care dănţuiau pe patul ei,
nerealizând în primul moment unde se află. Apoi o văzu pe Heidi lângă ea şi
auzi vocea prietenoasă a Unchiului Alp întrebând-o:
- Ei, ai dormit bine? Te simţi odihnită în dimineaţa asta?
- Oh, da! îi răspunse ea, nu m-am trezit nici măcar o dată toată noaptea.
Unchiul dădu din cap mulţumit şi o ridică din pat, cu foarte mare grijă.
Când Heidi se trezi, o văzu pe Clara gata îmbrăcată, în braţele bunicului,
pregătită de micul dejun. Fetiţa nu voia să piardă nici un moment, aşa că sări
repede din pat, se îmbrăcă în viteză şi coborî imediat după ei.
Cu o seară în urmă, bunicul se gândise cum să ducă scaunul cu rotile la
adăpost. Era prea lat ca să poată intra pe uşa cabanei, aşa că dădu jos două
scânduri de la intrarea în magazie şi îl duse acolo. O lăsă pe Clara în faţa
cabanei şi plecă să vadă de capre, în timp ce Heidi se apropia de ea să-i dea
bună dimineaţa. Era pentru prima dată în viaţa ei când Clara era afară atât de
devreme şi se bucura de aeml puternic de munte, atât de parfumat, de mirosul
fin al brazilor, trăgându-1 cu poftă în piept. Fata simţea soarele mângâindu-i
faţa. Cu toate că se gândise atât de des la acest moment, la viaţa de pe munte,
nu putuse să-şi imagineze atâta frumuseţe.
- Aş vrea să rămân pentru totdeauna aici, îi mărturisi lui Heidi.
- Deci vezi că ce ţi-am spus a fost adevărat? Nu-i aşa că este foarte frumos
aici cu bunicul?
- Chiar atunci, Unchiul Alp le aduse două căni mari cu lapte proaspăt.Asta
o să-ţi prindă foarte bine, spuse el cu blândeţe Clarei. E de la Margareta şi te va
face mai puternică, aşa că bea-o până la fund. Hai, să-ţi fie de bine!
Clara nu mai băuse niciodată lapte de capră, îl mirosi circumspectă, dar
când o văzu pe Heidi cu câtă poftă îşi goli cana, începu să bea şi ea, şi-şi dădu
seama că avea un gust dulce şi aromat ca şi când ar fi avut în el zahăr şi
scorţişoară.
- Mâine, vom bea fiecare câte două căni, spuse Unchiul Alp mulţumit să
vadă că fata urmase exemplul bun al lui Heidi.
Apăru şi Peter cu caprele, ceva mai apoi şi ca de obicei animalele năvăliră
peste Heidi, behăind atât de tare, încât Unchiul, care avea ceva să-i spună lui
Peter, trebui să-l tragă pe băiat deoparte ca să se poată face auzit.
- Fii atent la mine! De-acum încolo, las-o pe Margareta să meargă pe unde
doreşte. Vreau să aibă laptele şi mai bun decât de obicei, şi ea ştie cu siguranţă
unde să găsească cea mai bună iarbă. Dacă vrea să urce mai sus decât de obicei,
urcă şi tu cu ea. Ştie mai bine decât tine când vine vorba de iarbă, şi nu ţi-ar
strica nici ţie să mai mergi şi prin alte locuri. Acum, de ce te uiţi la ele de parcă
ai vrea să mănânci pe cineva? Ele n-o să-ţi stea în cale. Poţi să pleci şi ţine
minte ce ţi-am spus.
Peter era obişnuit să-l asculte pe Unchiul Alp, aşa că pomi la drum imediat,
dar nu fără să întoarcă de câteva ori capul să le privească pe fete, ca şi când ar
fi avut ceva să le spună. Caprele o luară după ele pe Heidi o bucată de drum,
iar Peter profită de moment:
- Mai bine ai veni şi tu cu mine, pentru că trebuie să stau cu ochii pe
Margareta toată ziua! îi zise el.
- Nu pot, îi răspunse ea. Cât timp Clara este aici, nu voi putea veni. Dar
bunicul mi-a promis că vom urca într-o zi cu toţii.
Fetiţa reuşi să scape de capre şi fugi înapoi la Clara. Peter îşi scutură pumnii
în direcţia scaunului cu rotile, apoi o luă la fugă până se pierdu în zare,
temându-se să-l vadă Unchiul Alp şi ne vrând să audă ce-ar avea bătrânul de
zis în faţa unui astfel de comportament.
Clara şi Heidi aveau atâtea planuri, încât nu ştiau de unde să înceapă, dar
Heidi se gândi că cel mai bine ar fi să-i scrie bunicii aşa cum îi promiseseră că
vor face. Bunica se temuse puţin că nepoata ei nu avea să se simtă cu adevărat
confortabil în cabană şi nu ştia cum se va adapta Clara hţnoua viaţă, aşa că le
cemse fetelor să-i trimită veşti în fiecare zi. Dacă primea zilnic veşti de la
Clara, putea să stea
 liniştită în Ragaz, ştiind că, dacă este nevoie de ea, poate urca imediat la
cabană.
- Trebuie să intrăm în casă pentru a-i scrie? întrebă Clara, care fu de acord
cu ideea lui Heidi. Fata voia să rămână afară.
Heidi alergă în casă şi aduse câteva dintre cărţile de şcoală şi un scăunel cu
trei picioare. Puse cărţile pe genunchii Clarei, ca să scrie pe ele, şi se aşeză în
faţa ei pe scăunel. începură amândouă să scrie scrisori, dar ochii Clarei parcă
nu se puteau concentra la scris. Totul în jur era atât de minunat. Vântul se
oprise de tot şi doar o briză foarte uşoară îi mângâia obrajii parcă şoptind
printre brazi. Mii de insecte dansau în aerul curat şi totul în jur era
nemişcat. Dar, din când în când, se mai auzea ecoul unui behăit, venit de
undeva de departe.
Dimineaţa trecu într-o clipă, şi Unchiul Alp ieşi cu două castroane aburind,
spunând că musafira lor trebuie să stea afară cât e ziua de lungă. Fetiţele luară
aşadar o altă masă plăcută în aer liber. După aceea, Heidi împinse scaunul cu
rotile al Clarei la umbra brazilor, unde îşi petrecură împreună după- amiaza,
povestindu-şi una alta ce se mai întâmplase de când Heidi plecase din
Frankfurt. Cu toate că nu se întâmplase nimic remarcabil, Clara avea multe
lucruri să-i spună lui Heidi despre toţi cei din casa în care aceasta locuise o
perioadă. Aşa au stat ele de vorbă fericite, în timp ce deasupra capetelor lor, pe
crengile brazilor, păsările ciripeau bucuroase parcă şi ele de conversaţie şi
dorind să se implice în discuţie.
Timpul trecu foarte repede, lumina începu să pălească şi Peter, la fel de
supărat ca şi dimineaţă, se întoarse cu caprele.
- Noapte bună, Peter! strigă Heidi după el vă- zându-1 că nu vrea să se
oprească şi să treacă pe la ele.
Şi Clara îl salută prietenoasă, ^ar el nu le răspunse, ci îşi conduse caprele
mai departe. Fata îl văzu mai apoi pe Unchiul Alp ducând-o pe Margareta în
staulul ei şi îşi dădu seama cu mirare că abia aştepta laptele pe care ştia că
bătrânul avea să i-1 aducă.
- Nu ţi se pare ciudat? îi spuse ea lui Heidi, de când mă ştiu am mâncat
doar pentru că trebuia. Mereu mi se părea că totul care gust de ulei de peşte şi
obişnuiam să-mi doresc să nu trebuiască să mănânc deloc. Iar acum abia aştept
ca bunicul să-mi aducă laptele.
- Ştiu ce vrei să spui, îi răspunse Heidi, adu- cându-şi aminte de zilele
petrecute în Frankfurt când mâncarea bună de acolo îi rămânea în gât.
Clara era cu adevărat surprinsă de propriile reacţii. Dar cum nu-şi mai
petrecuse niciodată o zi întreagă în aer liber, nu ştia câtă putere îi putea da
aerul acela de munte. Când Unchiul Alp îi aduse cana cu lapte, o luă şi o bău
chiar mai repede decât Heidi şi ceru încă una. încântat, bătrânul intră cu
cănile în cabană şi reveni şi cu câte o felie de pâine cu unt pentru fiecare - o
adevărată delicatesă. în după-amiaza aceea, el fusese la o cabană mică, puţin
mai sus pe munte, unde făcuse nişte unt foarte gustos, şi adusese acasă o ulcică
plină. Le dădu feliile de pâine şi se uită mulţumit la fete.
Clara voi să stea trează toată noaptea să se uite la stele, dar nu putu să-şi
ţină prea mult ochii deschişi; dormi neîntoarsă.
Următoarele zile trecură la fel de pline de bucurie, apoi cele două avură
parte de o surpriză neaşteptată. La cabană, sosiră doi cărăuşi puternici, fiecare
ducând câte un pat şi lenjerie. Aveau şi o scrisoare de la doamna Sesemann, în
care femeia spunea că paturile sunt pentru Clara şi Heidi. De-acum încolo, în
loc de fân, Heidi urma să aibă un pat adevărat, iar când avea să coboare în
Dorfli, putea să ia cu ea unul din paturi în sat, în timp ce celălalt avea să
rămână în cabană, astfel încât Clara să aibă tot timpul unde să doarmă când va
veni să o viziteze pe Heidi. Bătrâna le mai mulţumea pentru scrisorile zilnice şi
spera să mai primească şi altele.
Unchiul Alp urcă în pod unde aruncă fânul în locul în care era de obicei
depozitat acesta, împăturind păturile vechi ce folosiseră drept aşternut. Apoi îi
ajută pe cei doi bărbaţi să urce paturile sus şi le puse unul lângă altul în aşa fel
încât fetele să poată privi pe geam jos în vale, stând cu capul pe pernă.
/V

In scrisoarea Clarei pentru bunica fata arăta că se bucură foarte mult de

viaţa la cabană. Unchiul Alp era bun şi atent cu ea, Heidi era veselă şi foarte
amuzantă - mult mai mult decât fusese în Frankfurt. In fiecare dimineaţă,
primul gând al scrisorii începea cu: „Doamne, ce frumos! Sunt încă aici la
Heidi!“ Veştile acestea o linişteau pe doamna Sesemann, care consideră că nu
este nevoie de prezenţa ei acolo sus, fapt care o bucura într-o oarecare măsură,
căci se temea puţin de pantele abrupte pe care ar fi trebuit să le urce.
Unchiul Alp se ataşă foarte mult de mica sa vizitatoare şi în fiecare zi
încerca să aducă ceva nou în viaţa fetei, pentru a o bucura. După-amiaza, urca
pe munte să caute plante şi ierburi speciale pe care le atârna la uscat în staulul
caprelor, unde parfumau aerul cu aroma lor. Când caprele lui Peter se întor-
ceau seara, ele miroseau aerul şi,urmându-şi năsucurile, încercau să intre în
staul să ajungă la plante, dar de fiecare dată uşa era foarte bine închisă.
Unchiul Alp nu culesese ierburile acelea doar pentru a stârni turma de capre.
Ele erau special pentru Margareta ca să-i facă laptele mai bun. Se vedea clar că
noua „dietă“ îi pria, căci devenise plină de energie, şi ochii i se făcură şi mai
sclipitori ca de obicei.
La două zile după sosirea Clarei, Unchiul Alp încercă să o facă pe fată să
stea puţin pe picioarele ei câteva momente:
- Cea mică nu vrea să încerce să stea în picioare un minut măcar? o întreba
el cu blândeţe, iar ca să nu-1 supere, fata încerca, dar renunţa destul de repede,
pentru că o durea şi trebuia să se sprijine de el. Dar în fiecare zi bătrânul o
convingea să se forţeze şi să depună un pic mai mult efort.
De munţi ani nu mai fusese o vară atât de frumoasă pe munte. Zi după zi,
soarele strălucea pe cerul senin, iar florile erau acum mai frumoase ca
niciodată. Iar când venea seara, piscurile înalte acoperite de zăpadă străluceau
în nuanţe de roşu-aprins, purpuriu, roz şi auriu, dar adevăratele minunăţii
puteau fi văzute mai bine de deasupra cabanei. Heidi îi povesti Clarei despre
păşunea cea înaltă, unde totul era mult mai frumos.
A

Intr-o seară, în timp ce vorbea despre ea, lui Heidi i se făcu aşa un dor de
locurile acelea, încât fugi într-un suflet la bunicul ei, care avea de lucru în
staul, şi-i spuse:
- Oh, bunicule! Nu vrei să urci cu noi sus pe păşune mâine? Trebuie să fie
atât de frumos acum acolo sus.
- Foarte bine! îi răspunse el, dar mai întâi trebuie să-mi promiţi că prietena
ta va încerca să stea puţin singură în picioare.
Heidi alergă înapoi la Clara, foarte fericită, şi-i spuse veştile bune, iar Clara
acceptă încântată să-şi dea silinţa să stea în picioare ca şă-i facă pe plac
Unchiului Alp, pentru că şi ea îşi dorea foarte mult să pornească în expediţia
promisă.Heidi fu atât de încântată, încât, cum îl văzu pe Peter, îi strigă de la
distanţă:
- Mâine, venim cu tine şi vom sta toată ziua sus pe păşune.
Drept răspuns, Peter mârâi ca un urs morocănos şi azvârli cu băţul după
Cintezoi, care mergea liniştit pe lângă el. Dar Cintezoi evită băţul, sărind peste
Fulg-de-Nea, aşa că nuiaua căzu fără să-l lovească.
Clara şi Heidi merseră la culcare cu atâtea planuri pentru a doua zi încât
hotărâră să nu închidă un ochi toată noaptea şi să vorbească despre ele. Dar
cum puseră capul pe pernă, adormiră imediat. Clara visă pajiştea întinsă,
acoperită de clopoţei sălbatici, iar Heidi visă şoimul cel mare şuierând în
înaltul cerului, ca şi când le-ar fi chemat pe cele două: „Veniţi! Veniţi!“

Capitolul 22
U
nchiul Alp ieşi din casă înainte de răsăritul soarelui ca să vadă cum avea să fie
ziua aceea. Rămase în picioare mai mult timp, urmărind lumina care se arăta
de după piscurile muntelui, până apăru soarele, şi umbra nopţii dispăru cu
totul, iar valea prinse din nou viaţă. Apoi scoase scaunul cu rotile din magazie
şi îl pregăti aducându-1 în faţa cabanei, după care merse să le trezească pe fete.
Peter ajunse şi el, cu caprele mai agitate decât de obicei, pentru că de
dimineaţă le tot lovise fără nici un motiv. Era supărat şi nervos. Trecuseră
săptămâni bune de când nu mai fusese singur cu Heidi, pentru că fetiţa era
acum tot timpul lângă scaunul cu rotile, în faţa cabanei, sau sub brazi. Nu
urcase cu el pe păşune nici măcar o dată, toatăvara, şi acum venea cu el
doar ca să-i arate străinei cum era pe-acolo. Peter ştia cum aveau să se
desfăşoare lucrurile în ziua aceea şi se simţea foarte nedreptăţit. Acum,
acolo era scaunul acela cu rotile, gol, şi băiatul se uita la el ca şi când acela
ar fi fost cauza tuturor problemelor lui. Se uită împrejur şi văzu că nimeni
nu era pe-acolo şi nu se auzea nimeni din cabană. Cuprins de furie, alergă
la scaun şi îl împinse cu ură nemărginită în jos, pe panta abruptă. Scaunul
se mişcă uşor, luă viteză şi dispăru undeva jos.
 Băiatul alergă repede şi se ascunse după o tufă de afine. Voia să vadă ce
se întâmplase cu scaunul, dar nu avea de gând să-l lase pe Unchiul Alp să-
l
prindă. Cu o bucurie răutăcioasă urmări cum scau-
w

nul se lovea de stânci şi sărea prin aer, până când, în cele din urmă, se
zdrobi de un bolovan. Peter sări în sus de bucurie văzându-1 distrus şi
râse cu poftă. îşi spunea acum că fata aceea oribilă va trebui să plece şi
totul va reveni la normal. Heidi va fi liberă să meargă sus cu el când va
dori, poate chiar în fiecare zi. Nu îşi dădea încă seama ce făcuse şi nu se
gândea deloc la consecinţe.
Heidi ieşi din cabană aproape imediat, urmată de bunicul ei care o
ducea în braţe pe Clara. Uşa magaziei era deschisă şi Heidi văzu că
magazia era goală. Alergă repede până în spatele cabanei şi se întoarse
foarte mirată:
- Ce s-a întâmplat, Heidi? o întrebă bunicul. Ce-ai făcut cu scaunul?
- Ai spus că e în faţa uşii, dar nu-1 văd nicăieri! îi răspunse ea.
Chiar atunci o rafală puternică de vânt trânti uşa magaziei.
- Poate că l-a luat vântul! strigă ţjeidi uitându-se mirată în jur. Oh,
dacă a coborât până în Dorfli, n-o să mai avem timp să mergem!
- Dacă a căzut atât de mult, nu-1 mai recuperăm. Trebuie că s-a spart în o
mie de bucăţi, îi spuse bunicul. Se duse la marginea pantei murmurând ca
pentru sine: „Ce curios“.
Văzu scaunul şi îşi dădu seama că, pentru a ajunge unde căzuse, cineva
trebuie să-l fi împins până după colţul magaziei.
- Doamne, cât ghinion! începu să se plângă Clara, care era cu adevărat
supărată. Nu vom mai putea urca azi - pentru că nu pot sta acolo sus fără
scaunul meu. Ce mă fac?
- Vom urca la păşune chiar azi, aşa cum am promis, îi spuse bunicul cu
blândeţe. După aceea, mai vedem noi!
Răspunsul bătrânului le mulţumi pe fete. Bărbatul intră în casă de unde
scoase mai multe pături pe care le puse în iarbă, la soare, şi pe care o aşeză mai
apoi pe Clara. Le aduse lapte fetelor şi le scoase pe Margareta şi Oacheşa din
staul.
- Mă întreb unde este băiatul acela, se întrebă el gânditor. E foarte târziu,
şi Peter încă nu a dat semnalul de plecare.
Când fetele îşi terminară micul dejun, Unchiul Alp o ridică pe Clara în
braţe şi-i spuse:
- Acum trebuie să plecăm. Le luăm şi pe capre
cu noi.
Heidi pomi fericită înainte, cu braţele în jurul gâturilor caprelor. Animalele
erau atât de încântate să fie din nou cu ea, încât se lipeau amândouă de ea, mai
să o dea jos. Ajunşi la păşune, restul turmei , păştea liniştită, iar Peter stătea
întins pe iarbă.
- Bună! Lasă că te învăţ eu să mai treci pe lângă noi fără să ne anunţi,
leneşule! strigă bunicul la el. Ce-a vrut să-nsemne asta?
Auzindu-i vocea, Peter sări în sus ca ars.
- Nu era nimeni treaz, îi răspunse el.
-Ai văzut cumva scaunul Clarei? întrebă Unchiul Alp.
- Ce scaun, mormăi băiatul.
Unchiul Alp nu mai spuse nimic. îi găsi Clarei un loc însorit şi o aşeză
acolo.
- E bine aşa? o întrebă el.
- La fel de bine ca în scaunul meu, îi răspunse ea.
Vă mulţumesc mult. Nu-i aşa că e minunat aici?
- Acum vă las să vă distraţi, le spuse el pregă- tindu-se să plece. Aveţi
mâncare în săculeţ acolo la umbră. Să-i spuneţi lui Peter să vă dea cât
lapte doriţi, dar să-l ia de la Margareta. Mă întorc spre seară, dar acum
trebuie să cobor să văd ce s-a întâmplat cu scaunul acela. ^
Pe ceml albastru nu se vedea nici un nor. Sus de tot, zăpada lucea pe
piscurile gri care stăteau
nemişcate pe fundalul albastru. Cele două fete stăteau mulţumite una lângă
alta, vesele şi foarte încântate. Din când în când, câte una dintre capre venea şi
se aşeza lângă ele. Cel mai des venea Fulg-de-Nea, care se aciua lângă Heidi
până apăreau celelalte şi o goneau. Clara învăţă astfel să le recunoască pe toate.
Unele veneau foarte aproape de ea şi îşi frecau capetele de umerii ei în semn
de încredere. Heidi se gândi la pajiştea unde creşteau cele mai multe flori şi se
întrebă dacă ar putea merge până acolo să vadă dacă erau la fel de frumoase ca
anul trecut, dar Clara nu putea merge acolo până ce bunicul nu avea să se
întoarcă seara, când probabil toate florile îşi vor fi închis deja petalele ca să
doarmă. îşi dorea atât de mult să meargă acolo încât la un moment dat îi spuse
Clarei cu jumătate de gură.
- Te superi dacă te las singură câteva momente, Clara? Vreau să merg să mă
uit la flori. Aşteaptă un moment!
Apoi îi veni o idee. Se duse şi culese nişte iarbă pe care o puse în poalele
Clarei, apoi o împinse pe Fulg-de-Nea lângă ea şi o făcu să stea jos.
- Acum n-o să mai fii singură.
- Du-te şi te uită la flori cât vrei, îi spuse Clara.
/V

Sunt foarte fericită aici, cu Fulg-de-Nea. îmi face plăcere să-i dau de mâncare.
Heidi alergă într-un suflet, în timp ce Clara începu să-i dea caprei câte un
fir de iarbă. Fulg-de-Nea le lua din mâna ei uşor, pentru că se obişnuise deja cu
noua prietenă. Pentru Clara, această experienţă nouă era foarte distractivă. Era
acolo, singură-sin- gurică, afară, într-un loc atât de frumos, iar căpriţa aceea
rumega cu atâta încredere din mâna ei. Nu visase niciodată să fie atât de
fericită şi i se părea acum că poate înţelege ce simţeau celelalte fete, care erau
sănătoase şi libere să alerge peste tot şi să-i ajute pe alţii în loc să stea mereu
nemişcate şi să aibă ele mereu nevoie de ajutor. Gândurile acestea parcă
sporeau şi mai mult fericirea ei, îşi puse braţul în jurul gâtului lui Fulg-de-Nea
şi-i mărturisi cu voce tare:
- Aş vrea să rămân aici pentru totdeauna.
A
 Intre timp, Heidi ajunsese la pajiştea înflorită şi rămăsese pe loc privind
entuziasmată covorul galben de trandafiri-stâncă şi nuanţele albastre ale clo-
poţeilor sălbatici, şi primulele frumos parfumate, şi zecile de alte flori
minunate. Deodată, alergă într-un suflet înapoi la Clara:
- Oh, pur şi simplu trebuie să vii şi tu să vezi! exclamă ea. Florile sunt atât
de minunate şi s-ar putea să nu reziste prea mult. Crezi că aş putea să te duc eu
în braţe?
Clara scutură din cap.
- Cu siguranţă că nu, Heidi! Eşti mult mai mică decât mine. Of, dacă aş
putea să merg şi eu!
Heidi se uită împrejur să găsească o idee salvatoare. Peter stătea undeva mai
sus pe pantă, uitându-se în jos la ele, aşa cum făcuse de mai bine de o oră,
încercând parcă să înţeleagă cum de ajunseseră totuşi acolo. Distrusese scaunul
acela oribil pentm ca nou-sosita să nu se mai poată mişca încoace şi-ncolo, iar
acum o vedea stând acolo pe pătură şi bine-nţeles tot timpul lângă Heidi. Nu
putea să-şi creadă ochilor.
- Coboară aici, Peter! îl strigă Heidi.
- Nu! răspunse el.
- Oh, dar trebuie. Vreau să cobori. Repede!
-Ba nu!
Heidi se înfurie şi făcu câţiva paşi spre el, cu ochii arzând de mânie.
- Dacă nu cobori imediat, se răsti la el, n-o să-ţi placă ce-am să-ţi fac.
Serios!
Cuvintele ei îl supărară. Făcuse într-adevăr un lucru groaznic şi până acum
nu-i păsase de el, întrucât credea că nu ştia nimeni că el fusese de vină. Dar
Heidi ţipase la el acum ca şi când ar fi ştiut, şi cu siguranţă că avea să-i spună şi
bunicului, iar ideea aceasta îl sperie pe Peter foarte mult. Reticent, se ridică şi-
i spuse:
- Bine! Vin, dar numai dacă nu-mi faci rău.
Avea vocea atât de speriată încât Heidi îl iertă
pe loc.
- Bine-nţeles că nu! îi strigă ea. Haide! Nu ai de ce să te temi.
Când se întoarseră amândoi la Clara, Heidi îi spuse lui Peter să o sprijine
dintr-o parte, ea avea să o sprijine de cealaltă şi împreună o ridicară în
picioare. Până acum toate bune, dar Clara nu putea să stea în picioare fără nici
un sprijin.
- Pune-ţi braţul în jurul gâtului meu, îi spuse Heidi, şi, Peter, tu dă-i braţul
să se poată sprijini şi de tine.
Peter nu mai făcuse asta niciodată şi nu ştia cum să se poarte, aşa că-i
întinse un braţ Clarei, mai jos decât ar fi trebuit, fapt care nu o ajuta pe fată
prea mult.
- Nu, nu aşa, Peter! îl certă Heidi. îndoaie-ţi braţul astfel încât Clara să se
poată sprijini de el. Şi, pentru Dumnezeu, să nu o laşi să cadă! Aşa e mai bine.
Acum vom reuşi!
Dar tot nu avură prea mult noroc. Clara îşi pierdea echilibru între ei,
pentru că Peter era mult mai înalt decât Heidi, astfel încât Clara era cu un braţ
mai sus şi cu unul mai jos. Cu toate^ă încerca să-şi pună un picior în faţa
celuilalt, se pierdea cu firea şi şi-l retrăgea imediat.
- încearcă să-ţi pui piciorul jos cu fermitate, o sfătui Heidi. Sunt sigură că o
să te doară mai puţin.
- Crezi? o întrebă Clara foarte neîncrezătoare, dar îi urmă sfatul şi exclamă
foarte încântată:
-Ai dreptate! Nu m-a mai durut atât de tare.
- Mai încearcă o dată! o rugă Heidi, şi Clara mai făcu câţiva paşi.
- Oh, Heidi! Uită-te la mine! Merg! Merg!
- Da, mergi! Singură-singurică! Aş vrea să fie şi bunicul aici să vadă asta.
Clara se ţinea încă de Heidi şi Peter, dar cu fiecare pas se simţea mai sigură
pe picioarele ei. Heidi era foarte încântată.
- Acum vom putea urca la păşune în fiecare zi şi ne vom putea plimba cât
vom dori! exclamă ea. Şi tu nu vei mai sta niciodată în scaunul acela cu rotile.
Nu-i aşa că e minunat?
Clara era întru totul de acord cu ea. Nimic nu putea fi mai minunat decât să
fii puternic şi independent de alţi oameni.
Nu merseră prea mult şi ajunseră la locul special al lui Heidi, unde Clara putu
să se aşeze pe iarba caldă, printre miile de flori. Era atât de marcată de ceea
ce se întâmplase încât nu putea spune nimic, privea numai în jur şi inspira
aromele dulci. Peter
se aşeză şi el pe iarbă şi adormi imediat, dar Heidi nu putea să stea locului.
Alerga pe pajişte de colo colo, iar amintirea proaspătului eveniment o aducea
înapoi la Clara.
Mai târziu, câteva dintre capre, în frunte cu Cintezoi, se apropiará de ele.
De obicei, evitau pajiştea aceea, pentru că nu le plăcea să pască printre flori,
dar acum veneau hotărâte dorind parcă să-i amintească băiatului că le lăsase
prea mult timp nesupravegheate. Când Cintezoi le văzu pe fete, behăi apăsat.
Celelalte începură şi ele să behăie şi se grăbiră spre ele. Peter se trezi brusc şi
se frecă la ochi. Visase că scaunul cu rotile era bine mersi, în faţa cabanei, şi,
când deschise ochii, i se păru că vede fierul strălucitor lucind în lumina
soarelui. Dar nu era decât galbenul florilor. îşi aminti însă de fapta lui. Chiar
dacă Heidi nu-i spusese nimic, se temea totuşi că lumea va afla adevărul mai
devreme sau mai târziu. Se simţea atât de vinovat încât luase un aer supus şi o
asculta pe Heidi făcând orice fata îi spunea să facă.
După un timp, o coborâră pe Clara înapoi, şi Heidi aduse săculeţul cu
mâncare. Văzuse bunătăţile pregătite de bunicul ei şi când îl ameninţase mai
devreme pe Peter se referea la faptul că nu îi va da partea lui de mâncare. Dar
îl iertase deja pe băiat şi împărţi totul repejor la trei. Tuturor le era foame, căci
trecuse de mult de ora prânzului, dar nici Heidi, nici Clara nu reuşiră să-şi
termine porţiile, aşa că Peter se bucură de o a doua porţie generoasă. El mâncă
tot, până la ultima firimitură, dar nu se putu bucura de ospăţ ca de obicei.
Parcă ceva îl rodea pe dinăuntru şi mâncarea îi cădea greu la stomac.
Luară masa atât de târziu astfel încât la puţin timp după ce terminară, apăru
şi Unchiul Alp să le ducă pe fete acasă. Heidi îl văzu venind şi alergă la el să-i
dea vestea cea mare. Era atât de entuziasmată, încât nu-şi putea găsi cuvintele.
Bătrânul înţelese totuşi despre ce era vorba şi faţa i se lumină de bucurie. Se
duse unde era aşezată Clara şi îi zâmbi înţelegător spunându-i:
- Ai încercat şi ai reuşit!
O ajută apoi să se ridice şi o rugă să facă uşor câţiva paşi, sprijinind-o de
talie. Fata merse cu şi mai multă încredere. Heidi ţopăia fericită pe lângă ei, iar
bătrânul era tot un zâmbet. După un timp, o luă pe Clara în braţe:
- Nu trebuie să exagerăm! îi spuse el, acum este timpul să mergem acasă.
Şi coborî cu ea în braţe poteca, pentru că îşi dădea seama că fata se forţase
destul şi avea nevoie de odihnă.
 Când Peter coborî în Dorfli în seara aceea, văzu un grup de oameni care se
uitau la ceva, vorbind între ei şi dându-şi coate. Peter îşi croi drum printre ei
să vadă de ce era atâta agitaţie şi văzu rămăşiţele scaunului Clarei. Mai
rămăsese destul din el ca să-ţi poţi da seama despre cât de scump şi de bun
fusese.
- Eu am văzut când l-au adus cărăuşii, spuse brutarul. Cred că a costat o
grămadă de bani. Nu pot să-mi dau seama cum de s-a întâmplat aşa ceva cu el.
- Unchiul Alp a spus că de vină a fost vântul care l-a împins pe pantă în jos!
zise o femeie care admira calitatea pielii roşii cu care era tapiţat scaunul.
- Să sperăm că are dreptate, răspunse brutarul, dacă nu cineva are să
plătească pentru asta, remarcă brutarul. Domnul din Frankfurt cu siguranţă că
va cerceta atent problema şi atunci să vezi ce-o să iasă. Dar nimeni nu mă
poate acuza pe mine, pentru că nu am mai fost la cabană de vreo doi ani de
zile.
Se tot discuta despre asta, dar Peter auzise deja destule. Se retrase şi alergă
acasă într-un suflet, convins că cineva era deja pe urmele lui. Cuvintele
brutarului îl speriaseră puţin şi se temea că în orice moment ar putea apărea
poliţiştii din Frankfurt care să-l ducă la închisoare pentru fapta sa. I se zburlise
şi părul de frică şi ajunse acasă într-o stare atât de deplorabilă că nu reuşi să
scoată un cuvânt, nici să mănânce, ci se duse direct în pat, se ascunse sub
pătură gemând.
- Cred că Peter a mâncat din nou măceşe şi s-a stricat la burtă, îi spuse lui
Buni mama. Ascultă-1 cum geme.
- Mâine, să-i dai şi tu mai multă mâncare, o sfătui Buni cu blândeţe. Dă-i şi
din pâinea mea.
In seara aceea, pe când amândouă fetele stăteau în pat, privind stelele,
Heidi spuse:
- Mă gândeam şi eu... nu-i aşa că e bine că Dumnezeu nu ne dă imediat ce-i
cerem, indiferent cât de mult îl rugăm? Bine-nţeles că face asta pentru că ştie
ce e cel mai bine pentru noi!
- De ce spui asta? o întrebă Clara.
- Când eram în Frankfurt, mă rugam la Dumnezeu din tot sufletul să mă
lase să mă întorc acasă imediat, dar El nu m-a lăsat, şi eu am crezut atunci că
m-a uitat. Dar, dacă aş fi plecat atunci când voiam eu, tu nu ai fi venit aici să te
faci bine.
Clara căzu pe gânduri:
- Atunci poate că este mai bine să nu-i cerem nimic, pentru că Dumnezeu
ştie - iar noi nu ştim - ce este cel mai bine pentru noi.
- Nu cred că ai dreptate, îi răspunse Heidi repede. Trebuie să ne rugăm Lui
în fiecare zi, ca să-i demonstrăm că avem încredere în El şi că ştim că toate
lucrurile care se întâmplă se întâmplă din voia Lui. Dacă îl uităm uneori,
atunci El ne lasă în voia noastră şi atunci ni se pot întâmpla iucruri rele.
Bunica ta mi-a spus asta. Aşa că acum ar trebui să-I mulţumim, pentru că te-a
făcut să poţi merge.
- Mă bucur că mi-ai adus aminte. Sunt atât de fericită încât aproape că am
uitat să-mi fac rugăciunea.
A doua zi dimineaţă, Unchiul Alp le propuse să o invite pe doamna
Sesemann să le facă o vizită, pentru că au ceva special să-i arate. Dar copilele
aveau un plan şi mai bun: Clara să exerseze până va putea merge foarte bine
înainte ca bunica să afle de minune; bunicul fu şi el de acord. Se gândiră că ar
avea nevoie de o săptămână, aşa că următoarea lor scrisoare includea o
invitaţie pentru ea, peste o săptămână, dar nu spunea nimic despre motivele
acestei invitaţii.
Următoarele zile fură cele mai fericite din viaţa Clarei. în fiecare moment,
se gândea:
- M-am făcut bine! Pot merge!
Şi în fiecare zi mergea din ce în ce mai departe singură, iar exerciţiile îi
făceau o poftă de mâncare grozavă încât Unchiul Alp trebuia să pună din ce în
ce mai mult unt pe felia de pâine, şi ea din ce în ce mai deasă, şi nu mai reuşea
să umple cănile cu lapte destul de repede, zâmbind.
Săptămâna trecu foarte plăcut.

Capitolul 23
 IPENTli M®Mii!Ts
M 1EVE1I11

D
oamna Sesemann scrise bunicului o scrisoare, cu o zi înainte, spunându-i că va
veni a doua zi negreşit. Când Peter coborî în sat după capre, aduse şi
scrisoarea. Fetiţele erau deja afară cu Unchiul Alp, iar caprele îl aşteptau cu
nerăbdare. Unchiul le privea pe fete cum se jucau, cu un zâmbet senin pe faţă.
Paşii lui Peter erau şovăielnici în faţa fetiţelor, dar se duse totuşi la ele să le
înmâneze scrisoarea, plecând apoi repede de lângă ele şi privind peste umăr, în
spate, temându-se că cineva ar putea veni după el.
Heidi rămase mirată de comportamentul lui şi întrebă:
- Bunicule, de ce se poartă Peter tot timpul ca marele Turk când se aşteaptă
să primească o mamă de bătaie?
- Poate crede că merită una, îi răspunse Unchiul.
Peter fugi până fetele nu se mai zăriră, apoi se opri brusc şi se uită împrejur.
Cu cât treceau mai multe zile cu atât de simţea mai îngrijorat. Din moment în
moment, se aştepta să-i vadă pe poliţiştii din Frankfurt sărind de după vreun
tufiş şi apu- cându-1 de guler, iar aşteptarea îl apăsa.
Heidi petrecu dimineaţa dereticând atentă prin cabană, pentru ca totul să
strălucească atunci când bunica va veni în vizită. Clara o urmărea cu atenţie.
Apoi fetele se aranjară frumos şi ieşiră să o aştepte pe bunica. Unchiul Alp era
deja afară şi fusese pe munte să culeagă nişte ghinturi albastre şi se întorsese cu
un buchet mare pe care îl arătă fetelor şi-l duse apoi în casă. Heidi se tot ridica
încercând să vadă în depărtare dacă nu cumva vizitatorul aşteptat nu se
apropie; în cele din urmă, zări mica procesiune. în faţă, era un ghid care ţinea
de căpăstru calul doamnei Sesemann şi mai era un bărbat care căra un cufăr în
spate. Când ajunşeră cu toţii pe platoul pe care se afla cabana, doamna
Sesemann, văzându-le pe fete, strigă îngrijorată:
- Vai, Clara, unde este scaunul tău? Ce vrea să însemne asta?
Dar, descălecând şi apropiindu-se de ele, uimirea femeii se transformă în
admiraţie:
- Cât de bine arăţi, draga mea, mai să nu te recunosc!
Heidi se ridică atunci în picioare, şi Clara la fel şi făcură amândouă câţiva
paşi către bătrână, Clara mergând foarte dreaptă şi fără nici un alt ajutor, decât
ţinând o mână uşor pe umărul lui Heidi. Bunica le privea uimită. Ele
continuară să se apropie de ea, cu obrajii roşii ca focul, lucind parcă de fericire.
Pe jumătate râzând, pe jumătate plângând, bunica o îmbrăţişă mai întâi pe
Clara, apoi pe Heidi, apoi din nou pe Clara, neputând să spună nimic. Apoi
femeia îl văzu pe Unchiul Alp care tocmai ieşea din cabană făcându-i vesel cu
mâna. Bunica o luă pe Clara la braţul ei şi amândouă merseră către el. Doamna
Sesemann era profund mişcată că putea merge pentru prima oară la braţ cu
nepoata ei iubită şi, ajungând lângă Unchiul Alp, îl luă de mână cu multă
căldură:
- Dragul meu, cum oare am putea să-ţi mulţumim vreodată? Grija pe care
ai avut-o pentru ea a făcut-o bine!
- Şi soarele cald dat de Dumnezeu, şi aerul de munte, completă el.
- Şi să nu uităm de laptele cel bun de la Margareta, adăugă şi Clara. Bunico,
ar trebui să vezi cât beau! E atât de bun!
- Se vede după obrajii tăi roz, îi răspunse bunica. Serios că era să nu te mai
recunosc. Te-ai mai îngrăşat şi parcă eşti chiar mai înaltă. Nu-mi pot lua ochii
de la tine. E un adevărat miracol! Trebuie să-i trimit imediat o telegramă
tatălui tău, la Paris, să vină imediat! Nu-i spun de ce. Va avea cea mai fericită
surpriză din viaţa lui. Unchiule, cum pot trimite o telegramă de aici? Au plecat
oamenii aceea care au venit cu mine?
- Da, ei au plecat, dar, dacă vă grăbiţi aşa, pot să-l trimit pe Peter să o ducă
în sat.
Bătrânul fluieră printre degete atât de ascuţit încât se auzi ecoul undeva
departe lovindu-se de crestele munţilor. Aproape imediat apăru fugind în jos şi
Peter, alb ca varul. Cunoştea bine fluieratul acela şi se temea că se întâmplase
ce era mai rău şi urma să fie arestat. Când văzu că nu era vorba decât despre o
foaie de hârtie pe care trebuia să o ducă în sat, la poştă, pentru doamna
Sesemann se simţi foarte uşurat şi pomi la dmm imediat.
Cei patru se aşezară apoi să ia masa în faţă cabanei şi bunica auzi întreaga
poveste^e la început.
- Nu-mi vine să cred! spunea ea întruna. Este prea frumos ca să fie
adevărat!
Heidi şi Clara erau deosebit de fericite, pentru că reuşiseră să-i facă o
surpriză bunicii.
Şi domnul Sesemann le pregătea o surpriză. îşi terminase treaba în Paris
mai devreme decât se aştepta şi îi era atât de dor de fiica sa încât, fără să spună
nimănui nimic, luase trenul către Basil, şi de acolo merse direct la Ragaz.
închirie o trăsură şi porni imediat înspre Dorfli. De-acolo, urcă pe jos. Drumul
i se păru destul de dificil, pentru că nu era obişnuit cu un astfel de exerciţiu. I
se păru că urcase destul de mult, şi cu toate acestea nu ajunsese încă la cabana
păstorului de capre - de care ştia din scrisorile Clarei că se află la jumătatea
drumului înspre cabana bunicului -, se gândi că a greşit poteca. Se uită în jur
după cineva care să-l îndrume, dar nu se zărea nimeni şi nu se auzea nimic
altceva decât zumzetul insectelor şi din când în când trilul unei păsări rătăcite.
Domnului Sesemann i se făcu foarte cald şi se opri la un moment dat să se
mai răcorească, atunci îl zări pe Peter, coborând în viteză cu scrisoarea în
mână. Domnul Sesemann îl strigă pe băiat când acesta se apropie destul, dar
băiatului îi fu frică să vină lângă el.
- Hai încoace, băiatule, strigă domnul Sesemann nerăbdător. Poţi să-mi spui
dacă poteca aceasta
duce la locul în care trăieşte un bătrân cu o fată pe nume
Heidi, unde stau acum nişte oameni din Frankfurt?
„Poliţistul!“ gândi Peter şi îl apucă o panică atât de
mare încât scoase un geamăt ascuţit şi pomi din nou în
fugă să coboare muntele, atât de speriat încât se
împiedică şi se rostogoli, şi se rostogoli, cam cum se
rostogolise scaunul împins de el, numai că băiatul avu
mai mult noroc şi nu se sparse în bucăţi. Bucata de hârtie
îi căzu însă din mână şi fu purtată de vând undeva
departe. O pierdu!
- Dumnezeule! Oamenii aceştia din munţi sunt
foarte timizi, îşi spuse domnul Sesemann, gân- dindu-se
că doar văzând un străin băiatul se pierduse cu firea. îl
urmări pe Peter în cădere ceva timp, după care continuă
să urce. Băiatul se mai rostogoli de câteva ori, nereuşind
să se oprească decât într-un tufiş. Rămase acolo pe loc,
întins pe spate şi încercând să-şi revină.
- Uite, mai vine unul! se auzi o voce răguşită de lângă
el. Mă întreb cine este următorul care se va rostogoli de-
acolo de sus, ca un sac de cartofi.
Cel care vorbea era bmtaml. Urcase puţin pe munte să ia şi el o gură de aer
proaspăt după o zi de muncă. Vorbele lui îl ridicară pe Peter în picioare,
pentru că i se păru că omul ştie ce se întâmplaseîntr-adevăr cu scaunul cu
rotile, aşa că băiatul se ridică şi se întoarse să urce pe munte atât de repede cât
îl lăsau vânătăile şi conştiinţa. Voia să se ducă direct acasă şi să se ascundă sub
pătură. Acolo era singurul loc în care se simţea într-adevăr în siguranţă, dar
caprele rămăseseră sus pe păşune, iar Unchiul Alp îi spusese să se grăbească şi
să nu lase animalele prea mult timp singure. Nu îndrăznea să ignore ordinele
Unchiului.
Domnul Sesemann urcă şi mai sus şi, nu la mult timp după ce-1 zărise pe
Peter, ajunse la cabana păstorului de capre, dându-şi seama că era într-adevăr
pe drumul cel bun. De-acolo, continuă să urce şi nu trecu mult până văzu în
depărtare cabana cu cei trei brazi mari în spate. Imaginea ei îl făcu pe bărbat să
mărească şi mai mult pasul şi să se bucure de surpriza pe care avea să i-o facă
fiicei lui. Surpriza nu fu însă foarte mare, pentru că cei de sus îl văzuseră deja
şi se pregăteau să-l întâmpine.
Cum făcu primul pas pe platoul pe care se afla cabana, zări două persoane
apropiindu-se de el, o fată înaltă şi blondă care se sprijinea uşor de una mai
mică şi brunetă.
Rămase nemişcat uitându-se la „ele şi deodată ochii lui se umplură de
lacrimi, pentru că ceva îi adusese aminte de mama Clarei, care avusese şi ea
părul blond şi obrajii roşii ca focul. Nu-şi putea da seama dacă era treaz sau
visa.
- Nu mă recunoşti, tati? strigă Clara către el. M-am schimbat atât de mult?
Auzind-o, bărbatul alergă spre ea şi o luă în braţe.
- Chiar că te-ai schimbat, Clara! Cum este posibil aşa ceva? Să-mi cred oare
ochilor?
O puse jos şi făcu câţiva paşi înapoi să o vadă mai bine, apoi o trase din nou
lângă el. Mama lui ajunse şi ea acolo, pentru că dorea să-i împărtăşească
fericirea.
- Ce părere ai, fiule? îl întrebă ea. Te-ai gândit că ne vei face o surpriză,
una foarte plăcută, dar, după
cum se vede, surpriza ţi-am făcut-o noi, nu-i aşa?
/\ #

II sărută cu căldură şi continuă:

- Acum, haide să faci cunoştinţă cu Unchiul Alp, căruia îi datorăm cu toţii
această incredibilă fericire.
/V

- Intr-adevăr, răspunse el strălucind de bucurie, şi micuţei noastre Heidi, i-

o datorăm. Mă bucur să te văd din nou bine şi atât de fericită. Parcă ai tran-
dafiri în obraji!
Heidi îi zâmbi, foarte fericită că acolo sus la ea, pe munte, prietena ei
cunoscuse aşa o mare schimbare în bine. Apoi bunica îl duse pe fiul ei în faţa
Unchiului Alp, căruia îi mulţumi din inimă pentru tot ce făcuse pentru ei.
In timp ce bărbaţii stăteau de vorbă, bătrâna se duse la brazi. Acolo,
descoperi cu încântare un buchet de genţiane care erau atât de proaspete de
puteai jura că acolo creşteau.
- Oh, cât e de frumos! strigă ea! Heidi, draga mea, vino puţin! Tu mi-ai
făcut surpriza asta? Ce gând frumos din partea ta!
- Nu, nu eu, dar ştiu sigur cine a făcut-o!
- Chiar aşa cresc acolo sus, pe munte, îi spuse Clara. Ghici cine le-a cules
special pentru tine, azi dimineaţă.
Fetiţa era atât de fericită încât pentru moment bătrâna se îndoi că Heidi ar
fi făcut asta.
Dar fură întrerupte de un scâncet care venea chiar din spatele brazilor. Era
Peter care-1 văzuse pe străin împreună cu bunicul în faţa cabanei şi încerca să
se strecoare sus pe munte fără să fie văzut. Bunica îl zări acolo şi crezu că el era
cel care îi făcuse un buchet atât de frumos, şi acum se furişa aşa pentru că era
timid.
- Haide încoace! îl strigă ea dorind să-l răsplătească în vreun fel. Vino
încoace^ băiete! Nu fi timid.
Peter era prea speriat să mai fugă.
„Acum totul depinde de mine“, îşi spuse el în gând. Şi se îndreptă către ea
temător, cu o expresie înfricoşată.
- Hai, cu mai mult curaj! încercă doamna Sesemann să-l îmbărbăteze.
Spune-mi acum, chiar tu ai făcut asta?
Peter nu se uită deloc la ea, deci nu văzu că femeia arăta înspre buchetul de
flori, dar simţea ochii arzători ai bunicului îndreptaţi asupra lui, aşa că-i spuse
tremurând:
-Da!
- Şi atunci de ce te temi aşa? Ce e rău în asta?
- Este... Pentru că... pentru că... tot stricat... şi nu mai poate fi reparat.
Rostea foarte greu cuvintele şi genunchii îi tremurau atât de tare încât abia
mai putea sta în picioare. După ce se uită la băiat mirată, bunica se duse la
Unchiul Alp şi îl întrebă în şoaptă dacă nu cumva băiatul era nebun.
- Oh, nu, o sigură el, nu e deloc. Dar el a fost „vântul“ care a împins
scaunul cu rotile al nepoatei dumneavoastră, şi acum se aşteaptă să fie pedepsit
pentru fapta sa, aşa cum merită.
Doamnei Sesemann nu-i venea să creadă că băiatul putuse să facă aşa ceva.
Nu părea a fi un băiat rău şi nu putea înţelege cum cineva ar fi în stare să
distrugă intenţionat un lucru atât de necesar unui invalid.
Unchiul Alp însă bănuise încă de la început că el era vinovatul. El
observase de mult privirile pline de furie pe care băiatul i se arunca micuţei
Clara şi aerul lui de dispreţ pentru tot ce se întâmpla mai nou acolo sus, pe
munte. Unchiul îşi dăduse seama de toate şi era foarte convins că îl acuzase pe
drept pe băiat. Ii explică totul doamnei Sesemann care spuse surprinsă:
- Sărmanul de el! Băiatul nu trebuie pedepsit! Trebuie să fim înţelegători
cu el. Gândiţi-vă că pentru el suntem nişte străini, care au ţinut-o pe Heidi
departe de el atâtea săptămâni la rând - şi presupun că o considera pe fetiţă ca
un fel de proprietate privată -, iar el a rămas singur. Bine-nţeles că l-au
copleşit sentimentele şi l-au împins la actul acesta nebunesc de răzbunare. Cu
toţii ne purtăm prosteşte când suntem supăraţi.
Se întoarse către Peter să-l cheme lângă ea şi se aşezară sub brazi.
- Vino la mine, băiete! îi spuse ea prieteneşte, nu mai tremura şi ascultă-
mă. Tu ai împins scaunul cu rotile al domnişoarei Clara şi l-ai lăsat să cadă de
pe munte şi să se spargă în bucăţele, nu-i aşa? Şi ai ştiut tot timpul că nu ai
avut dreptate şi că ai merita să fii pedepsit, dar ai încercat să ascunzi adevărul
sperând că nu vei fi descoperit. Nu-i aşa? Aşa m-am gândit şi eu. Dar greşeşti
amarnic dacă tu crezi că poţi face un rău pe care să-l ascunzi apoi de toţi.
Dumnezeu ştie şi vede totul şi, când observă că cineva încearcă să ascundă un
rău pe care l-a făcut, El stârneşte în noi un paznic mic - un paznic mic care
doarme în noi până facem ceva rău. Apoi El se trezeşte şi are o nuia micuţă cu
care ne loveşte şi nu ne mai lasă nici o clipă de linişte, ci ne şopteşte întruna:
„Cineva a aflat de fapta ta. Acum, o să ai numai probleme“. Nu-i aşa că asta ţi
s-a întâmplat şi ţie în ultimul timp?
Foarte ruşinat, Peter dădu din cap afirmativ, pentru că exact aşa se simţise şi
el.
- Şi lucrurile nu s-au întâmplat aşa cum ai vrut? continuă ea. în loc să o
răneşti, uite că i-ai făcut un bine fetei. Fără scaunul ei cu rotile, Clara a trebuit
să facă un efort suplimentar ca să poată merge, şi uite că a reuşit. Acesta este
felul în care Dumnezeu face bine din rău. Tu, cel care ai făcut răul, ai fost şi
cel care a suferit. înţelegi, Peter? Ţine minte ce ţi-am spus, şi data viitoare
când vei mai vrea să faci fapte rele, pe care ştii că nu trebuie să le faci, gân-
deşte-te la paznicul acela mic, cu nuiaua lui şi la vocea aceea neplăcută din
tine.
- Da, aşa voi face! spuse Peter, foarte umil, dar şi foarte curios cum aveau să
decurgă lucrurile în continuare, pentru că „poliţistul“ era în continuare alături
de Unchiul Alp.
-Atunci, hai să nu mai vorbim despre asta, îi mai spuse doamna Sesemann,
şi vreau să-ţi dau ceva care să-ţi amintească mereu cu plăcere de vizitatorii din
Frankfurt. Acum, spune-mi... Ce ţi-ar plăcea cel mai mult să primeşti drept
cadou.
Peter îşi ridică ochii din pământ şi se uită mirat la ea. Fusese atât de sigur că
urma să i se întâmple ceva rău. în schimb, acum, i se oferea un cadou.
- Da, sunt foarte serioasă, îl asigură din nou femeia. Vreau să-ţi alegi ceva
foarte drăguţ să-ţi amintească de noi şi să-ţi arate că nu suntem deloc supăraţi
pe tine. Ai înţeles?
Peter începu să-şi dea seama de starea faptelor. Acea doamnă drăguţă avea
să se pună între el şi poliţist. Acum, nu mai avea de ce să se teamă. Simţi ca şi
cum o greutate mare, precum cea a unuia dintre munţii din jur, îi căzu de pe
umeri. Realiză şi el că e mai bine să recunoşti de la început dacă ai greşit, aşa
că-i spuse repede:
- Am pierdut şi hârtia.
- Cuvintele acestea o mirară pe doamna Sesemann un moment, până îşi
aduse aminte de telegramă.Ah, nu-i nimic! spuse ea calmă. E foarte bine că mi-
ai spus. Tot timpul să-ţi mărturiseşti greşelile cât mai repede posibil. Acum, ce-
ai vrea să primeşti în dar?
Peter se înveseli la gândul că şi-ar putea alege orice lucru de pe lume. Apoi
se gândi la târgul care se ţinea anual în Mayenfeld şi la toate lucrurile
minunate pe care le văzuse acolo, uitându-se la ele fără nici cea mai mică
speranţă că ar putea vreodată să le cumpere: fluiere roşii şi mari, de exemplu.
Un fluier din acelea i-ar fi de mare folos să adune caprele. Şi mai erau cuţite
mari cu mânere cu care puteai să tai o ramură de alun într-o clipită. Se gândi,
şi se gândi... ce ar trebui să aleagă? Apoi îi veni o idee minunată:
- Un penny! spuse el.
După aceea ar avea destul timp să se hotărască ce să-şi cumpere din el.
Doamna Sesemann nu se putu stăpâni să nu râdă:
- Ce cerere modestă! exclamă ea deschizându-şi poşeta şi scoţând din ea
nişte monede.
- Vino aici şi o rezolvăm pe loc. Uite aici ai atâţia penny câte săptămâni
sunt în an, şi în fiecare duminică poţi să iei câte unul şi să-l cheltui cum vrei.
Peter se uită la monede cu ochii mari: A
- In fiecare duminică, pentru totdeauna? întrebă el.
Ea râse din nou şi cei doi bărbaţi se apropiară să afle despre ce era vorba.
- Da, pentru totdeauna, îi promise ea. O să trec asta şi în testamentul meu:
„Pentru Peter, păstorul de capre, un penny pe săptămână, pe viaţă“. Apoi se
întoarse către fiul ei şi adăugă: Ai auzit? La fel trebuie să faci şi tu, să-l treci în
testament. Un penny pe săptămână pentru tot restul vieţii.
Domnul Sesemann încuviinţă dând din cap şi începu şi el să râdă.
Peter se uita mereu la monedele din mâna lui, vrând parcă să se asigure că
erau reale. Apoi îi mulţumi femeii şi urcă repede pe munte, peste măsură de
încântat, sărind în sus de fericire. Problemele lui erau de-acum rezolvate şi, în
plus, i se mai şi promisese câte un penny pe săptămână pentru tot restul vieţii.
Puţin mai târziu, stăteau cu toţii în faţa cabanei după o masă îmbelşugată.
Clara luă mâna tatălui ei şi îi spuse:
- Oh, tată, dacă ai şti ce a făcut Unchiul Alp pentru mine! Nu voi uita
niciodată! Şi jiiă tot gândesc ce aş putea face eu pentru el ca să-i aduc măcar
jumătate din bucuria pe care mi a adus o el mie.
- Şi eu aş vrea să ştiu asta, îi răspunse tatăl ei întorcându-se spre gazda lor
care purta o conversaţie cu bunica.
întinse mâna şi îl luă de braţ pe Unchiul Alp.
- Dragă prietene, îi spuse el blând, hai să vorbim doar noi doi un pic. Cred
că mă înţelegi când îţi spun că în ultimii ani nu am fost niciodată cu adevărat
fericit. Ce valoare au toţi banii şi toată averea mea dacă nu o puteam face pe
fiica mea bine? Acum, cu ajutoml lui Dumnezeu ne-ai dat nouă, tuturor, un
motiv în plus să trăim. Cu siguranţă că pe aşa ceva nu se poate pune nici un
preţ, dar te rog să-mi spui dacă pot face ceva pentru tine ca să-ţi arăt cât îţi
sunt de recunoscător. Voi face orice îmi stă în putere, numai să-mi spui ce.
Unchiul Alp îl ascultă în linişte, zâmbind la vederea fericirii care se citea pe
faţa bărbatului, apoi, eu o demnitate simplă, îi răspunse:
- Am contribuit şi eu la bucuria recuperării fii cei dumneavoastră. Şi asta
este recompensa mea. Vă mulţumesc oricum pentru cuvintele pe care mi le-aţi
adresat, dar nu-mi doresc nimic. Atâta timp cât voi fi în viaţă, vom avea
destule şi eu, şi Heidi. îmi doresc doar un singur lucru şi, dacă m-aţi putea
ajuta, n-aş mai avea nici o grijă pe lume.
- Spuneţi-mi care vă este dorinţa, zise domnul Sesemann.
- Sunt bătrân, începu Unchiul Alp. Nu mă aştept să mai am mult de trăit, şi
la moartea mea nu am ce să-i las copilei. Ea nu mai are pe nimeni pe lume în
afară de mine şi de cea care nu a avut niciodată prea mare grijă de ea. Aş vrea
să-mi promiteţi că Heidi nu va trebui niciodată să plece şi să-şi câştige
existenţa printre străini. Asta ar fi cea mai mare recompensă pentm ce am
făcut pentru dumneavoastră şi fiica dumneavoastră.
Asta nici nu trebuia să mi-o cereţi, îi răspunse domnul Sesemann imediat.
Heidi este deja ca un membru al familiei noastre. întrebaţi-o pe mama
sau pe Clara: sunt sigur că şi ele sunt de acord cu mine. Nu vom permite
niciodată ca ea să rămână printre străini. Asta v-o promit din toată inima.
Haide să batem palma. Voi avea grijă de ea atât acum, cât şi după ce voi
muri. Cât a locuit cu noi, am văzut cât îi este de greu să stea departe de
casă, cu toate că şi-a făcut prieteni adevăraţi acolo, după cum ştiţi deja.
Unul dintre acei prieteni din Frankfurt îşi încheie afacerile din oraş chiar
acum. Vorbesc de bunul nostru prieten, doctorul Classen, bine-nţeles. El
vrea să se pensioneze cât mai curând şi să se mute aici undeva, pe lângă
dumneavoastră. A fost atât de fericit aici alături de Heidi anul trecut!
Deci, d»pă cum vedeţi, Heidi vă va avea pe amândoi alături, aici aproape
şi sper să trăiţi mulţi ani de-acum înainte, amândoi.
 Din când în când, Buni o ruga pe Heidi să-i mai
citească un imn. îi spunea:
- Dacă voi petrece fiecare moment din viaţa mea mulţumindu-i lui Dumnezeu
pentru bunătatea pe care a arătat-o faţă de noi, tot nu ar fi destul.rămase
singură în uşă făcând cu mâna drumeţilor care se îndepărtau. Fetiţa îi urmări
pe prietenii ei până aceştia dispărură în zare.
Câteva zile mai târziu, sosi şi patul promis, iar când acesta fu gata instalat,
Buni se urcă în el cu mare plăcere şi dormi dusă toată noaptea. Doamna
Sesemann ascultase atent tot ce-i povestise Heidi despre gerul din munţi şi,
odată cu patul, mai trimisese şi o mulţime de haine groase.
Puţin mai târziu, doctorul Classen se întoarse şi el în munţi şi-şi rezervă o
cameră la hanul din Dorfli. Apoi, ascultând sfatul Unchiului Alp, cumpără casa
cea dărăpănată din sat şi o reconstrui astfel încât Unchiul Alp şi Heidi să o
poată folosi şi ei pe timp de iarnă. El construi chiar şi un staul pentru
Margareta şi Oacheşa.
Prietenia care se înfiripase între cei doi bărbaţi cu un an în urmă deveni şi
mai puternică. Doctorul se gândea cu plăcere că avea să o aibă şi pe Heidi
alături de el.
/V

Intr-o zi, în timp ce-i priveau pe muncitorii care lucrau la casă, doctorul îl
luă pe Unchiul Alp de braţ şi-i spuse:
- Cred că simţim amândoi acelaşi lucru pentru copila asta adorabilă, dar
vreau să-ţi spun exact ce înseamnă ea pentru mine. Am ajuns să o iubesc ca
pe propriul mqi copil. Aş dori să mă implici şi pe mine în tot ce o
priveşte. Aş fi mai mult decât mulţumit dacă aş şti că-mi va fi alături la
bătrâneţe, ca o fiică adevărată, şi după moarte vreau să-i las ei tot ce am.
Aşa va avea din ce să trăiască şi după ce noi nu vom mai fi.
Unchiul Alp nu-i spuse nimic, dar strânse mâna doctorului privindu-1
cu înţelegere.
Cam tot atunci, Heidi şi Peter stăteau cu bunica povestindu-i ce se mai
întâmplase şi depănând amintiri din vara aceea fierbinte şi plină de
evenimente. Şi din povestirile lui Heidi află şi Bridget despre penny-ul pe
care urma să-l primească Peter în fiecare săptămână, iar faţa i se umplu
de fericire.
- E foarte bună, doamna! Ar trebui să mă bucur că pleci cu ea, dar mi-e
teamă că voi muri fără tine!
- Ce-mi aud urechile, strigă doamna Sesemann intrând în cameră şi
vorbind pe tonul ei blând ca de obicei. Dar nici nu se pune problema! Heidi va
rămâne aici cu dumneavoastră. Ştim că vă este de mare ajutor. Vom dori şi noi
să o vedem, asta e adevărat, dar vom veni noi la ea. Vom veni în fiecare an aici
la munte ca să ne arătăm recunoştinţa pentru recuperarea miraculoasă a
copilei noastre.
Auzind acestea, faţa lui Buni se mai lumină, şi femeia strânse mâna
doamnei Sesemann cu foarte mare recunoştinţă. Heidi o îmbrăţişă din nou.
- Nu-i aşa că lucrurile s-au aranjat de minune?
- Oh, da, copila mea, nici nu ştiam că sunt atâţia oameni buni pe lume.
Credinţa mea în Dumnezeu este reînnoită să ştiu că mai sunt oameni cărora să
le pese de cineva sărman ca mine.
- Cu toţii suntem sărmani în faţa lui Dumnezeu! îi reaminti doamna
Sesemann. Suntem cu toţii în grija Lui! Iar acum trebuie să ne luă la revedere
pentru moment, dar, aşa cum am mai spus, vom reveni cât de curând şi poţi să
fii sigură că nu vom uita să-ţi facem o vizită şi dumitale.
Strânse mâna lui Buni din nou, cu multă căldură, în timp ce bătrâna îi
mulţumea binecuvântând-o pe ea şi toată familia ei.
Doamna şi domnul Sesemann coborâră apoi în Dorfli, iar Unchiul se
întoarse cu fetele la cabană.
Clara nu se putu abţine să verse câteva lacrimi a doua zi dimineaţă când
veni vremea să-şi ia rămas-bun, dar Heidi încercă să o consoleze.
- Vara va veni acuş din nou, îi spuse ea, şi te vei întoarce la mine, şi atunci
vei merge foarte bine. Ne vom distra mult mai mult şi vom putea urca pe
păşune în fiecare zi să vedem florile.
Clara îşi şterse lacrimile şi-i spuse:
- Ia-ţi rămas-bun de la Peter şi de la capre pentru mine, în special de la
Margareta. Aş vrea să-i pot face şi ei un cadou pentru laptele pe care mi l-a
dat.
- Trimite-i nişte sare! râse Heidi, ştii cât de mult îi place sarea!
- Da! Da! O să-i trimit o sută de kilograme de sare ca să-şi aducă aminte de
mine.
între timp, domnul Sesemann ajunsese deja la cabană şi discuta cu Unchiul
Alp; în cele din urmă, o anunţă şi pe Clara că venise vremea să plece.
Calul cel alb al bunicii aştepta lângă uşă să o coboare pe Clara în sat şi nu
trecu mult şi Heidiliciţii! îi spuse bunicul reproşându-i cu blândeţe: la ce te
gândeşti? Nu poţi fugi aşa pur şi simplu când avem musafiri!
Dar doamna Sesemann îl opri:
Copila are dreptate, spuse ea, sărmana Buni a fost neglijată în ultimul
timp din cauza noastră! I laide să coborâm cu toţii să o vedem. Pot aştepta
acolo calul, iar telegrama o voi trimite din Dorfli. Ce părere ai, fiule?
Domnul Sesemann nu apucase să mai spună nimic despre planurile sale, aşa
că începu să le explice celorlalţi acum. Se gândise să mai petreacă ceva timp în
Elveţia împreună cu mama sa şi să o ia şi pe Clara cu ei din când în când, dacă
se simţea bine. Acum, se părea că putea să se bucure de compania fiicei lui tot
timpul şi în acest caz ar fi fost păcat să piardă acele zile frumoase şi calde de
vară. Se gândi deci să petreacă noaptea aceea în Dorfli şi să o ia şi pe Clara a
doua zi. Apoi aveau să meargă în Ragaz, unde să o întâlnească pe bunica, iar de
acolo să plece în vacanţă cu toţii. La început, Clara fu puţin supărată la ideea
că avea să părăsească muntele atât de devreme, dar ;ivea atâtea lucruri noi pe
care abia aştepta să le < \perimenteze, încât nu putu rămâne tristă prea in1111
timp.
Luând-o pe Jdeidi de mână, doamna Sesemann se pregăti să-i conducă spre
cabana păstorului de capre, dar se opri dintr-odată:
- Cum se va descurca însă Clara? întrebă ea.
Unchiul Alp îi zâmbi şi o ridică pe fată în braţe,
cum făcuse de multe ori, şi porniră cu toţii. Pe drum, Heidi îi povesti bunicii
multe lucruri despre Buni, despre cum simţea ea frigul iernii şi despre cum
bătrâna nu avea niciodată destul de mâncare, iar doamna Sesemann o ascultă
cu atenţie.
Bridget tocmai întindea la uscat nişte cămăşi de-ale lui Peter. Când îi văzu
pe toţi coborând, fugi în casă:
- Coboară cu toţii, o anunţă ea pe Buni. Cu siguranţă că se duc acasă;
Unchiul Alp o duce pe in va lidă în braţe.
- Of, Doamne! oftă Buni. O iau şi pe I l e i ţ i i < n ei? Aş vrea să intre măcar
câteva secunde A . \ i« .1 să-i mai aud o dată vocea.
Uşa se deschise deodată, si l l c n l i n . n . i l i 111 cameră şi se aruncă în
braţele b a t r a n e i
-Buni! Buni! ştrigaă ea ( V / u i ' Palul m e u din Frankfurt va veni aici pentru line,
eu trei perne mari şş i o paă turaă Idarle caă lduroaşaă . Bunica şpune caă va ajunge aici îîn
doar caî teva zile.
Fetiţa se aştepta ca această veste să lumineze faţa bunicii, dar în schimb nu
văzu decât un zâmbet trist.
- Amin! strigă doamna Sesemann strângând cu căldură mâna Unchiului
Alp. Apoi o îmbrăţişă pe Heidi şi o sărută.
- Şi acum, draga mea, tu ce-ţi doreşti? Ai vreo dorinţă pe care să ţi-o pot
îndeplini?
- Da, am! răspunse Heidi privind-o pe femeie drept în ochi.
- Mă bucur! Spune-mi despre ce este vorba.
- Patul pe care l-am avut în Frankfurt, cu cele trei perne şi pătura aceea
groasă... aş vrea să-l am ca să i-1 dau lui Buni, ca să nu mai doarmă cu capul în
jos, aşa cum face acum, că de-abia poate să respire, şi să nu mai poarte şalul
acela frumos în pat ca să nu îngheţe.
Heidi făcu o mică pauză ca să tragă aer în piept.
- Ce copil bun eşti tu! spuse doamna Sesemann. E atât de uşor să-i uităm pe
cei cu probleme atunci când suntem fericiţi! Aşa voi face! Voi trimite o
telegramă în Frankfurt imediat şi îi voi spune domnişoarei Rottenmeier să
trimită patul încoace, imediat. Sper să ajungă într-o zi sau două şi mai sper ca
Buni să-l găsească foarte confortabil.
Heidi ţopăi de fericire şi strigă:
Trebuie să cobor imediat să-i spun şi ei. N-am mai văzut-o pe Buni de atâta
timp şi sunt sigură că se întrebă ce s-a întâmplat cu mine
1. Sus pe munte.......................................................7
2. La Bunicul.........................................................25
3. O zi cu caprele..................................................35
4. O vizită la Buni.................................................50
5. Doi musafiri neaşteptaţi...................................67
6. începe o upuă viaţă...........................................81
7. O zi proastă pentru Rottenmeier ... 92
8. întâmplări ciudate..........................................111
9. Un raport prost pentru domnul Sesemann 125
10. Vizita bunicii.................................................134
11. Dor de casă....................................................147
12. Casa este bântuită!.........................................155
13. Din nou acasă................................................171
14. Când bat clopotele bisericii..........................194
15. Pregătiri pentru o călătorie...........................211
16. Un vizitator pentru Heidi.............................220
17. Zile fericite................................... . . . 2 3 1
18. Iama în Dorfli................................................242
19. Peter îi surprinde pe toţi...............................257
20. Alţi vizitatori................................................268
21. Clara începe să se bucure de viaţă . . . 289
22. Se întâmplă neaşteptatul...............................300
Pentru moment: la revedere 316