RCCP 4 2016

1
SOCIETATEA ROMÂNĂ DE MINISATERUL PUBLIC ASOCIAŢIA

PARCHETUL DE PE
CRIMINOLOGIE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE PROCURORILOR
DE CASAȚIE ȘI
ŞI DE CRIMINALISTICĂ DIN ROMÂNIA
JUSTIȚIE
REVISTA DE CRIMINOLOGIE,
CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE
STUDII
Nr. 4/2016
ISSN 1454 – 5624
ISSN-L 1454 - 5624
2
COORDONATOR
 Prof. Univ. Dr. RODICA MIHAELA STĂNOIU
Preşedinta Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică
COLEGIUL DE REDACŢIE
 Prof. univ. dr. AUGUSTIN LAZĂR - Procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie
 Conf. univ. dr. EMILIAN STĂNIŞOR - Preşedinte Executiv al Societăţii Române de
Criminologie şi Criminalistică
 Lector univ. dr. ORTANSA BREZEANU - Institutul de Cercetări Juridice al Academiei
Române
 Av.NORA FRAJ-BOUSLIMANI -Avocat la Curtea de Apel din Paris
si Membru în Consiliul Ştiinţific al Societăţii
Internaţionale de Criminologie
 Conf. univ. dr. FLORIAN GHEORGHE - Universitatea Hyperion Bucureşti
 Conf. univ. dr. GHEORGHE MOCUŢA - Cercetător asociat la Institutul de Cercetări
Juridice al Academiei Române
 Lector univ. dr. DORINICA IOAN - Consilier în Ministerul Justiţiei
 Lector univ. dr. ANA BĂLAN -Vicepreşedinte „Societatea Română de
Criminologie şi Criminalistică”
 Lector univ.dr. FLORIN STELIAN BOBIN Parchetul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti
 Prof. univ. dr. VALERIAN CIOCLEI - Universitatea din Bucureşti
 Conf. univ. dr. SORIN ALĂMOREANU - Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca
 Conf. Univ.dr. NICOLETA BUZATU - Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”
Bucureşti
 Conf. univ. dr. CONSTANTIN SIMA - Procuror Şef Serviciu, Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
 Conf. univ. dr. GEORGE MIRCEA BOTESCU - Universitatea Bucureşti
REDACTOR ŞEF
- Secretar general al Societăţii Române de
 VASILE TEODORESCU
Criminologie şi Criminalistică
Pentru a asigura şi aspectul unitar estetic al revistei, rugăm autorii să ne trimită lucrările tehnoredactate
la calculator cu litere de tipul şi mărimea celor publicate deja în revistă (respectiv Times New Roman 10) şi
păstrând dimensiunile aşezării în pagină (2,5 cm margine sus, jos, stânga, dreapta). Fotografiile, tabelele
diagramele şi alte reprezentări grafice este preferabil să fie color.
Rugăm ca lucrările să aibă în preambul un rezumat de câteva fraze şi dacă se poate să fie şi traduse în
limba engleză sau franceză. Evident că aşteptăm cu interes spre publicare şi articole integral traduse într-o limbă
de circulaţie internaţională.
Manuscrisele, precum şi orice corespondenţă se vor trimite pe adresa: Vă
Vasile Teodorescu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
B-dul Libertăţii nr. 14, sector 5, Bucureşti, cod 050706
Telefon: 021/311.89.33/1070, 021/319.39.28
Fax: 021/311.34.16
E-mail: vasileteodorescu11@yahoo.ro, redacţie@criminologie.ro,
dumiru_iuliana@mpublic.ro
mulţumim.
Tehnoredactare computerizată
REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE

Nr. 4 /2016
3
CUPRINS
Pag.
Seminar profesional internațional 21-23 septembrie 2016 - Alba Iulia 9
CRIMINOLOGIE
Cârdan Bianca - Utilizarea metodelor de profilaj în investigarea criminalistică 10

Mădălina Dinea
Sorin Alămoreanu - Observații asupra teoriei ”mâini călduroase” 12
Sorin Alămoreanu - Despre ”Profiling” și perspectiva utilizării sale în unele cauze 17
Finta Sorin Silviu - Securitatea națională și spălarea banilor murdari 23
Mihai Suian - Obținerea probelor în procesul penal prin intermediul investigațiilor sub 27
acoperire și a colaboratorilor
Mădălina Moraldo - Formele de agresivitate în rândul adolescenților 33
Mădălina Dinea - Expertiza grafică în sistemul judiciar 44
Simion Nicoleta Minodora - Infracțiunile de violență - omorul 49

Muscalu Gheorghe
Cristian Delcea - Procesul decizional în actul de omor - Tendințe teoretico-experimentale în 64
domeniu
Simona Vlădica - Aspecte politice privind încheierea acordului de mediere dintre autor și 67
victimă - repararea răului făcut
Gheorghe Bunea - Valorificarea probelor materiale cu ocazia audierii unei persoane 72
Ecaterina Balica - Migrațiune, criminalitate și siguranță personală în marile orașe europene 78
Ecaterina Balica - Omucideri și suicideri în România. Date statistice și reprezentările media 92
Ramona Maria Cojocaru - Autentificarea înregistrărilor cu metoda ENF 94
Gabriela Chiran - Interacțiunea factorilor criminogeni în cazul falsificatorului notar public 104
Eufemia Vieriu - Aspecte generale privind cauzele fenomenului social al criminalității 107
Eufemia Vieriu - Aspecte generale privind resocializarea infractorului 113
Eufemia Vieriu - Considerații generale privind cauzele crimei ca act individual 117
Eufemia Vieriu - Considerații generale privind prevenirea criminalității 123
Florena Sterschi - Criminalitatea Transnațională: Normativul penal de sancționare și politici de 129

prevenire și combatere
4
PENOLOGIE
Gheorghe Florian - Penitenciarul, o privire dinăuntru 134
CRIMINOLOGY, FORENSICS AND PENOLOGY MAGAZINE
No. 4/2016
5
CONTENTS
Pag.
International professional seminar 21-23 of September 2016 - Alba Iulia 9
CRIMINOLOGY
Cârdan Bianca - Using profile methods in forensics investigation 10

Mădălina Dinea
Sorin Alămoreanu - Observations on the ”worm hands” theory 12
Sorin Alămoreanu - About ”Profiling” and the perspective of its use in some cases 17
Finta Sorin Silviu - National security and money laundering 23
Mihai Suian - Obtaining evidence in criminal proceedings through undercover 27

investigations and collaborators
Mădălina Moraldo - Forms of aggressivity among teenagers 33
Mădălina Dinea - Graphic expertise in the judicial system 44
Simion Nicoleta Minodora - Offences of violence - murder 49

Muscalu Gheorghe
Cristian Delcea - Decision making in the act of murder – Theoretical-experimental tendencies 64
in the field
Simona Vlădica - Political aspects regarding the closure of the mediation agreement between 67
the author and the victim – repairing the harm done
Gheorghe Bunea - Capitalizing material evidence on the occasion of hearing a person 72
Ecaterina Balica - Migration, criminality and personal safety in big European cities 78
Ecaterina Balica - Homicide and suicide in Romania. Statistical data and media representations 92
Ramona Maria Cojocaru - Authentication of registrations with ENF method 94
Gabriela Chiran - The interaction of criminogenic factors in the case of public notary 104
counterfeiters
Eufemia Vieriu - General aspects regarding the causes of the social phenomenon of 107
criminality
Eufemia Vieriu - General aspects regarding the resocialization of the offender 113
Eufemia Vieriu - General considerations regarding the causes of crime as individual act 117
Eufemia Vieriu - General considerations regarding the prevention of criminality 123
Florena Sterschi - Transnational Criminality: Criminal sanctioning normative and policies of 129
prevention and combating
6
-
PENOLOGIY
Gheorghe Florian - Penitentiary, a look inside 134
REVUE DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTIQUE ET PENOLOGIE
No. 4 /2016
7
TABLES DE MATIERES
Pag.
Séminaire professionnel international, 21-23 septembre 2016 - Alba Iulia 9
CRIMINOLOGIE
Cârdan Bianca - Utiliser les méthodes de profilage dans l’investigation criminalistique 10
Mădălina Dinea
Sorin Alămoreanu - Observations sur la théorie de la « main chaleureuse » 12
Sorin Alămoreanu - Sur le « Profilage » et la perspective de son emploi dans certaines affaires 17
Finta Sorin Silviu - La sécurité nationale et le blanchiment de l’argent 23
Mihai Suian - Obtenir les preuves au cours du procès pénal par l’intermède des 27
investigations sous couverture et des collaborateurs
Mădălina Moraldo - Les formes d'agression chez les adolescents 33
Mădălina Dinea - L’expertise graphique au sein du système judiciaire 44
Simion Nicoleta Minodora - Les crimes de violence – le meurtre 49
Muscalu Gheorghe
Cristian Delcea - Le procès décisionnel dans l’acte de meurtre – Tendances théoriques et 64

expérimentales dans le domaine
Simona Vlădica - Aspects politiques sur la conclusion de l’accord de médiation entre l’auteur 67
et la victime - réparation des dommages causés
Gheorghe Bunea - Valoriser les preuves matérielles lors de l’audition d’une personne 72
Ecaterina Balica - Migration, criminalité et sécurité personnelle dans les grandes villes de 78
l’Europe
Ecaterina Balica - Homicides et suicides en Roumanie. Données statistiques et représentations 92
média
8
Ramona Maria Cojocaru - Authentification des enregistrements par le critère ENF 94
Gabriela Chiran - Interaction des facteurs criminogènes au cas du contrefacteur notaire public 104
Eufemia Vieriu - Aspects généraux sur le phénomène social de la criminalité 107
Eufemia Vieriu - Aspects généraux sur la resocialisation du délinquant 113
Eufemia Vieriu - Considérations générales sur les causes du crime comme acte individuel 117
Eufemia Vieriu - Considérations générales sur la prévention du crime 123
Florena Sterschi - La criminalité transfrontalière: l’ensemble de normes pénales de sanction et 129

les politiques de prévention et de lutte
PENOLOGIE
Gheorghe Florian - Le pénitentiaire, un coup d’oeil de l’intérieur 134
9
10
SEMINARUL PROFESIONAL
„UTILIZAREA METODELOR DE PROFILAJ ÎN INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ”
Bianca Cârdan- jurist, Madălina Dinea- jurist
În perioada 21-23 septembrie 2016, în orașul Alba Iulia, s-a desfășurat seminarul profesional de
criminalistică cu tema „Utilizarea metodelor de profilaj în investigarea criminalistică”. Evenimentul a avut loc în
Aula Magna a Univeristății „1 Decembrie 1918”, participând peste 120 de persoane. Organizatorii acestui eveniment
au fost Conf.Univ.Dr.Sorin Alămoreanu, Prof.Univ.Dr.Costică Voicu și Conf.Univ.Dr.Gheorghe Bunea. Conferința a
fost realizată cu sprijinul Societății Române de Criminologie, Criminalistică și
Științe Penitenciare-Filiala Transilvania, International Police Asociation (IPA)
Secția Română, parteneri fiind Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba,
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba
Iulia. La Seminar au participat peste 120 de persoane, gazda primitoare fiind Aula
Magna a Universităţii din Alba Iulia. In cuvântul de deschidere Conf.Univ.Dr.Sorin
Alămoreanu a artătat că manifestarea este rezultatul colaborării foarte bune cu IPA
şi ceilalţi parteneri, dar că ea nu ar fi posibilă dacă nu ar exista interesul
participanţilor pentru o anumită tematică. Pe de altă parte, s-a subliniat şi în
intervenţiile altor invitaţi precum: Prof.Univ.Dr.Augustin Lazăr, procurorul
general al României; Pierluigi Maria Dell′Osso, procurorul general al Procuraturii
din Brescia în domeniul criminalisticii formarea profesională nu se poate opri, ea
se impune a fi mereu completată ca un răspuns al criminaliştilor la „ provocările pe
care le ridică permanent fenomenul criminal”.
Publicul țintă al acestui training a fost format din procurori, membri ai poliției,
criminaliști, medici legiști, avocați, psihologi, mediatori și studenți. Principalii
tutori au fost Pete Klismet, fost profiler F.B.I. și membru în American Investigative Society of Cold Cases; Mihaela
Brooks- criminal profiler, geographic profiling analyst I, cerified anti-terrorist specialist USA, criminal intelligence
analyst, de altfel și membră în American Investigative Society of Cold Cases. Alături de aceştia, seminarul a fost
condus de moderatorii principali: Prof.Univ.Dr.Augustin Lazăr, Prof.Univ.dr.Costică Voicu, Prof.Univ.dr.Valentin
Iftenie, Conf.Univ.Dr.Petruț Ciobanu, Proc.Romulus Varga, Dr.Neculai Spirea Zamfirescu, Conf.Univ.Dr.Gheorghe
Bunea și Conf.Univ.Dr.Sorin Alămoreanu.
Pe parcursul celor trei zile ale seminarului, tema principală de discuție a fost utilitatea şi rolul
profiling-ului, cu referire la practica din SUA în investigațiile criminale ce au ca obiect fapte comise cu violență și
contra vieții, aplicarea acestuia în domeniul procedurilor de cercetare ale poliției judiciare.
Primul subiect susținut de Procurorul General din Brescia, Pierluigi Maria Dell′Osso, a atins punctele de
interes al celor două țări şi experinţa în comun pentru combatere fenomenului infracţional. Prezentarea s-a grefat pe
infracțiunile de spălare a banilor, cu referiri la pe cazurile de fapte infracţionale complexe, criminalitate trans-
frontalieră, trafic cu opere de artă, inclusiv trafic cu gunoi menajer întâlnit în relația româno-italiană.
Cel care a inițiat discuțiile privitoare la profiling a fost Pete Klismet, abordând acest subiect din punct de
vedere teoretic: cereprezintă criminal profiling ca instrument al criminaliştilor și ceea ce nu ar trebui să reprezinte.
Spre exemplu, profiling-ul nu ar trebui asociat cu magia, telepatia sau citirea în „globul de cristal”, ci, din contră, el
este o muncă asiduă de cercetare, experiență și training-uri specifice în acest domeniu. Pentru ilustrare vorbitorul a
adus în discuție și investigarea cazurilor de viol cu referiri la cazuri concrete din experienţa sa. S-au prezentat
noțiunile teoretice care stau la baza profiling-ului , diferența dintre modul de operare și semnătura
psihocomportamentală, modul de construcție al „portretului comportamental” al suspectului și nu în ultimul rând
profilul victimei. Este de menționat și faptul că aceste tehnici trebuie să poarte amprenta cazurilor specifice fiecărei
regiuni geografice, așa încât tehnica profilajului se demonstrează a fi un cadru complex de cercetare.
11
In cadrul discuţiilor s-a apreciat că metoda trebuie să fie în consonanță cu sistemul judiciar implicat în
aceste activități. Mai mult decât atât, s-a discutat modul de a armoniza metodele de investigare criminalistică
folosite în țara noastră cu metode moderne utilizate în țările occidentale, ca răspuns la nivelul şi formele actuale ale
criminalităţii de toate tipurile..
De asemenea, pe linia discuției a continuat şi expunerea Mihaelei Brooks, dezvoltând tematica analizei
câmpului infracțional, relația dintre victimă și criminal la locul faptei, determinându-se personalitatea făptuitorului,
dar și despre importanța limbajului verbal și non verbal în comportamentul persoanelor audiate (suspect,
victimă,martor). În plus, s-a discutat și despre importanţa verificării resturilor menajere ( denumită
„GARBOLOGY”), de la locul faptei, pentru depistarea de probe. Metoda uzitată în investigarea criminalistică
americană, apare ca necesar a fi preluată și de către sistemul nostru.
Un alt subiect care suscitat interes este cel a STAGING- ului( aranjarea locului faptei şi a împrejurărilor
aparente). S-a pus în discuţie și diferența dintre staging- act intențional de manipulare a probelor, în scop de alterare
a locului faptei, pentru a oferi poliției o altă pistă de soluționare, introducând ceva nou în câmpul infracțional și
precauție, când se încearcă înșelarea poliției prin ștergerea de probe, ori prin sustragerea unor obiecte ce ar putea
conduce ancheta spre aflarea adevărului.
In cadrul dezbaterilor s-a subliniat de către dl. Dr. S. Alămoreanu şi Dl.N.Zamfirescu că regăsim
noţiunile şi în literatura noastră de specialitate , fiind numite de către autori ca E. Stancu şi I. Mircea „împrejurări
contrvoersate” sau „negative” ale locului faptei. Pe lângă discuțiile teoretice au fost exemplificate și cazuri concrete,
unele celebre, soluționate în sistemul american și cel român, unde tehnica profiling-ului, dar şi investigarea
„clasică” criminalistică au avut un rol important în descoperirea autorului și cunoașterea cu exactitate a modului de
comitare a faptelor infracționale.
Alte subiecte aduse în discuție: Determinarea tipului de suspect; Cum „se reduce” cercul de suspecți,
Investigarea criminalilor violenți. Criminali în serie, violatori în serie, pedofili; Aplicații profiling la reconstituirea
crimei; Intervievarea copiilor abuzați sexual. Analiza declarațiilor copiilor; Examinarea cauzelor vechi „Cold
Cases”.
În cadrul seminarului au mai fost prezentate prin expuneri succinte: rolul medierii în unele cauze penale
și o trusă de criminalistică brevetată de către domnul Nicolae Meseșan cu unele propuneri de dispozitive, care
uşurează munca echipei.
Conferința s-a demonstrat a fi mai mult decât o simplă pledoarie, sau succesiune de expuneri, ea
derulându-se activ, sub forma unor dezbateri științifice pe această temă, cu intervenții notabile ale unor persoane cu
o experiență vastă în domeniu, precum Prof.Univ.Dr.Valentin Iftenie ce a explicat nevoia conexării criminalisticii cu
medicina legală și totodată interdependeța acestor două domenii atât de complexe, a Procurorului General Augustin
Lazăr, a Conf.Univ.Dr.Sorin Alămoreanu, a Dr. Neculai Spirea Zamfirescu, a Prof.Univ.Dr.Costică Voicu.
Argumente solide în studiile de caz prezentate au adus și medicii legiști, avocații, mediatorii și psihologii prezenți,
făcând această conferință să devină un cadru interactiv cu implicații într-o multitudine de domenii.
În finalul conferinței a fost acordată o diplomă de excelență Universității „1 Decembrie 1918” ca semn al
aprecierii organizatorilor pentru sprijinul uman şi logistic al deja numeroaselor manifestări găzduite cu multă
disponibilitate şi căldură la Alba Iulia. În aceeași ordine de idei, s-a adus în discuție organizarea unui nou seminar
profesional, posibil în primăvara următorului an, participanții exprimându-și interesul pentru viitoare manifestare.
12
OBSERVAŢII ASUPRA TEORIEI „MÂINII CONDUSE”
ÎN EXAMINAREA GRAFICĂ
Dr. Sorin Alămoreanu
Cuvinte-cheie: examinare grafică, poziţia mâinii în timpul scrierii, semnături contestate/puse sub semnul
întrebării, mână condusă, mână ghidată.
Premise teoretice
Experţii grafici au fost demult confruntaţi cu problema aşa-numitei scrieri cu „mâna condusă” pentru a se
da explicaţii cu privire la anumite semnături contestate. Deşi de ceva timp discuţiile păreau depăşite, într-o anumită
măsură ele sunt prezente, din când în când, în practica examinării grafice. Re-apariţia temei este generată fie de
opiniile unor experţi cu mai puţină experienţă, aflaţi în faţa unor semnături suspecte, fie de nevoia re-clarificării
acestei probleme din perspectiva discuţiilor teoretice.
De fapt problema se reduce la întrebarea dacă o anumită semnătură/scriere au fost trasate de un autor, el
însuşi dominat de o anumită maladie ce îi conferă abilitate grafică limitată, ori lipsa unui control asupra mişcărilor
( pentru situaţii de paralizie, comă, cancer în fază terminală etc.), sau aceasta este o urmare a manifestării scrierii sub
forma „mâinii forţate”, persoana sec află sub o prezumtivă ameninţare psihică, ori chiar sub aplicarea unei forţe
fizice. Această din urmă situaţie este considerată a fi rezultatul utilizării unor forţe exterioare (acţiunile unei alte
persoane) menite a-i supune şi forţa mâna autorului să execute scrierea/ semnarea, în situaţii în care acesta refuză să
semneze un anumit document.
Pentru aceste situaţii, apreciem că este necesar să observăm mai întâi principalele aspecte teoretice ale
scrisului natural, relaţia dintre mână şi instrumentul de scris etc.
Care este semnificaţia „scrierii cu mâna ghidată/condusă”?

Potrivit majorităţii autorilor1, prin „scrisul cu mâna condusă” se înţelege o scriere ori o semnătură creată cu
participarea mâinii unei alte persoane, sau una care a fost creată cu ajutorul unui suport material de ghidare cum ar fi
: o linie de bază, trasarea pe traseul de adâncime al unei scrieri anterioare, cu scopul de a urmări cu instrumentul de
scris aspectul grafismelor anterioare, cu scopul de a se forma traiectorii identice. 2 În grafoscopie, accentul va fi pus,
în principal, pe primul caz , referitor la situaţiile în care „scriitorul” (persoana care ţine instrumentul de scris) şi „cel
ce ghidează/cel ce ajută” (persoana care ţine/ghidează mâna scriitorului). Aceste situaţii pot fi întâlnite sub diverse
forme:
1. „Mâna inertă”– mâna pasivă. Mâna „scriitorului” nu se opune mişcărilor impuse de „cel ce îl ajută”.
Această situaţie poate fi în principiu întâlnită în cazul unor subiecţi aflaţi în stare de agonie sau în situaţii
similare acesteia când autorul semnăturii nu poate să se mişte, spre exemplu este paralizat. Prin urmare, în
acest tip, se poate observa un anumit grad de rezistenţă în încercarea de a mişca mâna subiectului.
2. Măna ajutată. Mâna scriitorului nu este complet inertă, aşa încât, această situaţie va deveni o dificultate
pentru „cel ce ajută”. Astfel de ipoteze pot fi întâlnite la persoane analfabete, a căror mână este ghidată
(„ condusă” )pentru a forma o structură grafică ce ar putea fi apreciată ca o semnătură. Aceeaşi situaţie, a
unei rezistenţe involuntare, este prezentă şi poate fi exprimată printr-un aspect neregulat al literelor,
spaţiere mare, opriri frecvente datorate unei reproduceri inconştiente a scrisului persoanei care „ajută
scrierea”.
3. Mâna asistată.(motricitatea scriitorului este diminuată şi are nevoie de asistenţă). Se apreciază că este
întâlnită la persoane a căror motricitate este oarecum limitată şi sunt ajutate în efortul scrierii de un
„asistent”. Gesturile celor două părţi implicate sunt îmbinate într-un efort comun sporit, dar, de asemenea,
opoziţia vectorilor grafici poate consta într-o armonie sau, chiar într-o diferenţă a grafismelor. 3 E.Locard
1 LOCARD E. L'écriture à main guidée, 1923; a se vedea şi8 BUQUET A., Les documents contestés et leur expertise,
Conansville – 1997.
2 Acest caz este, în general, uşor de probat deoarece scrisul urmează trasee trasate anterior pentru a putea imita scrisul
sau semnătura altor persoane.
3 IONESCU L. Expertiza criminalistica a scrisului Ed. CH Beck 2010 p.44
13
evidenţiază elemente concrete ce ar putea indica astfel de situaţii: liniile de legătură sunt uneori unghiulare,
grupurile de litere sunt reduse în înălţime, e posibilă omiterea semnelor diacritice etc. 4
4. Mâna poziţionată. Datorită problemelor de vedere, mâna scriitorului trebuie să fie poziţionată înainte de
începerea fiecărui cuvânt.
5. Mâna forţată. Scriitorul se opune acţiunii semnării/scrierii şi se împotriveşte mişcărilor impuse de cel ce „îl
ajută”. Prin urmare, pot fi observabile anumite nivele de presiune, litere sau diacritice pot să lipsească.
Uneori, hârtia poate fi ruptă (perforată) local. Liniile sunt, în general, scurte şi unghiulare
POZIŢIA NATURALĂ ÎN SCRIERE ŞI LEGILE SCRIERII
Este cunsocut că rezultantele activitaţii mentale sunt de regulătranspuse în scrisul de mână. Legile scrisului
de mână sunt dependente de alfabet şi de scrierea efectivă, dar ele se manifestă în mod constant. Pentru a înţelege
corect aceste situaţii trebuie să facem referire la E.Sollange-Pellat-„Legile scrisului”. 5.
Prima lege afirmă: Mişcările grafice (semnele) se află sub imediata influenţă a creierului. Acest fapt trebuie
intrepretat împreună cu ce-a de-a doua lege ce prevede că atunci când se manifestă scrierea, Egoul este dezvăluit la
începutul şi finalul semnelor grafice.
Prin urmare, „rezultantele activităţii mâinii conduse” sunt în măsură să reflecte scrisul celui ce ajută, mai
degrabă decât scrisul autorului real. Semnăturile se vor prezenta sub forma unor execuţii lente şi ezitante, în mod
cert mai diferite decât cele originale.
În opinia noastră, în situaţia „mâinii ghidate”, rezultatele operaţiunii sunt surprinse în ce-a de-a treia şi a
patra lege:
Nimeni nu poate să-şi modifice propriul scris (natural), fără a reda şi semne ale efortului depus pentru
aceste schimbări (spre exemplu, opriri bruşte, arcuiri , neregularităţi, schimbări neaşteptate/bruşte, comprimări ).
Scriptorul care se manifestă în circumstanţe improprii scrierii va face apel instinctiv la forme grafice comune
pentru el sau va crea, schematic, semne uşor de redat. Mai trebuie arătat că manifestarea specifică a fiecărui
scriptor este influenţată şi de o serie de factori cu mar fi : suportul material, temperatura ambiantă, calitatea
instrumentului de scriere, poziţia , dar şi modul individual de ţinere al instrumentului de scriere ( „tipul prizei „).
Poziţii de bază ale mâinii şi ale instrumentului de scris:
Modelul unitar al deprinderilor grafo-tehnice ale scriiporului, alături de modelul caligrafic învăţat pentru
prima dată şi motricitatea personală a acestuia se reflectă în aspectul general al scrierii. Acestea sunt completate de
factori precum: mobilitatea mâinii, repetări frecvente şi măsura în care scrisul este utilizat în activităţile zilnice.
Callewert enumeră care sunt poziţiile grafo-tehnice de bază: normale, solidare, frânte şi fixate.
Mecanismul psiho-fiziologic (neuro-motor) care asigură funcţiile ce conduc la actul scrierii este extrem de complicat
şi are o multitudine de componente. Unele dintre acestea se manifestă constant, altele sunt variabile.
Pentru ilustrarea acestui aspect redăm un pasaj elocvent dintr-o carte mai puţin cunoscută, un
compendiu de criminologie şi poliţie ştiinţifică avându-l ca autor pe Guillame Beroud. „Scrisul este urma lăsată de
un ansamblu de gesturi. Gesturile acestea ca toată mimica omenească sunt condiţionate în acelaşi timp de elemente
variabile şi de elemente constante.” –Variabile: excitaţia cerebrală, graba, temperatura exterioară, instrumentele
întrebuinţate.”
Poziţie „normală” Poziţie „solidară”

Poziţie normală
4 LOCARD E. Op. Cit.
n„normalălidară”
5 SOLLANGE-PELLAT E. Les lois de l’ecriture- Collana Le anastatiche, Giordano Editore, Brindisi 2008 .
14
Poziţie frântă Poziţie fixată
Mecanismul psiho-fiziologic (neuro-motor) care asigură funcţiile ce conduc la actul

scrierii este extrem de complicat şi are o multitudine de componente. Unele dintre acestea se
manifestă constant, altele sunt variabile. Constante: educaţia şi obişnuinţa, care au fixat tipul
caligrafiei, poziţia mâinii, lungimile osoase ale membrului scriitor, elasticitatea pumnului, forţa
muşchilor antebrachiali şi palmari. Rezultanta acestor factori este o pletora de gesturi care nu
sunt totdeauna identice cu ele însele, dar îndestulător de asemănătoare, ca identitatea autorului
lor să rămână constant perceptibilă.
Discuţii şi experimente
Observând bazele teoretice anterioare, unii experţi pot admite, sau nu, ideea „mâinii
conduse” în expertiza grafică. Nu în ultimul rând, observând reluările discuţiilor asupra „ mâinii
ghidate” în cercurile de experţi grafici din România, am decis să deschidem o cercetare
experimentală cu privire la acest subiect.
Pe de o parte, am procedat la examinarea arhivelor laboratorului în care ne desfăşurăm
activitatea, care cuprind expertize grafice realizate în peste 55 de ani ,cu o rata anuală de lucrări
de expertiză grafică de cca. 200 lucrări. Nu am regăsit în cadrul acestor rapoarte nici o
identificare de semnătură, ori scriere realizată „cu mână ghidată”, deşi am observat obiective
formulate în acest sens în câteva speţe.
Am observat de asemenea, că în ultimii 10 de ani nu au mai fost susţinute ca temei al
unei expertize grafice asemenea „modalităţi de înfrângere a voinţei scriptorului”.
Procedând la examinarea cauzelor mai vechi unde s-a avansat ideea că semnătura ar fi
fost realizată cu mâna condusă, am putut constat că în cauzele respective fie s-a identificat o
imitaţie după model, fie era vorba despre un fals prin copiere.
Intâlnind unele justificate reticenţe ale persoanelor suferinde de a scrie şi semna anumite
acte, respectiv de a permite redactarea unor acte fictive pe numele lor, am procedat apoi la o
realizare experimentală de semnături cu „mâna ghidată”, utilizând pe de o parte scrisul unor
15
persoane în vârstă si al unor voluntari tineri, încercând să reproducem ipostazele în care se
prezumă fi realizate semnăturile cu „mână condusă”.
Pentru toate aceste situaţii am constata ca există evidente elemente care să permită unui
expert grafic aprecierea caracterului nenatural al semnăturilor, iar sub aspect material se
manifestă indiciile unor acţiuni lipsite de dinamică : perforări ale hârtiei, opriri şi reluări
nejustificate, presiune constantă –mare sau redusă- care nu se manifestă în scrisul necontestat,
aşa cum indică şi literatura de specialitate ( L.Ionescu. A Frătilă, ş.a.).
De altfel, scopul identificii grafice criminalistice nu este acela de a stabili „apartenenţa
mâinii în care s-a aflat instrumentul de scris” ci a identifica autorul concret al scrierii/ semnării. .
Considerăm de aceea că în ce priveşte situaţiile care mai pot apărea, indicate ca „posibile
produse ale mâinii conduse”, experţii trebuie sa fie reticenţi, procedând la examinări atente,
până la nivelul detaliilor microscopice de pe traseul grafic, întrucât practica infirmă în mod
repetat autenticitatea prezumtivelor „originale” , respectiv infailibilitatea metodei ca modalitatea
de fals.
Model
Creaţie experimentală a unei semnături cu “mâna

forţată”
16
Semnături necontestate, folosite ca model
Model
Semnături realizate prin imitare cu mâna inertă,condusă după model.
Creaţie experimentală a unei semnături făcute cu

“mâna forţată”
17
DESPRE „PROFILING” ŞI PERSPECTIVA UTILIZĂRII SALE ÎN UNELE CAUZE
Dr. Sorin Alămoreanu
Cu toate că unele opinii situează metoda portretului psihologic operaţional al infractorului în serie
(profilajul psihologic) în domeniul criminologiei şi al psihologiei credem necesar să prezentăm succint elementele
importante ale acestei noi ramuri a criminalisticii, ca şi unele din noţiunile şi tehnicile utilizate. Că acest mod de
cercetare criminalistică este unul concret şi util ne dovedesc cazurile chiar din ţara noastră soluţionate prin
intermediul „psihocriminalisticii” - vezi cazul pedofilului de la Suceava, omorurile cu incendierea cadavrelor de la
Bucureşti, Satu Mare, etc.
Metodele de lucru nu sunt limitate doar pentru elucidarea cauzelor cu omoruri, ci ele pot fi extinse și pentru
alte genuri de infracțiuni- viol, tâlhării, ș.a.m.d. ai căror autori se înscriu repetat în același tipar acțional, al tipului de
victimă și faptă, rămânând un anumit timp neidentificați. Vom face mai întâi unele referiri la istoricul criminalității
seriale.
„Crima în serie pare doar a fi un produs cu preponderență al secolului XX, fără a fi însă produsul exclusiv
al acestei epoci. Se poate spune că civilizația modernă și postmodernă «au oferit» spațiul optim în care acest
fenomen să se manifeste în adevărata lui amploare, în care resorturile și mobilurile criminale au fost diversificate și
perfecționate la maximum, însă criminalul în serie s-a aflat prezent în orice stadiu al dezvoltării sociale, mediul
social actual nefăcând altceva decât să-i ofere «bulionul de cultură» în care să prolifereze, cum perfect justificat a
exprimat acest aspect Alexandre Lacassagne, marcantul reprezentant al școlii sociologice franceze.” 6
Există informaţii despre crime ritual-orgiastice precum şi a practicii otrăvirilor mergând din antichitate până
în plin Evul Mediu, de la Nero la Marie Marguerite Brinvilliers, cunoscută prin seria de otrăviri sistematice iniţiate
în prima jumătate a secolului al XVII-lea. 7 Mobilurile pentru care acţionau ucigaşii în această perioadă nu erau
dintre cele mai frapante, fiind semnalat cu predilecție interesul material. Încep să apară, însă, și primele „cazuri
speciale” anticipând amploarea pe care o va cunoaşte fenomenul criminalităţii seriale în circa o sută de ani. 8
În Franța, prin cazul lui Joseph Vacher („ucigaşul vagabond”sau ” ucigaşul ciobanilor”), apare tipologia
ucigaşilor itineranţi, interesante fiind mutilările sexuale la care erau supuse cadavrele victimelor. Tot în Franţa este
cunoscut unul dintre primele cazuri de cupluri ucigaşe, soţii Martin şi Marie Dumollard (anul 1855), practica fiind
mai întâlnită şi la ucigaşii în serie contemporani.
Secolul al XIX-lea este şi secolul arhetipul criminalului în serie modern - Jack Spintecătorul. The Ripper
rămâne şi azi cel mai controversat şi mediatizat criminal, iar identitatea sa a rămas necunoscută. Unele opinii l-au
considerat un posibil membru al casei regale, ori al societăţii înalte, motiv pentru care cauza ar fi fost lăsată
nesoluţionată. După unele opinii mai recente ar fi vorba doar de unele erori de anchetă, care ar fi dus la ignorarea
importanţei unor probe existente.
Prima jumătate a secolului XX nu se deosebeşte substanţial prin diversitatea motivaţiei şi a modului de
operare de secolul anterior. Sunt prezente cazurile de otrăviri în serie (Marie Alexandrine Becker 1932-1936)
cunoscând ca şi principal mobil, cu deosebire, interesul material. Există şi cazuri interesante prin amploare şi număr
mare de victime. Este vorba de „Angelicele din Nagyrev”, un sat de pe Tisa, unde între 1914-1929 au fost săvârşite
mai multe omoruri prin otrăvire asupra bărbaţilor întorşi de pe front de către unele dintre femeile satului, „în
cooperare” cu moaşa din sat.9 Un număr mare de crime a avut loc, de asemenea, în New Orleans între 1918-1920,
comise de către „asasinul cu toporul”. Datorită faptului că victimele erau selectate din rândul micilor comercianţi şi
întreprinzători italieni ai zonei, se poate trage concluzia că această serie de omoruri se înscrie între primele acţiuni
sistematice consemnate, cu substrat rasial, mai exact etnic, din istoria criminalităţii seriale. 10 Unul dintre cele mai
șocante cazuri de ucigași în serie din perioada interbelică s-a desfășurat în timpul ocupației naziste în Franța. Dr.
Marcel Petiot, profitând de deruta și panica instalată în rândul populației de etnie evreiască, în permanență hărțuită
de către ocupanții germani pentru a fi deportată în lagărele de exterminare, a atras numeroși evrei, prin promisiuni
6 Victor Ursa, Criminologie, Editura Univ. Creștină „Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca, 1994, p.75
7 Brian Lane, Wilfred Gregg, Enciclopedia ucigașilor în serie, Editura RAO, București, 1996, p.98
8 Brian Lane, Wilfred, Op.Cit., p.468, caz cercetat și de Alexandre Lacassagne.
9 Brian Lane, Wilfred Gregg, Op.cit., p.47
10 Idem, p.57
18
de adăpost și protecție contra unei mari sume de bani, cărora ulterior le administra stricnină punând mâna pe
întreaga lor avere.11
Odată cu sfârșitul războiului, fenomenul criminalității seriale a cunoscut o evoluție fulminantă, cu
precădere în Statele Unite, care dețin 76% la un moment dat din totalul mondial al acestui gen de crime. Pe ambele
maluri ale Atlanticului s-a extins și diversificat această „pasiune diabolică”, dusă până la ultimele ei extreme.
Tipologiile criminalilor și criteriile de selectare a victimelor au devenit tot mai stranii și mai numeroase: de la Peter
Sutcliffee (Anglia) la Edward Gein (SUA), celebru prin faptul că a inspirat personajul psihopat și uranist din
„Tăcerea mieilor”, la cazuri de cupluri ucigașe, până la sinistrele crime săvârșite de grupurile ucigașe precum
„familia” lui Charles Manson, sau „Spintecătorii din Chicago” care au operat între 1981-1982 folosind crima și
mutilarea ca părți ale unor acte rituale de canibalism. Unii dintre criminalii în serie au captat interesul Americii prin
larga mediatizare care li s-a făcut: Ted Bundy, John Wayne Gagy și Jeffery L. Dahmer.
Un caz cu particularități este cel al lui H.Unterwegger. Condamnat în 1974 pentru uciderea unei tinere prin
sugrumarea cu un laț format din sutienul victimei, el a fost eliberat după 7 ani la presiunea unui curent public care îi
susținea nevinovăția. La scurt timp după eliberare, a publicat o carte în care își povestea „suferințele” în închisoare.
Dar, în zona Vienei, din nou au început să apară la intervale de aproximativ 2 săptămâni, prostituate ucise prin
strangulare cu lenjeria proprie.
De asemenea, în SUA la Las Vegas, au avut loc patru crime în același mod. S-a putut apoi stabili că ele au
fost comise în perioada în care Unterwegger se afla în SUA „în vacanță”. Cercetările conjugate ale poliției austriece
și americane au reușit demonstrarea legăturii tuturor acestor fapte cu autorul și condamnarea lui.
În Europa de Est, deși mai puțin mediatizat, acest gen de crimă s-a impus de asemenea atenţiei
investigatorilor :Andrei Cikatilov, Ghenadi Mikasevici sau Nikolai Giumagaliev în spațiul ex-sovietic, iar nu în
ultimul rând cazurile semnalate în România în anii 1970-1072: Ion Râmaru la Bucureşti și Romulus Vereş la Cluj.
America Latină se impune prin criminali în serie care au operat pe teritoriul mai multor state, excelând la
capitolul număr de victime: Daniel Camargo Barbosa (Columbia și Ecuador), Ramiro Artieda sau Pedro Armando
Lopez care a acționat în trei state Ecuador, Columbia și Peru făcând nu mai puțin de trei sute de victime.
Problematică este însă reacția societății la aceste crime, mergând de la reacții absolut normale de
condamnare și dezicere de aceste acte, până la adeziuni manifeste și pelerinaje, determinând o reacție normală a unui
ziarist britanic care se întreba uimit: „De când a ajuns un ucigaș în serie un erou îndrăgit?”. 12
Este necesar să facem o distincție clară, de la început, între criminalii în serie și celelalte trei categorii de
criminali cunoscute: criminalul accidental (normal), criminalul în masă și criminalul terorist.
Dacă în ceea ce privește criminalul accidental ( cel care comite omorul în cadrul unei situaţii unice)
explicaţia este evidentă, credem că cele două categorii: crima în masă și crima de tip terorist comporta alte discuţii.
Cu o oarecare aproximație, crima în masă poate fi definită ca o acțiune în care un număr oarecare de
persoane sunt ucise de un singur asasin, într-un timp relativ scurt și aproximativ în aceeași arie geografică. 13 În ceea
ce privește crima teroristă, asasinatele au loc într-o perioadă de timp mai lungă: ore sau zile, sau printr-un act
„ retaliator”unic, declarat ca atare, iar omorurile au, cu predilecție, o motivație politică.
O caracteristică notabilă, atât a criminalului în masă cât și a celui terorist, este relativa indiferență pentru
preocuparea de a scăpa de consecințele gestului său, sau pentru siguranța personală. Frecvent, acest gen de ucigaș se
sinucide, ulterior ori concomitent acțiunii sale criminale ( ‚atentatorii kamikaze”). Psihologul Elliot Layton afirma
despre asasinul în masă că „el nu mai vrea să trăiască, iar crimele lui constituie urma lăsată după sinucidere”. 14 Cu
toate acestea, la criminalul în serie poate co-exista și teama acută de descoperire și pedeapsă 15, uneori cu nevoia
publicităţii, a recunoaşterii publice a „temerii” inspirate de actele criminale.
Colectivele de cercetare a crimelor în serie - trecut și prezent
Hans Gross, membru marcant al şcolii austriece de criminologie, a fost cel care a iniţiat studierea
organizată a fenomenului infracţional prin constituirea de colective specializate, formate din specialişti din mai
multe domenii.
Mult mai multe s-au întreprins în acest sens în zilele noastre. În special în Statele Unite, sub impulsul stării
generate de răspândirea acestui gen de crimă, s-a încercat o instituţionalizare a abordării fenomenului prin
înfiinţarea, în primii ani ai deceniului şapte, în cadrul FBI a Unităţii pentru Ştiinţe comportamentale (Behavioral

12 Stuart Weir, The Sunday Times, London 11 august 1991.
13 Cazul Beniamin Jian în România.

15 Vezi materialele despre Râmaru şi „omul cu ciocanul” .
19
Science Unit - BSU), cu scopul de a studia tehnicile criminalilor în serie şi a analiza, pornind de aici, modelele
comportamentale ale ucigaşilor.
Depaşind tehnicile „clasice”, (dar nu ignorându-le) agenţii FBI au început să lucreze la un sistem de
profiluri psihologice, folosindu-se de datele științelor comportamentale, ale psihologiei și psihiatriei (James Brussel
avea un dosar impresionant de profiluri de criminali), pentru a ajuta la analiza probelor, materiale şi intuitive, culese
de ofiţeri la locul crimei. Evident, în acest domeniu este implicată şi o cantitate apreciabilă de muncă intuitivă şi
niciun profesionist nu va elimina suspecţii de pe listă numai pentru că nu se potrivesc profilului făcut. Astfel,munca
de creare a profilurilor s-a dovedit eficientă pentru îngustarea câmpului de investigaţii. 16
În acest sens vin şi susţinerile profesorului Ion Mircea cu privire la activitatea de identificare criminalistă:
„Scopul final al procesului de identificare criminalistică este identificarea obiectului, fiinţei sau fenomenului supus
examinării. Prezintă însă utilitate pentru cercetare şi când acest proces se opreşte, din lipsa unor caracteristici
individuale bine determinate, la treapta determinării tipului, grupei ori subgrupei. De asemenea, se bucură de aceeaşi
valoare probatorie atât identificarea obiectului, fiinţei sau fenomenului supus examinării, cât şi constatarea
neidentităţii sale, deoarece în atare situaţii e scos din câmpul cercetării şi, în continuare, examinarea se îndreaptă
asupra, altor probe care interesează cauza concretă”.17
În 1985 Academia FBI a introdus un instrument suplimentar în munca de investigaţie, denumit „Programul
de înţelegere a criminalului violent” (VI-CAP) conceput ca un sistem centralizat de informaţii care colectează şi
analizează rapoarte de pe întreg teritoriul Statelor Unite cu obiectivul de a releva rapid tiparul de acţiune al unui
criminal în serie.18Acest sistem de înregistrare a datelor după procedeele utlizate de infractori, denumite şi „modus
operandi sistem” (MOS), se face după modurile de săvârşire, de către infractorii cunoscuţi şi necunoscuţi, a
anumitor infracţiuni. Această înregistrare prezintă importanţă în cazul comiterii aceluiaşi fel de infracţiuni sau
infracţiuni asemănătoare, întrucât deseori infractorii folosesc aceleaşi procedee. Prin „modus operandi sistem”
(MOS) se poate stabili numărul infracţiunilor săvârşite de un infractor deja cunoscut, iar când nu este cunoscut se
delimitează faptele care ar putea fi comise de unul și același autor sau de un grup de infractori. 19 Din păcate, mulți
practicieni uită de acest foarte util instrument în identificarea autorilor.
Procedeul este unul clasic, dar mereu perfectibil, se poate adapta tehnicilor de profilaj criminalistic
( „ forensic psicho-profiling”).
Implicarea experților în științe comportamentale în activitățile de consultanță pentru cercetarea
criminalistică și criminologică a omorurilor a cunoscut o puternică afirmare atât în Marea Britanie cât și în Statele
Unite. Alături de instituții specializate, acest gen de acțiuni se desfășoară și la nivel privat. În Anglia, spre exemplu,
membrii Societății Britanice de Psihologie au această posibilitate. Practica privată în acest domeniu a devenit
curentă, existând organizații independente care oferă consultanță, inițiere și practică de teren sub acest aspect. Este
frecvent ca specialiști angajați în sectorul public să contracteze pe cont propriu, în timpul liber, diverse cazuri,
remarcându-se în mod particular asistarea avocaților consultanți sau pledanți în evaluarea rapoartelor privitoare la
inculpați, inițierea ofițerilor de poliție în munca specifică de investigare și interogare, și în elaborarea profilului
infractorului pentru sprijinirea anchetelor poliției.20
Unul din motivele care a făcut necesară apariţia acestei unităţi speciale îl constituie schimbarea naturii
infracţionalităţii violente în sine. Se poate remarca, de asemenea, că în mod tradiţional, în cazul diverselor acţiuni
violente, infractorul şi victima se cunoşteau sub o formă sau alta. În privinţa crimei în serie acest aspect e mai rar
întâlnit. Nu cu mult în urmă, decât în anii '60, rata soluţionării omuciderilor în Statele Unite depăşea 90%, 21 pe când
un studiu realizat în 1989 indică faptul că între 20 şi 25% din crimele care au loc pe teritoriul SUA rămân
nerezolvate sau sunt catalogate ca fiind cu autor necunoscut.22
Trebuie înţeles, însă, de la bun început, că nu agenţii acestei unităţi sunt cei care capturează criminalii. Ei
doar „asistă poliţia locală în orientarea investigaţiilor spre o anumită arie de suspecţi, sugerând tehnici de acţiune
care ar putea ajuta la scoaterea lor la iveală”. Atribuţiile prinderii unui criminal cad deci în sarcina poliţiei, iar după
sprijinul pe care îl acordă acesteia, activitatea agenţilor speciali este orientată (dacă este cazul) spre formularea unor
strategii care să ajute procurorul, echipa de anchetatori în general, să pună în lumină, să evidenţieze personalitatea

17 Ion Mircea, Criminalistica, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1994, p.14
19 Ion Mircea, Op.cit., p.213
20 Professional Psychology Handbook, The British Psychological Society, p.29
21 Idem, p.17
20
criminalului. 23 John Douglas, unul din veteranii BSU-ului, spunea despre câteva din aspectele definitorii ale muncii
sale şi colegilor săi în cadrul acestei unităţi: „Modul prin care ei (n.n. criminalii) sunt diferiţi, şi reperele pe care le
lasă individualitatea propriei lor personalităţi, acestea sunt elementele care ne-au condus la dezvoltarea unei noi
arme în interpretarea anumitor tipuri de crime violente, precum şi la urmărirea, prinderea şi acuzarea acestor
criminali. Mi-am petrecut cea mai mare parte a carierei ca şi agent special FBI încercând să dezvolt această armă
(...). În cazul fiecărei crime abominabile, pornind cu începuturile civilizaţiei, persistă întotdeauna această
mistuitare, fundamentală întrebare: «ce fel de persoană a putut să facă un asemenea lucru?». Modul în care
efectuăm profilul criminalului şi analiza locului crimei în cadrul BSU la FBI încercă să răspundă la această
întrebare”.24
Fenomenul criminalităţii în serie în România
În situaţia criminalului în serie elementul afectat este psihicul individului şi, chiar dacă în majoritatea
cazurilor acest aspect nu este în măsură să elimine responsabilitatea, abordarea unui asemenea infractor trebuie să se
facă plecând de la primele date despre crimă, trecând prin strategiile de identificare şi prindere, etapele de anchetă şi
cele desfăşurate în faţa instanţei şi până la sancţiunile şi reconversia socială a acestei categorii de infractori.
Deși se pare că Statele Unite domină prin infracțiunile în serie, nu e mai puțin adevărat că ucigașii în serie
sunt o realitate prezentă în orice societate. Se poate spune că Europa a cunoscut și cunoaște o manifestare aparte a
acestui fenomen, pe de o parte prin numărul mai redus al criminalilor în serie, iar pe de altă parte prin modul
oarecum diferit de manifestare. În afara caracteristicilor comune crimei în serie evidențiate în majoritatea cazurilor,
indiferent de aria geografică și culturală în care au loc, există elemente de particularitate care se remarcă de la o
societate la alta, de la o cultură la alta, de la o ţară la alta. În Europa de Vest, cea centrală şi în România de
asemenea, crima în serie a fost şi rămâne o problemă care trebuie studiată şi contracarată (vezi cazul Râmaru,
Romulus Vereş „omul cu ciocanul”, Adrian Stroe, etc.) cu atât mai mult cu cât am precizat că acest concept se referă
nu numai la omoruri dar şi la alte fapte: violatorul în serie, incendiatorul serial, etc. mai ales cele comise cu violenţă.
Un caz petrecut pe teritoriul României, deşi nu întruneşte caracteristicile unui comportament criminal
serial, este cel din martie 1995, Deva25. Aici un singur autor, a ucis cu o armă de vânătoare, pe parcursul a mai puţin
de 14 ore, cinci persoane şi declara că ar fi continuat să o facă dacă cineva i-ar fi stat în calea desfăşurării
evenimentelor aşa cum el le prevăzuse. Autorul faptelor poate fi catalogat ca un criminal în masă, având în vedere că
acţiunea lui criminală s-a petrecut într-o perioadă de timp scurtă, făcând un număr relativ mare de victime în
aproximativ aceeaşi arie geografică.
Pe de altă parte, Beniamin Jian face parte din categoria hedoniştilor, a ucigaşilor din plăcere, iar în această
categorie poate fi integrat în subgrupa ucigaşilor din emoţie, a căror motivaţie criminală este dată de plăcerea actului
în sine şî de satisfacţia „ecoului public”.
Aspectul sub care B. Jian nu corespunde tipologiei criminalului în masă, ci mai mult aceleia a criminalului
în serie este predarea lui voluntară şi deplină poliţiei. Acest lucru nu se produce însă, datorită sentimentelor de
remuşcare, ci mai degrabă tot după o judecată calmă şi la rece. Prin acţiunile sale, B.J. nu a făcut decât să atragă
atenţia asupra sa, să se plaseze în centrul atenţiei, pentru a fi mediatizat, fapt care reiese atât din predarea sa Poliţiei
Judeţene cât şi prin modul în care a cooperat la desfăşurarea anchetei: pe de o parte, aparent sincer, deschis,
comunicativ, pe de altă parte obstructionist, intrigant, perfid.
23 Pete Klismet- Expunere la Seminarul Profesional Alba Iulia 2016.

24 John Douglas, Mark Olshaker, Op.cit., p.13
25 Se vor viziona în acest sens în cadrul seminariilor reportajele pe DVD ale. Dr. Tiberiu Medeanu.
21
26
Acest criminal a fost conștient, încă anterior derulării crimelor, că la finalul acestei acțiuni va suporta
rigorile legii și că ceea ce va comite e de o gravitate extremă. Nu a optat pentru sinucidere după omorurile comise
(act la care apelează majoritatea ucigașilor în masă), ci a preferat să își savureze celebritatea, pentru că de ea avea
nevoie. Caracterul său recalcitrant, nestăpânit, nevoia de publicitate sunt vizibile și din atitudinea pe timpul
procesului, când a șicanat activitatea completului de judecată, a declarat refuzuri de hrană, a recuzat magistraţi, a
amenințat aparținătorii victimelor.
Ca răspuns la nevoile concrete ale investigării cauzelor de infracţiuni multiple cu autor necunoscut, profilajul
psihologic are trei obiective ( scopuri ) principale:
1. Asigurarea unei evaluări psihologice şi sociale a infractorului potenţial. Profilul va cuprinde deci
elementele determinante în procesul de identificare: categoria de vârstă, religia, profesia, starea civilă, educaţie,
obiceiuri, preocupări. Se va restrânge astfel sfera de investigare, influenţând direct şi ansamblul resurselor alocate,
chiar durata soluţionării. Se pot prezice viitoare atacuri, atât sub aspectul tipului de act cât şi al locului probabil.
26 Prof. Dr.Tiberiu Medeanu, procurorul care a instrumentat cazul Jian, a prezentat un portret elocvent al acestui
criminal la Simpozionul Naţional de Criminalistică (Sibiu, 2-3 iunie 1995), trasând ca linii specifice profilului psihologic şi
infracţional al acestuia :
• comportament infracţional insistent;
• pasionat de mic de arme (stimulat în acest sens de rude);
• debuteză cu tentativa la omorul de pe treptele bisericii;
• săvârşeşte numeroase infracţiuni minore şi nu numai;
• acumuleză aproximativ 40 de ani de detenţie prin cumul juridic;
• obstrucționist în faţa organelor de anchetă, a justiţiei în general;
• atitudini imprevizibile;
• proferează ameninţări la adresa celor ce îl „nedreptăţesc”;
• răzbunător (prima preocupare după punerea în libertate e să
intenteze acţiune injustiţie împotriva ziariştilor);
• documentat din punct de vedere juridic;
• echivoc şi turnător;
• cu predispoziţie în a invoca funcţii şi calităţi oficiale;
• şi-a ameninţat ultima soţie cu moartea;
• simulează şi disimulează; instigă la mărtuire mincinoasă;
• abuzează de justiţie;
• dese relaţii de concubinaj (în general a fost părăsit de femei);
• îşi ameninţă rudele cu moartea; îi atacă pe poliţiştii care îl investigau;
• acţionează pervers (obişnuia să coboare din taxi în zona unor instituţii importante fără să achite taxa de transport);
• ştia că soţia intenţiona să-1 denunţe şi aceasta îi spusese că îl va părăsi;
• minte în cursul anchetei; relatează faptele fără regrete şi emoţii, pare neafectat;
• are serioase cunoştinţe de balistică şi procedee de utilizare a muniţiei şi a armei; este interesat în obţinerea maximei
eficiente a impuşcăturii (tehnica tăierii tubului proiectilului cu alice pentru a obţine o forţă de penetrare mai mare);
• oscilează în starea psihică: trece brusc de la deprirmare la optimism; este un sadic incurabil (îşi pecetluia omorurile printr-
o ultimă împuşcătură în cap de la mică distanţă - „semnătura”);
• atribuie vina pentru cele întâmplate soţiei;
• recuză toţi procurorii din judeţ; depune un memoriu pentru strămutarea cauzei; expertiza psihiatrică relevă tulburări de
personalitate de tip antisocial, fără a exclude responsabilitatea; coeficientul de inteligenţă destul de ridicat;
• afirmă că nu intenţionează să se sinucidă; regretă că nu a ucis şi pe „alţii”, pe care acum îi are în vedere;
• îşi regleză conduita în raport de satisfacţia proprie şi suferinţa provocată altora; satisfacţia faptelor comise îi uşurează
perioada de detenţie (afirmaţia îi aparţine) etc.
22
2. Indicarea tipului de obiecte pe care infractorul le avea în posesie. La domiciliul suspecţilor se vor putea
orienta căutările pe game reduse de obiective: „obiecte trofeu”, amintiri, reviste, literatură, care servesc la
rememorarea, „retrăirea” episodului violent.
3. Orientarea strategiilor de urmărire și interogare. Pentru criminali în serie dezorganizaţi se recomandă
empatizarea, abordarea „de consiliere”, prezentarea indirectă a probatoriului si audierea pe timpul nopţii când acest
tip de infractor se simte mai sigur. Pentru criminalii organizați se recomandă o strategie directă, interogarea frontală,
stilul categoric, precis.
Tehnicile de profilaj psihocriminalistic se întemeiază pe constatări ale ştiinţelor psihologiei comportamentale,
având însă şi caracterul unei „arte” cerând o anumită intuiţie, fler şi experienţă profesională. Ele îmbină în acelaşi
timp cunoştiinţele criminalisticii şi ale medicinei legale pentru interpretarea corectă a urmelor la locul faptei.
Profilajul are la bază ca asumpţii primordiale:
1. Scena şi condiţiile crimei reflectă personalitatea criminalului. Concept esenţial, tehnica profilajului
plecând doar de la datele oferite de locul faptei.
2. Coordonatele esenţiale -tipul infractorului- vor rămâne constante. Autorul va comite repetat crime
asemnănătoare, ca rezultat al impulsiilor sau dependenţelor care îl marchează. Natura modului de ucidere,
„regizarea” locului crimelor- ne indică obsesiile şi suferinţele criminalului.
In practica din România psihocriminalistica se află abia la început, conturându-se unele încercări de
reconsiderare și adaptare la cerințele actuale a bazei de date polițienești prin creare a unei baze de date- Cercul
Social de Atenție (CSA). Se urmărește facilitarea formării și restrângerii cercului de suspecți în cauzele cu autori
necunoscuți, plecând de la cercul social de atenție, la elemente și particularități ale modului de operare și de alte date
rezultate din investigarea cauzelor cu autori necunoscuți.
Acţiunile psihocriminalistice, desfăşurate concomitent cu cercetarea locului faptei îmbracă haina unor
demersuri de studiu, interpretare, consemnare şi transmitere de date, fară a avea un caracter manifest faţă de un
anume subiect procesual. Caracterul amintit este specific tacticii criminalistice.
Psihocriminalistica are la bază perceperea atitudinii subiectului, consemnarea, materializarea şi
transmiterea reperelor sau indicilor comportamentali.27
In cazul infracţiunilor cu autor necunoscut, psihocriminalistul are ca obiective de acţiune:
1. perceperea din ansamblul imaginii faptei a elementelor
acţionale şi consecinţelor care îl reprezintă pe autor;
2. interpretarea lor obiectivă, logică, stabilirea elementelor
modului de operare, consemnarea imaginii generale a făptuitorului;
3. materializarea imaginii făptuitorului în repere -indici-
schiţă şi transferul ei nealterat, concomitent cu o nouă punere de acord a demersului investigativ cu tacticianul
criminalist.
Credem că psihocriminalistica este şi va rămâne în domeniul elementelor de asistare criminalistică, oferind
un sprijin ştiinţific investigatorilor.
Apreciem chiar că viitorul va cunoaşte o evoluţie netă a acesteia, poate chiar ca ramură de sine stătătoare,
date fiind demersurile interdisciplinare ce le impun în prezent- cunoaşterea şi combaterea fenomenului criminalităţii.
Credem că pentru realizarea unor echipe de cercetare psihocriminalistică se impune în primul rând
formarea unui centru de pregătire cu caracter de specializare, care să preia ofiţeri de poliţie, psihologi, legişti,
procurori şi să-i pregătească pentru acţiuni de acest gen în echipe complexe, compunerea minimă ar include:
specialişti psihologi, criminalişti, tehnicieni ai portretului robot, procurori criminaliști, medici legiști, ofițeri
operativi de poliție criminală, experți și tehnicieni criminaliști.
• depune un memoriu pentru strămutarea cauzei;

•
27 N. Zamfirescu, M. Popescu-PSIHOCRIMINALISTICA – Centrul de Psihocriminalistică „D. Ceacanica” Rm. Sărat-

1999
23
SECURITATEA NAŢIONALĂ ŞI SPĂLAREA BANILOR MURDARI
FINTA SORIN SILVIU
Spălarea banilor murdari prezintă un interes aparte în ansamblul elementelor investigaţiei penale.
Celebrul gangster Al Capone, a deschis în plină prohibiție la Chicago, mai multe spălătorii de rufe prin
intermediul cărora camufla proveniența ilegală a banilor obținuți în special din contrabandă, evaziune fiscală sau
trafic de persoane. Banii lichizi erau înregistrați în contabilitate și declarați ca fiind obținuți din activitatea
economică aparent legală, de spălare a rufelor. 28 A apărut astfel expresia ”money loundering”, consacrată ulterior de
cotidianul ”The Guardian”, în anul 1973, în contextul scandalului ”Watergate”, în care fostul președinte american
Richard Nixon a fost acuzat că a disimulat proveniența ilegală a unor fonduri financiare dispunând transferul
acestora către bănci din Mexic și apoi ”albirea” fondurilor prin viramente efectuate către o companie din Miami,
controlată de apropiați ai fostului președinte.
Cercetările în domeniu29, au demonstrat că după procesul de ”albire”, banii de proveniență infracțională sunt
reintroduși în circuitul infracțional, alimentând practic grupările criminale, conferindu-le resursele necesare pentru
perfecționare, continuitate și implicit forța de penetrare a structurilor legitime ale statului de drept.
După atacurile de pe teritoriul SUA din 11.09.2001, interogarea suspecţilor de terorism a fost axată în special
pe stabilirea resurselor financiare de care au dispus sau dispun organizațiile teroriste.
Cei eliberaţi din baza navală americană din Guantanamo-Cuba, au oferit informații intens mediatizate,
generatoare de dezbateri şi motive de îngrijorare legitimă, referitoare la delimitarea interogării de tortură. 30
Anchetatorii militari americani au evaluat prioritățile din perspectiva sentimentului de securitate de care trebuie să se
bucure cetățenii SUA și au decis să adopte unele măsuri de anchetă controversate, destinate identificării și
indisponibilizării resurselor financiare ce pot fi folosite de organizațiile teroriste, fiind invocat războiul împotriva
terorismului și necesitatea de a combate atacurile prin metode ce presupun și încălcări ale drepturilor fundamentale.
Au fost lansate în mass-media numeroase întrebări cu privire la justificarea nerespectării drepturilor fundamentale,
invocându-se superioritatea dreptului la viață în raport cu dreptul la un proces echitabil al suspecților de terorism.
Cu siguranță că deciziile adoptate la acest nivel, au avut la bază o analiză riguroasă a informațiilor, care oferă
anchetatorilor moderni acele pachete informative numite în literatura de specialitate ”intelligence”. Trăim o eră în
care fluxurile permanente de informații generează o masă uriașă de date, o ”supraabundență informativă” care
28 Hotca M.A., Neagu N., Gorunescu M.,Sitaru A.,Galetschi C.A., (2015), ”Ghidul penal al omului de
afaceri”, București, Editura Universul Juridic, pag.104
29 Voicu C., (1999) ”Spălarea banilor murdari”, București, Editura Sylvi;
30 http://www.nbcnews.com/news/world/prisoner-tells-mental-torture-secret-guantanamo-camp-n584881,
accesat în data de 25.09.2016
24
necesită nu doar analiză, interpretare și selecție, ci și o foarte riguroasă organizare atât a datelor informatice cât și a
resursei umane specializată în investigarea economico-financiară.31
Un număr redus de persoane cu putere decizională cunosc informațiile smulse în cadrul anchetelor
respective, importanța informațiilor în prevenirea unor atacuri ulterioare sau în indisponibilizarea unor fonduri
financiare aflate la dispoziția entităților teroriste.
Relativ recent, Bastian Obermayer și Frederik Obermayer, jurnaliști de investigație la cel mai mare cotidian
din Germania, (”Suddeutsche Zeitung”) au publicat modul în care au inițiat anchetele asociate documentelor celebre
deja, ”Panama Papers”, caracterizate de Edward Snowden 32 ca fiind ”cea mai mare scurgere de informații din istoria
jurnalismului”. Ne este dezvăluită astfel, o lume paralelă, pe care Casa de avocatură panameză ”Mossack Fonseca” a
creat-o, o lume a celor mai bogați dintre bogați ( numiți de autori ”Uberrich”= ultrabogaţi) 33 oameni mânați de
lăcomie, care și-au dat mâna cu bancheri, avocați, consultanți financiari și experți fiscali pentru a-și ascunde
resursele financiare obținute ilegal, în spatele unor companii paravan create în Panama, Insulele Virgine Britanice,
Elveția, Seychelles și alte paradisuri fiscale. Sunt fonduri provenite din acte de corupție săvârșite de politicieni din
Africa, Rusia, America de Sud sau din state europene, dar și fonduri provenite din activități de crimă organizată.
Casa de avocatură Mossack Fonseca și-a oferit serviciile pentru înregistrarea unor companii paravan care permiteau
cu ajutorul unor directori de fațadă ascunderea provenienței ilicite a unor mari sume de bani. Energia criminală
revoltătoare descrisă de cei doi jurnaliști, ascunsă în paradisuri fiscale, în spatele unor oameni politici aparent
onorabili, sau în spatele unor instituții financiare care se pretind respectabile, nu a ocolit din păcate România. Cu
siguranță, autoritățile statului vor aduce la lumină cel puțin o parte a acestor sume de bani, de care ar fi avut mare
nevoie sistemul de sănătate, sistemul de educație sau cel de asistență socială. Pentru a putea gestiona informațiile
obținute, echipei de jurnaliști specializate în investigații i-a fost alocat un nivel întreg al turnului din Munchen în
care își are sediul cotidianul ”Suddeutsche Zeitung”, iar pentru prelucrarea volumului imens de date a fost necesar
un super-computer cu 128 de gigabytes memorie de lucru și cinci unități de 8256 terabytes în valoare de 17484,36
euro. Măsurile de securitate au fost de asemenea adecvate sensibilității informațiilor gestionate, cu implicații asupra
vieții politice din mai multe state ale lumii, întrucât datele respective sunt verificate în prezent de analiști și jurnaliști
din întreaga lume.
În România, anchetele penale în domeniul spălării banilor suferă din păcate din cauza insuficientelor
resurse umane specializate, datorită lipsei unor resurse administrative și logistice adecvate pentru gestionarea
volumului foarte mare de date, precum și datorită deficiențelor care persistă la nivelul autorităților fiscale. O
abordare conspiraționistă, ar sublinia faptul că nu sunt întâmplătoare aceste deficiențe, statul fiind responsabil de
prioritizarea alocării resurselor în funcție de nevoile identificate. Spre exemplu, este destul de dificil de imaginat că
un specialist în domeniul financiar-bancar ar fi atras de o carieră în poliție, în domeniul combaterii fenomenului de
spălare a banilor, câtă vreme salarizarea este similară cu a unui polițist local sau jandarm. În aceste condiții, mediul
privat, devine mult mai atractiv.
Etapele investigării unor infracțiuni de spălare a banilor comise de membrii ai unor grupări de criminalitate
organizată, presupun cercetarea mai multor persone juridice aflate în relații comerciale. Controlul schemei de spălare
a banilor este asigurat de persoanele fizice din spatele companiilor solvabile aflate în amonte, consiliate de avocați,
bancheri sau experți contabili. Astfel, este necesară documentarea circulației documentelor, a mărfurilor (dacă
există) și în paralel circulația banilor. Potrivit fostului secretar de stat din Ministerul Finanțelor, Gabriel Biriș, ”mai
mult de jumătate din suma de 170 de miliarde de euro care nu este încasată din TVA la nivel european, are drept
cauză frauda de tip carusel”.34 În România, sume importante de bani provenite din fraudele carusel cu TVA
intracomunitar, au fost spălate în special după anul 2008.
De cele mai multe ori, circulația mărfurilor purtătoare de TVA nu coincide cu cea a documentelor de
transport. Sunt realizate tranzacționări fictive între societăți ”producătoare de facturi”, care în final se înregistrează
cu datorii mari față de stat (în special TVA-ul) iar la finalul anchetei nu mai pot fi executate silit, fiind insolvabile.
31 Maior George Crisian, (2010), ”Un război al minții- Intelligence, servicii de informații și cunoaștere
strategică în secolul XXI”, București, Editura RAO, pag.10
32 Edward Snowden, fost agent secret american al CIA și NSA, acuzat în prezent de autoritățile americane
de înală trădare și care i-a furnizat lui Glenn Greenwald, jurnalist la revista britanică ”The Guardian”, informații
despre interceptarea în masă a cetățenilor americani și nu numai, în cadrul unui program codificat ”PRISM”,
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dezvaluirile_lui_Edward_Snowden, accesat în data de 25.09.2016
33 Bastian Obermayer, Frederik Obermayer, (2016), ”Panama Papers- Cum își ascund banii cei bogați și
puternici”, București, Editura Litera, versiune în limba română, pag.194
34 http://www.economica.net/biris-mfp-taxarea-inversa-reprezinta-principala-modalitate-de-eliminare-a-
fraudelor-cu-tva_114163.html, accesat în data de 25.09.2016
25
Sunt necesare activități investigative și de cercetare complexe, care să dovedească dincolo de orice dubiu vinovăția
persoanelor puse sub acuzare: verificarea sediilor, domiciliilor fiscale, sediilor secundare, verificarea declarațiilor
fiscale ( formularele ANAF 100, 101, 112, 300, 390, 394), verificarea/expertizarea documentelor și semnăturilor
depuse la Registrul Comerțului, la unitățile bancare unde au fost deschise conturi, verificarea persoanelor care au
cesionat părți sociale sau care au închiriat spațiile declarate la Registrul Comerțului. Pentru clarificarea surselor de
finanțare este necesară punerea în aplicare a mandatelor tehnice de supraveghere a conturilor bancare și ulterior
analiza fluxurilor financiare între entitățile implicate în spălarea banilor. Ancheta trebuie să aducă la lumină modul
în care erau completate facturile fiscale, de către cine, din dispoziția cui și care era modalitatea de comunicare a
dispozițiilor de plată. Totodată, ”oamenii de paie” (care deseori în cauzele din România au fost cetățeni străini,
uneori studenți arabi, proveniți din țări non-UE, necooperante) trebuie verificați în evidențe pentru stabilirea tuturor
societăților comerciale în care figurează cu participații. Audierea în calitate de martori a șoferilor care figurează pe
documentele vamale și cele fictive de transport marfă, reprezintă o altă activitate necesară în faza urmăririi penale cu
privire la faptă, ca și modul în care erau retribuiți toți cei implicați în realizarea circuitelor destinate conferirii unei
aparențe de legalitate acestor tranzacții. Pentru probarea circuitului financiar sunt necesare dosarele de deschidere de
cont, fișele cu specimene de semnături, documentele justificative aferente operațiunilor de încasări și plăți, rulajele
conturilor, declarațiile privind sursa fondurilor și beneficiarul real, rapoartele de tranzacții suspecte precum și datele
persoanelor autorizate să efectueze tranzacții online, cu ajutorul dispozitivelor de tip token. Întregul probatoriu
trebuie completat cu rezultatele verificărilor fiscale efectuate de Direcția Generală Antifraudă, cu rapoarte de
constatare tehnico-științifică contabilă, rapoarte de constatare tehnico-științifică financiară sau rapoarte de constatare
tehnico-științifică grafică. Retragerile de numerar trebuie analizate distinct, pentru identificarea ATM-urilor, a
beneficiarilor reali și a destinației sumelor retrase în numerar. Cooperarea judiciară internațională în materie penală
oferă probe importante pentru dovedirea vinovăției, mai ales în cazul fraudelor de tip carusel. Sunt necesare de la
statul pe teritoriul căruia persoana juridică își are sediul, datele de la Registrul Comerțului (istoric, obiect de
activitate, structura acționariatului), datele aferente rulajului conturilor, corespondența relevantă privind plățile
efectuate și încasările înregistrate, persoanele implicate și documentele justificative.
În etapele ulterioare, organele de anchetă completează probatoriul cu ajutorul mijlocelor oferite de Codul
de procedură penală (percheziții domiciliare, informatice, interceptări ale comunicațiilor, înregistrări, investigatori
sub acoperire, măsuri asiguratorii).
Pentru a-și orienta ancheta în direcția corectă și pentru a exploata eficient volumul mare de informații pe
care anchetele în domeniul spălării banilor le presupun, anchetatorii pot apela la structuri specializate în analiza
informațiilor, îndeosebi pentru analize operaționale, ”direcționte pentru realizarea obiectivelor pe termen scurt, cu
impact imediat în organizarea activităților operative”35
Un rol deosebit de important în orientarea anchetei, pe lângă analizele operaționale, îl are clasica activitate
de ascultare a martorilor, suspecților sau inculpaților, cu privire la comiterea infracțiunilor din care s-au obținut banii
murdari (evaziune fiscală, trafic de droguri, trafic de persoane, fraude informatice, etc.)
„Ascultarea persoanelor este o activitate ieftină, din punct de vedere economic, cu un potenţial uriaş
pentru aflarea adevărului, ce trebuie perfecţionată continuu.”36 Pentru a beneficia de „pasul înainte”, atât de necesar
anchetatorului modern, acesta nu se mai poate baza doar pe superioritatea conferită de experienţă, studii juridice sau
cunoștințe de criminalistică, întrucât este necesară adaptarea permanentă la evoluţiile din domeniu, la exploatarea
tehnicilor de analiză a informaţiilor, concomitent cu preocuparea pentru înţelegerea impactului şi influenţei
tehnologiei moderne asupra investigaţiei penale. Pentru a adresa întrebările adecvate într-o anchetă, investigatorul
trebuie să fie familiarizat cu informaţia transmisă cu ajutorul tehnologiei moderne şi să înţeleagă rapid răspunsurile
primite, astfel încât să nu fie perceput de suspect ca un ignorant şi să nu piardă momentul psihologic care generează
acel sentiment de eliberare prin mărturisire.
Contribuţia majoră în soluţionarea cazurilor au avut-o de fiecare dată anchetatorii, de regulă „pentru că
cineva a vorbit”, fie un martor, fie un complice, un tăinuitor sau chiar suspectul. Superioritatea pe care anchetatorul
o dobândește atunci când beneficiază de avantajul unui pachet analitic, înlesnește ancheta și poate determina
suspecții să mărturisească. Există numeroase opinii, conform cărora adevăraţii anchetatori se nasc, precum şi opinii
35 Cavaropol D.V., (2012), ”Analiza de risc și amenințările la adresa securității naționale”, în Revista de
Investigare a Crimnalității, nr1/2012, Bucureşti, Editura Universul Juridic, pag. 178.
36 Olteanu I.G., (2012), “Consideraţii despre aflarea adevărului în cadrul ascultărilor judiciare”, în Revista
de Investigare a Criminalităţii, nr.1/2012, Bucureşti, Editura Universul Juridic, pag. 143- 149.
26
contrare, conform cărora un bun anchetator se formează în timp, prin acumularea de experienţă. 37 Însă experienţa nu
garantează şi competenţa şi nici nu poate substitui conduita de autoperfecționare.
Reuşita unui anchetator poate părea uneori întâmplătoare. Nu este cazul reușitelor în domeniul combaterii
fenomenului de spălare a banilor. Hotărârea judecătorească este în cele din urmă raportul de evaluare pentru întregul
proces de analiză a datelor, probelor sau riscurilor identificate.
Asumarea responsabilităţii pentru fapta săvârşită, aduce de cele mai multe ori şi date suplimentare, care
întăresc ansamblul probatoriului, iar uneori sunt scoase la lumină elemente de noutate, referitoare la împrejurări
agravante sau circumstanţe atenuante, complici sau tăinuitori, despre care anchetatorii nu aveau cunoştinţă iniţial.
O mică parte din absolvenţii unei instituţii de învăţământ superior, devin anchetatori, iar o parte şi mai mică
ajung anchetatori foarte buni. Din acest motiv, cunoştinţele anchetatorilor de excepţie trebuie să fie studiate,
organizate şi diseminate sistematic, în cadrul unor programe de pregătire orientate spre grupuri ţintă.
Informaţia de care dispune un anchetator, poate fi colectată din trei surse: sursele umane, probele fizice şi
cele obţinute din înregistrări ale unor date. Nu este însă suficient pachetul de date furnizat de un program informatic,
dacă anchetatorul nu adaugă cunoştinţe rezultate din experienţă, pregătire profesională şi poate cel mai important,
vocaţie sau o înclinaţie nativă spre căutarea adevărului.
BIBLIOGRAFIE
1. Cavaropol D.V., (2012), ”Analiza de risc și amenințările la adresa securității naționale”, în Revista de
Investigare a Crimnalității, nr1/2012, Bucureşti, Editura Universul Juridic;
2. Olteanu I.G., (2012), “Consideraţii despre aflarea adevărului în cadrul ascultărilor judiciare”, în Revista de
Investigare a Criminalităţii, nr.1/2012, Bucureşti, Editura Universul Juridic;
3. Hess, J.E., (2010), „Interviewing and Interrogation for Law Enforcement, Second Edition”, New
Providence NJ, Matthew Bender & Company, Inc., a member of LexisNexis Group, pag.2
4. Hotca M.A., Neagu N., Gorunescu M.,Sitaru A.,Galetschi C.A., (2015), ”Ghidul penal al omului de
afaceri”, București, Editura Universul Juridic;
5. Voicu C., (1999) ”Spălarea banilor murdari”, București, Editura Sylvi;
6. Banu L., Pascu M. ș.a. (2010),” Manual privind abordarea pe bază de risc și indicatori de tranzacții
suspecte”, Proiect finanțat de Uniunea Europeană prin facilitatea de tranziție, București, ONPCSB; accesibil on-line
http://www.onpcsb.ro/pdf/manual_privind_abordarea_pe_baza_de_risc.pdf
7. Cavaropol D.V., (2012), ”Analiza de risc și analiza SWOT”, în Revista de Investigare a Crimnalității,
nr2/2012, Bucureşti, Editura Universul Juridic;
8. Bastian Obermayer, Frederik Obermayer, (2016), ”Panama Papers- Cum își ascund banii cei bogați și
puternici”, București, Editura Litera;
9. Maior George Crisian, (2010), ”Un război al minții- Intelligence, servicii de informații și cunoaștere
strategică în secolul XXI”, București, Editura RAO
37 Hess, J.E., (2010), „Interviewing and Interrogation for Law Enforcement, Second Edition”, New
Providence NJ, Matthew Bender & Company, Inc., a member of LexisNexis Group, pag.2
27
OBȚINEREA PROBELOR ÎN PROCESUL PENAL PRIN INTERMEDIUL
INVESTIGATORILOR SUB ACOPERIRE ȘI A COLABORATORILOR
Mihai Suian
Aspecte Generale
Metoda folosirii unei persoane sub identitate conspirativă pentru descoperirea săvârșirii unei
infracțiuni și tragerea la răspundere penală a făptuitorilor nu este o metodă de cercetare descoperită recent
ci reprezintă una dintre cele mai vechi metode, folosite încă din antichitate sub diferite forme. Prin
specificul ei, metoda este aptă atât pentru a realiza activități judiciare, dar și pentru realizarea spionajului
sau asigurarea stabilității politice.
Prin Codul de procedură penală în vigoare s-a stabilit pentru prima dată o identitate de sine
stătătoare a măsurii de cercetare. Aceasta face parte din categoria metodelor speciale de supraveghere sau
cercetare, definite de art. 138 C.pr.pen. Definiția legală a măsurii este dată în art. 138 alin. 10 C.pr.pen.
unde se arată că prin utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor se înțelege folosirea
unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obținerii de date și informații cu privire la
săvârșirea unei infracțiuni.
În actuala reglementare, măsura este considerată o metodă specială de cercetare și nu o măsură de
supraveghere tehnică, raportat la faptul că nu este aptă să producă în mod direct probe în procesul penal și
dispunerea măsurii se face prin ordonanța procurorului. În același timp, Codul arată că măsurile prevăzute
de art. 138 C.pr.pen care constituie supraveghere tehnică sunt numai cele cuprinse de art. 138 alin. 1 lit.
28
a)-e)38, celelalte metode reprezentând metode speciale de cercetare. O rațiune pentru divizarea metodelor
speciale de supraveghere și cercetare a fost arătată ca fiind, în aparență, timpul în care acestea se
realizează. Metodele de supraveghere presupun ca organul de urmărire penală să primească informațiile
chiar în timp ce se desfășoară activitățile, însă în cazul măsurilor speciale de cercetare informațiile sunt
primite după ce activitățile au avut loc 39. Aceasta nu este decât o premisă eronată a Codului deoarece
realitatea ne arată că, în special, utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor poate
produce informații în timp real.
Persoanele care realizează efectiv activitățile încuviințate de procuror prin ordonanță pot avea
calitatea de investigator sub acoperire sau de colaborator.
Investigatorul sub acoperire primește o definiție legală în cuprinsul art. 148 alin. 4 C.pr.pen.
aceștia fiind lucrători operativi din cadrul poliției judiciare. Cu alte cuvinte, un investigator sub acoperire
va face parte, în mod obligatoriu, din Poliția Română ca organ de poliție judiciară ca un criteriu minim,
însă nu se poate socoti că orice astfel de polițist va putea fi folosit ca investigator sub acoperire. Pentru
realizarea activităților specifice, este necesară o pregătire specială prin care agenții și ofițerii de poliție să
aibă deprinderile necesare pentru a se infiltra într-o organizație criminală. Excepția de la regula enunțată
mai sus o constituie folosirea ca investigatori sub acoperire a lucrătorilor operativi din cadrul organelor de
stat care desfășoară activități de informații în vederea asigurării securității naționale.
Colaboratorul este acea persoană care nu face parte din organele judiciare și care acționează sub
coordonarea acestora pentru obținerea de date și informații 40. Utilizarea acestora are caracter subsidiar, în
sensul că nu se va putea autoriza utilizarea lor decât în situațiile în care, potrivit art. 148 alin. 10 C.pr.pen.
folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor ori informațiilor ori nu
este posibilă.
Cu toate că prin folosirea mijlocului de cercetare nu pot fi obținute în mod direct probe,
legiuitorul a prevăzut că din activitatea desfășurată de investigatori ori colaboratori pot rezulta, în mod
derivat și indirect, mijloace de probe, prin mai multe procedee probatorii. Codul de procedură penală face
referire expresă la două procedee probatorii: audierea investigatorului sub acoperire și a
colaboratorului41 și supravegherea video, audio sau prin fotografiere 42.
În condițiile în care investigatorii sub acoperire pot fi ofițeri de poliție judiciară, se impune a se
lămuri dacă această calitate le poate conferi capacitatea de a participa la administrarea altor probe în
cursul procesului penal decât cele arătate mai sus. În ceea ce ne privește, considerăm că odată atribuită
calitatea de investigator sub acoperire, această persoană nu mai are capacitatea de a fi și organ urmărire
penală sau de a strânge probe. Din punct de vedere al formalităților de efectuare al oricărui act de
urmărire penală, orice procedeu probatoriu prin care se obține un mijloc de probă trebuie să consemneze
numele și calitatea organului de urmărire penală, ceea ce nu poate fi cazul în situația în care avem de a
face cu un investigator sub acoperire, care nu își va putea declina adevărata identitate în actele pe care le
încheie. Un alt argument pentru care investigatorul sub acoperire nu va putea proceda la strângerea de
probe îl constă faptul că acțiunile sale au caracter ascuns, or principiul legalității impune ca întreg
procesul penal să se desfășoare cu respectarea legii, fiind necesară transparență în desfășurarea actelor de
urmărire penală pentru a se verifica fiecare act. De exemplu, în măsura în care un investigator sub
38 Sunt incluse în cadrul supravegherii tehnice următoarele măsuri: interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de
comunicare la distanță; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau
urmărirea prin mijloace tehnice; obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane.
39 Cătălin Mihai Chiriță în N. Volonciu, A. Uzlău, R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigheci, C. Voicu, G.
Tudor, T-V Gheorghe, C.M. Chiriță Noul Cod de procedură penală comentat, ed. Hamangiu, București 2014, pag. 304.
40 M. B. Bulancea în M. Udroiu, A. Andone-Bontaș, G. Bodoroncea, M. Bulancea, V. Constantinescu, D. Grădinaru, C.
Jderu, I. Kuglay, ș.a., op. cit., pag. 449
41 Potrivit art. 148 alin. 8 C.pr.pen. investigatorii sub acoperire pot fi audiați ca martori în procesul penal în aceleași
condiții ca și martorii amenințați.
42 Potrivit art. 148 alin. 3 C.pr.pen. în cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub
acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a putea obține fotografii sau înregistrări audio și video, sesizează
judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod
corespunzător.
29
acoperire ar proceda la strângerea de probe constând în înscrisuri, prin sustragerea acestora de la
făptuitorii față de care s-a dispus măsura de cercetare, va fi pusă la îndoială legalitatea obținerii acelor
înscrisuri, în condițiile în care acestea nu sunt obținute printr-un procedeu probatoriu (percheziție,
ridicarea de obiecte înscrisuri sau date informatice, etc.) și în baza unui act procesual al procurorului,
impunându-se excluderea acestora ca fiind obținute în mod nelegal deoarece lipsește actul procesual prin
care se dispune administrarea acestor probe. Într-o asemenea situație, investigatorul sub acoperire poate
descoperi exista unor înscrisuri, informa deîndată procurorul, iar acesta din urmă să dispună în consecință
prin ordonanță asupra administrării probei.
În concluzie, singurele probe care vor putea proveni ca urmare a activităților investigatorului sub
acoperire sau ale colaboratorului vor fi înregistrările audio și video, fotografii la care se vor alătura
declarațiile obținute prin audierea acestora.
Încuviințarea folosirii dispozitivelor tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio
și video.
În mod excepțional, Codul de procedură penală a prevăzut că investigatorii sub acoperire și

colaboratorii pot fi împuterniciți să folosească dispozitive tehnice pentru realizarea unor fotografii ori
înregistrări audio și video, ceea ce echivalează cu o contribuție în administrarea probelor în cursul
procesului penal. Potrivit art. 148 alin. 3 C.pr.pen. obținerea acestor probe este condiționată de obținerea
mandatului de supraveghere tehnică ori de autorizarea temporară a procurorului în acest sens. În opinia
noastră, această formă de supraveghere tehnică va avea un caracter specializat și restrâns.
Prin specializat, ne referim la faptul că supravegherea tehnică va fi realizată în contextul folosirii
investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor și va fi realizată cu sprijinul acestora. Nu vom fi într-o
asemenea situație atunci când se va pune în executare un mandat de supraveghere tehnică prin organe de
poliție care se folosesc de o altă identitate pentru a monta tehnică de supraveghere audio-video deoarece
este de natura implementării supravegherii tehnice în această situație declinarea, la nevoie, a unei
identități fictive pentru a nu fi descoperită măsura. În cazul folosirii investigatorilor sub acoperire,
supravegherea tehnică specializată va constitui o activitate complementară activității investigatorului sub
acoperire. Un alt argument pentru caracterul specializat al măsurii este punerea în executare a măsurii
numai de către investigatorul sub acoperire sau colaborator, nu și de celelalte organe menționate în
cuprinsul art. 142 C.pr.pen.
Prin caracterul restrâns al măsurii, înțelegem limitarea măsurilor de supraveghere tehnică la cele
prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. C) C.pr.pen. la care se face referire expres prin art. 148 alin. 3 C.pr.pen.,
nefiind posibilă încuviințarea altor măsuri. În același timp, menționăm că nu se poate proceda la folosirea
investigatorilor sub acoperire ori a colaboratorilor pentru realizarea oricărui alt procedeu probatoriu,
singura excepție fiind fotografierea și realizarea de înregistrări audio și video. Prin aceasta s-a urmărit a se
evite desfășurarea unei urmăriri penale numai prin mijlocirea investigatorilor sub acoperire, chiar și cu
privire la metodele speciale de supraveghere și cercetare.
Observăm că această instituție completează o măsură de cercetare – utilizarea investigatorilor sub acoperire
și a colaboratorilor cu metoda specială a supravegherii tehnice. Consecința acestui fapt este că orice probă obținută
în urma supravegherii tehnice despre care facem vorbire se va afla într-o relație strânsă cu măsura de cercetare,
derivând din aceasta. Pentru acest motiv, credem că înregistrările și fotografiile obținute de investigatorii sub
acoperire și colaboratori vor fi probe derivate din operațiunea sub acoperire. Ca atare, la analizarea legalității
probelor în camera preliminară, se va impune constatarea legalității atât a ordonanței procurorului prin care s-a
dispus autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cât și a încheierii judecătorului de
drepturi și libertăți prin care s-a încuviințat supravegherea tehnică, nelegalitatea oricărui dintre cele două acte
ducând la excluderea ca nelegală a probelor. Această situație este atipică deoarece regula presupune excluderea
probelor numai în situația în care s-a procedat la constatarea nulității actului de procedură prin care s-a dispus
administrarea acelei probe43, situație aplicabilă numai încheierii judecătorului de drepturi și libertăți la o primă
43 Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 a Curții constituționale, paragraf 21, Decizia nr. 51 din 126 februarie 2016 a Curții
constituționale, paragraf 32.
30
vedere. Cu toate acestea, deoarece supravegherea tehnică se realizează în contextul folosirii investigatorilor sub
acoperire, această măsură de cercetare creează contextul care generează posibilitatea obținerii probelor, astfel că în
cazul constatării nulității ordonanței procurorului prin care s-a dispus autorizarea utilizării investigatorilor sub
acoperire și al colaboratorilor vor fi incidente dispozițiile art. 280 alin. 2 C.pr.pen. potrivit căruia actele îndeplinite
ulterior actului nul sunt la rândul lor lovite de nulitate atunci când există o legătură directă între acestea și actul
declarat nul. Or, în situația prezentată această legătură directă există deoarece premisa emiterii încheierii prin care se
încuviințează supravegherea tehnică o constituie existența unei ordonanțe legale de autorizare a utilizării
investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor. Consecința constatării nulității acestei ordonanțe va atrage
nulitatea încheierii judecătorului de drepturi și libertăți și va impune excluderea probelor obținute.
Audierea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor.
Cea mai importantă dar și cea mai controversată probă care derivă din activitățile investigatorului sub
acoperire și ale colaboratorului o reprezintă declarațiile acestora în cursul procesului penal. Importanța acestei probe
este dată de împrejurarea obținerii unei mărturii directe de la aceste persoane prin care să se detalieze aspectele pe
care le-au putut surprinde prin propriile simțuri, asemenea martorilor. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm faptul că
aceste persoane nu sunt martori ci sunt agenți ai statului (în cazul investigatorilor sub acoperire) ori persoane cu un
anumit interes care lucrează în interesul staului (colaboratorii) ceea ce pune la îndoială obiectivitatea relatărilor pe
care le pot face organelor judiciare.
Așa cum am arătat la începutul acestui articol, folosirea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor va
produce date și informații în procesul penal, fiind necesar a se întrebuința alte procedee probatorii pentru obținerea
probelor, unul dintre acestea fiind audierea lor. Alături de necesitatea audierii pentru obținerea probelor, procedeul
probatoriu servește și ca garanție pentru respectarea dreptului la apărare al inculpatului 44.
Calitatea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor din procesul penal este una distinctă, însă în
privința audierii acestora, situația lor este asimilată martorilor amenințați. Potrivit art. 148 alin. 8 C.pr.pen,
investigatorii sub acoperire și colaboratorii pot fi audiați ca martori în procesul penal, iar în situația în care sunt
audiați ei vor fi audiați în aceleași condiții ca martorii amenințați. Investigatorii sub acoperire și colaboratorii vor
beneficia de măsurile de protecție prevăzute de lege și vor fi audiați în condiții speciale, pentru a li se asigura, în
primul rând, anonimatul și, în al doilea rând, siguranța față de orice încercare de a le zădărnici audierea, de a li fi
influențată declarația ori să fie victimele unei răzbunări pentru ajutorul acordat justiției.
Persoanele care pot fi audiate potrivit dispozițiilor speciale prevăzute de art. 129 C.pr.pen. privind audierea
martorilor amenințați sunt investigatorii sub acoperire și colaboratorii atât cu identitate reală cât și cu identitate
atribuită.
În cazul primei categorii, motivarea dată pentru audierea acestora în condiții speciale este nevoia de a
proteja persoanele de o răzbunare ulterioară, precum și de a le garanta siguranța față de operațiuni similare care vor
fi desfășurate ulterior în carierea acestora de polițiști. Situația colaboratorilor este identică celei ale investigatorilor
sub acoperire, cu deosebirea că nu va conta dacă aceștia s-au folosit în timpul activității lor de identitatea reală sau
de o identitate atribuită. Motivul pentru audierea acestora în aceleași condiții ca martorii amenințați este dat de
faptul că ei pot fi ținta unei răzbunări sau identitatea lor reală trebuie să rămână necunoscută participanților la
procesul penal.
Audierea investigatorului sub acoperire poate avea loc numai în cursul urmăririi penale și în cursul
judecății, conform dispozițiilor art. 129 C.pr.pen. care nu fac trimitere la nicio dispoziție legală care să permită
audierea acestuia în cursul procedurii în camera preliminară ceea ce constituie un neajuns din perspectiva
posibilității de administra probe cu privire la legalitatea obținerii probelor în cursul urmăririi penale. De lege ferenda
se impune introducerea obligativității semnării unui acord între procuror și investigatorul sub acoperire în care să fie
cuprinse și beneficiile pe care ar urma să le primească colaboratorul, constituind atât o garanție cu privire la
legalitatea administrării măsurii de cercetare dar și a probelor ce derivă din aceasta, cât și o obligație pentru sistemul
judiciar de a reține în favoarea colaboratorului toate cauzele de nepedepsire ori de atenuarea a pedepsei care ar fi
incidente.
Audierea investigatorului sub acoperire și a colaboratorului nu se poate face în prezența fizică a acestora,
fiind necesară folosirea mijloacelor tehnice de transmitere audio video pentru a se putea comunica cu investigatorul
sub acoperire sau colaboratorul, fiind obligatorie distorsionarea vocii și a imaginii acestuia.
44 Prin Hotărârea din 22 noiembrie 2005 în cauza Taal c. Estonia, CEDO a constatat încălcarea art. 6 din Convenție ca
urmare a imposibilității inculpatului să examineze martorii anonimi în niciun stadiu al procesului penal.
31
Deși dispozițiile art. 126 alin. 1 lit. d) C.pr.pen. și art. 127 alin. 1 lit.d ) C.pr.pen. arată că nu se poate
proceda la audierea în prezența investigatorului sub acoperire ori colaboratorului, va trebui evitată, pe cât posibil,
aflarea identității reale a acestora prin incidente la locul unde se realizează audierea. Având în vedere dotarea
deficitară a unor unități de parchet, audierile de acest fel se realizează în cadrul instanțelor, care sunt dotate cu
tehnica necesară, astfel că persoanele implicate în procedură se pot afla în aceeași clădire și există posibilitatea de a
se întâlni pe culoarele instanței. Ca atare, vor trebui luate măsuri precum: aducerea investigatorului sub acoperire ori
a colaboratorului înaintea orei fixate, folosirea unor culoare separate de acces, deghizarea persoanei pe drumul către
sala unde va fi audiată45, folosirea unei alte locații pentru transmiterea comunicațiilor, etc.
Din interpretarea dispozițiilor art. 129 alin. 3 teza a II-a C.pr.pen. reiese că nu se poate proceda la adresarea
de întrebări care să conducă la identificarea persoanei audiate prin această procedură. Din aceasta rezultă două
consecințe: verificarea identității înainte de audiere și respingerea oricăror întrebări care ar putea conduce la
identificarea persoanei.
Așa cum se prevede în cazul oricărei audieri, există o etapă preliminară care constă în lămurirea identității
care urmează a fi audiate prin verificarea cărții sale de identitate ori a pașaportului, urmată de înscrierea acestor date
în cuprinsul declarației. Această verificarea se realizează potrivit art. 119 C.pr.pen. prin adresarea de întrebări, cu
excepția situației în care sunt dispuse măsuri de protecție a martorului, situație în care se va verifica identitatea reală
numai de către organul judiciar iar aceasta nu va fi consemnată în declarație, fiind înlocuită de identitatea
conspirativă. În concret, mai înainte de audiere, procurorul care va realiza audierea în cursul urmăririi penale, sau
judecătorul de drepturi și libertăți, după caz, și instanța în cursul judecății va proceda la verificarea identității
persoanei în mod nemijlocit, într-o locație separată de locul unde se va comunica cu persoana. În mod evident,
organele judiciare vor trebui să ia cunoștință de identitatea reală a investigatorului sub acoperire ori a
colaboratorului, situație care nu contravine legii, fiind prevăzută această posibilitate în cuprinsul art. 149 alin. 2
C.pr.pen.
Un aspect neclar în legislație, reclamat și de doctrină46 este situația în care investigatorul sub acoperire sau
colaboratorul este audiat dintr-un alt loc decât sediul organului de urmărire penală sau sediul instanței, situație în
care se pune problema organului competent să verifice identitatea sa. Potrivit art. 129 alin. 5 C.pr.pen. se arată că va
semna atât organul de urmărire penală cât și procurorul care a fost prezent la audierea martorului (corelativ și a
investigatorilor), ceea ce pare a fi o neconcordanță în condițiile în care procurorul este și el un organ de urmărire
penală. În realitate, legiuitorul a vrut să indice obligativitatea ca un procuror să participe la audierea investigatorului
și colaboratorului prin prezența sa fizică în aceeași încăpere, verificând identitatea acestuia, fără a realiza însăși
audierea. Dacă situația este de înțeles în cazul urmăririi penale, nu există nicio dispoziție legală care să rezolve o
situație similară în cazul procedurii în fața instanței. Prin dispozițiile art. 129 alin. 6 C.pr.pen. se arată că declarația
martorului se semnează de președintele completului de judecată, fără a se specifica dacă acesta, în toate cazurile, va
verifica identitatea persoanei. Până la o completare a acestei reglementări, suntem de părere că singura modalitate
legală de audiere a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor (și implicit a martorilor amenințați) va fi
audierea la sediul instanței, ori prin asigurarea prezenței unui judecător la locul unde se află persoana audiată,
urmând ca acesta să semneze declarația, alături de președintele completului.
Ulterior acestei etape, în cursul audierii, se va proceda la următoarea etapă obligatorie: prestarea
jurământului de către investigatorul sub acoperire și de către colaborator, aceasta fiind îndeplinită prin intermediul
sistemului de videoconferință instalat. Practic, acesta va fi debutul procedurii la care vor putea asista părțile în cursul
judecății, ori avocații subiecților procesuali și al părților în cursul urmăririi penale.
Deoarece identitatea acestor persoane trebuie să rămână secretă, organele judiciare vor respinge orice
întrebare care poate conduce la identificarea persoanei audiate, pentru a preîntâmpina orice răzbunarea împotriva sa
ori familiei sale. Pentru a reuși acest lucru, este esențial ca organul judiciar să studieze materialului cauzei 47 înaintea
audierii persoanei, pentru a cunoaște toate împrejurările în care a putut fi implicată. De pildă, în situația în care la o
întâlnire au fost prezente un număr reduse de persoane, între care și investigatorul sub acoperire sau colaboratorul, în
situația în care se confirmă de către cel audiat că a fost prezent, inculpatul ar putea deduce identitatea acestuia.
Modalitatea consemnării declarației investigatorului sub acoperire și a colaboratorului prezintă anumite
particularități față de modalitatea obișnuită de consemnare a declarațiilor. În realitate, vom avea parte de două
45 De pildă, investigatorul, în funcție de constituția sa va putea fi deghizat în uniforma lucrătorilor mascați care
însoțesc, de regulă, persoanele aduse din detenție în fața instanței.
46 Teodor-Viorel Gheorghe în N. Volonciu, A. Uzlău, R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigheci, C. Voicu, G.
Tudor, T-V Gheorghe, C.M. Chiriță, op. cit., pag. 290-291
47 Sorin Alămoreanu, Elemente de criminalistică, ed. Alma Mater, Sibiu 2000, pag. 178, Emilian Stancu, Tratat de
criminalistică, Ediția a V-a revăzută și adăugită, ed. Universul Juridic, București 2010, pag. 420
32
declarații, una care va fi păstrată la dosarul cauzei și una care va fi păstrată în condiții de confidențialitate. Această
situație reiese din coroborarea dispozițiilor art. 129 alin. 4 C.pr.pen. cu cele din alineatul 5 al aceluiași articol. Pe de
o parte, se arată că declarația se înregistrează prin mijloace tehnice audio și video și se redă integral în formă scrisă,
iar, pe de altă parte se arată că declarația martorului, transcrisă va fi semnată și de acesta și va fi păstrată în dosarul
depus la parchet/instanță într-un loc special în condiții de confidențialitate. În concret, indiferent de faza procesuală,
organul judiciar care realizează audierea va consemna în scris declarația investigatorului sau a colaboratorului și o
va semna de față cu celelalte părți, subiecți procesuali ori avocați și, ulterior acestui moment, va realiza o transcriere
a acestei declarație pe care o va da persoanei audiate spre semnare. Deși, în mod corect s-a punctat că semnătura
unei persoane poate duce la identificarea acesteia de către ceilalți participanți la procesul penal 48, suntem de părere
că raportându-ne la condițiile de confidențialitate în care declarația se păstrează, la cunoașterea identității persoanei
de către judecător sau procuror, precum și a faptului că actele procesuale din care rezultă identitatea investigatorului
sub acoperire ori al colaboratorului sunt depozitate în același dosar, se va impune ca declarația confidențială să
includă datele reale ale persoanei audiate.
În ceea ce privește înregistrarea video și audio a declarației investigatorului sub acoperire și a
colaboratorului apreciem că rațiunea acesteia este de a conferi un suport autentic în care să fie consemnate în mod
fidel cuvintele persoanei. Este de înțeles împrejurarea păstrării în condiții de confidențialitate a înregistrărilor
realizate în timpul audierii persoanelor arătate în cursul urmăririi penale și judecății, cu mențiunea că aceste
înregistrări atrag caracterul confidențial deoarece conțin video și audio nedistorsionate, putând duce la identificarea
persoanei. Acest lucru înseamnă că reglementarea a fost gândită pentru sisteme care prelucrează imaginile și
sunetele captate și, în același timp, le transmit distorsionate în timp real și le înregistrează în mod neprelucrat pe un
suport.
Suportul pe care se află înregistrarea audio și video a declarației investigatorului sub acoperire ori a
colaboratorului se va păstra sigilat, cu sigiliul instanței sau a parchetului fie în cadrul parchetului, fie în cadrul
instanței în funcție de faza procesului penal.
În privința legalității audierii investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor, atât în cursul urmăririi
penale, cât și în faza de judecată suntem de părere că această probă va depinde de caracterul legal al măsurii de
cercetare. În situația în care în cursul procedurii de cameră preliminară se va constata că utilizarea investigatorilor
sub acoperire și a colaboratorilor s-a făcut că încălcarea legii, chiar și din prisma realizării unor activități care nu au
fost autorizate expres de procuror, considerăm că nelegalitatea se va răsfrânge și asupra declarațiilor ce vor fi date în
cursul urmăririi penale. Mai mult, deoarece textul art. 102 alin. 4 C.pr.pen. privind probele derivate nu se referă la
probele derivate obținute în aceeași fază procesuală, considerăm că nu vor putea fi avute în vedere nici declarațiile
investigatorului sau colaboratorului din fața instanței cu privire la împrejurările aflate prin depășirea mandatului.
Desigur, în măsura în care se va constata nulitatea ordonanței procurorului prin care s-a autorizat utilizarea
investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor, orice probă care derivă din această activitate, inclusiv declarațiile
date în fața instanței vor trebui să fie excluse. În opinia noastră, într-o asemenea situație, o cerere de audiere a
investigatorului sub acoperire or a colaboratorului s-ar impune a fi respinsă de instanță, fiind incident cazul prevăzut
de art. 100 alin. 4 lit. f) C.pr.pen. administrarea probei este contrară legii.
Valoarea probantă a declarațiilor investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor este una limitată, ea
neputând fi niciodată considerată o probă determinantă în cazul unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea
pedepsei ori de amânarea aplicării pedepsei. Aceasta reprezintă consecința necesității păstrării anonimatului acestor
persoane, punându-se în balanță interesul inculpatului de a putea audia în mod nemijlocit un martor al acuzării și
pentru a-i pune la îndoială credibilitatea. În jurisprudența CEDO, s-a reținut că lipsirea inculpatului de posibilitatea
de a pune la îndoială declarațiile unui investigator sub acoperire, de a-i pune întrebări și de a putea obține o
confruntare în fața instanței constituie o încălcare a art. 6 paragraf 3 din Convenție 49. Interesul legitim al statului de a
păstra anonimitatea unui investigator sub acoperire nu îl absolvă de obligația a asigura audierea acestuia de către
instanță, în condiții în care să îi fie păstrată identitatea reală. Această atingere adusă dreptului la un proces echitabil
există într-o măsură mai mică în situațiile în care declarațiile investigatorului ori colaboratorului joacă un rol redus
într-o soluție de condamnare, standardul impus de CEDO fiind în sensul obligativității asigurării posibilității
adresării de întrebări de către apărare numai în situațiile în care o asemenea declarație joacă un principal în
acuzare50.
48 Teodor-Viorel Gheorghe în N. Volonciu, A. Uzlău, R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigheci, C. Voicu, G.

Tudor, T-V Gheorghe, C.M. Chiriță, op. cit., pag. 291
49 CEDO, cauza Ludi c. Elveția, Hotărârea din 15.06.1992, paragraf 47-48.
50 CEDO, cauza Krasniki c. Cehia, Hotărârea din 28.02.2006, paragraf 78-79, în același sens și Kok c.
Olanda, Visser c. Olanda, Van Mechelen ș.a. c. Olanda paragraf 50-55, Asch c. Austria paragraf 27, Delta c. Franța
33
În jurisprudența sa recentă, în analiza caracterului echitabil al unui proces în care martori anonimi sunt
audiați, Curtea analizează, dacă există motive pentru a păstra confidențială identitatea martorului precum și dacă
declarația acestuia a fost exclusivă sau determinantă pentru pronunțarea unei soluții de condamnare. În cazul în care
o condamnare se întemeiază în mod exclusiv sau determinant pe declarația unui martor anonim, Curtea trebuie să
constate că au existat în cauză garanții procesuale solide, care să permită o evaluarea echitabilă și justă a gradului de
fiabilitate a declarației respective 51. În sistemul român, apreciem că este favorabilă dispoziția categorică din
cuprinsul art. 103 alin. 3 C.pr.pen. privind imposibilitatea reținerii ca probă determinantă a declarației unui
investigator sub acoperire sau colaborator.
FORMELE DE AGRESIVITATE ÎN RÂNDUL ADOLESCENȚILOR
MADALINA MOROLDO
Abstract
În urma aplicării metodei observației și metodei interviului în 2 licee din București și într-un liceu din
Suceava s-a ajuns la constatat o creștere rapidă a violenței și a comportamentului deviant în ultimii 3 ani în rândul
adolescenților.
În primă fază acest articol are scopul de a aduce la cunoștință cercetările ce s-au efectuat până în momentul
de față pe marginea acestui subiect și principalele motive ale apariției violenței, agresivității și a comportamentului
deviant în rândul adolescenților, iar în următorul articol se vor prezenta colcluziile formulate în urma cercetării
făcute pe teren prin aplicarea chestionarelor și a discuțiilor cu elevii.
paragraf 36.
51 CEDO, cauza Pesuki c. Elveției, Hotărârea din 06.12.2012, paragraf 45, a se vedea și M. Udroiu,
Procedură penală, partea generală, Sinteze și grile, Ediția 3-a, Editura C.H. Beck, București 2016, pag. 344-345)
34
Cuvinte cheie: Violență, Comportament deviant, Adolescenți, Intervenție.
I. Problema de cercetat
Punctul de pornire al acestei lucrări îl constituie rezultatul “ mai multor studii longitudinale care confirmă
faptul că deprinderile identificate ale unui preșcolar sau ale unui elev din clasele primare, drept reacții exagerate,
furie, comportament agresiv, au tendința de a evolua într-un comportament problematic, mai târziu, atât în
adolescență cât și în perioada de formare a tânărului adult. ” ( Boots, Denise Paquette apud. Popper et al., 2000).
Formele de agresivitate în școală reprezintă o problemă ce se ridică la nivel global. Principala cauză a
menifestării formelor de agresivitate este explicată prin interdependența a patru factori:
A. GENETIC: Factorul genetic este responsabil cu predispoziția pe care o are individul către un anumit tip de
personalitate. (ex. )
B. PSIHO-SOCIAL: “teoria învățării sociale postulează faptul că un comportament este bazat pe credințe și
atitudini dobândite prin învățatul de tip observațional și modelarea comportamentelor”(Sarah A. Stoddard,
J. E. , 15 August 2015). Predicting violent behavior: The role of violence exposure and future educational
aspirations during adolescence. Journal of Adolescence, 192 apud. Bandura, 1978)
C. MEDIU SOCIO-EMOȚIONAL: Autorii Stroufe., Carlson., Egeland, Collins, au condus în anul 2005 un
studiu longitudinal“The development of the person” (Stroufe, Carlson, Egeland, Collins, 2005) au condus un
studiu longitudinal, al cărui rezultat a fost rezumat la faptul că, schimbările din mediul socio-emoțional al
copilului au efecte asupra dezvoltării acestuia.
D. CONTEXTUL CULTURAL: Contextul cultural în care se dezvoltă individul își pune amprenta asupra
dezvoltării credințelor și a deprinderilor sociale ale acestuia.
În perioada sarcinii, emoțiile mamei, intensitatea cu care aceasta își manifestă emoțiile dar și tendințele prin
care și le reprimă- sunt primele deprinderi ale nou-născutului la care va apela în situațiile de “îngustare a
câmpului rațional” pe care le va experimenta pe parcursul vieții sale. Așadar, în primul rând, primul contact al
copilului cu părintele este definitoriu în formarea deprinderilor genetice ale acestuia.
Mai departe, pe măsură ce individul se dezvoltă sub factorii psiho-sociali, psiho-emoționali și de context
cultural, se poate vorbi despre amsanblul care definește personalitatea și predispoziția viitorului adult.
Acești factori conturează atât elementele pozitive cât și elementele negative al personalității unui individ.
Important este de menționat că acest proces este unul de lungă durată, începând să se instaleze încă din primii
ani de viață și continuând pe toată perioada dezvoltării adultului.
Așadar, există tulburări de personalitate care se instalează din perioada copilăriei, iar altele din perioada
adolescenței.
Necesitatea delimitării conceptuale între comportamentul problematic și tulburările de personalitate ce se
pot identifica încă din copilărie (Psycopathic behavior), este evidentă.
În altă ordine de idei este la fel de necesar a se delimita etiologia modelului psihopatologic, în contextul
înțelegerii profunde a diferențelor dintre comportamentul problematic și tulburările de personalitate declanșate în
adolescență.Utilitatea acestor delimitări se observă în momentul în care se vor putea stabili variabilele în cele 2
cazuri specifice și se va putea individualiza direcția de intervenție și obiectivul.
Pe scurt, în momentul în care se identifică un comportament problematic acesta poate fi combătut dinainte de a
evolua în elemente ale unor tulburări de personalitate.
În momentul în care se identifică din copilărie /din adolescență elemente ale unor tulburări de personalitate, este
necesar a se adapta direcția de intervenție dar și obiectivul acesteia.
35
În imaginea următoare (FIG.1), se evidențiază factorii predispozanți ai psihopatologiei.
Acestă figură, ilustrează existența a două tipuri de factori predispozanți anume cei biologici si cei psiho-sociali.
Factorii biologici sunt determinați de procese neurochimice, biochimice și genetice.
În acest context, se poate aminti de Albert Bandura care a dezvoltat “Teoria învățării sociale”.
În 1963 Albert Bandura și Walter Mischel susțineau faptul că, cele mai multe dintre contextele în care s-au
aplicat teorii ale învățării, s-au bazat prea mult pe un interval limitat de principii fundamentate pe studii privind
modele de învățare (atât la ființa umană, cât și la animale ) în situații ce implică un singur individ.
A doua categorie de factori predispozanți sunt explicați prin prezența factorilor psiho-sociali.
Impactul pe care îl au aceștia asupra dezvoltării psihice optimale a copilului și a viitorului adolescent se
observă în atitudinile individului.
Aspectele psiho-sociale pot reprezenta chiar și “element declanșator” în cazul asocierii cu un cluster de
elemente de tulburare de personalitate.
Pe lângă faptul că aspectele psiho-sociale pot fi “trigger-ul” în anumite situații, nu trebuie să se treacă cu
vederea faptul că, aceaste aspecte pot fi chiar fundamentul proprice dezvoltării unor tulburări de comportament din
copilăria timpurie până în perioada de tânăr adult.
Factorii psiho-sociali includ modele de psiho-dinamică, modele comportamentale, cognitive și așa mai
departe.
În publicația “Psihologia vârstelor” ai cărei autori sunt Prof.Univ. Dr. Emil Verza și Asist.Univ.Drd. Florin
Emil Verza, este discutată evoluția structurilor de personalitate.
Așadar, se specifică următoarele: “Adeseori, între acestea(relațiile afective) se interpun alte două forme ce
constau în atitudini lipsite de interes față de activitatea copilului sau în variate forme de control sever,
exagerat.Lucrurile se complică în toate cazurile când cei doi părinți manifestă atitudini diferite.”
Tot în această lucrare, autorii afirmă faptul că ”părinții ostili pot determina la copii conformism, încredere
redusă în forțele proprii, teamă, timiditate, sentimente profunde de culpabilitate și revolt de sine cu o incidență mare
a reacțiilor nevrotice. Părinții ostili, neglijenți facilitează instalarea la copii a agresivității, a durității, neglijenței,
impulsivitiții,cu o evoluție spre delicvența juvenilă”.
Aprofundând
această latură, a problemelor comportamentale, este necesar să amintim care sunt acelea și mai ales perioada și
modul în care își fac apariția în perioada preșcolară.
Există o relația între problemele asociate cu sănătatea mintală și comportamentul violent. Astfel,
problemele din spectrul sănătății mintale sunt întâlnite în acest caz, ca diagnostic psihiatric, tulburare de tip
borderline sau scoruri încadrate clinic în Scala Sănătății Mintale ca indicatori ai disfuncției psihologice (Boots,
Denise Paquette,2007).
36
Disciplinele precum antropologie, sociologie, sănătate publică, epidemiologie și criminologie au integrat
psihiatria și disciplinele din domeniul psihologiei pentru a oferi o perspectivă globală a genezei violenței (Boots,
Denise Paquette,2007, apud. Andrew& Bonta, 2003).
“Agresiunea și comportamentele asociate, la tineri, sunt complexe, se dezvoltă în condiții heterogene cu
etiologii și consecințe diverse” (Connor, 2002, p.2)
“Există unele tulburări mentale care debutează încă din copilărie și sunt strâns legate de o dezvoltare a unui
comportament violent mai târziu. Aceștia pot fi indicatorii timpurii că un copil este supus riscului de a deveni un
adult agresiv sau violent”(Meadows & Kuehnel, 2005, p.190)
Tulburări Mintale ce se instalează încă din copilărie/adolescență
1. Oppositional Defiant Disorder (ODD)
ODD-patern recurent și pervaziv al comportamentului negativ, sfidător și ostil care durează cel puțin 6 luni
și este caracterizat prin frecvența a patru dintre următoarele simptome, conform American Psychiatric
Association(2000, p. 100):
a. Mânie sau pierderea cu firea;
b. Disputele cu adulții, sfidarea și refuzul categoric de a se conforma regulilor stabilite de aceștia;
c. Recurge în mod deliberat la acțiuni despre care știe că vor irita pe cei din jur;
d. Învinovățirea altora pentru toate eșecurile și greșelile sale, sau chiar și pentru comportamentul său;
e. Este ușor de ofensat sau ușor de iritat de către alții;
f. Manifestă o stare de nervozitate, dușmănie(spitful) și este răzbunător.
Simptomele tipice ale ODD își fac apariția la vârsta preșcolară sau timpuriu în copilărie
(McMahon&Forehand, 2003) într-un grup specific dintre acești tineri ce prezintă comportamente problemă,
continuă și se devoltă pe parcursul vieții în tulburări mai grave de comportament( Conduct Disorder) în timpul
copilăriei târzii și a adolescenței și în Tulburare de Personalitate Antisocială, în perioada adultă (vezi Routh
1994; Lahey, Miller, Gordon &Riley, 1999;Velhust et al., 2001; National Institute of Mental Health,2001)
2. Deficitul de Atenție/ Tulburarea de personalitate hiperactivă (ADHD)
Conform DSM-IV-TR (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorder-IV ) Deficitul de Atenție este
caracterizat prin simptome pervazive care durează minim 6 luni, conducând individul spre disfuncționalitate în
mai multe situații (American Psychiatric Association, 2000). Aceste criterii trebuie coroborate cu stadiul de
dezvoltare și vârsta copilului.
Este necesar să indeplinească 6 sau mai multe criterii cu privire la:
A. Lipsa atenției – neglijent/ neatent la detalii
- Dificultate de a-și menține nivelul de atenție ridicat;
- Incapacitate de a asculta;
- Pierderea frecventă a obiectelor importante;
37
- Incapacitate sau repulsie pentru efortul psihic susținut;
- Eșec în îndeplinirea îndatoririlor;
- Ușor de distras;
B. Hiperactivitate-impulsivitate:- stare constantă de nervozitate/agitație;
- Aleargă, se cațără continuu (excesiv);
- Dificultăți în a se juca în liniște;
- Energie exagerată;
- Debit verbal exagerat;
- Răspunde fără a judeca;
- Incapacitatea de a avea răbdare, de a-și aștepta rândul;
- Întrerupe pe ceilalți din activități/conversație.

Pentru a putea diagnostica ADHD ca tulburare, trebuie diferențiată de criteriile ce se pot clasifica în altă
parte: schizofrenie, tulburările psihotice, tulburări pervazive ale dezvoltării, sau ale dispoziției, anxietate sau
tulburări disociative.
Copiii care prezintă simptomele ADHD, au dificultăți în a stabili relații interpersonale, strânse și de durată; astfel,
acesta este considerată mai mult o tulburare a relațiilor interpersonale decât o tulburare a activităților întreprinse.(
Boots, Denise Paquette, 2007)
S-a constat că indivizii care au fost identificați ca suferind de ADHD, au nivel ridicat al riscului comportamentului
delicvent și deviant, în adolescență și în timpul perioade adulte, în special când aceste simptome disruptive apar la
vârste între 5 și 7 ani. (Boots, Denise Paquette, 2007 apud. Moffitt&Silva,1988)
Comportamentul acestora a înregistrat în foarte mare măsură o traiectorie a criminalității și acte violente
(Moffitt,1990;Satterfield, Swanson, Schen &Lee, 1994;Broidy et al. 2003).
3. Tulburare de personalitate anxioasă
Traseul pe care se dezvoltă această tulburare, acest tip de tulburare “internalizată”, se manifestă, în general
încă din copilărie și prezintă cronicitate, risc de recidivitate și este o afecțiune recurentă ()Marcus, Olfson,
Pincus, Shear & Zarin, 1997)
Pe scurt, această tulburare cuprinde: Tulburarea anxioasă generalizantă, fobie socială, fobie specifică.
A. Tulburarea Anxioasă Generalizantă

Tulburarea Anxioasă Generalizantă este o perioadă de cel puțin 6 luni de anxietate excesivă și
persistentă acompaniată de dificultatea de a-și stăpâni ingrijorarea cronică și severă.
Această tulburare trebuie diagnosticată separat fată de :
a. Fobia socială
b. Tulburarea obsesiv-compulsivă
c. Anxietatea de separare
d. Post-traumatic-stres
e. Hipocondrie
38
f. Somatizarea
g. Tulburarea de conduită alimentară

Copii ce manifestă Anxietate Generalizantă tind să fie perfecționiști în ceea ce privește notele la școală,
performanțele în activitățile sportive, stil de viață sănătos, preocupare excesivă cu privire la familie și așa mai
departe.
Detresa o reprezintă impactul negativ asupra activităților sociale, ocupaționale și academice.
B. Fobie Socială
Fobia socială reprezintă baza temerilor unui individ ce constau în posibilitatea de a actiona sau de la fi
expuși unei situații umilitoare.
Pentru persoanele ce nu au împlinit vârsta de 18 ani, această tulburare se manifestă printr-un sentiment de
frică accentuată, evitare în contextul detresei sociale și suferintă ce dureaază mai mult de 6 luni. Această inhibă viața
socială a individului.
C. Fobie Specifică
Are multe caracteristici comune cu Fobia Socială, însă acesta este definită ca fiind teama irațională și
persistentă în legătură cu situații sau obiecte (American Psychiatric Association, 2000). Cele 5 sutipuri de Fobie
Specifică sunt:
- Cu simptome ce au ca bază evenimente din mediul înconjurător
- Cu simptome ce au ca bază teama de animale
- Cu simptome ce au la bază contactul cu sistemul de sănătate- teama de ace (Blood

Injection-Injury)
- Teama de a nu fi expuși anumitor situații
- Alte tipuri.
Unul dintre cele mai importane elemente este faptul că aceste tulburări ce au în comun (Tulburările de anxietate),
este faptul că prin evoluția comportamentului lor, aceștia devin victime, în special când întâlnesc indivizi cu
comportament agresiv.
4. Tulburările afective
Este de așteptat ca o personalitate optimală, să simtă furie, tristețe, veselie, dezamagire, oboseală, entuziasm
în funcție de factorii din mediul extern. În orice caz, aceste emoții sunt ținute sub control și se află sub
incidența unei acceptări sociale.
Două dintre cele mai comune tulburări afectie ce ăși fac simțită prezența în rândul copiilor și adolescenților
este Tulburarea Depresivă Majoră și Distimia.
“Trăirile afective intense, interferează în general cu activitățile zilnice, inclusiv capacitatea de a interacționa
cu alții, de aparticipa activ la ore/cursuri, sau să-și păstreze locul de muncă. Aceștia au tendința de a se
plânge de dureri cu scopul de a se izola de prieteni și familie”(Boesky,2002, p.62)
Aceste tulburări au un impact negativ asupra individului, pe parcursul vieții și pot dezvolta și alte forme de
tulburare depresivă ce conduc la agresivitate și violență.
A. Tulburarea Depresiv-Majoră
În acest caz, depresia este caracterizată de perioade de sentimente de lipsă a speranței, inutilitate și în cazuri
extreme de gânduri sinucigașe.
În DSM-IV-TR se postulează că episodul depresiv-major trebuie să fie prezent pe o perioadă mai mare de două
săptămâni și să cuprinde mai mult de 4 dintre următoarele simptome:
- pierderea sau creșterea în greutate într-un timp scurt, apetit neregulat;
- insomnie/ stare exagerată de somnolență;
39
- agitație psihomotorie sau eetardare;
- oboseală, pierderea energiei;
- sentimente de culpabilizare, sau de inutilitate;
- incapacitate de concentrare sau comunicare;
- gânduri recurente de moarte.
Dși U.S. Surgeon General a identificat faptul că “5 % dintre cei care suferă de MDD sunt tineri cu vârste
cuprinse între 9-17 ani”, din perspectivă dezvoltării umane, adolescenții sunt supuși unui risc mai mare de MDD
decât copii.
Depresia manifestată de timpuriu, poate conduce la comportmanete problemă, precum ideația suicidară și
tentativă de suicid(Kovakcs,1996;Teplin,2001), ideație criminală la maturitate (Mitchel et al., 1998, Goldstein et al.
2007).
B. Tulburarea distemică
Stare afectivă depresivă, cronică, care se manifestă timp de 2 ani la un adult și 1 an la copil sau adolescenți.
În perioadele de manifestare, individul poate prezenta severitate față de sine și trebuie să fie raportate cel
puțin 2 dintre următoarele simptome:
1. Pierderea apetitului sau compulsivitate alimentară;
2. Insomnie/ hipersomnie;
3. Vitalitate scăzută;
4. Stimă de sine scăzută;
5. Scăderea puterii de concentrare și incapacitate de a lua decizii;
6. Sentimente de disperare și deznădăjduire.
Predicția comportamentală
Există o linie subțire între profilul psihologic real al adolescentului și profilul perceput al acestuia; așadar
se poate lua în considerare faptul că încăpățânarea propriu-zisă ar putea avea un efect pozitiv în dezvoltarea
individului ca adult independent, sigur pe el și foarte greu de influnțat, însă, pe de altă parte pe fondul
predispozițiilor comportamentale, acesta poate foarte ușor să extindă “încăpățânarea” către rebeliune, comportament
care nu se supune autorității și în final acestea pot culmina cu un adolescent sau adult “beneficiar” al
comportamentului antisocial ( în cel mai bun caz).
Ideea este că nu trebuie confundat sub nicio formă un adolescent stăpân pe sine și sigur de deciziile sale
(atât timp cât nu-ți face rău el însuși sau altora) cu un debut al comportamentului antisocial.
Limita pe care o impune această situație, adaptat la contextul actual este generată de activitatea pe care o
au psihologii din instituțiile de învățământ.
O soluție la contextul actual ar fi seminariile destinate psihologilor școlii pe tema “comportamentului
adolescenților”, în vederea identificării comportamentelor deviante și intervenției asupra acestora.
Violență, Agresivitate și Comportament deviant
Când vorbim despre vilolență, nu trebuie să excludem comportamentul deviant. ( Nu se poate vorbi despre
violență sau o formă de agresivitate când deranjez ora de curs, însă aceast fapt nu mă dezvinovățește de tendințele
unui comportament deviant. În acest caz, este vorba despre lipsa de respect.)
Din ce în ce mai multe cazuri de violență în școală se raportează în România și, în scurt timp aceasta va
reprezenta una ditre problemele principale cu care ne vom confrunta în rândul adolescenților.
Violența în școală are o dinamică de tipul “victimă- abuzator” și din aceată cauză, este analizată din ambele
perspective.
Într-o notă personală, mediul familial este catalizatorul oricărui tip de comportament al adolescentului și
mai puțin mediul exterior.
40
Mediul familial este cel care, pe de o parte construiește prin “disciplinarea” exagerată sau prin neglijența la
care supune copilul, un comportament agresiv al acestuia; iar pe de altă parte, hiper-protectivitatea consolidează
atitudinea victimei din această ecuație.
Ken Rigby (1993) asociază disfuncționalitatea din familie atât cu comportamentul agresorului cât și cu cel
al victimel. Acesta spune că s-a constatat că agresorii (băieți) au o relație deficitară cu mama sau cu tatăl lor, în
schimb victimele (fetele, în mod special) au o relație deficitară cu mama, nu cu tatăl.
Neglijeța mamei însă, după cum a concluzionat și Wilfred Bion (1967) este fundamentul comportamental
pe care se clădește atât trăsătura de comportament agresorului cât și cea a victimei.
II. Stadiul actual al cunoașterii
În articolul ”Measuring positive and negative aspects of youth behavior: Development and validation of the
Adolescent Functioning”52, din “Journal of Adolescence” este specificat faptul că metoda de cercetare “Adolescent
Functioning Scale” este viabila, testată și retestată, validată, ca metodă de cercetare a a dificultăților întâmpinate în
comportamentul adolescenților cât și a devoltării comportamentelor pozitive ale acestora.
Acestă metodă de evaluare este alcătuită din 33 de item sudivizați în 4 mari categorii: dezvoltare și
maturizarea pozitivă a adolescentului, comportamentul sfidator, comportamentul antisocial și dificultățile
emoționale.53
Scopul general a fost de a produce o scara care poate urmări rezultatele de intervenție în prevenirea ,
intervenția timpurie și
contexte de tratament ; este potrivit pentru utilizarea in setarile de cercetare , clinice și comunitare ; și are
aplicabilitate cross-culturale .
În general , Scala de functionare Adolescentului ( AFS ) pare a fi o măsură adecvată developmentally - a atât
pozitive, cât și
aspectele negative ale dezvoltării adolescenților care posedă o fiabilitate puternica si valabilitate.
În contextul cultural romînesc, în modul în care adolescentul romîn este format și se dezvoltă
aplicabilitatea acestei metode de evaluare a comportamentului adolescentului este pusă sub semnul întrebării.
Cercetarea privind validitatea evaluării comportamentului adolescentului a fost făcută pe un eșantion de
279 părinți ai adolescenților cu vărste cuprinse între 11-18 ani, australieni. Aceasta s-a desfășurat în două modalități
diferinte, concomitent, una dintre modalități fiind sondajul online, anonim adresat părinților și adolescenților,
conceput pentru a identifica relația părinte-copil, practicile parentingului și adaptarea comportamentului
adolescentului în Queensland, Australia.
Într-o notă personală, chiar dacă această metodă de cercetare este viabilă, este mai dificil de realizat în
contextul socio-cultural din România.
O meta-analiză a valorilor prevalente internaționale, arată că afecțiunile psihice se manifestă în 13,4% din
tinerii ce locuiesc în întreaga lume, sub forma anxietății, tulburări de personalitate disruptive,ADHD și tulburare
depresivă. Această din urmă fiind cea mai comună.( Cassandra K. Dittman, Kylie Burke, Ania Filus, Divna Haslam,
Alan Ralph apud. Polanczyk et al., 2015).
În mod crescător, cei care au studiat acest segment, precum și “policy-makers” recunosc necesitatea la nivel global a
implementării politicilor de sănătate publică cu scopul de a preveni afecțiunile psihice la adolescent și fracționarea
asociată în educație, funcționare socială și în ocuparea locurilor de muncă. (Cassandra K. Dittman, Kylie Burke,
Ania Filus, Divna Haslam, Alan Ralph apud. Biglan, Flay, Embry, & Sandler, 2012).
Literatura de specialitate dezvăluie faptul că în urma cerceetărilor efectuate cu privire la legătura dintre
afecțiunile psihice și comportamentul violent s-a demonstrat o oarecare inconsistență în funcție de : vârsta, sexul,
afecțiunea, segmentul de polpulație pe care s-a făcut studiul și se arată că există o strînsă legătură între anumite
afecțiuni și comportamentul infracțional.(Boots, Denise Paquette apud. Bartol& Bartol, 2005)
52
53(AFS)Scalehttp://dx.doi.org/10.1016/j.adolescence.2016.08.002
0140-1971/© 2016 The Foundation for Professionals in Services for Adolescents. Published by Elsevier
Ltd. All rights reserved.
41
Articolul “The Co-Occurrence of Physical and Cyber Dating Violence and Bullying Among Teens” al
autorilor Jennifer Yahner, Meredith Dank, Janine M. Zweig, and Pamela Lachman, pe lângă problema intersectării
adolescentului cu hărțuirea și victimizare, abuzul fizic și psihic, se ridică și problema hărțuirii în mediul on-line.
Adevenit în timp o problemă evidentă în rândul elevilor de liceu, aceștia folosind într-o portorție foarte
mare rețelele de socializare.
Rezultatul cercetării acestora, dezvăluie un fapt îngrijorător “1 din 10 elevi de liceu au experimentat
violența fizică/ verbal/psihologică. Aceștia tind să se intersecteze, mai târziu, cu violența fizică sau sexuală, psihică
sau “cyber abuse”.
Designul cercetării a constat într-un chestionar cros-situașional, aplicat pentru elevii cu vârste cuprinse între
12-18 ani, în total fiind aplicate 5.647 de chestionare, distribuite astfel: 51% au fost elevi de sex feminine, 94%
heterosexuali, 81% cu vârste cuprinse între 14-17, 75% Caucazieni, și 67% dintre aceștia locuiau cu părinții.
III. Designul cercetării

Scop
Această cercetare își propune să identifice existența unei relații de interdependență între comportamentul
problematic al elevilor și predispoziția acestora la comiterea infracțiunilor.
Scopul în care este efectuată această cercetare este de a propune, în urma obținerii rezultatelor, o serie de
soluții privind combaterea sau atenuarea acestui tip de comportament în școală.
Proiectarea și implementarea soluțiilor formulate vor fi adaptate atât pentru cadrele didactice care se
intersectează de asemenea tipuri de comportament cât și pentru părinții copiilor/adolescenților care se confruntă cu
aceste dificultăți în contextul familial.
Dintr-o altă perspectivă, cercetarea are scopul de a determina gradul de cunoaștere și implicare al cadrelor
dicactice în gestionarea relației cu elevii ce au asemenea comportamente, identificarea metodelor folosite pentru a
atenua dezvoltarea pe termen lung a comportamentelor problematice .
Obiective
Obiectivele cercetării sunt: identificarea formelor de agresivitate în rândul copiilor și tinerilor, determinarea
cauzelor care favorizează evoluția formelor de agresivitate în rândul adolescenților, direcțiile de evoluție a formelor
de agresivitate în rândul adolescenților.
O altă serie de obiective este: determinarea modelului circuitului strategie de coping-forme de
agresivitate( strategiile de coping au evoluat în forme de agresivitate sau formele de agresifitate sunt un manifest al
42
strategiilor de coping), Formularea și proiectarea unor metode de preventive și intervenție timpurie; totodată este
foarte important să se proiecteze și să se determine contextul în care se recomandă a avea loc intervenția.
Eșantion
Eșantionul pe care se aplică cercetare este alcăuit din 3.000 de chestionare ce vor fi aplicate pe două
categorii de vîrstă (de la 10 ani – 14 ani și 15-18 ani) din 3 medii diferite: liceu-școală generală din mediul urban,
din mediul rural și din sectorul privațiunii de libertate (penitenciar pentru tineri și minori), dar și pe considerente de
gen.
Se vor utiliza trei metode de cercetare: calitativă, cantitivă și metoda observației. În ceea ce privește metoda
cantitativă se va inventarul de personalitate NEO-FFI ( Neo Five Factor Inventory) care constă în completarea unui
subset de 60 de itemi elaborați la persoana I, singular, timpul prezent, modul afirmativ ce sintetizează
comportamente și reacții relevante pentru fiecare tip de personalitate.
Se va folosi acest instrument de evaluare datorită timpului limitat pe care îl au la dispoziție respondenții dar
și nivelul minim de înțelegere a limbajului pe care îl solicită. Din perspectiva cercetării calitative, metoda de
probare a ipotezelor se va face prin intermediul focus-grupurilor. Acestea vor formate din membrii familiei
subiecților sau cadrele didactice din instituțiile în care se aplică cercetarea.
Testul de personalitate în 16 factori (16 Personality Factors, 16PF) este unul dintre testele de personalitate
care obține ponderea celor 16 factori ai structurii personalității și a capacității de predicție a acestora în
comportamentul uman.
Acest test este alcătuit din 165 de itemi,evaluați pe o scală cu trei pași și generează scoruri pentru două
categorii de factori: primari-cele 16 scale de bază, fiecare având corespondentul unei trăsături de personalitate și
globali-Extraversiunea, Anxietatea, Încăpătânarea, Independența și Autocontrolul.
Timpul maxim de completare este între 30-35 de minute.
Inventarul de Manifestare Tipologică Singer-Loomis (Singer-Loomis) este un alt instrument alcătuit din
relevarea a 20 de situații cu 8 variante de răspuns, foecare având corespondent unul dintre cele 8 moduri tipologice
studiate. Cele 8 moduri sunt rezultatul combinației dintre atitudinile fundamentale studiate de instrument
(extraversiunea și intraversiunea) și patru funcții descrise în teoria lui JUNG (sezorialitatea și intuiția) car e sunt
considerate iraționale, de colectare a informației, iar celelalte sunt raționale de decodificare /interpretare a
informațieiculese prin intermediul funcțiilor de mai sus.
Selecția subiecților se face pe segmetele reprezentative de vârstă, statut social, mediul de proveniență în
vederea stabilirii veridicității ipotezelor stabilite.
În funcție ipotezele stabilite se va face o selecție a subiecților cu scopul a fi viabili pentru această cercetare
și pentru a elimina eventualele riscuri de a contamina sau de a conduce rezultatele pe o pistă falsă.
Ipoteze
1. Stabilirea direcției de evoluție a strategiilor de coping, oferă o predicție a comportamentului deviant.

Obiectiv: Se dorește a se indentifica dacă strategiile de coping au evoluat în forme de agresivitate sau formele de
agresivitate sunt un manifest al strategiilor de coping.
2. Recunoaștere a simptomatologiei tulburărilor de personalitate, determină identificarea riscurilor unui

comportament deviant( dacă este cazul).
Obiectiv: Se dorește a se stabili dacă există o simptomatologie clară și concretă a comportamentului deviant.
3. Contextul în care se devoltă o deviație de comportament, determina apariția factorilor favorizanți.

Obiectiv: Determinarea contextului în care apar factorii favorizanți.
4. Factorii care favorizează apariția comportamentului deviant, determină identificarea factorilor predispozanți ai
acestui tip de comportament .
Obiectiv: Determinarea factorilor predispozanți ai comportamentului deviant și identificarea contextului în care s-a
produs “evenimentul declanșator”.
43
Diagrama temporală de cercetare
Limite
Pot fi considerate limite ale cercetării faptul că este posibil să exisțe rezistență în răndul celor chestionați pe
motivul lipsei de încredere și a temerii de a nu fi etichetați.
În funcție de modul în care sunt elaborate întrebările din chestionar este posibil să reprezinte pentru subiecți
o senzație a invadării spațiului privat.
Având în vede vârsta subiecților din ciclul gimazial de învățământ, va fi necesar acordul părintelui pentru
completarea chestionarelor.
Tot în ciclul gimnazial de învățamânt este necesară adaptarea întrebărilor la vârsta respondenților. O soluție
a acestei limite de cercetare ar fi aceea că ar putea participa la cercetare tutorele subiecților.
Acordul de parteneriat ar putea fi considerat o limită a cercetării din motiv că nu toate instituțiile sunt
deschise la a colabora în acest sens.
Concluzii
La ora actuală, s-a constatat din puținele observații în teren (Metoda Observației) faptul că psihologii din
licee sunt depășiți de comportamentul elevilor, nu au implementat metode de prevenție a comportamentelor deviante
sau a fenomenului ” bullying”, nu sunt suficient de pregătiți pentru a determina și pentru a interveni asupra
agresivității în școli (care se află în continuă creștere); la ora actulă nu au o strategie pentru intervenția asupra
cazurilor de violență în școală, atât pentru victimă cât și pentru agresor.
Direcții de cercetare
În condițiile de față, se impun câteva direcții de cercetare ce au ca scop determinarea gradului existent de
violență și agresivitate în licee; determinarea dimensiunilor comportamentului devinant în rândul adolescenților în
România și determinarea unor metode de intervenție fezabile.
Bibliografie
44
1. Boots, Denise Paquette. Mental Health and Violent Youth : A Developmental/Lifecourse Perspective. New
York, US: LFB Scholarly Publishing LLC, 2007. ProQuest ebrary. Web. 4 September 2016.
2. D. Meister Fundamental Concepts of Human Factors © 2006 by Taylor & Francis Group, LLC
3. http://dx.doi.org/10.1016/j.adolescence.2016.08.002 0140-1971/© 2016 The Foundation for Professionals

in Services for Adolescents. Published by Elsevier
4. Jennifer Yahner, MA,1 Meredith Dank, PhD,1 Janine M. Zweig, PhD,1 and Pamela Lachman, BA
Downloaded from jiv.sagepub.com at AMERICAN PUBLIC UNIV SYSTEM on September 4, 2016.
5. Ladame, Francois, and Perret-Catipovic, Maja, eds. Adolescence and Psychoanalysis : The Story and the
History. London, GB: Karnac Books, 1999. ProQuest ebrary. Web. 4 September 2016.
6. STRESS, STRAIN AND COPING MECHANISMS: AN EXPERIMENTAL STUDY OF FRESH

COLLEGE STUDENTS Shadiya Mohamed S. Baqutayan, University Technology Malaysia Moukhtar M.
Mai, University Technology Malaysia
7. Sarah A. Stoddard, J. E. (15 August 2015). Predicting violent behavior: The role of violence exposure and
future educational aspirations during adolescence. Journal of Adolescence, 192.
EXPERTIZA GRAFICĂ
ÎN SISTEMUL JUDICIAR ROMÂN
Mădălina Dinea
45
Expertizele criminalistice joacă un rol important în aflarea adevărului, constituind un real ajutor dat de
experţii aflaţi în varii domenii (grafoscopie, tehnică, medicină) în soluţionarea unor cauze penale, civile, medicale,
psihologice etc. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, expertiza este o cercetare cu un caracter tehnic,
făcută de o persoană abilitată în acest sens, pentru lămurirea unei probleme esenţiale în soluţionarea cauzei juridice.
Din punct de vedere juridic, expertiza judiciară reprezintă o activitate de cercetare a unor împrejurări de fapt,
necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de către un expert, prin cunoştinţe specifice
fiecărei specialităţi, activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acesta nu poate singur să
lămurească respectiva împrejurare de fapt.54 Sub cupola expertizelor îşi găsesc locul expertize diverse, precum:
expertize contabile, balistice, dactiloscopice, traseologice, medico-legale, grafice. În aproximativ 68,7% 55 dintre
cazurile judiciare civile şi penale este solicitată o expertiză grafică, fapt datorat tendinţelor de falsificare ale
subiecţilor din momentul prefectării unor acte precum testamente, contracte sub semnătură privată, chitanţe sau,
chiar documentele oficiale.
Întâlnită şi sub denumirea de grafoscopie sau cercetare criminalistică a scrisului, expertiza grafică
desemnează un domeniu al criminalisticii care, cu implicaţia mai multor domenii precum mecanică, fiziologie,
psihologie, psihiatrie sau neurologie creează un ansamblu de particularităţi ale manifestărilor grafice ale unei
anumite persoane, după care aceasta va putea fi identificată cu uşurinţă.
La polul opus, uzitat frecvent ca sinonim al grafoscopiei, se află termenul de grafologie ce indică un
domeniu în care se încearcă dezvăluirea caracterului/temperamentului/personalităţii unei persoane în funcţie de
grafismele realizate de acesta. În fond, alăturarea celor două noţiuni este complet greşită, diferind atât sub aspectul
domeniului de referinţă, cât şi în funcţie de scopul avut. Astfel, dacă grafoscopia este menită a răspunde la întrebarea
Cine este autorul grafismului de pe document?; grafologia oferă răspuns la întrebarea Cum este?/ Ce tip de
personalitate are autorul scrierii analizate? În plus, scrisul analizat în grafologie este unul real (autentic),
nedisimulat, în timp ce grafoscopia are ca punct de analiză un scris contestat, al cărui autor se cere a se identifica.
Nu este de contestat faptul că aceste două expertize au şi puncte de legătură, aşa încât conexarea şi conlucrarea lor
este mereu favorabilă domeniului juridic, magistratul/expertul ce are cunoştinţe de grafologie putând remarca şi
atribute ale temperamentului şi personalităţii autorului unui grafism.
Pentru a putea înţelege noţiunea de grafoscopie şi cadrul în care această expertiză este realizată, se impune
definirea noţiunii de scris. În fond, scrisul reprezintă un sistem de comunicare, de reproducere, prin semne grafice,
a gândurilor şi a vorbirii, fiind o deprindere intelectuală, un reflex de complexe condiţionate, format printr-un
proces de învăţare.56 În fond, scrisul este o activitate specific umană, o combinaţie de activităţi intelectuale şi
motrice, învăţată prin repetare după un anumit model şi reprodusă sub forma unor semne general admise, fiind o
transpunere a sunetelor şi a gândurilor autorului. În acest sens, se poate susţine faptul că între scrisul redat pe un
suport material, cugetul şi cuvintele folosite de persoană există o legătură strânsă. Mai mult, s-a ajuns la concluzia că
în actul scriptural au incidenţă mai mulţi factori, precum: factorii auditivi, vizuali, analizatorii kinestezici şi tactili
care, reuniţi, transmit un influx nervos spre sistemul nervos central şi de la acesta spre organele efectoare- mâna şi
braţul.57
Scrisul, deşi întâlnit deseori în activitatea adulţilor, el se formează încă din copilărie, aşa încât,
mâzgăliturile şi încercările de scriere-uneori eşuate-ale copilului duc spre formarea unui model concret al scrisului,
care se va dezvolta treptat, în final urmând să fie stabil şi unic pentru acea persoană. Formarea scrisului unei
persoane ţine de învăţarea semnelor grafice după anumite modele prezentate, dar şi de influenţa unor factori prezenţi
în vieţile acestora, de copierea unor comportamente ale părinţilor sau ale majorilor apropiaţi. Deoarece manifestarea
grafică trece de mai multe praguri pentru ca în final să se cristalizeze într-o manifestare grafică ce are ca precept de
bază individualitatea, se consideră că etapele formării scrisului, în cadrul fiecărui subiect uman, sunt:
a) Perioada non-grafică se finalizează la vârsta de 3 ani şi este dominată de mâzgăleli ale copilului şi semne
grafice greu de înţeles pentru adulţi. În această perioadă, copilul nu are structurată o capacitate sistemică,
nu-şi coordonează mişcările, iar reprezentările sale se rezumă la aceste simple mâzgăleli sau trasee
dezorganizate. Chiar dacă aceste manifestări grafice incipiente sunt uneori indescifrabile, ele reprezintă
54 A se vedea R.Constantin, P.Drăghici, M.Ioniţă, Expertizele-mijloc de probă în procesul penal, Ed.Tehnică, Bucureşti, 2000,
p.23.
55 A se vedea S.Alămoreanu, Problematica expertizelor criminalistice- Note de curs pentru studii de master, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2013, p.91.
56 A se vedea E.Stancu, A.C.Moise, Criminalistica-Elemente de tehnică şi de tactică a investigării penale, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, p. 147 referindu-se la C.Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.487
57 A se vedea L.Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p. 36-39.
46
începutul constituirii scrierii, aşa încât, prin intermediul lor, copiii vor regăsi originea scrisului.58 În această
etapă, desenele şi manifestările grafice vor avea ca punct de pornire elemente ale mediului înconjurător, dar
exprimarea grafică va fi urmată de pauze lungi, întreruperi sau abateri.
b) Perioada pregrafică. Între 3 şi 6 ani, copilul nu are dobândită încă o precizie în realizarea semnelor grafice
şi nici nu posedă abilităţi de memorizare a mişcărilor sale şi reproducere a semnelor deja executate. Totuşi,
în această perioadă copilul trece de la realizarea unor simple mâzgăleli la reproducerea unor imagini
intenţionate59. În proximitatea vârstei de 5-6 ani copilul începe să-şi coordoneze mişcările şi să poată
realiza anumite cifre sau litere după un model arătat.
c) Perioada caligrafică. De la aproximativ 7 ani, se consideră că scrierea începe să se structureze pe o
asociere a sunetelor cu literele învăţate. Copilul va recunoaşte treptat semnele grafice după modele predate
de dascăli şi va fi capabil să le imite şi, mai apoi, să înveţe să le redea singur. În plus, un rol important în
această fază îl are şi aptitudinea copilului de a imita scrisul celor din jur, mai ales capacitatea memorativă a
acestuia.60
d) Perioada evolutiv-grafică. În această perioadă se evidenţiază individualitatea scrierii persoanei. Actul
scriptural va deveni spontan, dinamic, mişcările grafice vor fi coordonate, iar nivelul de evoluţie se va
dezvolta. Persoana (deja adolescentă) va trece de la modelul incipient al scrierii, predat de învăţători, cu
elemente de scris caligrafic, la un alt tip grafic specific doar scriptorului. În jurul vârstelor de 11-14 ani se
conturează presiunea în scriere şi continuitatea legării semnelor grafice, iar la vârsta de 15 ani se observă
coordonarea grafică şi fixarea modului de a utiliza instrumentul scriptural (creion, stilou, stilou cu bilă cu
pastă etc.) pentru a nu se produce oboseala organului efector.61
e) Perioada post-grafică. Cunoscută şi ca perioada maturităţii în manifestarea grafică, este prezentă în jurul
vârstei de 20-22 de ani şi are ca rezultantă cristalizarea scrisului într-un model grafic identic doar pentru
acea persoană. A nu se înţelege faptul că scrierea, din acest punct, nu va avea fluctuaţii sau modificări care,
în fond, ţin şi de alţi factori precum materialul pe care se scrie, instrumentul de scris ori starea psihică a
persoanei la momentul realizării grafismului, dar se va concretiza, aşa încât anumite elemente vor fi
specifice persoanei, executate într-un mod aparte, îi vor da individualitate.
f) Dezorganizarea şi disoluţia grafică. Ultima fază a deprinderilor grafice este mai mult o perioadă de
modificare a caracterelor scrisului. Mai exact, datorită înaintării în vârstă scrisul persoanei suferă
malformaţii atât la nivelul caracteristicilor generale, cât şi la cel al caracteristicilor speciale. Înaintarea în
vârstă aduce cu sine schimbări grafice datorate instalării bolilor, degradării organismului şi, eventual,
scăderii în intensitatea de executare a grafismelor de către organele efectoare (contribuţia mâinilor, vederii
etc). Aceste „minusuri” grafice se traduc în scris, prin: lentoare a ritmului de scriere, presiune mică,
tremurături, ezitări, apariţia „firelor de păianjen” şi a „lapsusurilor caligrafice”. 62
Pentru ca identificarea unei persoane pe baza scrisului de mână să fie posibilă, scrisul, privit ca deprindere,
are două caracteristici esenţiale: individualitatea şi stabilitatea. Individualitatea reprezintă un ansamblu de
caracteristici al fiecărui scris în parte, ansamblu care include şi anumite particularităţi specifice doar tipului de scris
examinat. Deşi aceste particularităţi, luate separat, pot fi întâlnite şi în cadrul grafismelor altor persoane, gruparea
lor (combinaţia sub care sunt redate) va fi irepetabilă şi, prin urmare, unică. Conform unei păreri, aceste
caracteristici vor fi asemănătoare impresiunilor reliefului papilar.63 Pe de altă parte, stabilitatea este acea proprietate
a scrisului de a exprima aceleaşi caractere grafice o bună perioadă de timp.Totuşi, stabilitatea caracteristicilor grafice
implică o doză de relativitate, întrucât este influenţată de implicarea anumitor factori extrinseci sau intrinseci actului
scriptural. Privită într-un mod abstract, ar sugera că scrierea unei persoane va fi aceeaşi indiferent de alte cauze sau
se va manifesta identic în orice cadru, dar practica combate acest fapt deoarece se poate observa, fără a fi nevoie de
o pregătire temeinică în acest sens, deci, chiar sub privirea unui profan în grafoscopie, că orice grafism are anumite
58 A se vedea E.Crotti, Desenele copilului tău-interpretări psihologice (traducere din limba italiană de R. Puşdercă), Ed. Litera,
Bucureşti, 2010, p. 57.
59 A se vedea S.Alămoreanu, A.Frăţilă, Comentarii metodologice la expertiza criminalistică a semnăturii, Ed. Alma Mater, Cluj-
Napoca, 2012, p. 47 şi urm.
60
61 Ibidem.
62 A se vedea S.Alămoreanu, A.Frăţilă, op.cit., p. 52.
63 A se vedea L.Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p.31; C.Drăghici, A.Iacob, Tratat
de tehnică criminalistică, Ed. SITECH, Craiova, 2007, p. 374.
47
fluctuaţii dominate de situaţiile psihice sau fizice (de moment, temporale) ale scriptorului. Această teză nu poate fi
dusă până la extrem, considerându-se că grafismul se va modifica în toate situaţiile, ci, trebuie privită nuanţat şi
obiectiv.
Prin urmare, factorii ce determină variabilitatea scrisului sunt diverşi, potrivit unei opinii exprimate în
ştiinţa criminalistică, atribuită profesorului Emilian Stancu şi expertului Lucian Ionescu 64, catalogarea acestora se
poate face în funcţie de cauzele ce pot provoca modificări, astfel: necesitatea scrierii rapide, stările patologice,
scrierea sub influenţa unor stări de intoxicaţie, maladia organului efector sau a altor organe implicate în manifestarea
grafică, apariţia unor condiţii improprii de scriere, precum poziţie nefirească, materialul, instrumentul sau suportul
de scris prezintă deficienţe etc. Este cunoscut faptul că maladia persoanei se va reflecta, nu de puţine ori, în scrisul
acesteia deoarece scrisul, având la bază anumite legături temporale nervoase produse în cortex, va sta sub presiunea
oricăror factori extrinseci sau intrinseci ce ar putea tulbura omul la nivel fizic, neurologic sau psihic. Aşadar, scrisul
nu va fi acelaşi, va suferi variaţii, diferenţe notabile apărând în funcţie de suferinţele psihice sau neurofiziologice ale
autorului, caz în care s-ar putea chiar să apară paragrafia sau agrafia. Paragrafia este o boală ce constă în deformarea
sau substituirea cuvintelor scrise, iar agrafia este o tulburare manifestată prin pierderea capacităţii persoanei de a-şi
exprima gândurile prin scris. În aceeaşi ordine de idei, bătrâneţea, ce determină o lentoare a organismului, fiind
asociată cu stările maladive, predispoziţii spre melancolie sau uitare, va avea implicaţii în manifestarea grafică,
determinând un scris dezorganizat, disproporţionat, fragmentat (graţie frecvenţei stărilor de meditaţie sau oboseală),
trăsături redate în zig-zag, dar şi apariţia aşa numitelor „fire de păianjen” ce constă în întârzierea vârfului peniţei de
scris pe foaia de hârtie65. În plus, scrisul unei persoane vârstnice va fi mult mai tocat (fiecare literă a unui cuvânt
fiind scrisă separat) şi mai colţuros.66
Un caz aparte, ce reprezintă o provocare pentru expertul grafic este acela al analizei grafismelor realizate de
o persoană ce şi-a pierdut total sau parţial capacitatea vizuală. În cartea sa, Scrisul orbilor, Aurel Boia prezintă prin
exemplificare impactul pierderii vederii asupra scrisului, aşa încât face şi o clasificare a tipurilor de scris în funcţie
de persoanele cu sau fără vedere, existând: scrierea plană- în alfabetul latin, vizualizată doar de cei ce nu au pierdut
această capacitate, prezentă sub două forme- scriere cursivă (utilizată de cei ce au învăţat arta scrierii înainte de
orbire şi cei ce văd) şi scriere celulară (scrisul este învăţat după orbire şi se realizează cu ajutorul unor aparate
special create). În plus, mai există un tip de scriere în relief, realizată după un alfabet special, pentru nevăzători,
format din puncte ieşite în relief- alfabetul Braille. În ceea ce priveşte scrierea cursivă înfăptuită de persoanele care
anterior orbirii ştiau să scrie, se poate forma fie liber, fie cu ajutorul unor sisteme de ghiduri (ghidul Wagner).
Scrierea unei persoane oarbe, deprinsă înainte de orbire, va avea următoarele caracteristici: coborârea scrisului,
pierderea rândurilor, inegalitatea distanţelor dintre cuvinte/rânduri/litere, repetări de cuvinte sau litere (denumite de
expert „gângăviri grafice”), încetinirea şi nesiguranţa scrierii, deplasarea semnelor
diacritice, mărirea scrisului sau apariţia aşa-numitelor „fire de păianjen”. Se mai
înregistrează şi fenomenul „scrierii în alb” care constă în continuarea scrierii pe
hârtie, de către persoana lipsită de vedere, în situaţia în care cerneala stiloului se
termină şi aceasta nu sesizează lipsa ei- apar doar grafisme zgâriate pe hârtie sau
există situaţii când acestea lipsesc.
Conform celor precizate anterior, se poate admite că, pus în faţa unui text,
expertul va fi apt să determine dacă acesta este redactat de o persoana cu vedere
sau o persoană oarbă. Lipsa unui control vizual al scrierii se observă mai ales în
aşezarea în pagină a textului şi în formarea literelor. Mai mult, datorită
individualităţii scrierii, expertul va avea capacitatea să determine inclusiv cărei
persoane oarbe aparţine grafismul, modificarea datorată vederii nu merge aşadar
până în faza în care scrisul este distorsionat în totalitate. Expertul Aurel Boia
prevede că această identificare ar putea fi făcută şi asupra unui scris lipsit de
personalitate, cum este cazul celui realizat cu ajutorul alfabetului Braille. 67
Astfel, cu ajutorul grafoscopiei, expertul va putea da curs solicitării organelor
judiciare de a determina autorul real al unui anumit grafism şi totodată, metoda
folosită de acesta în momentul falsificării actului sau, va putea
Scrisul unei persoane oarbe de 3 arăta că scrisul nu este disimulat ci, a fost realizat în condiţii
ani (A.Boia, Scrisul orbilor)
64 A se vedea E.Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a V-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 319; L.Ionescu, op. cit.,
p 37-58.
65 A se vedea S.Alămoreanu, Criminalistică- note de curs, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2000, p.92.
66 A se vedea H.Stahl, Grafologia şi expertizele în scrieri, Anonimul şi Falsul, Ed. „Cartea românească”, Bucureşti, 1931, p. 61.
67 A se vedea A.Boia, Scrisul orbilor- Contribuţiuni de expertiză grafică, Bucureşti, 1943, p. 8.
48
improprii sau cu materiale defectuoase. Aşadar, este cert faptul că expertiza grafică ocupă un loc important în cadrul
expertizelor criminalistice, cu atât mai mult cu cât manifestarea grafică (scrierea de texte ample, semnături, cifre,
semne de punctuaţie, diacritice) este întâlnită şi utilizată frecvent de oameni. De la semnăturile autorilor (sau
presupuşilor autori) pe operele de artă şi până la scurte note, experţii sunt chemaţi să cerceteze veridicitatea acestora
şi atribuirea scrisului unui autor cert. Deşi există multe voci ce susţin că expertiza scrisului este o ştiinţă empirică, nu
se poate reduce toată munca expertului grafic la această afirmaţie deoarece, este lesne de observat că deşi este
necesară o practică îndelungată în analizarea diverselor tipuri de scris, această parte practică este susţinută şi de o
parte de pregătire teoretică temeinică. Mai există autori ce consideră că expertiza grafică nu ar reprezenta în sine o
ştiinţă ci, ar fi mai degrabă un demers al intuiţiei, dar nici această teză nu poate fi susţinută deoarece expertul, pe
parcursul expertizei grafice uzează de principii ştiinţifice şi aplică procedee tehnologice.68
Este bine ştiut faptul că orice expertiză criminalistică urmează mai multe etape deoarece se doreşte
realizarea unei analize cât mai eficiente pentru a se putea stabili adevărul în cauza dedusă judecăţii. La fel şi
expertiza grafică urmează mai multe etape, ce se vor finaliza cu emiterea unei concluzii de către expertul grafic.
Înainte de a începe analiza efectivă a scrisului sau a semnăturii, expertul se familiarizează cu obiectul
expertizei dispuse de organul judiciar. Deoarece expertul nu poate depăşi limitele impuse prin actul de dispunere a
efectuării expertizei, el va trebui să ştie cu precizie la ce întrebări este chemat să răspundă. Acesta este şi motivul
pentru care se cere ca problemele aduse spre examinare să fie redate în termeni cât mai clari, solicitarea să nu fie
evazivă, ci cât mai precisă şi completă. Prima etapă specifică a expertizei grafice o constituie studiul materialelor în
cauză. Apoi, a doua etapă în grafoscopie este cea a analizei materialului de comparație. Pentru a se putea realiza într-
un mod eficace expertiza este nevoie de un material de comparaţie bogat, atât din punct de vedere calitativ, cât şi
cantitativ. Spre exemplu, într-o cauză i-a fost solicitat expertului grafic determinarea paternităţii unei semnături de
pe un act sub semnătură privată, atribuită persoanei P.F.I. Deoarece nu s-au depus modele de comparaţie expertul nu
a fost apt să emită o concluzie certă, ci doar una de probabilitate. Din acest motiv, expertul nu a avut suficient
material pentru a determina cu exactitate autorul semnăturii. În plus, materialul de comparaţie, în cazul examinării
unor texte, trebuie să fie cât mai amplu şi cât mai variat pentru ca expertul să aibă un cadru de acţiune cât mai larg;
la fel, în cazul expertizării unei semnături, materialul de comparaţie trebuie să cuprindă un număr semnificativ de
semnături. Acest fapt este necesar deoarece este bine ştiut că scrisul este variabil, el poate prezenta modificări de
moment sau transformări influenţate de factori diverşi, atât extrinseci, cât şi intrinseci. materialul de comparaţie
trebuie să provină, în primul rând, de la cel prezumat că a redactat actul din litigiu 69 şi doar mai apoi pot fi aduse
materiale scrise de persoane suspecte; acest lucru este posibil şi în cazul în care semnătura este dată sub un nume
ficitv.70
Materialele de comparaţie sunt încadrate în mai multe clasificări, fie în funcţie de calitatea autorului
(prezentată anterior), fie în funcţie de materialul pe care sunt executate (de exemplu, semnături aflate pe acte oficiale
sau pe acte sub semnătură privată), fie în funcţie de modul în care acestea au fost executate (la cererea organului
judiciar sau anterior, cu diferite ocazii). Anumite nuanţări pot fi făcute cu privire la ultima clasificare a materialului
de comparaţie deoarece, în acest caz, contează şi modul în care acestea au fost executate, dar şi perioada temporală a
scrierii. Astfel, există modele de comparaţie libere (denumite şi piese preconstituite) şi modele de comparaţie
experimentale (scriera liberă a unui text sau scrierea după dictare). Şi în examinarea cifrică (expertiza cifrelor) se pot
constitui materiale de comparaţie prin metoda experimentală a dictării. În plus, i se poate cere scriptorului să
efectueze anumite calcule matematice deoarece, fiind preocupat de rezolvarea corectă a acestora, atenţia sa nu va
mai fi asupra încercării de deghizare, ci asupra corectitudinii calculelor. 71 Atât metoda probelor libere, cât şi cea a
probelor experimentale trebuie să fie realizată în condiţii cât mai asemănătoare cu cele prezente în scrisul din litigiu.
În acest sens, dacă sunt cunoscute toate împrejurările relevate în scrisul în litigiu, poate avea importanţă
instrumentul de scris, materialul pe care se scrie, limba în care se redactează ori poziţia avută de scriptor.
A treia etapă în expertiza grafică şi cea mai importantă etapă o constituie examinarea comparativă.
Procedeul folosit este cel al metodei comparative, în care, după examinarea separată a scrisului în litigiu şi, mai
apoi, a materialului de comparaţie se trece la o altă etapă în care se vor analiza, prin comparaţie, cele două materiale.
În finalul examinării comparative expertul va analiza rezultantele asemănărilor şi deosebirilor şi va redacta raportul
de expertiză prin care va formula concluzia incidentă în urma examinărilor efectuate. În funcţie de gradul de
certitudine avut, concluziile expertului grafic se împart în trei categorii: concluzii certe, probabile şi de
68 A se vedea S.Alămoreanu, A.Frăţilă, op.cit., p. 96
69 A se vedea S.Alămoreanu, A.Frăţilă, Evaluarea materialului de comparaţie: o etapă metodologic-necesară, în Revista de
criminologie, de criminalistică şi de penologie, nr. 1-2 din 2012, p. 116.
70 A se vedea S.Alămoreanu, A.Frăţilă, op.cit., p. 110-112.
71 A se vedea A.Frăţilă, G.Păşescu, A.D.Vasilescu, Expertiza criminalistică a cifrelor, Ed. Oscar print, Bucureşti, 2003, p. 12.
49
imposibilitate a identificării. Acestea trebuie să fie exprimate clar, în termeni precişi și să răspundă scurt şi punctual
la fiecare solicitare din actul de dispunere a expertizei.
În concluzie, expertiza grafoscopică ocupă în cadrul juridic un loc aparte. Importanţa acesteia nu poate fi
contestată având în vedere multitudinea de acte scrise ce sunt prezente în viaţa socială a oricărei persoane. De altfel,
semnăturile reprezintă echivalentul manifestărilor de voinţă aşa încât determinarea veridicităţii acestora devine un
aspect de o mare importanţă. În fond, nu există grafisme a căror însemnătate să poată fi negată în grafoscopie, din
acest motiv examinarea se realizează şi asupra abrevierilor, cifrelor sau semnelor ortografice. Unicul scop al
examinării grafice este aflarea adevărului şi stabilirea certă a paternităţii unui scris contestat. Putem afirma faptul că
scrisul reprezintă o urmă valoroasă în criminalistică, o amprentă a scriptorului, care, spre deosebire de amprenta
digitală este un rezultat al activităţii mentale, format prin învăţare şi repetare, cu dezvoltare continuă prin adăugarea
de noi elemente grafice de însuşi cel ce o posedă.
Bibliografie:
1. Alămoreanu, Sorin: Criminalistică- note de curs, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2000;
2. Alămoreanu, Sorin: Problematica expertizelor criminalistice-note de curs pentru studii de master, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2013;
3. Alămoreanu, Sorin; Frăţilă, Adrian: Comentarii metodologice la expertiza criminalistică a semnăturii, Ed.
Alma Mater, Cluj-Napoca, 2012;
4. Boia, Aurel: Scrisul orbilor- Contribuţiuni de expertiză grafică, Bucureşti, 1943;
5. Constantin, Radu; Drăghici, Pompil; Ioniţă, Mircea: Expertizele mijloc de probă în procesul penal, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 2000;
6. Crotti, Evi: Desenele copilului tău-interpretări psihologice (traducere din limba italiană de Raluca
Puşdercă), Ed. Litera, Bucureşti, 2010;
7. Drăghici, Constantin; Iacob, Adrian: Tratat de tehnică criminalistică, Ed. SITECH, Craiova, 2007;
8. Frăţilă, Adrian; Păşescu, Gheorghe; Vasilescu, Andreea Diana: Expertiza criminalistică a cifrelor, Ed.
Oscar print, Bucureşti, 2003;
9. Ionescu, Lucian, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010;
10. Stahl, Henri: Grafologia şi expertizele în scrieri, Anonimul şi Falsul, Ed. „Cartea românească”, Bucureşti,
1931;
11. Stancu, Emilian: Tratat de criminalistică, Ediţia a V-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
12. Stancu, Emilian; Adrian Cristian Moise, Criminalistica-Elemente de tehnică şi de tactică a investigării
penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
13. Suciu, Camil: Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
14. Alămoreanu, Sorin; Frăţilă, Adrian: Evaluarea materialului de comparaţie: o etapă metodologic-necesară,
în Revista de criminologie, de criminalistică şi de penologie, nr. 1-2 din 2012;
50
INFRACTIUNILE DE VIOLENTA-OMORUL
Simion Nicoleta Minodora

îndrumător științific / prof. Muscalu Gheorghe
CAPITOLUL I
CONSIDERATII PRIVIND DREPTUL LA VIATA AL FIINTEI UMANE
Viața omului este o valoare primara și absolută, indisolubila manifestarii în sine, o conditie a continuitatii
biologice a grupului social.
Apărarea persoanei şi îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de
drept. În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca
fenomen social, ca valoare primară şi absolută a oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei
societăţii omeneşti. Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi şi a-şi conserva şi prelungi viaţa,
dar mai ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea vieţii
individuale fiind hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în
viaţă
Ocrotirea persoanelor împotriva actelor de violenţă care le pun în pericol viaţa s-a impus încă din epocile
cele mai îndepărtate. Măsurile împotriva celor care ucideau persoane din aceeaşi colectivitate nu erau însă axate pe
idee de vinovăţie, ci pe necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar supravieţuirii grupului. Aceste
măsuri constau în alungarea din comunitate şi numai atunci când era un pericol pentru trib, se lasa părţilor interesate
posibilitatea răzbunării. Şi într-un caz şi în celălalt făptuitorul rămânea lipsit de protecţia tribului şi era, practic,
supus pieirii.
In primii ani dupa Hristos, la unele popoare era conceputa posibilitatea raspunderii generatiilor viitoare. De
exemplu, in Cartile Sfinte se aminteste despre raspunderea, care ar apasa asupra urmasilor pana la a 7-a generatie.
Treptat răzbunarea nelimitată a fost înlocuită cu „legea talionului”, care introducea în gândire ideea de
compensaţie sub forma incipientă,ca acel care face rău să sufere tot atâta rău.
Acum aproape 2000 ani Titus Lucretius afirma vitaque manicipio nuliidatur, omnibus usu adică viața nu
este proprietatea nimănui ci uzufructul tuturor, prin aceasta atragand atenția asupra importantei valorii vieții
persoanei.
Cea mai veche colecție de legi care pedepsește omorul este Codul regelui Hammurabi (1792-1749 i.Cr.)
care avea la baza legea talionului și continea dispozitii cu caracter bine dezvoltat pentru acele vremuri. În cuprinsul
acestui cod, se regaseste prima diferența dintre definitiile omorului intenționat și omorul prin imprudenta. Codul lui
Hammurabi reflectă, în ceea ce priveşte regimul pedepselor un sistem foarte sacru, caracteristic oricărui proces
de formare şi dezvoltare a statelor. Pedeapsa capitală este prevăzută în cod de 34 de ori. Această pedeapsă se aplica
spre exemplu în cazul asasinării bărbatului de către femeie (în scopul unei noi căsătorii) .
În orânduirea gentilică victima putea sau să se răzbune personal sau să fie răzbunată de ceilalţi membrii ai
gintei, ca o îndatorire ce rezultă din legătura de sânge ce-i urnea pe toţi congentilii. Codul prevede talionul în mai
multe cazuri: ochi pentru ochi (art. 196), os pentru os (art. 197),dinte pentru dinte (art. 200). Uneori talionul
păstrează forme specifice cunoscute sub denumirea de talionul „compensaţiilor familiale”. Art. 209 şi 210 prevăd că,
în cazul în care cineva a pricinuit prin lovituri moartea fiicei unui om liber, drept pedeapsă va fi ucisă fiica
delincventului.
În Grecia antica, prin legile adoptate de Lycurg, omorul era împărțit în omor premeditat și omor involuntar.
Omorul premeditat se judeca in Areopag, in complet alcatuit din mai multi arhonti alesi pe viata, prezidat de
arhontele-rege. Oratorii erau obligati sa se rezume la expunerea faptelor si sa nu apeleze la pasiuni sau mila, iar
sentintele cuprindeau, fie o solutie de condamnare la moarte, fie o solutie de achitare. În caz de paritate de voturi,
presedintele adauga un vot în favoarea condamnatului. Sub aspect procedural, referitor la omorul involuntar, se mai
mentiona ca acesta se judeca de un tribunal compus din 50 de cetateni liberi, unde printr-o procedura prealabila se
incerca concilierea partilor. In cazul acestei infractiuni, partea vatamata putea sa primeasca o despagubire sau un
pret al sangelui72.
72 Alexandru Boroi –Infractiuni contra vietii, Editura National, 1996
51
Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, dar acestea nu s-au păstrat. După înfrângerea dacilor de către
romani, regulile dreptului roman sunt extinse şi în noua provincie a imperiului.
La români, prima lege scrisă este Legea celor XII Table, care datează din sec. al V-lea e.n. Şi ea
consacră în materie penală legea talionului şi făcea distincţie între „crimen publica” şi „delicta privata”. Omorul era
considerat crimă publică şi avea denumirea specială de parricidium. El se judeca în cauzele speciale şi se pedepsea ,
în general, cu moartea, putându-se totuşi aplica şi alte pedepse,cum ar fi amputarea mâinii condamnatului.
Primele legiuiri româneşti sunt „Cartea românească de învăţătură” şi”Pravilele Împărăteşti”, tipărită în
1646 la Mânăstirea „Trei ierarhi” din Iaşi şi„Îndreptarea legii” tipărită în 1652 la Târgovişte. În aceste legi
omorul este reglementat în spiritul dominant al vremii, cu asprime şi discriminare. Uciderea unei persoane se
pedepsea cu moartea prin spânzurare sau decapitare, dar se puteau aplica și pedepse mai uşoare, în raport
cu categoria socială din care provenea vinovatul. Tentativa era pedepsită mai blând şi erau reglementate cauzele
care pot înlătura pedeapsa (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitimaapărare) şi cauzele
care micşorează pedeapsa (mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului,somnul, dragostea), ca o alternativă a
circumstanţelor agravante sau atenuante. Omorul era considerat infracţiune gravă şi se judeca în prima epocă
de căpităniile oştii, ulterior de către domn. Se făcea deosebire între omorul intenţionat şi cel fără voie.
Codul penal din 1865 reglementa omorul săvârşit cu voinţă (art. 225) pentru care pedeapsa era
munca silnică pe timp mărginit; omorul calificat (art.234); omorul premeditat (art. 232); omorul rudei în
linie ascendentă, soţului sau soţiei (art. 230). În perioada de aplicare a acestui cod, după 1918, au rămas în
vigoare şi unele dispoziţii din codurile transilvănean şi bucovinean.
Legislaţia penală a fost unificată prin Codul penal din 1937, care are astfel, meritul de a fi primul
cod penal românesc. El reglementează următoarele forme de omor: omorul simplu (art.463), omorul calificat
(art. 464); pruncuciderea (art. 469); oferta de omor (art.466); omuciderea prin imprudenţă (art. 467); omorul la
stăruinţă (art. 468); omorul prin concurs (art. 469).
La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare Codul penal aplicat pana pe data de 01 februarie 2014 în care
omorul era prevăzut în trei variante: omorul simplu (art. 174); omorul calificat (art. 175); omorul deosebit de
grav (art. 176).
CAPITOLUL II
CONSIDERATII PRIVIND DREPTUL LA VIATA IN EPOCA CONTEMPORANA, DREPT COMPARAT
Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale si spirituale din societate care, transmise din generatie
în generatie, au asigurat si asigura progresul continuu al omenirii.
Protejarea vieții individuale a constituit o permanenta preocupare a legiuitorilor în toate sistemele de
drept contemporan.
Sub denumirea generica de „omucidere” sunt incriminate faptele care aduc atingere vietii omului, ca
atribut fundamental si indispensabil al persoanei umane si de care depinde existenta si fiinta sa. Aceste
incriminari sanctioneaza cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, omorul
deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpa si determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Apararea persoanei si îndeosebi, a vietii, constituie o preocupare constanta, comuna a tuturor
sistemelor de drept. din orice orânduire sociala, viata fiind ocrotita de lege nu atât ca fenomen biologic, ci mai
presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primara si absoluta a oricarei societati, ca o conditie
indispensabila a însasi existentei societatii omenesti. Legea ocroteste nu numai interesul fiecarui individ de a
trai, de a-si conserva si prelungi viata, dar mai ales, interesul societatii ca viata fiecarui om sa fie pastrata si
respectata de ceilalti, conservarea vietii indivizilor fiind hotarâtoare pentru existenta societatii, care nu poate fi
conceputa decât ca formata din indivizi în viata.
Dreptul la viata al tuturor oamenilor a fost proclamat solemn odata cu revolutiile burghezo-
democratice, dându-se astfel expresie celor mai nobile nazuinte ale omenirii. Aceleasi idei au fost exprimate si
prin Declaratia universala a drepturilor omului, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie
1948. În art.3 din Declaratie, se arata ca„orice om are dreptul la viata, libertate si la inviolabilitatea
persoanei”, iar Pactul cu privire la drepturile civile si politice prevede în art.6 pct.1 ca„dreptul la viata este
inerent persoanei umane; acest drept trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viata sa în mod
arbitrar”.
52
Acest drept figureaza si în alte importante documente internaţionale si anume, în Conventia
europeana pentru protectia drepturilor omului si libertatilor fundamentale(art.2), cât si în Documentul
Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umana a C.S.C.E.
In primul act al poporului american unificat – Declarația de independenta din iulie 04 iulie 1776 - în
vigoare și în prezent, dreptul solemn la viața al uturor oamenilor se regaseste în următoarea sintagma ‫״‬oamenii
sunt făcuți de Creator‫״‬. De asemenea se arata în Declarație, ca anumite drepturi sunt inalienabile, printre
acestea se regaseste și dreptul la viața.
Legea penala franceza- Codul Penal adoptat în anul 1992 intrat în vigoare în anul 1994, incrimineaza sub
denumirea de "infractiuni contra vietii": omorul simplu, omorul în forma agravata (sunt prevazute trei categorii de
circumstante agravante), atentatul la viata altuia prin otravire-text care nu a figurat în proiectul initial, fiind introdus
de Parlament prin reproducerea art.301 din Codul penal anterior-si omorul din culpa. Infractiunea de "provocare la
sinucidere" (asemanatoare celei prevazute de legea penala româna în art.179, în cadrul capitolului referitor la
infractiunile contra vietii), este incriminata în capitolul al III-lea sub denumirea de "punerea în pericol a persoanei",
într-o sectiune autonoma intitulata provocarea la sinucidere. Tot acolo sunt incriminate si faptele de "propaganda
sau publicitate în favoarea produselor, obiectelor sau metodelor preconizate ca mijloace de sinucidere".
Legea penala italiana incrimineaza ca fapte contra vietii: omorul simplu, omorul agravat, omorul comis în
alte circumstante agravante, infanticidul, omorul cu consimtamântul victimei, instigarea sau înlesnirea sinuciderii,
omorul praeterintentionat si omuciderea din culpa.
Legea penala germana, incrimineaza ca infractiuni contra vietii: omorul agravat, loviturile mortale, omorul
comis în conditii atenuante, omorul la cerere, avortul, genocidul, abandonul si omorul din culpa.
Desi legea penala italiana si germana se situeaza pe aceeasi pozitie în ceea ce priveste momentul începerii
vietii, atitudinea fata de infractiunea de avort, de exemplu, este diferita. Astfel, legea germana considera avortul o
infractiune contra vietii, pe când legea italiana sistematiza aceasta infractiune pâna în 1978, în titlul 10, intitulat
"infractiuni contra integritatii corporale si sanatatii neamului". Dupa 1978, acest titlu a fost abrogat prin lege,
reglementarile în materie, facând obiectul unei legi speciale. Solutia italiana este apropiata de cea a legii penale
române, care reglementeaza avortul, nu în cadrul infractiunilor contra vietii, ci a celor contra integritatii corporale
sau a sanatatii.
O prima concluzie care s-ar putea desprinde din aceasta analiza istorica si de drept comparat a infractiunilor
contra vietii, ar fi aceea ca majoritatea legislatiilor moderne incrimineaza faptele de omor simplu, omor agravat
(existând una, doua sau trei forme agravate) si omor din culpa. Pruncuciderea este incriminata numai de unele
legislatii (româna, italiana), alte legislatii asimilând aceste fapte cu cele de omor (legea penala franceza, germana,
spaniola).
A doua concluzie se refera la formele agravate. Cea mai simpla formulare a circumstantelor agravante, o
cuprinde legea spaniola. In cadrul acesteia, formele agravante ale omorului sunt: cu perfidie: ca pret, recompensa
sau cu promisiune; cu înversunare; amplificând deliberat si inuman durerea victimei
La fel de simpla este si reglementarea legii penale germane. În acest caz, omorul are caracter grav când este
comis din placerea de a ucide sau de a-si satisface pornirile sexuale ori din lacomie sau din alte motive josnice, prin
viclenie, cruzime, prin mijloace prezentând un pericol comun sau pentru a înlesni sau a ascunde o alta infractiune.
În aceste situatii, omorul se pedepseste cu detentiune pe viata.
Ceea ce prevaleaza în cele doua legislatii de mai sus, sunt agravantele privitoare la atitudinea psihica a
faptuitorului (motive josnice, perfidie, înversunare, viclenie, placere, satisfactie sau scopul de a înlesni sau de a
ascunde o alta infractiune, a primi o recompensa, un pret, a îndeplini o promisiune) si, în secundar, modul de
savârsire a faptei (prin cruzimi sau prin mijloace prezentând un pericol comun).
Mult mai numeroase si mai diversificate sunt circumstantele agravante ale omorului cuprinse în legislatia
româna, franceza, italiana si nord-americana. Astfel, dupa legea penala italiana constituie circumstante de
agravare (iar pedeapsa este închisoarea pe viata, dupa abrogarea pedepsei cu moartea): omorul savârsit pentru a
executa sau a ascunde o alta infractiune sau pentru a obtine ori pentru a asigura obtinerea pentru sine sau pentru altul
a produsului, a pretului sau a nepedepsirii pentru o alta infractiune; omorul comis contra unui ascendent sau
descendent; când concura una dintre urmatoarele circumstante: a actionat din motive josnice sau usuratice, a folosit
chinuri, maltratari ori a actionat cu cruzime fata de victima sau când s-a folosit de un mijloc otravitor ori de alt
mijloc insidios sau când s-a comis cu premeditare; când fapta s-a comis de un fugar pentru a se sustrage de la
arestare, captura sau încarcerare sau pentru a-si procura mijloace de subzistenta în timpul cât era fugar; când omorul
s-a comis de un asociat la infractiune pentru a se sustrage de la arestare, captura sau încarcerare; cu ocazia savârsirii
vreuneia dintre infractiunile prevazute în art.519 (viol), art.520 (viol prin abuz de autoritate) siart.522 (acte violente
de desfrâu).
53
Pedeapsa este închisoarea de la 24 la 30 de ani când fapta a fost comisa asupra sotului, fratelui, surorii,
tatalui sau mamei adoptive sau asupra fiului adoptiv sau asupra unui afin în linie directa.
Codul penal francez cuprinde de asemenea, o varietate de circumstante agravante. Astfel, în timp ce omorul
simplu se pedepseste cu închisoare pâna la 30 de ani, omorul este agravat si se pedepseste cu închisoare pe viata:
când precede, însoteste sau urmeaza o alta crima; omorul savârsit în scopul de a pregati sau de a înlesni savârsirea
unei infractiuni ori de a favoriza fuga sau de a asigura nepedepsirea autorului sau a complicelui; omorul comis cu
premeditare (asasinat); omorul comis asupra unui minor de pâna la 15 ani ori asupra unui ascendent legitim sau
natural ori asupra tatalui sau mamei adoptive; asupra unei persoane a carei stare deosebit de vulnerabila (datorita
vârstei, bolii, unei infirmitati sau deficiente fizice sau psihice sau starii de graviditate), era aparenta sau cunoscuta de
autor; asupra unui magistrat, jurist, avocat, functionar public sau ministerial sau asupra oricarei alte persoane care
detine o autoritate publica sau este însarcinat cu o atributie în serviciul public, în exercitiul sau cu ocazia exercitarii
functiilor sau atributiilor sale, când calitatea victimei este aparenta sau cunoscuta de faptuitor; asupra unui martor,
victime, parte civila, fie pentru a o împiedica sa denunte fapta, sa formuleze plângere sau sa depuna ca martor în
justitie, fie din cauza denuntarii, a plângerii sau a depozitiei sale.73
În legislatia nord-americana, constituie circumstante agravante ale omorului: comiterea faptei dupa
condamnarea la închisoare ori când faptuitorul a mai fost condamnat pentru omor sau pentru o fapta savârsita prin
amenintarea victimei cu acte de violenta; comiterea unui alt omor în timpul savârsirii acelui omor; când faptuitorul,
cu stiinta, a creat riscul mortii mai multor persoane; când omorul a fost savârsit deoarece faptuitorul s-a obligat la
aceasta sau a fost complice la comiterea faptei sau a încercat sa o comita ori imediat dupa comitere sau în încercarea
de a o comite a savârsit un jaf, rapire de femei, acte sexuale anormale prin forta sau amenintare cu forta, incendiere,
spargere sau rapire de copii; când omorul s-a savârsit în scopul evitarii sau prevenirii arestarii; când omorul s-a
savârsit în scopul evadarii dintr-o paza legala; când omorul s-a savârsit pentru a obtine un câstig; când omorul s-a
savârsit cu cruzime, cu atrocitate, faptuitorul manifestând o exceptionala depravare.( Vintila Dongoroz, Siegfried
Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stanoiu, Victor Rosca –Explicatii
teoretice ale Codului penal roman, Partea speciala, vol. III, Editura Academiei, Bucuresti, 1971.)
CAPITOLUL III
DREPTUL LA VIATA IN LEGISLATIA ROMANEASCA CONTEMPORANA
Constitutia României, adoptata în decembrie 1991 si modificata la 19 octombrie 2003, reglementeaza

si garanteaza „dreptul la viata si la integritate fizica si psihica” în art.22:
„Dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica este recunoscut tuturor
persoanelor; nici o persoana nu poate fi supusa la tortura, precum si nici unei pedepse inumane sau
degradante; pedeapsa cu moartea este interzisa”.
Sanctionarea faptelor prin care se aduce atingere drepturilor fundamentale ale unei persoane ,
respectiv dreptul la viata si dreptul la integritatea fizica si psihica, au fost reglementate in cadrul Titlului al II-
lea din partea specială a Codului penal adoptat la 1 ianuarie 1969 ce a fost aplicat pana pe data de 01 februarie
2014 . Acestea au fost grupate în mai multe capitole şi secţiuni, după cum urmează: omuciderea (art. 174-
179); lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 180-184); avortul (art. 185); infracţiuni
contra libertăţii persoanei (art. 189-196) şi infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (art. 197-204 C. pen.).
Infracţiunile contra vieţii, reunite de Codul penal într-o secţiune distinctă , prima subdiviziune a sectiunii
intitulată „Omuciderea”, sunt cele mai grave infracţiuni contra persoanei, deoarece, prin săvârşirea lor, i se
răpeşte omului bunul cel mai de preţ, care este viaţa74.
Importanta dreptului fundamental la viata al unei persoane a fost recunoscuta de catre legiuitorul
roman in anul 2009 prin locul ocupat de infractiunile contra vietii in cadrul noului act legislativ. Astfel, in
cadrul Codul Penal adoptat prin Legea nr.286/2009 in vigoare din data de 01 februarie 2014- infractiunile
contra vietii se regasesc incriminate in cadrul primuilui titlu al partii speciale intitulat Infractiuni contra
persoanei, in cadrul capitolului l intitulat Infractiuni contra vietii prin articolele 188-192.
73 Frank Terrier si Francis Le Gunehec,Nouveau Code pénal. Mode d’emploi, Paris, p.137
74 Vintilă Dongoroz, Iosif Fodor, Siegfried Kahane, Nicoleta Iliescu, Ion Oancea, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu,
Victor Roşca – Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român – Partea specială, Ed. All Beck, Buc. 2003
54
Reglementarea actuala a infractiunilor contra vietii nu a adus schimbari importante infractiunii de
omor prevazuta in Codul Penal din anul 1969 ramanand aceeasi infractiune fara a se aduce vreun element de
noutate.
Definitia infractiunii in forma sa simpla este cuprinsa in cadrul art.188 si consta in uciderea unei
persoane. Totodata acelasi text de lege prevede si sanctionarea uciderii unei personae, respectiv pedeapsa cu
inchisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicearea exercitarii unor drepturi.
Formele agravante ale infractiunii de omor se regasesc reglementate in cadrul art.189.
Elementul de noutate consta prin introducerea in cadrul incriminarii a infractiunii de Uciderea la
cererea victimei sanctionata de art.190.
CAPITOLUL IV
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE INFRACTIUNII DE OMOR
Obiectul juridic. Infracţiunile contra vieţii au ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la dreptul
persoanei la viaţă. În cadrul acestor relaţii sociale, fiecare persoană, luată în considerare individual, apare ca titular
al dreptului absolut la viată, iar toate celelalte persoane apar cu obligaţia de a se abţine de la săvârşirea oricărei fapte
prin care s-ar aduce atingere dreptului la viaţă al titularului. Aşa fiind, constituie infracţiuni contra vieţii numai
faptele prin care se aduce atingere dreptului la viaţă al altuia, nu şi propriei vieţi. Aceasta este, de altfel, şi explicaţia
neincriminării încercării de sinucidere, faptă prin care nu se încalcă obligaţia pe care o are orice persoană de a nu
aduce atingere dreptului la viată al altuia.
Întrucât infracţiunile contra vieţii aduc atingere dreptului persoanei la viaţă, un mare interes prezintă determinarea
momentului în care se naşte acest drept, potrivit concepţiei legiuitorului penal. Într-adevăr, numai în măsura în care există
dreptul la viată, poate fi vorba de încălcarea acestui drept şi, deci, de existenţa unei infracţiuni contra vieţii.
Sub Codul penal anterior, în literatura noastră de specialitate, a fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia de
un om în viaţă se poate vorbi din momentul în care copilul se angajează în procesul naşterii prin urmare, înainte ca acesta să
fie expulzat şi să-şi înceapă existenţa sa extrauterină. Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori şi după intrarea
în vigoare a Codului penal din 1969. În consecinţă, potrivit opiniei la care ne-am referit, suprimarea copilului după ce s-a
declanşat procesul naşterii, chiar dacă expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie un omor, adică o infracţiune contra
vieţii. După o altă opinie, nu este posibil să se fixeze teoretic şi în abstract momentul apariţiei vieţii şi implicit a dreptului la
viaţă al copilului, acest moment fiind condiţionat de particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte. În sfârşit,
există opinia că, potrivit concepţiei legiuitorului din 1968, de existenţa dreptului la viaţă nu se poate vorbi din momentul
începerii procesului fiziologic al naşterii naturale, ci abia din momentul când acest proces luând sfârşit, copilul este expulzat
şi îşi începe viaţa sa extrauterină. Această din urmă opinie îşi are suportul în dispoziţiile art. 177 cp., care, prevăzând
pruncuciderea arată că aceasta constă „în uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere…”. Cum, pe de o
parte, pruncuciderea este o formă de omucidere, deci o infracţiune contra vieţii, iar pe-de altă parte, legiuitorul
condiţionează existenţa infracţiunii de suprimare a vieţii copilului imediat după naştere, rezultă - credem, - cu deosebită
claritate că, potrivit legiuitorului penal din 1968, dreptul la viaţă nu există din momentul concepţiei şi nici din momentul
când copilul se angajează în procesul naşterii, ci abia din momentul când acest proces luând sfârşit, copilul este expulzat şi
îşi începe viaţa extrauterină.
Dreptul la viaţă, din clipa în care există, este ocrotit de legea penală, în egală măsură, tuturor persoanelor. De
aceea, pentru existenţa unei infracţiuni contra vieţii, nu interesează dacă victima a fost o persoană tânără sau bătrână,
bolnavă sau sănătoasă etc. Dreptul la viaţă este considerat drept cel mai important drept ial unei persoane, fapt ce a
determinat incriminarea ca infractiune a faptei de suprimarea vieţii unei persoane cu consimţământul acesteia. Mai mult
chiar, făptuitorul nu este scutit de răspunderea penală, chiar dacă fapta a fost săvârşită dintr-un sentiment de milă, pentru a
pune capăt suferinţelor prelungite şi inutile ale victimei, deoarece, din punct de vedere juridic, nu poate fi admis nici un
procedeu de natură a suprima viaţa unei persoanee muribunde.
Dreptul la viaţă există din momentul în care copilul este expulzat şi astfel îşi începe existenţa proprie si încetează
odată cu producerea morţii.
Această problemă a momentului final al vieţii nu este încă pe deplin elucidată. Fără a stabili în această privinţă un
criteriu absolut, medicii iau în considerare două situaţii:
 moartea clinică determinată de funcţiile aparatului respirator şi ale aparatului circulator şi
 moartea cerebrală sau biologică, care se instalează mai târziu.
55
Ei consideră că între aceste momente se mai poate interveni şi, în unele cazuri, se mai poate salva viaţa persoanei.
Legea 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei stabileşte ca moment de referinţă pentru constatarea decesului moartea
biologică.
Obiectul material. Este reprezentat de corpul victimei, persoana in viata si indiferent de starea de santate a
acesteia. Mentionam ca este important ca victima sa fie in viata, altfel nu avem infractiune de omor.
Subiectul activ si participatia penala. Subiectul activ poate fi orice persoana fizica sau juridica. În unele
cazuri, o calitate specială a făptuitorului este prevăzută ca o circumstanţă agravantă (calitatea de soţ sau de rudă apropiată, în
cazul omorului, calitatea de persoană care exercită o profesie sau meserie, în cazul uciderii din culpă).
In ceea ce priveste participatia penala, aceasta infractiune suporta toate formele participatiei penale,
instigare, autor, coautorat, complicitate.
Latura obiectiva. Infracţiunile contra vieţii sunt in cele mai multe cazuri infracţiuni comise. Aceasta nu
exclude, însă, posibilitatea săvârşirii lor şi prin inacţiune, dar numai în acele cazuri în care făptuitorul avea obligaţia
de a acţiona pentru împiedicarea morţii persoanei (de exemplu, mama care nu-şi hrăneşte copilul sau medicul care
nu acordă asistentă bolnavului aflat în îngrijirea sa). Acţiunea de ucidere poate fi înfăptuită prin energia proprie a
făptuitorului sau prin intermediul altei energii puse în mişcare de acesta. Fapta constituie omor şi atunci când
acţiunea făptuitorului vizează psihicul victimei (de exemplu, ştiind că victima suferă de, cord şi că o emoţia
puternică îi va produce moartea, în dorinţa de a o ucide, făptuitorul îi provoacă o asemenea emoţie).
Totodată, infracţiunile contra vieţii sunt infracţiuni de rezultat, existenta lor fiind condiţionată întotdeauna de
suprimarea vieţii unei persoane. Fiind infracţiuni de rezultat, în cazul lor, trebuie stabilit raportul de cauzalitate între fapta
săvârşită şi rezultatul care s-a produs.
Pentru analiza laturii obiective este necesar a ne raporta la cele trei elemente ale sale si anume : elementul
material, urmarea socialemente periculoasa imediata si legatura de cauzalitate intre elementul material si urmarea
socialmente periculoasa.
Elementul material al laturii obiective al infractiunii de omucidere consta intr-o actiune sau inactiune a
faptuitorului. In practica, cele mai frecvente cazuri de omor sunt savarsite printr-o actiune adica prin orice activitate
care are ca rezultat moatea unei persoane. De exemplu actiunea faptuitorului de a lovi cu pumnul si picioarele in
zona capului pana ce victima moare sau actiunea de a lovi cu cutitul in zona inimii. Actiunea faptuitorului de a
ucide poate fi infaptuita folosind energia sa proprie- de exemplu actiunea de a lovi cu un cutit in zona pieptului, sau
uzitand o energie pusa in miscare de acesta, de exemplu actiunea faptuitorului de a strivi intentionat corpul victimei
folosind un autovehicul, victima fiind prinsa intre autovehicul si un gard de beton
Infractiunea poate fi savarsita si printr-o inactiune, retinandu-se faptul ca faptuitorul pune victima intr-o
situatie periculoasa si nu face nimic pentru a impiedica producerea mortii acesteia. De exemplu, medicul ca refuza
cu intentie sa ii mai administreze tratement medicamentos pacientului sau il administreaza intentionat cu intarziere,
fapt ce determina moartea acestuia.
Urmarea imediata consta in moartea victimei. Textul de lege nu conditioneaza ca decesul victimei sa
survina in momentul imediat urmator actiunii faptuitorului, ci putand surveni si mai tarziu. Insa este obligatoriu ca
decesul sa fie consecinta actiunilort intentionate sau inactiunilor intentionate ale faptuitorului.
Potrivit constatarilor medicale,75 moartea constituie un proces compus din mai multe etape:
1.preagonia-aparitia de stari de luciditate, stari euforice, anxietate.
2.agonia-momentul când are loc trecerea de la viata la moarte clinica, fenomenele biologice fiind treptat
anihilate de cele tanatologice.
3.moartea clinica-disparitia functiei respiratorii si a celei cardiace, disparitia activitatii reflexe, a activitatii
electrice a creierului.
4.moartea cerebrala-încetarea functiilor psihice, leziuni morfologice, ireversibile ale neuronilor corticali.
5.moartea reala-oprirea metabolismului si aparitia semnelor mortii reale, a modificarilor cadaverice ca
urmare a actiunii factorilor de mediu asupra cadavrului.
De regula, odata cu instalarea mortii cerebrale se poate afirma ca s-a produs rezultatul cerut de norma de
incriminare.
Intre fapta inculpatului si moartea victimei trebuie sa existe un raport de cauzalitate in sensul ca moartea
victimei nu s-ar fi produs fara actiuniea sau inactiunea faptuitorului . Raportul de cauzalitate exista chiar daca la
producerea rezultatului au intervenit si alti factori anteriori ( victima suferea de o boala) , concomitenti (victima a
75 Vladimir Belis,Tratat de medicina legala-Curs pentru Facultățile de stiinte juridice
56
fost lovita si de o alta persoana) sau posteriori faptei inculpatului (victima a fost transportata cu intarziere la spital,
iar tratamentul i-a fostaplicat cu intarziere). În practica judiciară s-a decis - de exemplu - că există raport de cauzalitate
între violenţele exercitate împotriva victimei şi moartea acesteia, chiar dacă la producerea rezultatului a contribuit şi boala
de inimă de care ştia făptuitorul că suferă. La fel, s-a decis că există raport de cauzalitate între fapta inculpatului de a fi lovit
victima cu un cuţit in abdomen şi moartea acesteia, chiar dacă la producerea acestui rezultat au contribuit şi alţi factori, ca:
tratarea superficială a leziunilor şi intervenţia chirurgicală întârziată.
Insa raportul de cauzalitate este întrerupt, dacă ulterior săvârşirii faptei, intervine o cauză care, prin ea însăşi şi
independent de activitatea făptuitorului, produce moartea victimei (de exemplu, victima a fost internată în spital pentru
vătămare corporală, dar, dintr-o eroare, administrându-i-se un medicament greşit, aceasta moare).
Latura subiectiva. Omorul se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. De cele mai multe ori, omorul se
săvârşeşte cu intenţie directă, respectiv intentia faptuitotului de a ucide victima urmarea actiunilor sale. Practica judiciară
oferă, însă, numeroase exemple de săvârşire a infracţiunii şi cu intenţie indirectă. Astfel, s-a reţinut ca omor săvârşit cu
această formă de vinovăţie fapta inculpatului de a fi conectat un gard de sârmă la o priză de curent electric, provocând
posibilitatea electrocutării mortale a persoanei care pătrunde în grădină, deoarece, chiar dacă nu a urmărit acest rezultat, el l-
a acceptat76.
Spre exemplificare , retinem Decizia nr.369/1997 a Curții Supreme de Justiție – Secția penala publicata în
Dreptul nr.5 din 1998 pg.124 conform careia aruncarea în timpul zilei, de pe terasa unui bloc de opt etaje, în zona
unei piete intens circulate, a doua caramizi dovedeste indiferenta din partea faptuitorului fata de rezultatul ce se
poate produce. Or, acest comportament caracterizeaza, în raport cu rezultatul eventual, intenția indirecta de omor
prevazuta de art.19 pct.1 lit.b din C.pen. din anul 1969 și nu culpa cu prevedere sau ușurința prevazuta de art.19
pct.2 lit.a din C.pen. din anul 1969. În speta, o persoana a fost lovita în cap de o caramida și a decedat. Deci fapta
constituie infractiunea de omor savarsita cu intenție indirecta, caracterizata prin prevederea și acceptarea
rezultatului, și nu aceea de ucidere din culpa savarsitaa cu ușurința , caracterizata prin prevedere dar neacceptarea
rezultatului.
Intentia directa sau indirecta a faptuitorului de a ucide victima nu include cerinţa săvârşirii faptei dintr-un
anumit mobil sau scop.. În acest sens se va reține că infracţiunea există chiar dacă nu s-a stabilit mobilul sau scopul
săvârşirii faptei.
Însă existența unui scop sau a unui mobil al savarsirii faptei de omucidere este necesar a fi stabilit de către
organele de cercetare penala și instanța de judecată întrucât existența acestora influenţează gravitatea faptei si contribuie la
realizarea unei juste individualizări judiciare a pedepsei. În acest sens se va reține ca pentru existenţa omorului simplu este
indiferent mobilul săvârşirii faptei, în schimb, săvârşirea omorului de exemplu din interes material sau pentru a inlesni sau
ascunde savarsirea unei alte infractiuni sunt imprejurari care atribuie infracţiunii caracter calificat - art. 189 lit. b și d din
C.pen.
În reglementarea actuala legiuitorul roman a incriminat acțiunea de a ucide o persoana chiar dacă scopul urmărit
este unul aparent generos , respectiv de a curma suferinta fizica a victimei care suferă de o boala incurabila, aceasta fapta
fiind incriminata prin art.190 din C.pen.
De reținut este și faptul ca eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului
şi nu înlătură răspunderea sa penală ( de exemplu X vrea să-l ucidă pe Y, dar, confundându-l cu Z, îl ucide pe acesta din
urmă). Astfel se va reține ca faptuitorul intentiona prin faptele sale sa ucidă persoana Y, iar cunoaşterea ulterioara de către
făptuitor a identităţii victimei nu are influența asupra raspunderii penale a acestuia, ceea ce interesează este ca făptuitorul
să-şi fi dat seama că ucide un om.
În practica judiciara au existat discuţii privind existenţa infracţiunii de omor, în situaţia în care făptuitorul îşi
îndreaptă acţiunea asupra unei persoane pe care vrea să o ucidă, dar, datorită unei manipulări greşite a instrumentului folosit
sau datorită altor cauze accidentale, rezultatul se produce asupra unei alte persoane (aberatio ictus sau devierea loviturii).
De exemplu, X,intentionand să il ucidă pe Y, îndreaptă arma asupra acestuia, dar în momentul în care apasă pe trăgaci, apare
în bătaia armei Z, îl ucide pe acesta. Prin urmare, dacă în cazul erorii asupra persoanei victimei, făp tuitorul îşi îndreaptă
acţiunea asupra victimei, crezând, în mod greşit, că acesta este persoana pe care vrea să o ucidă, în cazul devierii loviturii
făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra persoanei pe care vrea să o ucidă şi numai datorită devierii acestei acţiuni, el ucide o
altă persoană. In practica judiciară se consideră că fapta constituie infracţiunea de omor, ca şi în cazul erorii asupra
persoanei victimei, deoarece, chiar dacă făptuitorul a avut în vedere o altă persoană, el a prevăzut şi a dorit să ucidă un om,
ceea ce este suficient pentru existenţa infracţiunii. În literatura de specialitate pe lângă acest punct de vedere, care este
împărtăşit de numeroşi autori, a fost exprimat însă şi un altul, potrivit căruia, în cazul acţiunii deviate, există întotdeauna o
tentativă, săvârşită în raport cu persoana avută în vedere de făptuitor, şi o infracţiune consumată, comisă din culpă (ucidere
76 Decizia nr.1946/1996 a Curții Supreme de Justiție – Secția penala
57
din culpă), în raport cu persoana efectiv ucisă. Aceste activităţi ar constitui, fie un concurs formal, fie un concurs real de
infracţiuni.
Exista intentia de a ucide si atunci când, desi activitatea faptuitorului nu ar fi apta, în general, sa produca rezultatul,
acesta actioneaza cunoscând starea victimei asupra careia îsi dirijeaza forta distructiva. Astfel, inculpatul care loveste pe
socrul sau în vârsta de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meningo-cerebrala, exteriorizeaza intentia de a ucide, nu de a
vatama corporal77. La fel, faptul de a lovi doar cu palma, pe o fetita de doua luni, dar în mod repetat, ceea ce a provocat
fractura boltii craniene si moartea ei, constituie infractiunea de omor, iar nu aceea de loviri sau vatamari cauzatoare de
moarte78.
Prin latura sa obiectivă, omorul se deosebeşte de lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte; infracţiune
prevăzută în art. 195 din C.pen.Astfel dacă în cazul omorului, făptuitorul acţionează cu intenţie - directă sau indirectă - de a
ucide victima, în cazul lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte, el acţionează cu intenţia de a lovi sau vătăma
integritatea corporală sau sănătatea victimei, moartea acesteia fiind un rezultat care depăşeşte intenţia sa. Prin alte cuvinte,
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune praeterintenţionată, care presupune atât intenţie -
în ceea ce priveşte fapta de lovire sau de vătămare corporală - cât şi culpă - în ceea ce priveşte moartea victimei. În acest
sens pentru încadrarea juridică corectă a unei fapte ca omor sau loviri ori vătămări cauzatoare de moarte, de cea mai mare
însemnătate este determinarea poziţiei psihice cu care a acţionat făptuitorul. Astfel, dacă făptuitorul a acţionat cu intenţia
directă sau indirectă, de a ucide, fapta constituie infracţiune de omor,. Însă dacă în urma analizei probatoriului s-a stabilit ca
făptuitorul a acţionat cu intenţia de a lovi sau vătăma integritatea corporală a victimei, moartea acesteia depăşindu-şi
intenţia, fapta constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Poziția psihica a faptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete şi, îndeosebi, în
raport cu instrumentul folosit de făptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), regiunea corpului lovită (o zonă
vitală sau nu), de numărul şi intensitatea loviturilor (o singură lovitură sau mai multe lovituri, aplicate cu mare intensitate),
de raporturile dintre infractor şi victimă anterioare săvârşirii faptei (raporturi de duşmănie sau raporturi de prietenie), de
atitudinea faptuitorului după săvârşirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea în care a adus-
o). Toate aceste imprejurari trebuie stabilite în mod concret de organele de cercetare penala și de instantele de judecată
deoarece acestea ajuta la individualizarea judiciara corecta a faptei și la stabilirea pedepsei.
Astfel, de exemplu, împrejurarea că făptuitorul a folosit un topor,- instrument apt de a produce moartea victimei,
nu este suficientă pentru determinarea intenţiei de a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza şi intenţia de
a produce numai vătămări corporale. Pentru a stabili incadrarea corecta a cauzei este necesar a se analiza și alte imprejurari
cum ar fi : lovirea victimei în zona capului în mod repetat și cu o intensitate mare indica intenția directa a faptuitorului de a
ucide victima, rrelatia de dusmanie preexistenta faptei cunoscută în cercul de cunoscuți al faptuitorului și victimei. În
situația în care nu se poate stabili cu precizie dacă faptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide sau de a produce numai o
vătămare corporală, fapta se încadrează în dispoziţiile art. 195 din Cpen- lovituri cauzatoare de moarte., deoarece îndoiala
profită făptuitorului conform principiului de drept în dubio pro reo.
CAPITOLUL V
FORMELE AGRAVANTE ALE INFRACTIUNII DE OMOR
Legiuitorul roman a prevazut pe langa forma simpla a infractiunii de omor cuprinsa in articolul 188 din
C.pen. si formele calificate-agravate cuprinse in articolul 189 din C.pen., uciderea la cererea victimei prevazuta de
art.190 din C.pen., determinarea sau inlesnirea sinuciderii prevazuta in art.191 din C.pen. precum si uciderea din
culpa prevazuta si sanctionata prin art.192 din C.pen..
Totodata tinand cont de valoarea si importanta dreptului fundamental la viata al unei persoane asa cum este
ocrotit prin lege, s-a stabilit ca pentru infractiunile de omor si omor calificat, tentativa este pedepsita.
In ceea ce priveste forma calificata – agravanta a omorului, imprejurările care agravează omorul se referă fie la
latura obiectivă sau latura subiectivă, fie la subiectul infracţiunii, Astfel conform art.189 din C.pen. Omorul calificat constă
în uciderea unei persoane în una dintre următoarele împrejurări :
a) cu premeditare ;
b) din interes material;
77 Trib. Mun. Bucuresti, Sect. a II-a Penala, dec. nr. 332/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p.82
78 T.J. Constanta, dec. pen. nr. 268/1993, în Dreptul nr. 5/1994, p.73
58
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la raspundere penala sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a inlesni sau ascunde savarsirea altei infractiuni;
e) de către o persoana care a mai comis anterior o infractiune de omor sau o tentativa la infractiunea de omor;
f) asupra a doua sau mai multe persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi;
Omorul calificat savarsit în conditiile art.189 alin.1 lit.a din C.pen. cu premeditare
Conform Dicționarului explicativ al limbii romane premeditarea înseamnă a pune la cale, a pregăti, a plănui o
acţiune. Pentru existența premeditarii și reținerea sa în cadrul savarsirii unei infractiuni de omor este necesar indeplinirea
mai multor condiţii.
O primă condiţie o reprezinta trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi omorul şi
până în momentul executării infracţiunii. Durata acestui interval de timp nu este fixă şi nici nu poate fi dinainte stabilită.
Această condiţie este sau nu îndeplinită ţinând seama de împrejurările concrete ale cauzei şi, îndeosebi, de particularităţile
subiective ale făptuitorului, deoarece, în funcţie de aceste particularităţi, o persoană poate avea nevoie de un interval mare
de timp pentru a chibzui, pe când o altă persoană poate chibzui cu multă eficienţă chiar într-un interval de timp mult mai
scurt. În practica judiciară, considerându-se îndeplinită această primă condiţie, s-a reţinut ca omor săvârşit cu premeditare,
de exemplu, fapta inculpatului, care în urma unui conflict cu victima, a plecat acasă, s-a înarmat cu un cuţit şi a revenit în
acelaşi loc după o oră, pândind-o şi aplicându-i o lovitură în inimă, cu efect mortal.
O a doua condiţie priveşte atitudinea psihică a făptuitorului de reflectare, de chibzuire asupra modului cum va
săvârşi infracţiune; în intervalul de timp cuprins între momentul luării hotărârii infracţionale şi momentul începerii
executării acestei hotărâri, făptuitorul trebuie să mediteze, să-şi concentreze forţele sale psihice în vederea asigurării
succesului acţiunii sale.
Nu se va putea reține existența premeditarii în situația în care făptuitorul nu a putut să mediteze, să cântărească
posibilităţile de realizare a hotărârii luate. În acest sens, ca exemplu, nu poate fi reţinut ca omor săvârşit cu premeditare,
fapta faptuitorului care, în urma unui incident spontan cu victima, produs întâmplător la întâlnirea sa cu aceasta, în afara
localului unde se aflaseră împreună, fiind sub influența bauturilor alcoolice, a lovit-o cu un cuțit pe care il avea asupra sa,
deoarece în condiţiile expuse mai sus, faptuitorul nu a acționat după o reflectare sau chobziuire asupra modului de savarsire
a faptei, el neavand timp de a cântări posibilităţile de săvârşire a faptei şi nici consecinţele legate de hotărârea luată.
Exemplificam, în acest sens, Decizia nr.1014/1993 a Curții Supreme de Justiție – Secția penala ce a decis : Pentru
existența premeditarii , ca circumstanta agravanta a infractiunii de omor, este necesara indeplinirea cumulativa a cel puțin
doua condiții : luarea rezolutiei infractionale trebuie sa preceada cu un oarecare interval de timp acțiunea agresiva, iar
hotărârea mai înainte luata trebuie să se concretizeze în anumite activități de pregătire a infractiunii cum ar fi obtinerea de
informații în legătura cu victima, pandirea acesteia, procurarea de mijloace, ori căutarea de complici. Prima cerinta nu
presupune numai trecerea unui interval de timp oarecare de la larea hotararii infractionale ci și chibziuirea suficienta și o
pregătire de natura a inlesni savarsirea infractiunii. În speta, unica imprejurare constatata de instanța a fost aceea ca
inculpatul după ce s-a certat cu victima a amenințat-o, apoi a plecat, iar după aproximativ 10 minute a revenit inarmat cu
un cuțit. Or, în aceste imprejurari nu se poate reține ca el a comis omorul cu premeditare, intervalul de timp scurs fiind
insuficient pentru pregatirea omorului și exclude ipoteza ca ar fi meditat cu privire la savarsirea faptei.
O a treia conditie necesara pentru reținerea agravantei premeditarii este reprezentata de atitudinea faptuitorului în
intervalul de timp cuprins între momentul luării hotărârii infracţionale şi momentul începerii executării omorului, de a trece
la săvârşirea unor acte de pregătire de natură să întărească hotărârea luată şi să asigure realizarea ei. Astfel , în acest interval
de timp faptuitorul spre exemplu își pregătește instrumentele apte de ucidere pe care intenționează să se folosească la
suprimarea vieții victimei.
Pentru reținerea infractiunii prevazute de art.189 alin.1 lit.a din C.pen. este necesar a fi îndeplinite toate condiţiile
expuse anterior; dacă a lipsit intervalul de timp sau dacă, existând acest interval de timp, făptuitorul nu a avut posibilitatea să
mediteze asupra hotărârii luate, ori dacă nu au fost efectuate acte de pregătire a comiterii infracţiunii deși a existat intervalul
de timp iar faptuitorul a avut posibilitatea meditarii asupra hotararii luate, agravanta săvârşirii omorului cu premeditare, nu
poate fi reţinută.
Analizand continutul conditiilor premeditarii se poate observa faptul ca cea de a treia condotie , respectiv
săvârşirea unor acte de pregătire, este atât de strâns legată de cea de a doua condiţie - atitudinea psihică a făptuitorului de
chibziure asupra modului de savarsire a faptei deoarece ambele condiții vizeaza latura subiectiva a infractiunii- activitățile
psihice și fizice ale faptuitorului necesare pentreu asigurarea succesului faptelor sale. Astfel , în practica s-a observat faptul
ca dacă este îndeplinită și dovedita condiţia actelor de pregătire, de preparare a savarsirii faptei, este realizată, implicit, şi
conditia atitudinii psihice de chibzuire. Raportat la acestea, se consideră, uneori, că premeditarea presupune numai
59
realizarea a două condiţii: trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi omorul şi efectuarea unor
acte de pregătire.
Agravanta premeditării, presupunând un proces care se desfăşoară în psihicul făptuitorului, este o circumstanţă
personală care nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi. Pentru a răspunde potrivit art. 189 alin.1 lit. a din C.pen., este
necesar ca fiecare participant să fi premeditat fapta. Dacă cel care a premeditat săvârşirea omorului, a efectuat acte de
pregătire împreună cu alte persoane, care au cunoscut scopul pregătirii, premeditarea devine o circumstanţă reală şi, ca atare,
se răsfrânge asupra participanţilor (de exemplu, cel care îl ajută pe faptuitor să-şi procure arma, cunoscând că acesta o va
folosi la comiterea omorului, răspunde pentru complicitate la omor calificat).
Premeditarea atribuie omorului caracter agravant deoarece presupune o concentrare a forţelor psihice ale
făptuitorului, o pregătire a comiterii faptei pentru a asigura acestuia şanse sporite de reuşită. În acelaşi timp, premeditarea
relevă şi o periculozitate mai mare a făptuitorului, care înţelege să procedeze metodic, cu calm pentru traducerea în fapt a
hotărârii sale infracţionale.
Omorul calificat savarsit în conditiile art.189 alin.1 lit.b din C.pen. din interes material.
Interesul material, un interes egoist, josnic în raport cu dreptul la viaţă altei persoane, a determinat legiuitorul
roman a apreciat că un asemenea mobil al actiunilor faptuitorului este de natură să agraveze omorul.
Interesul material este orice folos, avantaj sau beneficiu de natură patrimonială. El poate consta în bani, bunuri,
avantaje materiale, recunoaşterea unui drept, stingerea unei datorii etc. Totodată, interesul material, în înţelesul textului, este
interesul pe care făptuitorul are convingerea că îl va realiza pe o cale aparent legala, că acel avantaj patrimonial îi va reveni
de drept (de exemplu, prin dispariţia victimei, făptuitorul moşteneşte bunurile acesteia). Aparenta legalitate a avantajului
material obținut de faptuitor urmarea suprimarii vieții vixctimei deosebesc omorul calificat prevăzut de art.189 alin.1 lit.b
din C.pen. de infractiunea de talharie care a avut ca urmare moartea victime, fapta prevazuta de art.236 din C.pen, întrucât în
cazul acestei ultime fapte penale , faptuitorul actioneaza pentru sustragerea unor bunuri în scopul insusirii acestora sau a
echivalentului lor economic, moartea victimei fiind urmarea actiunilor violente exercitate pentru insisirea bunurilor obiect al
talhariei.
Pentru reținerea agravantei prevazute de art.189 alin.1 lit.b din C.pen. nu este necesar ca interesul material din
imboldul căruia a acţionat făptuitorul să fie realizat; fiind suficient ca acest mobil să existe în momentul săvârşirii omorului.
Dacă omorul este săvârşit din alte motive (răzbunare, gelozie, ura, dusmanie etc.), agravanta nu este aplicabilă, chiar dacă
moartea, victimei i-ar aduce făptuitorului un avantaj material.
Săvârşirea omorului din interes material este o circumstanţă personală deoarece priveşte latura subiectivă a
infracţiunii., ea nefiind imputabila participanţilor la savarsirea omorului. Însă dacă participanţii au acţionat avand acelasi
motiv, agravanta va fi aplicabilă şi lor. De exemplu doi frați ucid părintele pentru a putea mostenii imobilul proprietatea
victimei în care locuiește, bun ce are o importanța valoare materiala.
Omorul calificat savarsit în conditiile art.189 alin.1 lit.c din C.pen. pentru a se sustrage ori pentru a sustrage
pe altul de la raspundere penala sau de la executarea unei pedepse
Împrejurarea agravanta consta în aceea ca faptuitorul a savârsit omorul pentru a se pune la adapost- pe el sau pe
altul (legea neprevazând vreo limitare în aceasta privinta), de o raspundere penala sau o executare a unei pedepse. Pericolul
social sporit al omorului comis în acest fel decurge din scopul pe care faptuitorul îl urmareste prin savârsirea omorului,
astfel încât, pe lânga atingerea adusa relatiilor sociale care formeaza obiectul juridic al infractiunii de omor, se mai aduce
atingere si relatiilor sociale privitoare la înfaptuirea justitiei, acestea din urma fiind periclitate prin orice fapt care zdruncina,
stirbeste încrederea în aceste organe si implicit, aduce prejudicii prestigiului justitiei;.
Analizand agravanta prevazuta de litera c se observa ca prin aceasta legiuitorul a înțeles sa protejeze atât dreptul
fundamental la viața al persoanei victima a omorului cât și relatiile sociale referitoare la infaptuirea justiției. Prin suprimarea
vieții unei persoane cu scopul clar de a se sustraga de la raspundere penala sau de la executarea unei pedepse sau de a ajuta
pe o alta persoana sa nu fie tras la raspundere penala sau sa execute o pedeapsa sunt afectate atât drepturile fundamentale ale
victimei cât și interesele generale ale unei societati de a fi trasi la raspundere penala și a executa o pedeapsa toți cei care
încălca legea penala.
Existența și reținerea acestei circumstantei agravante nu este conditionata de realizarea scopului urmărit de
faptuitor în momentul comiterii faptei, în sensul de a reuși o sustragere de la raspundere penala sau de la executarea
pedepsei, ci acest scop trebuie doar sa existe la momentul savarsirii faptei de omor.
Pentru reținerea acestei agravante este necesara indeplinirea cumulativa a doua condiții:
- Prima conditie impune existența unei raspunderi penala sau a unei pedepse a carei executare urmează a fi
realizata fata de faptuitor sau fata de alta persoana
- Cea de a doua conditie vizeaza ca faptuitorul sa realizeze uciderea persoanei în scopul zadarnicirii procedurii
judiciare de raspundere penala sau executare a unei pedepse. Legea nu pretinde si obtinerea finalitatii, adica, prin savârsirea
60
omorului sa fie împiedicata efectiv raspunderea penala sau executarea.. Este suficient ca acest scop sa fi existat în momentul
savârsirii infractiunii; daca el lipseste, agravanta nu poate fi aplicata.
Aceasta circumstanta agravanta este o circumstanta personala aplicabila doar faptuitorului întrucât vizeaza psihicul
sau. Însă cunoasterea sa de către ceilalți participanti și actionarea sub același scop, determina aplicarea sa și asupra celorlalți
participanti ce au cunoscut-o și urmărit-o.
Omorul calificat savarsit în conditiile art.189 alin.1 lit.d din C.pen. pentru a inlesni sau ascunde savarsirea
altei infractiuni.
In cazul acestei agravante, omorul are ca scop ascunderea savarsirii unei alte infractiuni sau inlesnirea savarsirii
altei infractiuni. Și de aceasta data legiuitorul a înțeles sa apere atât dreptul la viața al persoanei victima cât și relatiile sociale
ce sunt incalcate prin savarsirea infractiunii ce se ascunde sau a carui savarsire este inlesnita de faptuitor. Textul de lege nu
face nici o diferenţiere în ceea ce privește infractiunea a cărei înlesnire sau ascundere se urmăreşte prin săvârşirea omorului,
putand fi orice infracţiune, indiferent de gravitatea sau natura sa. De asemenea retinerea agravantei nu este conditionata de
participarea în calitate de autor/ co-autor/ instigator / complice sau neparticiparea faptuitorului la infractiunea a carui
savarsire este ascunsă sau inlesnita.
Pentru reținerea agravantei prevazute de textul normaticv menționat mai su sunt necesare indeplinirea a doua
condiții:
- Prima conditie impune existența unei infractiuni. Prin expresia „ alta infractiune” se întelege orice fapta care
constituie infractiune potrivit legii penale si care este prevazuta în partea speciala a Codului penal si în alte legi speciale.
Potrivit art.15 din Codul penal, constituie infractiune fapta care este prevazuta de legea penala, savârsita cu vinovatie ,
nejustificata și imputabila persoanei care a savarsit-o. Nu intereseaza daca infractiunea respectiva a fost consumata sau a
ramas în forma tentativei, ci interesează exclusiv constatarea ca inculpatul a comis omorul în scopul savârsirii acelei
infractiuni. De asemenea, nu prezinta importanta nici natura acelei infractiuni si nici faptul daca mijlocul ales pentru
comiterea omorului era sau nu adecvat scopului propus-inlesnirea sau ascunderea celeilalte infractiuni. Legea pretinde doar
ca omorul sa fie savârsit, fie pentru înlesnirea savarsirii ei , fie pentru ascunderea ei (de pilda, dupa viol, victima este ucisa
pentru a se acoperi savârsirea infractiunii, astfel încât aceasta sa nu fie descoperita).
-Cea de a doua conditie vizeeaza scopul determminat al savarsirii infractiunii, respectiv acela de a inlesni sau
ascunde savarsirea altei infractiuni.
Nici în cazul acestei agravante existența și reținerea sa nu este conditionata de realizarea scopului urmărit de
faptuitor în momentul comiterii faptei, ci este necesar ca scopul sa existe la momentul savarsirii faptei de omor. De
asemenea nu interesează dacă omorul s-a savarsit înainte sau concomitent cu infractiunea a carui savarsire este inlesnita sau
ascunsă.
Aceasta circumstanta agravanta este o circumstanta personala aplicabila doar faptuitorului. Dar cunoasterea sa de
către ceilalți participanti și actionarea sub același scop, determina aplicarea agravantei și asupra celorlalți participanti ce au
cunoscut-o și urmărit-o.
Exemplificam Decizia nr.258/1995 a Curții Supreme de Justiție – Sectia penala publicata în revista Dreptul nr.2
din 1996 pg.120 prin care s-a decis : În speta, inculpatul a lovit victima cu o scandura în regiunea capului producandu-i
moartea, după care i-a sustras din buzunar suma de 4000 lei. ....Potrivit art.176 lit.d din C.pen. din anul 1969 constituie
omor deosebit de grav, omorul comis pentru savarsirea sau ascunderea unei talharii sau piraterii. Agravanta are în vedere,
așadar, savarsirea unui omor pentru a inlesni comiterea unei talharii ori pentru a ascunde o asemenea fapta. Or, în speta,
scopul urmărit de inculpat prin savarsirea actelor de agresiune fiind insusirea unei sume de bani apartinand victimei, ceea
ce în fapt s-a produs, el se face vinovat de savarsirea a doua infractiuni și anume aceea de omor deosebit de grav prevazuta
de art..176 lit.d din C.pen. din anul 1969 și de talharie prevazuta de art.211 alin.1 din C.pen. din anul 1969 , aflate în
concurs real.
Omorul calificat savarsit în conditiile art.189 alin.1 lit.e din C.pen. de către o persoana care a mai comis
anterior o infractiune de omor sau o tentativa la infractiunea de omor.
Circumstanţa agravantă incriminata prin textul de lege indicat mai sus se referă la antecedentele făptuitorului -
săvârşirea anterioară a altei infractiuni de omor sau o tentativa la infractiunea de omor -,aspect care demonstrează o
perseverenta infractionala a faptuitorului în ceea ce priveşte săvârşirea faptei imprimandu-i un caracter deosebit de
periculos.
Incriminând acest omor calificat legiuitorul a avut în vedere un antecedent al făptuitorului - săvârşirea anterioară a
altei infractiuni de omor sau tentativa la infractiunea de omor - antecedent care există indiferent dacă a intervenit sau nu
reabilitarea, amnistia ori prescripţia, intrucat aceste împrejurări înlatura numai răspunderea penală sau consecinţele
condamnării, nu şi fapta în realitatea ei.
61
În anterioara reglementare, respectiv în Codul penal din anul 1969 era incriminat prin art.176 alin.1 lit.c omor
deosebit de grav omorul savarsit de o persoană care a mai comis un omor . Legiuitorul, anterior a înțeles sa sanctioneze doar
persoanele ce au savarsit anterior o fapta de omor consumat, nesanctionand cu aceeași pedeapsa și persoana ce anterior a
comiis o tentativa la infractiunea de omor.
Periculozitatea sporita a persoanei ce a încercat sa suprime viața unei alte persoane au determinat actual legiuitorul
roman sa aprecieze cu aceeași periculozitate și sa sanctioneze prin același text de lege și persoana ce a savarsit anterior
intractiunea de tentativa de omor.
În situația în care noua infractiune de omor calificat este savarsita pana la rămânerea definitiva a hotararii de
condamnare pentru fapta savarsita anterior, faptuitorului ii sunt aplicabile prevederile concursului de infractiuni.
În situația în care fapta este savarsita după condamnarea definitiva pentru fapta savarsita anterior, sunt aplicabile
prevederile starii de agravare a recidivei.
Circumstanţa savarsirii anterioare a unei infractiuni de omor sau tentativa la infractiunea de omor este personală şi,
în consecinţă, nu se transmite participanţilor. Aceştia vor răspunde pentru omor calificat sanctionat de art.189 alin.1 lit.e din
C.pen. numai dacă au şi ei antecedentul cerut de lege autorului.
Omorul calificat savarsit în conditiile art.189 alin.1 lit.f din C.pen. asupra a doua sau mai multe persoane.
Împrejurarea care atribuie omorului savarsit conform textului de lege prezentat mai sus caracter calificat se referă
la numărul victimelor infracţiunii. Dacă, în cazul omorului simplu, se produce moartea unei singure persoane, în cazul
omorului calificat prevăzut în art. 189 alin.1 lit.f din C.pen.., fapta are ca urmare moartea a cel puţin două persoane.
Numărul victimelor infracţiunii determina periculozitatea socială sporita a omorului şi îl caracterizează pe făptuitor ca fiind
deosebit de periculos, ceea ce impune aplicarea unui regim de sancţionare mai aspru decât cel prevăzut pentru omorul
simplu.
Reținerea agravantei prevazute de litera f își găsește explicatia în importanța pe care legiuitorul o atribuie dreptului
fundamental la viața al unei persoane. Ori prin suprimarea vieții a doua sau mai multe persone , faptuitorul dovedeste un
pericol social sporit.
Pentru reținerea agravantei este necesar sa existe o suprimare a vieții a cel puțin doua persoane. În situatia în care
rezultatul cerut de lege - moartea a cel puţin două persoane – nu se produce, unitatea infracţională creată de legiuitor nu mai
există, iar faptele, rămase distincte, urmează a fi tratate ca atare. De reținut este Decizia nr.840/1995 a Curții Supreme de
Justiție – Secția penala publicata în revista Dreptul nr.4 din 1996 pg.125 prin care s-a decis ca În cazul în care în urma unei
agresiuni indreptate împotriva a doua persoane, una este ucisa , iar fata de cealaltă fapta rămâne în stare de tentativa,
incadrarea juridica este prevazuta de art.174 din C.pen. din anul 1969 pentru prima fapta și în cele ale art.20 raportat la
art.174 din C.pen. din anul 1969 pentru cea de a doua, iar nu în prevederile art.176 lit.b din C.pen. din anul 1969 ,
inaplicabile în cazul ambelor fapte.
Ca și în cadrul reglementarii anterioare, nici în cuprinsul Noului Cod Penal nu s-a prevăzut dacă rezultatul
socialmente periculos - moartea a doua sau mai multe persoana- este necesar a fi consecinta unei singure acțiuni a
faptuitorului sau consecinta mai multor acțiuni. Însă atât în practica cât și în teorie s-a apreciat ca pentru reținerea și
aplicarea agravantei prevazute de art.189 alin.1 lit.f din C.pen. este necesar ca rezultatul socialmente periculos să fie
consecinta unei singure acțiuni a faptuitorului.
Exemplificam Decizia nr.986/1996 a Curții Supreme de Justiție – Secția penala publicata în revista Dreptul nr.10
din 1997, pg.123 : Lovirea cu intensitate a unei persoane cu cuțitul în zona inferioara a abdomenului precum și a altei
persoane în coapta, cauzandu-le leziuni în urma cărora ambele au decedat, sunt acțiuni ce caracterizeaza intenția de a
ucide, și deci , faptele constituie infractiunea de omor deosebit de gav , iar nu infractiunea de loviri cauzatoare de moarte.
În speta, inculpatul a aplicat uneia dintre cele doua persoane o lovitura cu cuțitul în zona inferioara a abdomenului , iar
celeilalte câte o lovitura de cuțit în ambele picioare în zona coaptei. Ambele persoane agresate au decedat, prima ca
urmare a unei stari toxico-septice datorata perforatiilor de anse intestinale, iar cealaltă ca urmare unei hemoragii
consecutive lezarii arterei femurale. .....S-a reținut ca inculpatul s-a folosit de un cuțit cu lama de 19cm, cu care a lovit
victimele cu mare intensitate în regiuni vitale – abdomen și coapte-, acceptand astfel producerea morții. Deci, acțiunea sa a
constituit factorul determinant al efectului produs, decesul victimelor, nefiind vorba de un rezultat produs din culpa.
Omorul calificat savarsit în conditiile art.189 alin.1 lit.g din C.pen. asupra unei femei gravide.
Circumstanta ce atribuie omorului caracter deosebit de grav se referă, în acest caz, la victima infracţiunii, care
trebuie să fie o femeie gravidă. Gravitatea acestei fapte deriva din consecințele sale, astfel pe lângă moartea femeii, se
produce şi distrugerea produsului de concepţie, suprimarea unei vieți în curs de devenire .
Pentru reținerea agravantei prevazuta de litera g este necesara indeplinirea cumulativa a doua condiții :
- Prima conditie privește existența sarcinii . Dacă făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, dar în realitate sarcina
era inexistentă, agravanta nu este aplicabilă.
62
- Cea de a doua conditie impune obligatia ca faptuitorul sa fi cunoscut despre sarcina victimei. În practica s-a
stabilit ca, agravanta nu este aplicabilă, dacă făptuitorul nu a ştiut, în momentul săvârşirii faptei că victima este o femeie
gravidă. Cunoaşterea de către făptuitor a stării de graviditate a victimei se stabileşte, în fiecare caz, în raport cu împrejurările
concrete ale cauzei.
Agravanta incriminata de litera g a art.189 din C.pen. este o circumstanta personala aplicabila doar faptuitorului.
Dar cunoasterea sa de către ceilalți participanti și actionarea sub același scop, determina aplicarea agravantei și asupra
celorlalți participanti ce au cunoscut-o și urmărit-o.
Omorul calificat savarsit în conditiile art.189 alin.1 lit.h din C.pen. prin cruzimi.
Conform Dicționarului explicativ al limbii romane, cruzimea este definita ca fiind o atitudine, fapta cruda,
ferocitate, bestialitate, barbarie, cruzie .
Omorul se consideră săvârşit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput şi executat fapta în aşa fel încât a
produs victimei suferinţe mari, prelungite în timp, care depăşesc cu mult suferinţele inerente acţiunii de ucidere.
Caracteristica acestui omor calificat constă în aceea că făptuitorul întrebuinţează în mod voit anumite metode şi mijloace de
chinuire a victimei.
La aprecierea unui omor ca fiind săvârşit prin cruzimi trebuie să se ţină seama, de asemenea, de aspectul de
ferocitate cu care făptuitorul a săvârşit omorul, trezind în conştiinţa celor din jur un sentiment de oroare.
Dacă suferinţele produse victimei sunt suferinţe pe care le implică, în mod firesc activitatea de ucidere, fapta nu
constituie un omor deosebit de grav. În practica judiciară s-a considerat, de exemplu, că dispoziţiile art. 189 alin.1 lit.h cp.
nu sunt aplicabile inculpatului, care a ucis victima prin aplicarea, într-un scurt interval de timp, a trei lovituri de topor, ce s-
au succedat, aproape instantaneu, deoarece activitatea inculpatului, prin însăşi materialitatea ei, demonstrează că acesta nu a
cauzat victimei alte suferinţe decât cele caracteristice oricărei morţi violente.
Legiuitorul nu a prevăzut ca suferintele victimei să fie doar de natura fizica, ci sunt incriminate în cadrul aceleiasi
agravante toate suferintele ce pot fi produse victimei , atât cele de natura fizica cât și cele de natura morala.
Nu interesează dacă cruzimile au dus prin ele însele la moartea victimei sau, dacă făptuitorul le-a folosit numai
pentru a chinui victima înainte de a o ucide. Este însă necesar ca ele să fie săvârşite înainte de consumarea omorului. Dacă,
ulterior uciderii victimei, făptuitorul săvârşeşte acte care demonstrează cruzime şi ferocitate, agravanta nu este aplicabilă (de
exemplu, secţionează cadavrul).
În ceea ce privește intervalul de timp în care sunt plicate cruzimile asupra victimei, legiuitorul nu il limiteaza,
singura conditie fiind aceea ca ele să fie aplicate anterior producerii decesului, moartea victimei fiind tocmai o consecinta a
actiunilor feroce ale faptuitorului.
Deaoarece aceasta agravanta se refera la faptă, aceasta se resfrange asupra tuturor participantilor a caror fapte au
condus la uciderea victimei.
Legiuitorul a înțeles sa atribuie acestui omor un caracter agravant deoarece prin modalitatea sa de savarsire,
respectiv prin cruzimile aplicate victimei, faptuitorul dovedeste o periculozitate sociala sporita, o ferocitate cu totul ieşită din
comun.
Se va reține cu titlu de exemplu Decizia nr.740/1998 a Curții Supreme de Justitie – Secția penala ce a dispus:
Fapta inculpatului de a aplica victimei pe o durata mai mare de timp, cu intensitate deosebita, lovituri repetatepe întreaga
suprafața a corpului, folosindu-se de o bata și de o coada de tarnacop, și de a părăsi apoi victima noaptea, pe timp rece,
determinandu-i astfelincetarea din viața după cca.5 ore, în chinuri mari, intruneste elementele constitutive ale infractiunii
de omor deosebit de grav, prevazuta de art.174raportat la art.176 alin.1 lit.a din Codul penal din anul 1969. Modul în care
inculpatul a savarsit fapta evidentiaza intenția sa de a ucide, specifica infractiunii de omor, și nu existența intentiei depasite
ce caracterizeaza infractiunea de loviri cauzatoare de moarte.
CAPITOLUL VI
TENTATIVA SI SANCTIONAREA INFRACTIUNII
Datorită importantei drepturilor fundamentale aparate- respectiv dreptul la viața al unei persoane, legiuitorul a
înțeles sa sanctioneze nu doar forrma consumata a infractiunii, ci si tentativa la infractiunea de omor atât în forma sa simpla
cât și în forma agravata așa cum rezulta din aliniatele nr.2 ale articolelor 188 și 189 din C.pen..
Conform art.32 din C.pen. Tentativa consta în punerea în executare a intentiei de a savarsi infractiunea,
execurtare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul. Aliniatul 2 al aceluiasi text de lege prevede ca nu exista
tentativa atunci când imposibilitatea de consumare a infractiunii este consecinta modului cum a fost conceputa executarea.
63
În practica judiciara au existat numeroase controverse privitor la delimitarea infractiunii de tentativa de omor de
infractiunea de vatamare corporala prin punerea în primejdie a vieții persoanei, fapta sanctionata de art.194 alin.1 lit.e din
C.pen. Conform opiniei exprimate de majoritatea practicii precum și în literatura de specialitate 79 cele doua se deosebesc
sub aspectul laturii subiective in sensul ca in cazul infractiunii de tentativa de omor avem intentie in legatura cu
starea de pericol pentru viata victimei, iar la infractiunea de vatamare corporala, starea de pericol ii este imputabila
faptuitorului pe baza de praeterintentie (intentie + culpa pentru rezultatul mai grav care s-a produs).
Exemplificam in acest sens Decizia penala nr. 120/A/10.08.2005 a Curtii de Apel Tg. Mures prin care s-a
admis recursul declarat impotriva sentintei instantei de fond si s-a dispus schimbarea încadrarii juridice a faptei
comise de inculpatul D. F. din prevederile art. 182 alin. 2 Cod penal din anul 1969 cu aplicarea art. 37 lit.a si
art.73 lit.b Cod penal din anul 1969 în prevederile art. 20 raportat la art. 174 alin. 1 si 2 Cod penal din anul 1969
raportat la art. 175 lit. i Cod penal din anul 1969 cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal din anul 1969 si art. 73 lit.b
Cod penal din anul 1969 , dispunandu-se condamnarea inculpatului pentru savarsirea infractiunii de tentativa . In
cauza s-au retinut urmatoarele: la data de 18.10.2004 numita S. M., care era nepoata inculpatului si care este
suferinda de oligofrenie de gr.I si II, a avut o altercatie cu partea vatamata B. F., altercatie soldata cu urmarirea
martorei de catre partea vatamata, lovirea martorei si înteparea acesteia cu un cutit.Martora s-a deplasat la
domiciliul inculpatului caruia i-a relatat ce s-a întâmplat astfel ca inculpatul a luat briceagul, cu care martora a
fost întepata, s-a deplasat pe strada si în apropierea locului unde a avut loc incidentul a gasit-o pe partea vatamata
pe care a întepat-o cu acelasi briceag în zona abdominala, leziune în urma careia partea vatamata a avut nevoie de
30-40 de zile de îngrijiri medicale, viata victimei fiind pusa în primejdie.Asa cum rezulta din raportul medico-legal,
precum si din declaratiile unor martori, inculpatul nu s-a multumit doar sa o întepe pe partea vatamata ci i-a
aplicat acesteia o serie de lovituri iar S. M. a aruncat cu pietre în partea vatamata. Ca urmare, din probele
administrate în cauza rezulta comiterea infractiunii de tentativa la omor calificat sub forma intentiei
indirecte.Astfel, însasi din modul comiterii faptei, când inculpatul a actionat cu intensitate, cu ajutorul unui
instrument întepator, într-o zona vitala a corpului, respectiv abdomen, rezulta ca inculpatul chiar daca nu a urmarit
suprimarea vietii victimei a acceptat producerea faptei.De asemenea se apreciaza ca rezultatul periculos, al mortii
victimei nu s-a produs datorita interventiei chirurgicale de specialitate.Prin urmare, este clar ca încadrarea
juridica a faptei comise de inculpat este aceea de tentativa la omor calificat si nu aceea de vatamare corporala
grava cum a retinut instanta de fond.
De asemenea, prin Decizia nr.1130/1996 a Curtii Supreme de Justitie – Sectia penala s-a decis ca Fapta de
a lovi o persoana, cu intensitate in regiunea gatului, folosindu-se o sticla sparta, cu consecinta unor grave leziuni
periculoase pentru viata, constituie tentativa la infractiunea de omor, iar nu infractiunea de vatamare corporala
grava. In speta, din probele administrate in cauza a rezultat ca inculpatul spargand o sticla, s-a folosit de partea
care I-a ramas in mana pentru a aplica victimei o lovitura puternica in zona gatului, cauzandu-i leziuni grave.
Lovind victima cu mare intensitate, intr-o regiune vitala, unde se afla importante vase de sange, folosindu-se pentru
aceasta de un obiect taietor, apt de a produce moartea, se impune concluzia ca inculpatul a actionat cu intentia de a
ucide, fapta constituind tentativa la infractiunea de omor.
Pentru existenta tentativei este necesar indeplinirea cumulativa a trei conditii:
- Prima conditie este reprezentata de existenta hotararii faptuitorului de a savarsi infractiunea. Din
continutul acestei conditii se deduce si latura subiectiva a faptei, respectiv intentia faptuitorului de a suprima viata
victimei.
- Cea de a doua conditie este reprezentata de punerea in executare a hotararii infractionale. Este indeplinita
aceasta conditie atunci cand faptuitorul trece la săvârşirea de acte de executare care constituie punctul sau pragul
iniţial al tentativei80. Inceputul executarii este astfel reprezentat de actele concrete realizate de faptuitor indreptate
impotriva corpului victimei care nu lasa nici o indoiala asupra finalităţii lor
-Cea de a treia conditie a tentativei este ca executarea să fi fost întreruptă sau să nu se fi produs rezultatul.
Intreruperea executarii sau neproducerea rezultatului este datorata unor cauze independente de vointa faptuitorului.
Astfel, pentru corecta calificare juridica a faptei savarsite este necesar a fi analizate obiectul vulnerant folosit,
intensitatea si efectele loviturilor, zona corpului vizata de lovituri, urmarile produse , precum si pozitia subiectiva a
faptuitorului.
Infracţiunea de omor se consumă în momentul când se produce rezultatul cerut de lege, adică moartea
victimei 81 .
79 Tudorel Toader, Drept penal . Parte specială, Ed.Hamangiu 2007, p.34

80 G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, România, 1996, p. 109
81 Traian Dima, Drept penal. Parte Generala. Vol.l. Editura Hamangiu 2007
64
Sanctionarea infractiunilor de omor
Importanta drepturilor fundamentale aparate si periculozitatea sporita a persoanei ce incalca dreptul
fundamental la viata, au determinat legiuitorul roman sa sanctioneze faptele de omor incriminate in cadrul
Capittolului l al Partii speciale a Codului penal cu pedeapsa cu inchisoarea si interzicerea executarii unor drepturi ca
pedeapsa complementara. Insa cuantumul pedepsei cu inchisoarea este cuantificat diferit in functie de gravitatea
faptei savarsite. In acest sens, cel mai redus cuantum al pedepsei il are infractiunea de ucidere din culpa pedeapsa
fiind inchisoarea de la unu la 5 ani, respectiv de la 2 ani la 7 ani in forma agravata.
Cu aceeasi pedeapsa cu inchisoarea de la un an la 5 ani este sanctionata si infractiunea de uciderea la
cererea victimei, urmata de determinarea sau inlesnirea sinuciderii, fapta savarsita in forma simpla, sanctionata cu
inchisoarea cuprinsa intrre 3 ani la 7 ani. Insa formele agravate ale acestei fapte sunt sanctionate cu inchisoarea
cuprinsa intre 5 ani la10 ani, respectiv 10 ani la 20 ani.
Cu aceasta pedeapsa este sanctionat si omorul simplu prevazut de art.188, iar formele agravate prevazute de
art.189 sunt pedepsite cu inchisoarea cuprinsa intre 15 ani si 25 ani.
CAPITOLUL VII
ASPECTE PROCEDURALE
Datorita importantei deosebite a drepturilor fundamentale lezate prin savarsirea faptelor, infractiunile de
omor atat in forma simpla cat si formele agravante precum si uciderea la cererea victimei si determinarea sau
inlesnirea sinuciderii, sunt fapte care sunt cercetate din oficiu, actiunea penala nefiind conditionata de existenta unei
plangeri sau unui denunt.
Pentru faptele mentionate mai sus urmarirea penala se realizeaza in mod obligatoriu de procuror, iar
competenta materiala a cercetarii faptelor apartine in prima instanta tribunalului.
Singura exceptie de la regulla precizata anterior este reprezentata de catre infractiunea de ucidere din culpa
sanctionata de art.192 din C.pen.. pentru care competenta materiala apartine judecatoriei. De asemenea in cadrul
acestei infractiuni , de regula urmarirea penala este realizata sub supravegherea procurorului de catre organele de
cercetare penala ale politiei judiciare.
De remarcat in ceea ce priveste infractiunea de omor atat in forma sa simpla cat si in forma calificata este si
noutatea imprescriptibilitatii raspunderii penale introdusa de legiuitorul roman in Codul penal actual. Astfel, daca in
reglementarea penala anterioara, pentru infractiunile de omor raspunderea penala era prescrisa intr-un interval de 15
ani conform art.122 alin.1 lit.a din C.pen. Din anul 1969, actualul Cod penal in cuprinsul art.153 alin.2 lit.b prevede
ca prescriptia nu inlatura raspunderea penala in cazul infractiunilor prevazute de art.188 si 189.
Tot ca element de noutate, legiuitorul roman a apreciat ca in cazul infractiunilor de omor prevazute de
art,.188-192 din Codul penal nu mai este obligatorie efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice. Astfel art.184
alin.1 din Codul de procedura penala prevede faptul ca In cazul infractiunilor comise de minorii cu varsta intre 14 si
16 ani, in cazul uciderii sau vatamarii copilului nou-nascut sau fatului de catre mama, precum si atunci cand
organul de urmarire penala sau instanta are o indoiala asupra discernamantului suspectului sau inculpatului in
momentul savarsirii infractiunii ce face obiectul acuzatiei, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice , stabilindu-se totodata termenul de prezentare in vederea examinarii.
Analizand textul de lege prezentat mai sus se observa faptul ca s-a limitat sfera faptelor pentru care este
obligatorie efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice, criteriul de diferentiere fiind calitatea suspectului sau
inculpatului. Astfel, cu exceptia situatiei cand organele de cercetare penal sau instanta dispun efecttuarea expertizei
deoarece au indoiala asupra existentei discernamantului persoanei, aceasta proba se dispune si se efectueaza doar in
cazul faptelor savarsite de minorii cu varsta intre 14 si 16 ani sau in cazul savarsirii de catre mmama a infractiunilor
d eomor sau vatamate a copilului nou nascut sau fatului.
Apreciem ca expertiza medico-legala psihiatrica este necesar a fi efectuata si in cazul infractiunilor de omor
si omor calificat asa cum prevedea Codul de procedura penala din anul 1968 in cupriinasul art.117 alin.1, intrucat
este o proba ce ajuta atat la incadrarea juridica corecta a faptei savarsite , cat si la individualizarea si dozarea
pedepsei aplicate pentru fapta.
Datorita valorii sociale fundamentale aparate, apreciez ca se impune ca organele judiciare si instantele de
judecata sa cerceteze cu celeritate si sa sanctioneze prompt si ferm persoanele ce suprima dreptul la viata al altei
persoane.
65
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandru Boroi –Infractiuni contra vietii, Editura National, 1996

2. Frank Terrier si Francis Le Gunehec,Nouveau Code pénal. Mode d’emploi, Paris, p.137
3. Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai,
Rodica Stanoiu, Victor Rosca –Explicatii teoretice ale Codului penal roman, Partea speciala, vol. III, Editura
Academiei, Bucuresti, 1971
4. Vintilă Dongoroz, Iosif Fodor, Siegfried Kahane, Nicoleta Iliescu, Ion Oancea, Constantin Bulai,
Rodica Stănoiu, Victor Roşca – Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român – Partea specială, Ed. All Beck,
Buc. 2003
5. Vladimir Belis,Tratat de medicina legala- Curs pentru Facultățile de stiinte juridice, Casa
editoriala Odeon , Bucuresti 1999
6. G. Antoniu, Tentativa, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, România, 1996
7. Tudorel Toader, Drept penal . Parte specială, Ed.Hamangiu 2007
8. Traian Dima, Drept penal. Parte Generala. Vol.l.Infractiunea, Editura Hamangiu 2007
9. Constitutia Romaniei, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1994
10. Revista DREPTUL- Editor: Uniunea Juristilor din Romania
PROCESUL DECIZIONAL ÎN ACTUL DE OMOR – TENDINȚE TEORETICO-EPERIMENTALE

ÎN DOMENIU
Drd. Cristian DELCEA

INSTITUTUL DE MEDICINĂ LEGALĂ
Introducere
De ce un individ dezvoltă un comportament antisocial? Cum ajunge să ucidă și să raționalizeze fără să aibă un
regret sau, dacă are un sentiment de vinovăție, de ce externalizează atât de mult încât minimalizează actul în sine?
În România există mii de indivizi care au ucis cu sânge rece oameni nevinovați. Aceștia cunosc etapa/procesul
cognitiv însă nu își mai recunosc vina, acuzând că nu știu ce au făcut, ce s-a întâmplat sau că victima este de vină.
Medicii psihiatri și psihologii din cadrul instituțiilor de specialitate au versiunile lor teoretico-experimentale din
perspectiva unui scientist-practitioner și totuși mai au unele nelămuriri cu privire la actul săvârșit de infractor.
În cazul decidentului infractor nu s-au făcut studii cu privire la procesul decizional și a instrumentelor
cognitive care stau la baza unei decizii de omor. Sunt foarte puține lucrări/studii de specialitate care fac referire la
comportamentul unui infractor mediat de o schemă cognitivă dezadaptativă. Spre exemplu Leahy, (2004) abordează
psihopatologia personalității antisociale la un individ care manifestă ostilitate, lipsa de empatie și sociopatie. Beck,
(1979) arată biasările în prelucrarea informației cu privire la sine, alții și lumea personală a individului, dar fără să
aibă un studiu experimental robust cu privire la raționalizarea comportamentului infracțional a decidentului.
Abramson & Seligman, (1978) fac referire la stilul atribuțional negativ la un infractor, fără să dea explicații cu
privire la schemele cognitive dezadaptative care mediază un comportament infracțional. Rehm, (1990) ne descrie
deficitul de autoreglare la un infractor, fără să amintească însă instrumentele cognitive ca rol de mediere/agent în
comportamentul infracțional.
De fapt, procesul decizional la un infractor constă într-o secvență de prelucrări ale gândirii cu ajutorul
instrumentelor cognitive care duc la alegerea unei alternative dintr-o mulţime de variante disponibile. Primele
cercetări în domeniul procesului decizional au fost realizate de cercetători în științe reale în încercarea de a găsi o
metodă prin care să optimizeze/faciliteze procesul decizional. Spre exemplu, teoriile normative (teoria valorii
aşteptate, teoria utilităţii aşteptate, teoria jocurilor) sunt astfel de încercări de a optimiza procesul decizional,
aplicând un instrument de măsurare riguros. Cercetările inițiate de Herbert Simon (1959) și dezvoltate de către doi
66
cercetători, Amos Tversky şi Daniel Kahneman (2012), au dovedit însă că decidenţii nu abordează procesul
decizional într-o manieră rațională. Așadar, în lucrarea de față vom aborda teoriile existente cu privire la procesul
decizional și infracțiunea de omor, ipoteza și obiectivele propuse pentru confirmarea sau infirmarea lor precum și un
model integrativ metodologic în vederea creării unui profil psihologic standard a decidentului infractor în actul de
omor.
Importanța cercetării decident-ului infracțional
Rolul cercetării vine în sprijinul specialistului care face o apreciere medico-legală în cazul unui decident
infracțional. De fapt, ne interesează abilitățile cognitive, trăsăturile de personalitate, factorii de mediu și statutul
psiho-fiziologic. Aceste criterii sunt recunoscute și de către manualele: The Diagnostic and Statistical Manual of
Mental Disorders (DSM) și The International Classification of Diseases (ICD) precum și alte îndreptare din
categoria nosologic-categorială clinică și dimensională a tulburărilor mentale și de personalitate a decidentului
infracțional.
Toate acestea nu sunt îndeajuns să clarifice procesul decizional la un infractor. Avem date despre o
categorie antisocială (DSM/ICD) dar când facem referire la o tulburare mintală (ex. dizabilitate intelectuală
moderată) cu o infracțiune de omor, nu mai avem date (explicații cu privire la dimensiunea/categoria nosologică
cognitivă) despre decidentul infractor. Un alt exemplu, pruncuciderea, nu are date teoretico-experimentale care să
expliciteze ce cogniții stau în spatele unui proces decizional la o mamă care își ucide copilul. Așadar, rolul
cercetătorilor este de a aduce noi contribuții științifice în elucidarea și explicitarea acestor fenomene în vederea
îmbunătățirii profilelor psihologice și psihiatrice medico-legale.
Nevoia unui sistem metodologic de evaluare predictibil
În România, avem adaptate și validate instrumente metodologice de evaluare și măsurare a personalității,

tulburărilor mintale și de optimizare a individului infractor.
Spre exemplu, Minnesota Multiphasic Personality Inventory®-2 este o baterie de teste psihometrică și
dimensională de evaluare a personalității. Un alt sistem de evaluare categorial nosologic de pe axa I (tulburări
mintale) și axa II (tulburări de personalitate) este Millon Clinical Multiaxial Inventory – III. Acestora li se adaugă
și instrumentul de evaluare numit Eysenck Personality Questionnaire, versiunea revizuită a vestitelor Scale
Eysenck ce măsoară dimensiunile: Psihotism, Extraversie, Nevrotism, Minciună, Adicție și Criminalitate.
Toate aceste sisteme metodologice de evaluare și măsurare au însă limite în diagnosticarea decidentului
infractor. Majoritatea testelor iau în calcul pattern-uri de personalitate deviantă dublate de un QI scăzut sau ridicat.
Unele iau în calcul și varianta abilităților cognitive sau nu. Mai mult decât atât, ele se limitează la trăsături mixte de
personalitate care întrunesc clusterul C (dramatic-emotiv-antisocial, bordeline, histrionic și narcisic) din DSM, dar
nu au o bună predictibilitate a schemelor cognitive care dau o acuratețe și o bună predictibilitate procesului
decizional într-un posibil act de omor.
Propunerea noastră este de a valida pe populația românească un instrument metodologic congruent
schemelor dezadaptative timpurii care face obiectul cercetării de față. Nevoia unui instrument care să fie predictibil,
acurat și mai țintit în vederea explicitării psihopatologiei decidentului infractor este mai indicat în evaluarea și
diagnosticarea indivizilor cu dizabilități intelectuale care decid să ucidă, a mamelor care își omoară copilul, a
teroriștilor precum și a practicanților religioși care manifestă ostilitatea, agresivitatea și omorul ca mijloc de a trăi.
De fapt, un instrument de măsurare care ia în calcul evaluarea schemelor cognitive dezadaptative poate să identifice
cu acuratețe și cu o bună predictibilitate o tulburare mentală și/sau o tulburare de personalitate la un decident
infractor. În cazul de față, nu avem în România instrumente de măsurare care să expliciteze dimensional și categorial
o devianță la un individ.
Pentru o mai bună operaționalizare decizională în comisiile de expertiză medico-legală, propunem un
instrument care să îndeplinească criteriile științifice și procedurale de evaluare și măsurare a psihopatologiei
decidentului infractor.
Concluzii
În lucrarea de față s-a dorit să se sublinieze importanța cercetării decidenților infracționali pentru a
contribui la o mai bună conceptualizare clinică a indivizilor cu scheme cognitive dezadaptative atunci când unul
decide să ucidă. S-a argumentat nevoia unui sistem integrat metodologic de evaluare predictibil a infractorului
pentru o mai bună clarificare categorial-nosologic în cadrul expertizei medico-psihiatrice din cadrul unei Instituții de
67
Medicină Legală. În cadrul planului s-au trecut în revistă teoriile deciziei (normativă, rațională, abilităților cognitive)
și teoria trăsăturilor de personalitate existente care au o bună explicație în conceptualizarea decizională a unui
individ dar fără să se sublinieze rolul schemelor cognitive ca mediator și predictor în luarea deciziei la o persoană fie
ea și cu infracțiune. De aceea s-au descris mai pe larg noile tendințe paradigmatice în explicitarea procesului
decizional pornind de la definiții mai clare, acurate și validate științific în evidențierea schemelor cognitive care sunt
răspunzătoare de intenția decizională la un infractor indiferent dacă are sau nu o tulburare mentală sau de
personalitate.
O incluziune a teoriei raționale limitate cu teoria schemelor cognitive dezadaptative poate da o nouă formă
mai complexă în explicitarea diferențiată a deciziei în actul de omor. De fapt, ne interesează nu categoria unei
tulburări mintale sau de personalitate și nici trăsătura unei personalități, ci euristica decizională mediată de un proces
cognitiv care poate influența o intenție comportamentală. Este adevărat că foarte multe studii s-au oprit la categoria
nonclinică și a fost neglijată masa decidenților clinic în domeniul infracțiunii de omor.
Nu avem instrumente psihometrice de măsurare, nu avem categorii nosologic validate și nici abordări
teoretico-experimentale calitative pentru a creiona un pattern decizional în actul de omor. Plecând de la acest
raționament lacunar și sărăcăcios, s-a sublinia importanța acestei nevoi acute și vom recomanda dezvoltarea unei
conceptualizări validate în creionarea unui decident cu infracțiunea de omor. Suntem conștienți de limitele și de
resursele noastre modeste în domeniu, dar vom contribui științific la elucidarea și clarificarea deciziei în actul de
omor la un individ.
Bibliografie
Bouyssou, D., Decision-making Process Concepts and Methods. ISTE Ltd and John Wiley & Sons, Inc.: United
States; 2009.
Burthold, R. G., Psychology of decision making in legal, health care and science settings. . Nova Science
Publishers, Inc. Ô New York; 2007.
Busemeyer J. and Medin L. D. Decision Making from a cognitive Perspective. Academic Press, Inc; 1995.
Bush, S. S., Connell, A. M., and Denney L R., Ethical Practice in Forensic Psychology. A Systematic Model for
Decision Making. The American Psychological Association. USA; 2009.
Leahy. L. R., Psihologia și mintea economică. Ed. ASCR: Cluj-Napoca; 2012.
Young, J. şi Brown, G., Chestionarul schemelor cognitive. Ed. RPTS: Cluj-Napoca; 2007.
Murphy, D. and Longo, D., Encyclopedia of psychology of decision making. Nova Science Publishers, Inc. Ô New
York; 2009.
Wrightsman, S. L., Judicial Decision Making Is Psychology Relevant?. Springer Science Business Media N ew Y
ork; 1999.
68
ASPECTE PRACTICE PRIVIND INCHEIEREA ACORDULUI DE MEDIERE DINTRE
AUTOR SI VICTIMA -
REPARAREA RAULUI FACUT
In calitate de reprezentant ales al Corpului Profesional al Mediatorilor in relația cu sistemul judiciar pe lângă
Curtea de Apel București, in urma ședințelor de lucru avute cu magistrații judecători si procurori din cele 6 județe
aferente Curții de Apel București se conturează anumite conc1uzii însoțite de 0 serie de propuneri pentru
facilitarea accesului făptuitorului sau parții vătămate la mediere:
1. Numărul dosarelor închise prin mediere este foarte mic din punct de vedere statistic atâ t in cadrul
proceselor civile, cat si in cazurile penale, comparativ cu numărul dosarelor aflate in lucru.
2. Prevederile art. 6 din legea speciala, Legea medierii nr. 19212006 sunt rara rezultat in practica datorita
faptului ca nu exista 0 corelație intre prevederile acestui articol și codul de procedura civila/penala. De
asemenea, nu există nicio sancțiune pentru neaplicarea acestuia.
In acord cu Legea Medierii, nr. 192/2006: Art. 6 "Organele judiciare si arbitrale, precum si alte autorități cu
atribuții jurisdicționale informează părțile asupra posibilității si a avantajelor folosirii procedurii medierii si le
îndruma sa recurgă la aceasta cale pentru soluționarea conflictelor dintre ele".
Persoanele fizice au dreptul de a-si soluționa disputele prin mediere (art. 2, alin 3 din legea medierii) prin
urmare consider ca organele judiciare trebuie sa le aducă la cunoștința acest drept împreuna cu toa te avantajele
uzitării de aceasta procedura (inc1usiv valoarea acordului de mediere) in materie civila si penala;
69
A prezenta parților avantajele înseamnă discuții, Pentru a prezenta avantajele organele judiciare trebuie sa
știe care sunt acelea.
Conform strategiei naționale de dezvoltare a sistemului judiciar 2016- 2020 medierea ar trebui sa
funcționeze pentru degrevarea instanțelor si parchetelor, ceea ce însă nu se întâmpla in fapt.
Capitolul 2 Principii Generale: "consolidarea dialogului cu profesiile organizate in mod autonom si cu

societatea civila, precum ~i implicarea acestora in procesul de modernizare a sistemului judiciar."
Cap 3. Direcții de acțiune, obiective strategice și obiective specifice: A. Eficientizarea justiției ca serviciu
public: pct. 3. Optimizarea organizării și funcționarii instanțelor si parchetelor: lit. g) degrevarea instanțelor
și parchetelor prin promovarea, in continuare, a medierii ca metoda alternativa de soluționare a litigiilor;
Rezultat: eficacitatea si eficienta activității instanțelor și parchetelor vor fi îmbunătățite; durata de

soluționare a dosarelor fiind mult redusa.
Directivele europene axate pe justiția reparatoare:
DIRECTIVA 2012129IUE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 25 octombrie

2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea si protecția victimelor criminalității si
de înlocuire a Deciziei-cadru 2001l220/JAI a Consiliului:
PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE: Alin. 46) Serviciile de justiție

reparatorie, inc1usiv, de exemplu, medierea dintre victima si autorul infracțiunii, conferința familiala si
cercurile de verdict, se pot dovedi extrem de benefice pentru victima, însă necesita bariere de protecție
pentru a fi împiedicata victimizarea secundara si repetata, precum si intimidarea si răzbunarea.
70
Aceste servicii ar trebui, prin urmare, sa aibă ca prima prioritate interesele ~i nevoile victimei,
repararea prejudiciilor suferite de victima și evitarea producerii altor prejudicii.
PARLAMENTUL EUROPEAN șI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE: Alin, 46) Factori cum ar fi
natura si gravitatea infracțiunii si a traumei suferite ca urmare a acesteia, agresiunile repetate la adresa
integrității fizice, sexuale sau psihologice a victimei, dezechilibrele dintre raporturile de forte, vârsta,
maturitatea sau capacitatea intelectuala a victimei, care ar putea limita sau reduce capacitatea acesteia de a
face o alegere in cunoștința de cauza sau care ar putea compromite un rezultat pozitiv pentru victima, ar
trebui luați in considerare in momentul sesizării serviciului de justiție reparatorie si in desfășurarea
procesului de justiție reparatorie.
Procesele de justiție reparatorie ar trebui sa fie, in principiu, confidențiale, cu excepția cazului in care
părțile
hotărăsc altfel, sau astfel cum prevede dreptul intern, având in vedere interesul public prevalent.
PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE:
Alin. 64) Colectarea sistematica si corespunzătoare de date statistice este recunoscuta ca o component
esențiala a unui proces de elaborare a politicilor eficient in domeniul drepturilor prevăzute de prezenta
directiva,
( ... ) Datele administrative bazate pe servicii pot include, ( ... ) numărul de victime care solicita sprijin,
primesc
sau nu sprijin sau beneficiază sau nu de justiție reparatorie.
PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE:
Alin, 64) Capitolul 1, Art. 2, alin. 1, lit. d) .justiție reparatorie" înseamnă orice proces prin care victima
si autorul infracțiunii pot, in cazul in care consimt liber, sa participe activ la soluționarea problemelor
generate de infracțiune cu ajutorul unei terțe parți imparțiale Articolul 4, alin. 1) Statele membre se asigura
ca victimele primesc următoarele informații, rara întârzieri inutile, încă de la primul contact cu 0 autoritate
competenta, pentru a permite acestora sa își exercite drepturile prevăzute de prezenta directiva: lit. j)
serviciile de justiție reparatorie disponibile;
Articolul 12, Dreptul la garanți in contextul serviciilor de justiție reparatorie, alin. 2) Statele membr e
facilitează trimiterea cauzelor, daca este cazul către serviciile de justiție reparatorie, inclusiv prin stabilirea
de proceduri sau orientări cu privire la condițiile unei astfel de trimiteri.
Astfel, AVANTAJELE apelării si folosirii MEDIERII sunt in strânsă legătura cu bugetul pe care statul îl
cheltuie pentru rezolvarea numărului mare de dosare si se reflect a in CALITATEA actului de justiție (având
in vedere legea medierii, strategia națională și directiva europeana).
Statul cheltuie mai puțin cu un infractor daca acesta participă la mediere și nu mai ajunge în penitenciar
SAU dacă pedeapsa acestuia este mai mica si va sta mai puțin încarcerat prin prisma depunerii la dosar a
unui acord de mediere care fie închide procesul penal, fie constituie circumstanța atenuanta in stabilirea
cuantumului pedepsei.
Statui va cheltui ~i mai puține resurse umane implicate in instrumentarea dosarelor.
De asemenea, prin mediere: SOLUȚIA parților va fi reciproc convenabila, eficienta si mai ales
durabila. Ea
se va transpune într-un ACORD DE MEDIERE ce va fi respectat de către parți pentru ca el cuprinde propria
lor
voința. (art. 441 C. Pr. Civ.) In acordul de mediere pot fi stipulate obligații pe care si le asuma făptuitorul in
timp
ce la împăcare nu se pot stabili condiții.
Repararea răului produs persoanei vătămate si recuperarea prejudiciului in infracțiunile economice sunt
argumente de natura sa orienteze magistrații către apelarea la aceasta procedura prin prezentarea avantajelor
medierii in fata părților.
Cheltuielile avansate de justițiabili sunt mult reduse daca apelează la mediere comparativ cu costurile
generate de un proces (cheltuieli cu deplasările, fotocopieri, documente, expertize, etc.);
Efectele acordului de mediere in procesul penal
Finalitatea medierii este ajungerea la 0 înțelegere a părților ce va fi scrisa într-un ACORD DE MEDIERE
ale cărui efecte juridice sunt:
• încetarea urmăririi penale;
• încetarea procesului penal;
 posibilitatea reducerii pedepsei - acordul de mediere operează ca circumstanțe atenuante cu efect
obligatoriu de reducere a pedepselor legale cu 0 treime;
• posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei;
• posibilitatea renunțării la aplicarea pedepsei;
posibilitatea amânări aplicării pedepsei;
Acordul de mediere produce efecte imediate chiar daca părțile se răzgândesc ulterior in materie penala
(in acord cu cele susținute de magistrații procurori din practica lor, neexistând prevederi speciale in legea
penala in acest sens). In plus, părțile nu mai pot formula 0 alta plângere penala pentru același conflict.
Propuneri legislative de completare a codului de procedura penala:
~ completarea art. 258 alin. 1), in sensul introducerii unui litere e), cu următorul conținut: "părțile au
dreptul să încerce soluționarea litigiului prin procedura medierii, ape land la un mediator
autorizat";
~ medierea va opera ca procedura simplificata - daca se apelează la mediere se va tine cont la
încadrarea
juridica;
~ obligarea magistratului (cu sancțiune pentru neîndeplinire) să aducă la cunoștința avantajele
medierii,
precum si atașarea adresei de informare cu privire la avantajele medierii la citație;
~ se impune ca legea sa se modifice in sensul cii in mediere, daca aceasta eșuează si victima a făcut
cheltuieli pentru a participa la acest proces, aceasta să își poată recupera aceste cheltuieli de la
făptuitor (in cadrul procesului penal).
Necesitatea stabilirii de bune practici pentru o practica unitara, prin:
1. Ghiduri la nivelul instanțelor, parchetelor si mediatorilor care vor conține: un model de acord de
mediere, un model de contract de mediere, un model de proces verbal de închidere a medierii, o
prezentare succinta a avantajelor medierii (argumentele in favoarea medierii) atât in civil cat si in
penal.
2. Modificarea sistemul ECRIS - pentru monitorizarea din punct de vedere statistic si a proceselor
ce se
închid prin mediere in timpul derulării procesului civil/penal (in prezent sunt monitorizate si pot fi
evidentiate statistic doar acele dosare care au ca obiect consfințirea înțelegerii părților din acordul
de mediere).
3. Procedura accesului la arestat se impune a fi reglementata (eventual pe principiul accesului
avocatului la arestat).
4. Procedura accesului la actele din dosar atunci când mediatorul trebuie să își facă 0 imagine
complexa
si completă asupra conflictului (suplimentar susținerilor părților) ar trebui reglementata.
5. Accesul mediatorului la datele uneia dintre parți pentru a o invita la mediere ar trebui
reglementații in sensul ca va fi permis accesul mediatorului autorizat la datele parții invitate, cu
obligația păstrării confidențialității datelor si nefurnizarea lor celeilalte parți, in acord cu decizia
20012015 emisa de Autoritatea Națională de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal.
Pentru 0 mai buna înțelegere a procedurii medierii, consideram ca ar fi utila 0 prezentare succinta
a etapelor ce trebuie parcurse într-o mediere.
ETAPA PREALABILA INCHEIERII CONTRACTULUI DE MEDIERE:

a) Pregătirea medierii:
Semnarea contractului de pregătire a medierii (de remediere) - are rolul de a mandata și investi
mediatorul pentru a fi îndreptățit sa transmită invitația la mediere celeilalte/celorlalte parți din conflict;
Contractul de pregătire a medierii (de remediere) = onorariu achitat numai de parte a care inițiază
procedura
- Redactarea invitației ce va conține date ale părților, obiectul conflictului, numărul dosarului, data
propusa pentru ședința de informare;
- Transmiterea invitației in scris - prin mijloace ce pot dovedi primirea acesteia de către partea invitata;
Contactarea parții invitate prin e-mail I telefon si convingerea acesteia sa dea curs invitației la ședința
de informare
Partea invitata nu plătește nimic, in aceasta faza (ședința de informare cu privire la avantajele
procedurii in cazul sau);
b) Ședința de informare a părților:
Legitimarea părților - identificare si redactare documente;
Persoanele reprezentate vor prezenta procura in format autentic;
Avocații ce asista părțile vor prezenta împuternicire avocațiala;
Persoanele juridice - împuternicirile reprezentanților in original, însoțite de actul de identitate;
Limbajul mediatorului - accesibil si adaptat mediului de proveniența al părților I nivelului de studii;
Scopul ședinței de informare:
 ascultarea părților = mediatorul
 analizarea neînțelegerilor generatoare de conflict = părțile + mediatorul
 conștientizarea oportunităților soluționării amiabile = părțile
 luarea unei decizii corecte = părțile
Analiza conflictului dintre parți - cu fiecare parte in ședința de informare comuna sau separata - in
cauzele penale = consimțământul parții vătămate de a intra in ședința comuna;
Mediatorul analizează:
 Daca conflictul poate fi mediat - civil I penal;
 Tipul de conflict (latent, cronic, afectiv, relații interpersonale, de comunicare, etc.)
 Factorii ce au determinat conflictul (obiectivi sau subiectivi)
 Cauzele conflictului (comunicarea defectuoasa, emoționale, atitudinale, interese contrarii, sisteme
de valori diferite, etc.)
Mediatorul informează părțile referitor la avantajele medierii:
 caracterul voluntar al procedurii
 avantaje generale: timp, cost, etc.;
 principii: confidențialitate, neutralitate, imparțialitate;
 avantajele medierii în cazul particularizat;
- prezentarea procedurii medierii
- aducerea la cunoștința a dreptului de a fi asistate de avocat - renunțarea la aceste drepturi va fi
consemnata in documentele ce se vor elibera ulterior
- obiectivul medierii = ajungerea la un acord de mediere
- prezentarea efectelor acordului de mediere - civil 1 penal
- părțile iau decizia de a semna contractul de mediere sau de a refuza medierea
emiterea procesului verbal 1 certificatului de informare
 Procesul verbal - daca partea invitata nu a răspuns participat la ședința de informare; PV - semnat de
solicitant si mediator
• Procesul-verbal nu atesta informarea ci doar inițierea unei proceduri de mediere de către 0 parte
Certificatul de informare - atesta informarea si se emite numai daca ambele parți au fost informate (chiar
daca nu au fost informate in același timp) - va fi semnat de ambele părți si de mediator - un exemplar
original pentru fiecare parte
- Certificatul de informare se emite numai daca medierea nu a fost acceptata;
MEDIEREA PROPRIU-ZISA:
Acordul părților de a-si media conflictul = semnarea contractului de mediere cu respectarea Art. 45 din
Legea nr 19212006 (in același număr de exemplare in cate va fi semnat si acordul)
Onorariul mediatorului: achitat de ambele parți - in cote parți egale sau așa cum stabilesc ele însele; achitat
doar una dintre părți daca si cealaltă parte este de acord;
Contractul de mediere are ca efect, cf. Art. 70 din legea 192/2006: (J)in cazul in care medierea cu privire la
latura penala a cauzei se desfășoară după începerea procesului penal, urmărirea penalii, sau, după caz,
judecata se poate suspenda, In temeiul prezentării de către părți a contractului de mediere. (2)Suspendarea
durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege,
dar nu mai mult de 3 luni de La data fa care a fost dispusa.
SEDINT AI SEDINTELE DE MEDIERE:
Comune / separate:
se semnează un proces verbal de prezenta la ședința identificarea cauzelor 1 naturii conflictului
stabilirea pozițiilor inițiale ale părților
• explorarea intereselor si nevoilor părților
• comunicarea cu părțile
•
• reformularea, pozitivarea si transmiterea mesajului
• conturarea unor soluții posibile
• selectarea soluției potrivite de către părți
• ajungerea părților la 0 înțelegere avantajoasa pentru toți cei implicați;
Încheierea acordului de mediere- semnat de părți, avocați, terți asistenți, mediator;

încheierea procesului verbal de închidere a medierii - indiferent de rezultatul medierii;
In cauzele penale - mediatorul are obligația de a transmite la organul judiciar acordul de mediere si
procesul verbal de închidere a medierii, in format electronic, dar si in original;
3. încheierea medierii:
ajungerea la un acord de mediere,
prin denunțarea contractului de către una dintre parți sau
prin constatarea eșuării medierii;
Acordul - va avea 0 forma scrisa, redactat de către mediator.
Acordul de mediere = conferă înțelegerii părților autoritatea de lucru convenit; încheiat in prezenta
mediatorului;
Acordul de mediere = valoarea unui înscris sub semnătura privata;
Acordul de mediere si procesul-verbal de închidere a medierii vor fi redactate in atâtea exemplare origine ale
cate parți semnatare sunt, plus un exemplar pentru arhiva biroului de mediator si un exemplar pentru a fi depus
la organele judiciare.
74
VALORIFICAREA PROBELOR MATERIALE CU OCAZIA AUDIERII UNOR PERSOANE
THE VALUE OF MATERIAL EVIDENCE IN INTERVIEWING CERTAIN PERSONS
Dr.GHEORGHE BUNEA
Abstract: Abstract:
Listening to the suspect or the accused is one of the important procedural activities which the
prosecuting authority devotes a great deal of time and a great deal of work. Because of the information that may
be obtained from hearing the suspect or the accused, usually criminal trials cannot take place without this
activity and a resulting conclusion of the criminal investigation is the obligation to hear the suspect or the
accused to the location, if he/she can not move. According to the legal provisions, the statement of the suspect or
the accused may serve the truth, since he/she is the person who best knows the circumstances of the offense and
may provide information that no one else knows, but this statement should be corroborated with other evidence
administered to the case..
Keywords: suspect, investigation, hearing conducted, polygraph, tactical procedures.
Cuvinte cheie: suspect, investigaţii, ascultarea diirijată, poligraf, procedee tactice.

1.Notiuni introductive despre ascultarea suspectului/inculpatului
Audierea sau ascultarea suspectului/inculpatului este o activitate procesuală şi de tactică criminalistică
efectuată de către organul de urmărire penală în scopul stabilirii unor date cu valoare probantă necesare aflării
adevărului în cauză. Cu această ocazie suspectul sau inculpatul poate face mărturisri complete sau doar parţiale
cu privire la infracţiunea săvârşită, precum şi la circumstanţele legate de comiterea ei. Există, însă şi
posibilitatea ca acesta să manifeste un comportament simulat încercând să se sustragă de la răspunderea penală
recunoscând alte roluri sau alte acţiuni pe care le-ar fi executat, dar care nu s-ar încadra într-o participaţie penală
prin lipsa laturii subiective a infracţiunii. Noul Cod de procedură penală defineşte la art.77 suspectul ca fiind
persoana cu privire la care, din datele în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvîrşit o faptă prevăzută de
legea penală. Noţiunea de inculpat recunoscută şi anterior,este definită la art.82 din acelaş Cod de procedură
penală ca fiind persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală şi a ajuns parte în procesul penal.
a).Etapele audierii suspectuluii/inculpatului, pot fi cuprinse în:
- Studierea dosarului cauzei
Pe această bază vor fi stabilite:
- persoanele care urmează a fi audiate în cauză în calitate de suspect sau inculpat;
- faptele care au fost reţinute în cauză;
- împrejurările comiterii faptei;
- participaţia, calitatea şi contribuţia fiecăruia la comiterea faptei;
- modurile de operare folosite;
- problemele ce urmează a fi lămurite prin intermeiul audierii fiecărei persoane;
Studiul materialului documentar de la dosarul cauzei trebuie făcut cu obiectivitate atât cu observarea
probelor în acuzare cât şi a celor în apărare precum şi a circumstanţelor atenuante sau agravante după caz,
referitoare la fiecare participant.
b).Cunoaşterea suspectuluii sau inculpatului
O bună stăpânire a datelor cauzei presupune pe lângă cunoaşterea faptelor concrete comise de către
autorul faptei şi preocuparea pentru cunoaşterea trăsăturilor personalităţii şi a profilului psihic al acestuia. Date
de acest gen se pot obţine pe mai multe căi atât directe cât şi indirecte.
Pe cale directă se pot obţine date prin intermediul unor percheziţii prin aplicare de sechestre, reţinere şi
conducere în faţa organului de urmărire penală precum şi prin audiere;
Activităţile de informare indirectă cu privire la suspect /inculpat pot să cuprindă după caz:
- investigaţii cu privire la persoana suspectului/inculpatului;
- date rezultate din cercetarea la faţa locului;
- verificări la cazierul judiciar şi în evidenţele operative ale poliţiei;
- audieri ale altor persoane, martori sau suspecti;
- studierea unor înscrisuri, ce emană de la suspect sau inculpat;
- pregătirea minutioasa a audierii;
În această etapă având în vedere datele şi informaţiile din etapele anterioare se vor stabili mental sau în
scris după caz, următoarele:
- problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării;
75
- tactica folosită la audiere ţinând cont de personalitatea şi psihologia persoanelor audiate în calitate de
suspect/inculpat;
- materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul audierii având în vedere particularităţile fiecărei
infracţiuni în parte şi împrejurările comiterii faptei;
Datele preliminare obţinute despre suspecţi/inculpaţi cum sunt cele referitoare la: antecedente penale,
mediul socio-familial de provenienţă, pregătirea şcolară, comportamentul anterior, referitor la colaborarea cu
organele de urmărire penală, în situaţii similare de cercetare, etc., sunt foarte importante pentru buna pregătire şi
realizarea cu succes a audierii.
c).Întocmirea planului de audiere
În funcţie de experienţa anchetatorului se va întocmi un plan de ascultare pentru fiecare suspect sau
inculpat în parte care va avea în vedere următoarele aspecte principale:
- problemele ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării cu fiecare suspect sau inculpat în parte;
- materialul probator ce va fi utilizat în cursul ascultării cu fiecare suspect sau inculpat;
- forţa probatorie a materialului existent la dosar cum sunt: probele directe, probele indirecte şi orice
alte mijloace materiale de probă precum şi în funcţie de aceasta, ordinea în care pot fi administrate
probele pentru ca succesul audierii să fie deplin;
- momentele operative oportune pentru utilizarea şi administrarea fiecărei categorii de probe având în
vedere forţa probantă a acestora. Probele esenţiale cheie vor fi folosite numai în ultimă instanţă după
ce au fost epuizate pe rând celelalte probe prin aceasta urmărind:
- obţinerea de probe pertinente şi obiective atât în acuzarea cât şi în apărarea persoanei audiate în
calitate de suspect /inculpat;
- obţinerea de informaţii directe privind buna sau reaua-credinţă a suspectului/inculpatului şi implicit
privind colaborarea acestuia în anchetă şi încrederea ce îi poate fi acordată;
- stabilirea existenţei circumstanţelor personale atenuante sau agravante, după caz;
Întocmirea acestui plan este recomandabilă anchetatorilor cu mai puţină experienţă, dar şi celor cu multă
experienţă în cazul dosarelor penale complexe cu un grad mare de dificultate. Interesul este ca pe măsura
creşterii experienţei, să crească şi nivelul de pregătire în instrumentarea corectă a cauzelor. De cele mai multe
ori de realizarea unor asemenea planuri şi de calitatea lor pot să depindă succesul în soluţionarea dosarelor şi
mai ales, celeritatea în soluţionarea acestora.
d).Asigurarea prezenţei apărătorului
Prezenţa apărătorului, este obligatorie în situaţiile prevăzute de lege, după începerea urmăririi penale în
cauză, însă nu se va permite apărătorului să intervină în desfăşurarea ascultării, deoarece orice intervenţie a
acestuia poate conduce la obstrucţionarea relatărilor.
2.Etapele ascultării suspectului sau inculpatului
Conform prevederilor art. 107 din Codul de procedură penală, ascultarea suspectului sau inculpatului
parcurge două etape, astfel:
a. verificarea identităţii suspectului/inculpatului pe baza documentelor de legitimare. Organul
judiciar are obligaţia de a adresa întrebări suspectului sau inculpatului privind datele sale de identificare,
respectiv nume, prenume,data şi locul naşterii, eventuale porecle, numele şi prenumele părinţilor, date despre
studii,cetăţenie, locul de muncă şi profesia,domiciliul şi adresa la care doreşte să-i fie comunicate actele de
procedură, dacă are antecedente penale, dacă solicită un interpret, pri alte date privind persoana sa. Privitor la
verificarea identităţii trebuie precizat că această activitate este de natură să ducă la evitarea greşelilor şi
neînţelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultată. Este nevoie ca persoana audiată să
prezinte organului de urmărire penală actul de indentitate pentru confruntarea celor declarate cu datele din acel
act.Pentru cetăţeni străini este nevoie de paşaport sau un alt document de identitate, şi care să aibă şi fotografie.
b. comunicarea drepturilor şi obligaţiilor.
Potrivit dispoziţiilor art.108 alin.1 din Noul Cod de proceură penală al Romaniei, suspectul sau inculpatul
trebuie înştinţat înainte de audiere calitatea în care urmează a i se lua declaraţia, fapta cu privire la care este
audiat, în calitate de suspect sau inculpat dacă a fost pusă în mişcare acţiunea penală. şi încadrarea juridică a
faptei.
Persoana audiată, suspect sau inculpat va fi informată cu privire la drepturile prevăzute de art.83 din
Noul Cod de procedură penală dar şi cu privire la obligaţiile prevăzute în art.108, alin.2 literele a,b şi c.
Cu privire la drepturile inculpatului prevăzute de lege, trebuie precizat faptul că acestea sunt menite a
oferi posibilitatea celui cercetat într-o cauza penală de a se bucura de toate drepturile garantate de Constituţie.
Inculpatul poate fi apărat de un avocat ales sau din oficiu, cînd este obligatorie asistenţa şi informat pe tot
parcursul urmăriri penale cu privire la datele dosarului său, poate propune administrarea de probe, de a formula
cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii. Acesta poate consulta dosarul în condiţiile legii şi dacă crede
de cuvinţă poate apela la un mediator în cazurile permise de lege.
76
Inculpaţii care sunt străini sau nu înţeleg bine limba română, pot solicita în mod gratuit un interpret,
avînd dreptul de a fi informaţi cu privire la drepturile lor.
Pe lîngă aceste drepturi inculpaţii au şi obligaţii:
- obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare. Inculpatului i se pune în vedere faptul că
nerespectarea acestei obligaţii poate avea ca şi consecinţe emiterea unui mandat de aducere, iar în cazul
sustragerii judecătorul poate dispune emiterea mandatului de arestare preventivă.
- obligaţia de a comunica în scris în termen de 3 zile orice schimbare a adresei.Nerespectarea acestei
obligaţii duce la imposibilitatea informării lui cu privire la eventuale acte din dosarul cauzei. In aceste condiţii
citaţiile şi actele trimise la prima adresă se consideră că le-a luat la cunoştinţă.
Drepturile şi obligaţiile suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă în cursul urmăriri penale
înainte de prima audiere, în scris sub semnătură. Refuzul ori imposibilitatea executării semnături va fi
consemnată într-un proces-verbal de organul de urmărire penală.
Ca element de noutate, Noul Cod de procedură penală a introdus o prevedere prin care inculpatului i se
aduce la cunoştinţă posibilitatea încheierii unui acord în cursul urmăriri penale.de recunoaştere a vinovăţiei, ori
de recunoaştere a învinuiri în cursul judecăţii, prin care are posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei
prevazută de lege cu o treime, iar în cazul pedepsei cu amendă la o pătrime. ( art.396 pct.10 din Noul Cod de
procedură penală).
3.Modul de ascultare.
a).ascultarea relatării libere, făcute de suspect sau inculpat, cu privire la fapta de care este acuzat
şi împrejurările comiterii acesteia.
În această etapă, pot avea loc anumite discuţii prealabile care sa permită o primă „tatonare” a
învinuitului referitoare la acesta ca persoană preocupări pe care le are, mentalităţi, pregătire profesională, loc de
muncă, satisfacţie la locul de muncă, familie, grup de prieteni, etc. Scopul acestor discuţii sincere îl constituie
necesitatea relaxării persoanei audiate, obţinerea încrederii în anchetator şi realizarea unei apropieri psihice, de
natură să conducă, adeseori, la o atitudine sinceră, în vederea obţinerii maximului posibil de la acesta, în cadrul
audierii. 82
Potrivit noilor reglementări în materie ( art.109 pct.3 din Noul Cod de procedură penală) în cursul
audierii, suspectul sau inculpatul poate să-şi exercite dreptul la tăcere.Acesta poate să refuze să răspundă la
întrebările adresate referitor la faptele ori împrejurările cu privire la care este întrebat.
In cazul judecăţi preşedintele completului după cei aduce la cunoştinţă învinuirea îl înştinţează despre
dreptul de a nu face nici o declaraţie, după care îi atrage atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva
sa. De asemenea preşedintele completului de judecată îi comunică că are dreptul de a pune întrebări
coinculpaţilor dacă este cazul, persoanei vătămate,martorilor, celorlalte părţi, experţilor şi că are posibilitatea de
a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti.
După trecerea în aceasta fază, a relatării libere, se va cere celui ascultat, să relateze, despre faptele care
fac obiectul cauzei, cât mai pe larg posibil şi în detaliu, fără a omite nimic, cu referire la probele pe care le
consideră necesare, în apărarea sa. În timpul relatărilor libere trebuie să fie respectate cu stricteţe următoarele
reguli tactice:
- se va proceda la ascultarea cu atenţie fără întreruperi, a suspectului sau inculpatului menţinând
contactul vizual permanent cu acesta fără a avea alte preocupări oferind feedback afirmativ de ascultare şi
înţelegere a mesajului transmis, prin limbaj nonverbal;
- nu se va încerca obţinerea recunoaşterii cu orice preţ a săvârşirii faptei deoarece, recunoaşterea faptei de
către suspect, nu este „regina probelor” şi are aceeaşi valoare probatorie cu celelalte probe cu care se
coroborează;
- nu se va întrerupe firul relatărilor prin formularea de întrebări sau prin darea unor replici nici chiar
atunci când se observă elemente de nesinceritate, învinuitul fiind lăsat să termine relatarea liberă. 83Din contra,
elementele de nesinceritate vor fi avute în vedere ulterior cu ocazia ascultării dirijate când se vor stabili şi
momentele operative pentru utilizarea şi administrarea probelor pe rând în funcţie de valoarea probantă a
acestora;
- discuţia va fi reorientată cu tact spre subiectul iniţial atunci când se constată că relatarea liberă a
suspectului se îndepărtează de subiect şi include alte aspecte care nu au legatură cu cauza;
- ascultarea liberă a suspectului trebuie să privească fiecare împrejurare în parte în cazul în care fapta
pentru care este cercetat este susceptibilă de încadrări juridice diferite sau dacă este vorba de mai multe fapte.
82 Ion Mircea, Criminalistică, Ed.Lumina Lex, Bucureşti 1999.

83 Ion Mircea, Criminalistică, Ed.Lumina Lex, Bucureşti 1999.
77
b. ascultarea dirijată, prin adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor oferite de învinuit/inculpat
reprezintă un moment deosebit de important al ascultării.
Această etapă dă măsura calităţilor anchetatorului, a modului în care a pregătit ascultarea şi pune în
evidenţă profesionalismul acestuia rezultat din spiritul de observaţie, din creativitatea, iniţiativa şi
perspicacitatea sa.
Întrebările ce pot fi adresate trebuie să vizeze obţinerea unor explicaţii complete asupra tuturor faptelor
ce au fost reţinute, verificarea şi cunoaşterea tuturor argumentelor invocate în apărare. Pentru obţinerea unor
date noi necunoscute anterior în legătură cu aspectele de importanţă esenţială pentru cauză, a lămuririi complete
a explicaţiilor învinuitului se pot adresa întrebari asftel încât să nu mai rămână aspecte neclarificate în
declaraţie. De asemenea, se poate insista pentru obţinerea de date şi detalii cu privire la anumite fapte necesare
pentru verificarea sincerităţii declaraţiilor. Se va urmări permanent sesizarea, identificarea certă şi demascarea
declaraţiilor nesincere când acestea vin în contradicţie cu probatoriul administrat existent la dosarul cauzei.
Întrebarile organului de urmărire penală trebuie să îndeplinească anumite condiţii respectiv:
- să fie clare şi precise;
- să fie formulate la nivelul de înţelegere al celui ascultat;
- să nu fie sugestive;
- să oblige la un răspuns complet;
- să nu genereze răspunsuri de genul: „DA” sau „NU”;
- să nu pună în dificultate pe cel ascultat atunci când acesta este sincer şi interesat în declararea
adevarului; 84
În procesul ascultării, pot fi folosite mai multe multe categorii de întrebări, în raport cu scopul urmărit, cu
natura şi aria de cuprindere a aspectelor ce urmează a fi clarificate.
Categoriile de întrebări ce pot fi adresate de către anchetator sunt:
- întrebări temă care vizează fapta în ansamblul ei având un caracter general;
- întrebări problemă care urmăresc lămurirea unor aspecte ale activităţii ilicite sau ale cauzei;
- întrebări de detaliu care au un caracter strict limitat la anumite amănunte prin care se urmăreşte
obţinerea de explicaţii ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi:
- de precizare;
- de completare;
- de control;
Prin adresarea acestor întrebări se urmăreşte determinarea cu exactitate a împrejurărilor comiterii unei
fapte, precum şi lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere pentru verificarea sincerităţii şi a
constanţei în declaraţii a celui ascultat.
4. Procedee tactice utilizate în ascultarea suspectului sau inculpatului
Acest tip de procedee tactice sunt folosite pentru prezentarea pe timpul audierii dirijate de către
anchetator a probelor privind vinovăţia învinuitului într-un mod care să conducă la obţinerea succesului deplin
în audiere, la eventuala recunoaştere a faptei de către învinuit şi în final la probarea în mod indubitabil a faptei
cercetate.
.Principalele procedee tactice de audiere a învinuitului sunt următoarele:
- prezentarea progresivă a probelor care se bazează pe prezentarea graduală a probatoriului cauzei şi pe
timpul audierii dirijate. Mai întâi vor fi prezentate probele de mai puţină importanţă respectiv pe acelea care
privesc amănunte secundare ale infracţiunii şi apoi pe cele mai importante care privesc faptele principale.
Această gradare poate să determine pe cel ascultat să renunţe la eventuale declaraţii mincinoase făcute anterior;
- prezentarea frontală a probelor cheie care se realizează prin prezentarea succesivă şi neaşteptată în
momente diferite oportune a celor mai puternice probe. Această abordare directă, frontală este menită să spargă
verigile fragile ale apărării învinuitului urmărind determinarea acestuia la declaraţii sincere;
Din punct de vedere al relaţiei psihologice organ de urmarire penala- suspect, aceasta trebuie să
evidenţieze faptul că suspectul este în contact cu o autoritate de stat
Dacă în cursul dialogului dintre organul judiciar şi cel presupus a fi autorul faptei tăgăduirea adevărului
este posibilă, nu acelaşi lucru este posibil în sfera reacţiilor neurovegetative unde, autocontrolul voluntar rămâne
ineficient85. Cu ajutorul tehnici poligraf emoţia poate fi surprinsă şi în împrejurări critice, adică şi atunci când
individul nu poate, nu vrea să arate a fi emoţionat. Persoana aflată în situaţia de a simula ceva, chiar dacă este
deosebit de interesată în aceasta, nu va ocoli şi emoţia însoţitoare, care îl poate demasca 86
84 Niţa N.Criminalistica, Suport de curs Universitatea George Bacovia , Bacău, 2010

85 T.Bogdan, T.Butoi, op.cit., pag. 370-371
86 CIOFU I.Comportamentul simulat, Ed.Academia RSR,Bucuresti, 1974., pag.34-36
78
Aparatul frecvent utilizat în vederea detectării simulării în cazul audieri suspectului sau inculpatului,
este poligraful conceput de Reid, impropriu denumit "detectorul de minciuni", deoarece acesta nu înregistrează
minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale organismului în timpul variatelor stări emoţionale care însoţesc
simularea. De altfel "detectorul de minciuni" nu constituie un dispozitiv anume creat pentru studierea simulării
ci este de fapt un poligraf (biodetector)87 cu mai multe canale pe care se înregistrează activitatea concomitentă a
unor indicatori fiziologici88: tensiune arterială, puls şi respiraţie, reflexul galvanic al pielii, iar la unele tipuri
presiunea musculară exercitată de braţele şi picioarele celui examinat. Toate aceste modificări fiziologice sunt
oglindite în diagrama puls-tensiune arterială, diagrama ritmului respiratoriu, diagrama rezistenţei
electrodinamice care sunt înregistrate simultan cu ajutorul unor peniţe inscriptoare, pe o bandă de hârtie care
rulează continuu.89
Pe parcursul audierii organul de urmarire penala trebuie să menţină o atitudine sobră şi politicoasă dar, în
acelaşi timp rezervată şi profesională prin ţinuta şi vocabularul adecvat. Acesta trebuie să solicite lămuriri şi să
pună întrebări creând în acelaşi timp un climat de natură a atrage încrederea şi respectul celui ascultat.
În general se vor realiza ascultări repetate menite să asigure verificarea şi completarea declaraţiilor date
la prima ascultare. Prin intermediul ascultărilor repetate, după caz, se va urmări evidenţierea momentelor
deosebit de importante ale „încolţirii ideii infracţionale”, „lupta motivelor” şi „deliberarea” sau luarea hotărârii.
În aceste condiţii faptul infracţional, antisocial, nu rămâne o simplă achiziţie aleatorie, periferică în conştiinţa
autorului, ci se conturează ca o structură infracţionala stabilă cu încărcătura psiho-afectivă specifică şi cu un rol
motivaţional bine definit.
5. Consemnarea declaraţiilor suspectului sau ale inculpatului.

Declaraţia suspectului sau inculpatului se consemnează în condiţiile prevăzute de art. 110 Cod procedură
penală, în scris de organul de urmărire penală, pe formular tipizat la persoana I-a singular. 90
In declaraţie se consemneaza întrebările adresate pe parcursul ascultării, menţionîndu-se cine le-a
formulat şi se menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora încheierii ascultării. 91
Suspectul semnează declaraţia numai dacă este de accord cu continutul acesteia, iar eventuale precizari,
completări sau rectificări trebuiesc menţionate in finalul declaraţiei. Despre refuzul sau faptul că suspectul/
inculpatul nu poate semna declaraţia trebuie să se facă precizare în finalul declaraţiei.
După consemarea declaraţiei suspectului/inculpatului, aceasta trebuie semnată de organul de urmărire
penală care a efectuat audierea şi de către avocat. Dacă audierea s-a efectuat in cursul judecării cauzei declaraţia
va fi semnată de către preşedintele completului de judecată, de grefier şi de către avocatul
suspectului/inculpatului, de către avocatul părţii vătămate sau a părţi responsabile civilmente, dacă au fost
prezenţi la audiere. In cazurile în care audierea s-a efectuat prin folosirea unui interpret, declaraţia va fi semnată
şi de către acesta.
In cursul urmăriri penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio
sau audiovideo. Atunci cînd înregistrarea nu este posibilă acest lucru se consemnează în declaraţia suspectului
sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă. 92
BIBLIOGRAFIE
1. AIOANITOAIE C. & BUTOI T, "Ascultarea învinuitului sau inculpatului" în Tratat de tactică

criminalistică, Ed. Carpaţi, Bucureşti, 1992. ALLPORT W.G., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
2. ALAMUREANU.S. Elemente de criminalistică, Ed.Alma Mater, Cluj-Napoca, 2002.
3. ALAMUREANU.S. Examinarea criminalistică a documentelor suspecte, Monografie, Ed.Alma Mater,
Cluj-Napoca, 2003.
4. ANGHELESCU I., Cercetarea mijloacelor materiale de probă. Probleme de criminalistică şi criminologie,
Ed. Temică, Bucureşti, 1983.
5 .BOGDAN T., Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973,
87Tudorel Butoi, Aportul tehnicii poligraf în procesul penal în Prezent şi perspectivă în ştiinţa criminalistică,
M.I., 1979, pag. 209-213
88 Ioan Ciofu, op.cit, pag. 69
89 Bunea Ghe., Unele aspecte privind cercetarea infracţiunilor de furt, Ed.Eikon, Cluj-Napoca, 2014
90 Bunea Ghe.Unele aspecte privind cercetarea infracţiunilor de furt, Editura Eikon, Cluj-Napoca,
2014
91 Noul Cod de procedura Penală art.110
92 Noul Cod de procedură penală art.110
79
6. BUNEA Ghe, Criminalistică, Note de curs, Ed.Eikon,Cluj-Napoca, 2014.
7. BUNEA Ghe., Unele aspecte privind cercetarea infracţiunilor de furt, Ed.Eikon,Cluj-Napoca, 2014
8. BUTOI T, Aportul tehnicii poligraf în procesul penal, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1979.
9. CIOFU I.Comportamentul simulat, Ed.Academia RSR,Bucuresti, 1974.
10. CIOPRAGA A., Evaluarea probei testimoniale în procesul penal Ed. Junimea, Iaşi, 1979
11. CIOPRAGA A., Criminalistica, Ed. Chemarea, Iaşi, 1997.
12. CONSTANTIN I., RĂDULESCU M., Dactiloscopia, I.G.M., Bucureşti, 1975.
13. CÂRJAN L. Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book,Bucureşti 2005.
14. CÂRJAN L.Criminalistica şi ştiinţe de contact ed.II revăzută şi adăugită , Ed.MAI Bucureşti 2006.
15. DAVIS D.R., Human errors and transport accidents, in Ergonomics, 2, 1978.
16. DONGOROZ V.. Tactica ascultării învinuitului, martorilor şi minorilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1980.
17. MACIEJ Szostak, ALAMUREANU S., CRIMINALISTICA: Paradox sau paradigmă?, În Comunicări
ştiinţifice la al 7-lea Simpozion Naţional de Criminalistică, Ed. Alma Mater, Cluj Napoca, 2003, pag. 122
18. MIRCEA I., Criminalistica, Ed.Lumina Lex Bucureşti, 1999.

19. MIRCEA 1., "Imprejurările controversate" de la locul săvârşirii unor infracţiuni de furt în Studia
Universitatis "Babeş-Boylai", Jurisprudenţia nr. 2/1987.
20. NITA N., Criminalistica, Suport de curs, Universitatea George Bacovia, Bacău, 2010
21. STANCU E., Tratat de criminalistica, Ed. Universul juridic, Ediţia a IV, revăzută şi adăugită Bucureşti,
2007.
22. VASIU I., VASIU L., Prevenirea criminalităţii informatice,Ed.Hamangiu SRL Bucureşti 2006.
23. Noul Cod Penal al României, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2014 .
24. Noul Cod de Procedură Penală, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2014.
80
MIGRAȚIE, CRIMINALITATE ȘI SIGURANȚĂ PERSONALĂ ÎN MARILE ORAȘE EUROPENE
Ecaterina Balica
Cercetător științific II
Institutul de Sociologie al Academiei Române
Rezumat
Lucrarea de față aduce în discuție relația dintre migrație, criminalitate și siguranță personală în cele mai mari
aglomerări urbane din Europa. Analiza pornește de la informațiile furnizate de către cele mai recente rapoarte
internaționale privind: 1) migrația internațională (A.T. Kearney Global Cities Index 2015 și A. T. Kearney
Global Cities Outlook 2015), 2) evaluările referitoare la criminalitate și siguranță personală în mediul urban
(The Economist Intelligence Unit The Safe Cities Index 2015) și 3) datele statistice publicate în unele țări
europene.
Abstract
The present paper brings into discussion the relationship between migration, criminality and personal safety in
the most crowded cities from Europe. The analysis starts from the information supplied by the latest
international reports regarding: 1) international migration (A.T.Kearney Global Cities Index 2015 and A. T.
Kearney Global Cities Outlook 2015), 2) evaluations regarding criminality and personal safety in the urban
environment (The Economist Intelligence Unit The Safe Cities Index 2015) and 3) statistical data published in
some European countries.
INTRODUCERE
Analiza literaturii de specialitate a evidentiat existența a două mari directii de cercetare privind
migratia: 1) studii si cercetări care abordeaza problematica migratiei la nivel international, regional si national și
2) studii si cercetări care analizează efectele migratiei la nivelul oraselor. Indiferent de nivelul la care au fost
realizate studiile (international, national sau oraș), acestea abordeaza aspecte economice, sociale si politice
generate de migratia internatională (din zonele de conflict catre zonele care nu au fost afectate de conflicte, din
zonele mai putin dezvoltate economic catre tarile mai dezvoltate), de migratia intrastatală (din zonele sărace
către zonele dezvoltate) sau de migratia rural-urban (îndeosebi către orasele mari si orașele “global cities”).
Aceeași situație este întâlnită și în cazul studiilor privind relația dintre migrație și criminalitate/violență. Unele
studii abordează un tip de violență/infracțiune și îl pun în relație cu statutul de imigrant al victimei/agresorului la
nivel national sau regional (Lyons et al. 2013; Baker et al. 2013; Perez, 2012). Alte studii analizează relația
dintre imigrație și criminalitate/violență la nivel urban sau local (Ferraro, 2015; Harris&Feldmeyer, 2015;
Nunziata, 2014; Castellanos, 2006).
81
Studiul de față îsi propune să aducă în discuție relația dintre migrația către orașele europene și criminalitatea din
orasele respective. Întrucât la momentul elaborării acestui articol informațiile pe care le-am avut la dispozitie nu
mi-au permis să corelez un anumit tip de migrație (economică, politică, migratie circulatorie, migratie pe termen
lung) cu nivelul criminalității comise de anumite tipuri de imigranti din spațiul European, trebuie să fac câteva
precizări privind termenii utilizați pe parcursul acestui studiu. Voi folosi termenul migranți pentru a desemna
toate persoanele care au migrat dintr-o zonă în alta, indiferent de motiv sau de zona din care sau către care au
migrat. Altfel spus, migrantul este persoana care a fost implicată în următoarele tipuri de migrație:
 „după aspectul teritorial: migraţie internă, atunci când deplasarea se face în interiorul graniţelor, sau
migraţie internaţională, care presupune trecerea frontierei;
 după factorul de timp: migraţie permanentă sau migraţie temporară;
 după motivaţie: migraţie voluntară, pentru muncă sau din motive economice, sau migraţie forţată de
calamităţi naturale, de persecuţii politice, religioase, sau de războaie;
 după mijloacele folosite: migraţie reglementată sau ilegală.” (Popa, 2013:4)
Pe de altă parte, voi folosi termenii migrație internațională, migranti internaționali sau imigranti pentru a
desemna persoanele care au migrat dintr-o țară în alta, indiferent de motivul pentru care au migrat (din motive
economice, politice, conflicte armate).
EUROPA: MIGRAȚIA NAȚIONALĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ CĂTRE ORAȘE
Actele de violență comise recent de către imigranți (din prima sau a doua generație) în marile orașe
europene au adus în atenția cercetătorilor (criminologilor si sociologilor) teme de reflecție care nu s-au bucurat
de prea mare interes în ultimii ani. Este vorba despre problematica imigranților din orașele europene. Tema a
fost studiată doar de unii specialiștii care analizau problematica dezvoltării orașelor în condițiile globalizării
(specialiști din domeniul sociologiei urbane, sociologiei migrației, geografiei umane, stiințelor politice) și care
au atras atenția asupra creșterii interesului migranților internaționali pentru orașe (Skop and Menjivar 2001;
Clark & Blue, 2004; Benton-Short et al, 2005; Price & Benton-Short, 2007) și asupra efectelor migrației la
nivelul orașelor gazdă (Price & Benton-Short, 2007). Migrația internațională a afectat în mod diferit orașele
lumii. Price și Bern-Short (2007) au evidențiat în analizele faptul că numărul imigrantilor din unele orașe ale
lumii și țările de origine a migrantilor au fost diferite chiar și în cazul orațelor de tip global cities. Analiza
realizată de către cele două autoare a arătat că 19 orașe ale lumii (din cele 145 de orașe analizate) aveau peste 1
milion de imigranti fiecare, iar dintre aceste orașe 3 erau din Europa: Londra, Paris si Moscova (Price &
Benton-Short, 2007:108). Alte 30 de orașe europene se regăseau pe lista orașelor cu peste 100.000 de imigranti,
“fiecare țară din vestul Europei avea cel puțin un oraș mare afectat de imigrație, în timp ce Germania, Franța și
Marea Britanie aveau câteva orașe afectate de migrație“ (Price & Benton-Short, 2007:109).
Pe de altă parte, analiza datelor referitoare la populația orașelor și a datelor privind imigrantii a arătat
că printre primele 25 de orașe ale lumii afectate de migrație s-au numărat și unele orașe europene (vei Tabelul
1).
Tabel 1. Top 25 de orașe în funcție de ponderea imigrantilor
82
Sursa: Price Marie&Benton-Short Lisa, 2007, Immigrants and world cities: from the hyper-diverse to the
bypassed, GeoJurnal, 68:112
Londra și Paris erau încă din 2007 două orașe în care numărul imigranților depășise 1 milion. Londra a
fost inclusă chiar și în topul celor 25 de orașe cele mai afectate de migrație (vezi Tabelul 1), numărul
imigranților din acest oraș fiind de 1.940.390 imigranti (27%) (Price&Benton-Short, 2007:112). Situația
Parisului a fost diferită, numărul imigranților a fost de 1.081.611 imigranti, fapt pentru care a intrat în topul
celor 25 de orașe destinație a migrantilor (Price&Benton-Short, 2007:109). Ponderea imigranților în totalul
populației Parisului nu era însă la fel de mare ca în cazul orașelor intrate în topul celor mai afectate de migrație
(Idem: 112). În schimb, deși numărul imigrantilor care au intrat în Amsterdam si Frankfurt a fost cu mult mai
mic decât numărul imigrantilor care au intrat în Paris sau Londra, ponderea imigrantilor a fost mai mare (vezi
Tabelul 1).
Fluxurile migrației internaționale au continuat să se concentreze către orașele lumii. Raportul 2015 al
Organizatiei Internationale pentru Migratie aduce informații recente privind orașele cele mai afectate de
migratie. Cele 88 de orase incluse pe harta Organizației Internationale pentru Migrație au fost ierarhizate in
functie de numarul populatiei oraselor astfel: mega orașe (peste 10 milioane de locuitori), orașe mari (5-10
milioane), orașe medii (1-5 milioane) si orașe mici (până la 1 milion de locuitori)(UN-DESA, 2014)(Vezi Figura
1). În Europa, 15 orașe au fost destinația imigrantilor, iar dintre acestea 3 erau orașe de tip mega cities (Londra,
Paris si Moscova), 2 orașe mari (Madrid si Milano) (International Organization for Migration, 2015). Remarcăm
si de această dată aceleași trei orașe de tip global cities/mega cities afectate de migrație deși, între studiul lui
Price&Benton-Short (2007) și raportul Organizației Internaționale a Imigrației (2015), este o distanță de opt ani.
83
Figura1
Sursa: International Organization for Migration, 2015, World Migration Report 2015: Migration and Cities: New
Partnerships to manage Mobility, Imprimerie Courand et Associes, p. 12
EUROPA: MIGRATIA CĂTRE „GLOBAL CITIES”
Analiza fluxurilor migratorii a evidențiat faptul că migranții preferă să se stabilească în marile

aglomerări urbane, situație care a dus la concentrarea a unei părți importante din populația globului în mediul
urban (50% - UN – DESA, 2014). Conform statisticilor Organizației Națiunilor Unite, “aproximativ 3 milioane
de oameni se deplasează către orașe în fiecare săptămână” (UN-Habitat, 2009). Printre orașele de destinație a
migranților se numără, în primul rând, orașele de tip global cities. Orașele de tip global cities sunt orașele care
au o populație de peste 10 milioane de locuitori (UN-DESA, 2014). Dincolo de acest criteriu legat de mărimea
populației, în literatura de specialitate apar și alete elemente definitorii pentru orașele global cities. Printre
criteriile de evaluare folosite pentru definirea ca oraș de acest tip se numără: nivelul de dezvoltare al afacerilor,
capitalul uman, schimbul de informații, cultura și implicarea politică (Global Cities Index 2015).
Datorită rolului important pe care il au în economia mondială, a fost foarte ușor pentru aceste orașe să
atragă investitori. Interesul investitorilor a dus la dezvoltarea orașelor intr-un ritm alert, fapt care a favorizat
creearea unui număr mai mare de locuri de muncă. Migrantii economici, dar si cei care au migrat din alte
considerente, interesați să găsească locuri de muncă bine plătite au fost atrași de ofertele de muncă din orașele
de tip global cities. Treptat s-a ajuns astfel la o creștere a ponderii imigranților în totalul populatiei din aceste
orașe. Dincolo de ponderea pe care migranții o reprezintă în totalul populației marilor orașe, trebuie apreciată și
contribuția migranților la dezvoltarea orașelor (Sassen 2002).
Orașele europene au devenit tot mai importante în ierarhia mondială a oraselor de tip “global cities”.
Analiza realizată de firma de consultantă AT Kearney in 2016 a evidentiat faptul că 7 orase europene se afla in
topul celor 25 de orase de tip global cities ale lumii. AT Kearney a inclus în analiza 125 de orase din intreaga
lume. Aceste orase au fost ierarhizate în raport cu o serie de indicatori care au permis elaborarea a doi indici:
Global Cities Index (care evalueaza starea oraselor la momentul analizei) si a Global Cities Outlook (evalueaza
potentialul viitor al oraselor). Pentru realizarea Global Cities Index, specialistii de la AT Kearney au avut in
vedere o serie de 27 de indicatori grupati în 5 dimensiuni: afacerile, capitalul uman, schimbul de informatii,
experienta culturală si implicarea politica.
Prognozele privind cele mai importante orașe de tip global cities în următorii ani arată că mult mai
multe orașe europene vor intra în topul celor 25. Cel puțin acestea sunt estimările făcute de Global Cities
Outlook. Global Cties Outlook este un indice realizat pornind de la 13 indicatori structurati pe 4 dimensiuni:
bunastarea personală, economia, inovatia si guvernanța (AT Kearney 2016).
84
Dat fiind diferentele dintre modul in care acesti doi indici au fost construiti, ierarhiile corespunzatoare
celor doi indici difera. Astfel, conform Global Cities Index, locul 1 in topul celor 25 de orase este ocupat de
către Londra. Paris, Madrid, Berlin si alte cinci orase din Europa se numara printre primele 25 de orase de tip
global cities (vezi Diagrama 1).
Diagrama 1 Top 25 global cities
Sursa: A. T. Kearney, Global Cities Index 2016, https://www.atkearney.com/research-studies/global-cities-

index/current-research-detail
Conform Global Cities Outlook 2016, primul oras in topul 25 este San Francisco. Londra ramane cel
mai bine pozitionat oras european, dar se afla pe locul 4. Alte 9 orase europene au fost incluse in topul GCO.
Am putea spune ca indiferent de indicele pe care il avem in vedere, exista 8 orase/10 orase europene care sunt
printre primele 25 din lume. Este interesant faptul ca exista unele orase care in mod traditional se afla in topul
celor 25 (Londra Paris, Berlin, Amsterdam, Bruxelles) dar si orase pentru care prognozele par sa fie pozitive.
Printre orasele care par sa fie viitoarele orase global cities top 25 se numara si Stokholm, Munchen, Zurich,
Geneva si Copenhaga (vezi Diagrama 2). Datorita modului lor rapid de dezvoltare ele se pozitioneaza printre
cele mai atractive orase de tip global cities pentru mediul de afaceri si investiile internationale.
Diagrama 2 Top 25 orase – Global Cities Outlook
85
Sursa: A. T. Kearney, Global Cities Index 2016, https://www.atkearney.com/research-studies/global-cities-
index/current-research-detail
Orașele global cities au fost afectate în mod diferit de fluxurile migratorii. În Europa, printre orașele
cele mai afectate de migratie se numără si câteva orașe de tip global cities. Dacă punem față în față datele
furnizate de Global Cities Index, Global Outlook Index și datele Organizației Internaționale a Migranților
observăm că șase orașe europene de tip global cities au o ponderea a migranților de peste 20% (OIM, 2015)(vezi
Diagrama 3).
Dintre orașele europene cu o pondere însemnată a migranților pe primul loc se situează Bruxelles
(62%), iar pe locul doi se plasează Londra (37%)(Organizatia Internatională a Migrantilor, 2015). În alte patru
orașe global cities (Amsterdam, Paris, Stockholm și Madrid) ponderea migranților internaționali reprezintă între
28-20% din populație (Organizatia Internatională a Migrantilor, 2015)(Vezi Diagrama 3)
Diagrama 3
86
Partnerships to manage Mobility, Imprimerie Courand et Associes, p.39
MIGRAȚIA CĂTRE „SECONDARY CITIES”
Raportul Organizației Internaționale pentru Migrație menționa faptul că fluxurile migranților

internaționali s-au orientat în ultimii ani îndeosebi către: global cities, secondary cities, orașele depopulate și
zonele rurale (2015). Am arătat în secțiunea anterioară rezultatul migrației către global cities. Voi încerca să
prezint pe scurt în cele ce urmează câteva aspecte legate de migrația către “secondary cities” (populatie între
500.000 si 3 milioane de locuitori -OIM, 2015) și noile centre urbane vizate de fluxurile migratorii. Specialistii
discută despre orașe spre care se deplasează în mod traditional migrantii si noile orase către care se deplasează
fluxurile migratorii naționale si internationale (OIM, 2015). Așa cum reise din Figura 2, noile centre vizate de
migranti sunt pozitionate și în spațiul european. Dacă centrele traditionale erau situate mai degraba in țările din
vestul, centrul si sudul Europei, observam o crestere a interesului pentru orașele din sud-estul Europei (vezi
Figura 2). Este vorba doar despre o tendință de folosire a orașelor din sud-estul Europei ca orașe de intrare sau
tranzitare în drum spre marile orașe din celelalte zone ale Uniunii Europeane.
Figura 2
87
Partnerships to manage Mobility, Imprimerie Courand et Associes, p.37
MIGRATIE SI CRIMINALITATE
Imigranții au generat din partea populației din tările europene gazdă reacții diferite. Unii dintre
membrii comunităților gazdă care au beneficiat de pe urma imigranților (i-au folosit ca mana de lucru ieftină) au
profitat de situație si si-au dezvoltat afacerile sau si-au rezolvat problemele generate de lipsa fortei de muncă din
unele sectoare. Alții, mai ales după criza economică recentă, și-au exprimat nemulțumirea față de faptul că își
pierd locurile de muncă în favoarea imigrantilor dispuși să lucreze in condiții grele și pentru salarii mai mici.
Imigrația a fost preluată ca temă pentru discursuri și de către politicienii din țările afectate de migrație. Unii
dintre ei au preferat să atragă atenția asupra consecințelor negative ale imigrației și au evidențiat relația dintre
creșterea criminalității și imigrație. Această idee a fost surprinsă și de către unii cercetători europeni interesați de
problematica imigranților din spațiul European. Castellanos atrăgea atenția asupra faptului că majoritatea
italienilor asociau creșterea criminalității cu prezența imigranților în țara lor, iar această opinie a italienilor a fost
rezultatul modului în care media italiană a prezentat imigranții (2006: 33-34). Întrucât discursurile
politicienilor/cetățenilor/jurnalistilor au vehiculat frecvent ideea criminalității crescute în comunitățile care au
un număr mare de imigranți, cercetătorii au încercat să verifice această ipoteză. Puține au fost însă studiile din
spațiul European care au abordat relația dintre criminalitate si imigrație (Bell et al, 2010; Nunziata, 2015).
Situația a fost ușor diferită în cazul studiilor care au pus în relație statutul de imigrant și expunerea la actele de
violență a femeilor. Mai multe studii din spațiul European au atras atenția asupra violenței împotriva femeilor
imigrant (Perez, 2012; Vives-Cases et al, 2009, 2014). Interesul cercetătorilor europeni pentru acest subiect a
devenit însă mai pregnant după atacurile teroriste din 2015 petrecute în Paris.
Confruntarea Europei cu noul val de migranti/refugiati, mai ales în 2015, a readus în discursurile
publice corelatia dintre migranti/refugiati și criminalitate. Refugiatii/migranții au fost asociati cu teroristii dar și
cu infractorii. Stirea publicată de presa germană, preluată rapid de toată presa internațională, conform căreia
refugiatii/migranții au comis mai multe agresiuni sexuale asupra unor locuitoare din Köln (Germania) a
întreținut discuțiile despre pericolul pe care-l reprezintă migranții pentru comunitatea europeană, în general, și
pentru comunitățile afectate direct de fluxul migranților.
MIGRAȚIE, CRIMINALITATE ȘI SIGURANȚĂ PERSONALĂ ÎN ORAȘELE EUROPENE
Datele statistice privind infractiunile comise de imigranți sunt dificil de accesat în multe țări europene.
Din acest motiv, am decis să includ în cadrul acestei secțiuni și informațiile publicate în raportul The Economist
Intelligence Units The Safe Cities Index 2015.
88
The Safe Cities Index 2015 este un raport elaborat de către departamentul Intelligence al ziarului The
Economist. Raportul aduce în discutie rezultatele evaluării unui număr de 50 de orașe din întreaga lume.
Evaluarea se face cu ajutorul unui indice care include 19 indicatori cantitativi și 25 de indicatori calitativi (The
Safe Cities Index 2015: 36-37). Indicatorii au fost grupați în patru categorii tematice: securitate digitală,
securitatea sănătății, siguranța infrastructurii și siguranță personală. Specialiștii din Departamentul Intelligence
al ziarului The Economist au ales 50 de orașe din întreaga lume și au analizat indicatorii cuprinși în cele patru
dimensiuni. Orașele au fost selectate în funcție de poziționarea lor geografică și de accesibilitatea datelor privind
indicatorii analizați (The Safe Cities Index 2015: 1-10)
Specialiștii de la The Economist au pornit de la ideea conform căreia “personal safety exprimă
siguranța cetățenilor în raport cu furturile și violența” (The Cities Index 2015:39). Printre indicatorii inclusi în
categoria personal safety s-au numărat: „nivelul de implicare al politiei, patrulele comunității, datele privind
criminalitatea stradală, măsurile de securitate private, legislatia privind armele de foc, riscurile legate de
stabilitatea politică a țării din care face parte orașul analizat, criminalitatea violentă, consumul de droguri,
nivelul corupției, activitatea bandelor, frecventa atacurilor teroriste, siguranța femeilor și sentimentul de
securitate al locuitorilor” (The Economist Intelligence Unit, 2015:39).
Dacă confruntăm rezultatele analizei celor mai sigure orașe ale lumii si ale analizelor privind orasele
afectate de migrație observăm că printre orașele cele mai sigure, în 2015, se numără și orașe care aveau o
pondere ridicată a imigranților. Este cazul orașelor Bruxelles si Paris, două orașe care, așa cum am arătat în
secțiunile anterioare, aveau un număr mare de imigranți. Evenimentele care au avut loc la sfârșitul anului 2015
(Paris) și la începutul anului 2016 (martie Bruxelles) au arătat însă vulnerabilitatea lor în fața actelor de violență
gravă comise de imigranți.
Figura 3 The Economist: The Safe Cities Index 2015
Sursa: The Economist Intelligence Unit, The Safe Cities Index: Assessing urban security in the digital age, 2015:
3
Printre primele zece orașe europene care asigura în 2015 un grad ridicat de siguranță persoanelor se
numărau și orașe din Marea Britanie și Germania. Este vorba despre Londra (locul 5) și Frankfurt (locul 6).
Întrucât Marea Britanie și Germania au avut în ultimul timp atitudini diferite față de problematica imigranților
am decis să aduc în discuție câteva informații privind criminalitatea imigranților din cele două țări. Acolo unde
datele mi-au permis, am inclus și informații privind criminalitatea comisă de migranți în orașele germane sau
britanice.
MIGRAȚIE ȘI CRIMINALITATE ÎN GERMANIA ȘI MAREA BRITANIE
Până la actele de violență circumscrise terorismului, atunci când se discuta despre criminalitatea
imigranților erau evidențiate mai mult infractiunile de trafic de persoane, furturile, tâlhăriile, violurile și
89
omorurile. După evenimentele din ultimul timp, dezbaterile privind implicarea migranților în comiterea de
infracțiuni contra proprietății (furturi) și a unor infracțiuni contra persoanei au fost puse în umbră, pentru scurt
timp, de cele referitoare la actele de terorism. Deși discuțiile din spațiul public se concentrează aupra temei
atacurilor teroriste, remarcăm faptul că datele statistice privind infracțiunile comise de imigranti au început să
fie mai vizibile în țări precum Germania sau Marea Britanie.
GERMANIA
Germania este cunoscută la nivel european, dar nu numai, pentru poziția sa de deschidere și acceptare a
fluxurilor migranților. Declarațiile reprezentanților acestei țări au încurajat migranții internaționali să se
orienteze către destinații din această țară. Mesajele transmise prin intermediul media au fost, pe parcursul
ultimului val de migranți din Europa, în marea lor majoritate pro-migranți. Evenimentele din preajma
sărbătorilor de iarnă (2015) petrecute în orașul Köln au schimbat însă perspectiva de abordare a problematicii
migranților, cel puțin de către jurnaliști. Treptat, media a devenit interesată să aducă în atenția publicului
informații privind criminalitatea comisă de migranți, analizele jurnaliștilor fiind din ce în ce mai des
fundamentate pe datele statistice și informațiile incluse în rapoartele poliției din această țară. Astfel, dintr-un
articol publicat recent de către Kern (2016) am aflat că numărul infractiunilor comise de imigranti în anul 2015
a fost de 208.344 infractiuni (Kern apud Bild). Datele statistice publicate în cadrul altui articol recent aratau că
numărul infracțiunilor comise de imigranți a fost mai mare decât cel menționat de Kern (de altfel autorul și-a
exprimat îndoiala că acela ar fi numărul real de infracțiuni comise de imigranți în 2015). Kassam și Tomlinson
(23 May 2016) evidențiau faptul că ultimul raport al poliției (Polizeiliche Kriminalstatistik 2015) a indicat un
număr de 402.741 de infracțiuni comise de imigrantii din Germania.
Raportul Criminalitatea in contextul Imigratiei (Kriminalitat im Kontext von Zuwanderung) citat de
Kern (2016) aduce unele informatii despre criminalitatea imigrantilor din 13 state germane (din 16 câte are
Germania). Conform acestui raport “majoritatea infractiunilor au fost comise de migranti din: Siria (24%),
Albania (14%), Kosovo (14%), Serbia (11%), Iraq (9%), Eritrea (4%), Macedonia (4%), Pakistan (4%) si
Nigeria (2%)”(apud Kern, 2016). Mai multe informații despre criminalitatea imigranților din Germania ne dau
Kassam și Tomlinson (23 May 2016). Din materialul lor aflăm că există o diferențiere între grupurile de non-
germani în raport cu tipul de infracțiune comise. Sirienii sunt cunoscuți pentru agresiunile împotriva altor
imigranți (2015: 3.186 infracțiuni), albanezii comit în special furturi (2015: 6.689 infracțiuni), algerienii comit
furturi (5.611) și trafic de droguri (976)(Ibidem).
Ponderea infracțiunilor comise în Germania de către persoanele cu cetățenie străină/non-germani a fost
estimată pentru anul 2015 la aproximativ o treime din totalul infracțiunilor înregistrate în timp ce ponderea
infracțiunilor comise de imigranții ilegali și solicitanții de azil a fost mai mică de 10% (Kassam și Tomlinson, 23
May 2016). Printre infracțiunile cele mai frecvent comise în Germania de către persoanele cu cetatenie străină se
numără furturile de buzunare și furturile de poșete (75.7% din totalul acestor infracțiuni au fost comise de non-
germani)(Ibidem). Imigranții ilegali și solicitantii de azil au comis 34% din furturile din buzunar si furturile de
poșete (vezi Diagrama 4)( Kassam și Tomlinson, 23 May 2016).
Analiza datelor incluse în statisticile poliției din Germania prezentate în Diagrama 4 evidențiază faptul
că infracțiunile comise de persoanele cu cetățenie străină (imigranți legali și ilegali, solicitanți de azil) reprezintă
o pondere importantă din totalul infracțiunilor de furt (din buzunare, de poșete, din magazine), tâlhărie și a
infracțiunilor incluse în sfera criminalității violente.
Diagrama4 Ponderea infracțiunilor comise în Germania de către “non-germani”, imigranti ilegal și solicitanții de
azil
Total infracțiuni
Omor
Agresiuni sexuale
Jafuri
Agresiuni
90
Agresiuni grave si mutilarea
genitală
Vătămari corporale minore cu
intentie
Constrângere/amenințări/seche
strare
Furturi fără agresiuni
Furturi
Tâlhării
Furt din magazin
Furturi de buzunare
Contrafacere
Escrocherii
Contrabandă
Fals
Infracțiuni privind drogurile
Criminalitate violentă
Criminalitatea stradală
Sursa: Breitbart London apud KASSAM Raheem& Tomlinson Chris, 2016, Report: Migrants committing
disproportionately high crime in Germany while media and Govt focus on “far right” thought crimes, 23 mai
2016, http://www.breitbart.com/london/2016/05/23/germany-registers-surge-crimes-right-wing-radicals/
Notă: Roșu: imigranții ilegali si refugiatii; Roz: cetățenii străini – non-germani
În acest context, orașele turistice din Germania par să fie cele mai afectate de infracționalitatea
imigranților. Poliția din Hamburg anunța că anual sunt furate în Hamburg 20.000 de poșete (în medie 55 pe zi),
90% dintre ele fiind furate de către tineri (20-30 de ani) din Africa de Nord sau Balcani (Kern, 2016). Un alt
oraș german se confruntă cu o rată mare a furturilor din buzunare este Stuttgart, în timp ce poliția din Dresda se
confruntă cu un număr ridicat de imigranți (Algeria, Maroc, Tunisia) care comit furturi din buzunare si vând
droguri (Ibidem).
MAREA BRITANIE
Marea Britanie a devenit din ce în ce mai mult cunoscută pentru modul în care a inclus printre temele
de discuție publică a problematicii imigranților din această țară. Decizia britanicilor de a ieși din Uniunea
91
Europeană a fost fundamentată și de un argument care făcea referire la dorința de a limita migrația către această
țară. Discursurile politicienilor PRO-Brexit au inclus problematica imigranților și au atras atenția asupra
riscurilor pe care le ridică prezența imigranților în Marea Britanie. De altfel, pentru britanici acest tip de discurs
nu a fost o noutate, media din această țară aducea frecvent în discuție date privind criminalitatea imigranților
(îndeosebi a migranților din sud-estul Europei). Analiza informațiilor privind relația dintre migrație și
criminalitate în Marea Britanie evidențiază prezența a două tendințe. Pe de o parte, jurnaliștii aduc în discuție
criminalitatea migranților și indică creșeterea numărului migranților implicați în comiterea unor infracțiuni. Pe
de altă parte, există un interes ridicat al mediului academic de a analiza criminalitatea migranților și a identifica
eventuala corelație dintre migrație și criminalitate. Pentru unele tipuri de infracțiuni, reprezentanții mediului
academic au reușit să dea răspunsuri riguros fundamentate, pentru alte tipuri de infracțiuni analizele sunt încă în
stadiu de ipoteze.
O cercetare recentă a specialiștilor din această țară a încercat să evidențieze relația dintre migrație și
infracțiunile contra proprietății din perioada 1983-2011. Analiza longitudinală realizată de Bell&Machin (2013)
a evidențiat faptul că pe măsură ce numărul imigranților din Marea Britanie a crescut, numărul infracțiunilor
contra proprietății a scăzut (vezi Diagrama 5).
Diagrama 5
Sursa: Bell B&Machin S., 2013, The Migration Observatory Oxford at Oxford University
www.migrationobservatory.ox.ac.uk, p. 4
Londra, orașul de tip global cities cel mai frecvent dat ca exemplu al modului în care a reușit să se
impună pe piața internațională, a fost și continuă să fie destinația favorită a imigranților. Așa cum arătam și în
secțiunile anterioare, în Londra ponderea imigranților a ajuns la 37% din totalul populației (OIM, 2015). De aici
și interesul specialiștilor de a analiza relația dintre criminalitatea din acest oraș și statutul de imigrant/non-
imigrant al persoanelor care comit infracțiuni. Jurnaliștii britanici au discutat frecvent problematica
criminalităților imigranților din capitala britanică. Jurnaliștii Harper și Leapman (2007) arătau că una din cinci
infracțiuni comise în Londra a fost înregistrată ca având ca autor un imigrant. Mai mult, “o treime dintre
agresiunile sexuale și jumătate dintre fraudele înregistrate în Londra” au fost comise de persoane de altă
cetățenie decât cea britanică (Harper și Leapman, 2007). Polonezii și românii au fost printre grupurile de
imigranți menționate ca fiind cele mai active atunci când este vorba despre criminalitate (vezi Diagrama 6).
Diagrama 6 Top 20 naționalități care au comis infracțiuni în Londra
92
Sursa: Harper T and Leapman B, Foreigners 'commit fifth of crime in London' , The Telegraph, 23
Sep 2007, http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/1563890/Foreigners-commit-fifth-of-crime-in-London.html
De altfel, presa britanică este plină de informații și analize mai mult sau mai puțin riguroase privind
criminalitatea imigranților, în special a imigranților români. Puține au fost articolele de presă care au realizat
analize fundamentate pe datele statistice ale Poliției Metropolitane. Dintre acestea amintim articolul lui Katy
Long (2015) care atrăgea atenția asupra discrepanțelor dintre informațiile vehiculate în presa britanică
referitoare la infracționalitatea românilor. Long infirma astfel asocierea imigranților români cu numărul mare de
infracțiuni informatice (conform Full Fact 2013, românii au comis 92% din furturile din ATM-uri). Autoarea
aducea ca argument statisticile Poliției Metropolitane conform cărora ponderea românilor imigranți a fost de
5.8% în 2012 (Long, 2015)
Pe de altă parte, studii recente realizate de către specialiștii interesați să identifice relația dintre
imigrație și criminalitate au evidențiat că nu există o corelație semnificativă între criminalitate și imigrație în
perioada 2001-2011(Jaitman&Machin, 2013). Jaitman și Machin au introdus în analiză date statistice oficiale
privind criminalitatea din Marea Britanie și Londra, dar și date privind criminalitatea violentă și
infracționalitatea contra proprietății. Rezultatele studiului lor au arătat că nu exista o relație semnificativă între
criminalitate și imigrație (Ibidem).
Concluzii
În mod traditional, fluxurile migratorii internaționale s-au concentrat în zona orașelor europene de tip global
cities. Specialiștii atrag atenția asupra unei tendințe a fluxurilor migratorii de a se orienta către centre urbane
mai mici (secondary cities sau orașe depopulate), orașe ale căror autorități locale nu sunt pregătite să facă față
valurilor problemelor ridicate de integrarea migranților. Dacă autoritățile orașelor de tip global cities europene
au găsit resursele necesare elaborării și implementării unor strategii de prevenire a criminalității în general și a
93
infracționalității imigranților în special, reprezentanții orașelor mai mici încearcă să se adapteze din mers.
Studiile realizate până în prezent în Europa au evidențiat faptul că nu există o relație directă între imigrație și
criminalitatea din țările/orașele cu o pondere ridicată a imigranților. Cu toate acestea, discursurile jurnaliștilor și
ale politicienilor continua să susțină ideea corelației dintre imigrație și criminalitate, fapt care a dus la
multiplicarea acțiunilor de hate crime și a reacțiilor anti-imigranți. Evenimentele din ultimul an, atacurile
teroriste din marile orașe europene îndeosebi, au dus la intensificarea discursurilor anti-migrație și au relansat
ideea relației dintre criminalitate și imigrație. Rămâne ca studiile viitoare să evidențieze prezența/absența unei
relații între migrație și criminalitatea din orașele în care există comunități de imigranți. Aceste analize vor fi
realizate în condițiile în care marile orașe europene și-au arătat vulnerabilitatea în fața unui tip de violență dificil
de controlat și prevenit, atacurile de tip terorist.
BIBLIOGRAFIE
BARIGAZZI, Jacobo, 2016, 5 European cities on the migration frontline, 9 Februarie/2016 The POLITICO,
http://www.politico.eu/article/5-european-cities-migration-frontline-munich-gdansk-utrecht-barcelona-tampere/
BAKER, Sally-Ann, Iolo Madoc-Jones, Odette Parry, Emily Warren, Kirsty Perry, Karen D, Roscoe and Richard
Mottershead, 2013, More sinned against than sinning? Perceptions about European migrants and crime,
Criminology and Criminal Justice, 13(3) 262–278 DOI: 10.1177/1748895812455529
BELL B&MACHIN S., 2013, The Migration Observatory Oxford at Oxford University
www.migrationobservatory.ox.ac.uk
BELL, Brian & Stephen Machin and Francesco Fasani, 2010, Crime and Immigration: Evidence from Large
Immigrant Waves, London School of Economics and Political Science, Centre for Economic performance
BENTON-SHORT, L. M., Price, M., & Friedman, S. (2005). Globalisation from below: Ranking world cities.
International Journal of Urban and Regional Research, 29(4), 945–995.
BUNDESMINISTERIUM des Innern, Polizeiliche Kriminalstatistik, 2015

http://www.bmi.bund.de/SharedDocs/Downloads/DE/Broschueren/2016/pks-2015.pdf?__blob=publicationFile
CASTELLANOS Erick, 2006, Migrant Mirrors: The Replication and Reinterpretation of Local and National
Ideologies as Strategies of Adaptation by Foreign Immigrants in Bergamo, Italy, American Behavioral Scientist,
50(1), 27-47, DOI: 10.1177/0002764206289653
CLARK, W., & Blue, S. (2004). Race, class and segregation patterns in U.S. immigrant gateway cities. Urban
Affairs Review, 39(6), 667–688
DEMOGRAPHIA. World Urban Areas, 12th Annual Edition, 2016, April
EUROPEAN MIGRATION NETWORK, 2011, Temporary and Circular Migration: empirical evidence,
current policy practice and future options in EU Member States, http://ec.europa.eu/dgs/home-affairs/what
wedo/networks/european_migration_network/reports/docs/emn-studies/circular
migration/0a_emn_synthesis_report_temporary__circular_migration_final_sept_2011_en.pdf
FERRARO Vincent, 2015, Immigration and Crime in the New Destinations, 2000–2007: A Test of the
Disorganizing Effect of Migration, Journal of Quantitative Criminology, DOI 10.1007/s10940-015-9252-y
FULL FACT, Over Here and Under Arrest: are Romanians responsible for 90% of ATM crime? 28 October
2013
HARPER Tom & Leapman Ben, Foreigners 'commit fifth of crime in London', The Telegraph, 23 Sep 2007,
http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/1563890/Foreigners-commit-fifth-of-crime-in-London.html
HARRIS Casey T&FELDMEYER Ben, 2015, Immigration, Religious Contextual Characteristics, and Violence,
Sociological Spectrum, 35: 229–253, 2015
94
INTERNATIONAL ORGANIZATION FOR MIGRATION, 2015, World Migration Report 2015: Migration and
Cities: New Partnerships to manage Mobility, Imprimerie Courand et Associes
JAITMAN Laura & Machin, Stephen, 2013, Crime and immigration: new evidence from England and Wales,
Journal of Migration, 2:19, DOI: 10.1186/2193-9039-2-19
KASSAM Raheem& Tomlinson Chris, 2016, Report: Migrants committing disproportionately high crime in
Germany while media and Government focus on “far right” thought crimes
http://www.breitbart.com/london/2016/05/23/germany-registers-surge-crimes-right-wing-radicals/
KERN Soeren, 2016, Germany: Migrant Crime Skyrockets, available at:

www.gatestoneinstitute.org/7470/germany-migrants-crime, accesat la: 23.06.2016
LONG Katy, Do migrants cause more crime?, Migrants and citizens, 13 ianuarie 2015,
http://migrantsandcitizens.org/recent/migrants-cause-crime/
LYONS Christopher J., María B. Vélez, and Wayne A. Santoro, 2013, Neighborhood Immigration, Violence,
and City-Level Immigrant Political Opportunities, American Sociological Review 78(4) 604–632 DOI:
10.1177/0003122413491964
NUNZIATA Luca, 2015, Immigration and crime: evidence from victimization data, Journal of Population
Economics, 28:697–736 DOI 10.1007/s00148-015-0543-2
OECDE, Recommendations on Statistics of International Migration, Revision 1, Statistical Papers, Series M,

No. 58, United Nations, New York, 1998, Glossary. https://stats.oecd.org/glossary/detail.asp?ID=1562
PÉREZ Marta, 2012, Emergency Frames: Gender Violence and Immigration Status in Spain, Feminist
Economics, 18:2, 265-290, DOI: 10.1080/13545701.2012.704147
POPA, MĂDĂLINA, 2013, Politica de migraţie a Uniunii Europene: implicaţii pentru piaţa muncii, Alpha
MDN
PRICE Marie&BENTON-SHORT Lisa, 2007, Immigrants and world cities: from the hyper-diverse to the
bypassed, GeoJurnal, 68:103-117
RAMIRO Martı´nez, Jr. and Abel Valenzuela, Jr., (eds.), 2006, Immigration and Crime: Race, Ethnicity, and
Violence, New York University Press, New York, 2006
SANDU, Dumitru, 2010, Lumile sociale ale migratiei românesti, Iasi, Polirom.
SASSEN, S., 2002, Global networks, linked cities. New York: Routledge.
SKOP, E., & MENJIVAR, C. 2001. Phoenix: The newest latino immigrant gateway? Association of Pacific
Coast Geographers Yearbook, 63, 63–76.
VIVES-CASES, Carmen, Diana Gil-Gonzalez, Juncal Plazaola-Castano et al, 2009, Violencia de genero en
mujeres inmigrantes y espanolas: magnitud, respuestas ante el problema y politicas existentes, Gaceta Sanitaria,
23(1):100–106
VIVES-CASES Carmen, Jordi Torrubiano-Domínguez, Diana Gil-González, Daniel La Parra, Andrés A.

Agudelo-Suárez, M. Carmen Davó, M. Carmen Pérez-Belda and Mª Asunción Martínez-Román, (2014) Social
and Immigration factors in intimate partner violence among Ecuadorians, Moroccans and Romanians living in
Spain, European Journal of Public Health 24 (4):605-612.
95
OMUCIDERI ȘI SINUCIDERI ÎN ROMÂNIA. DATE STATISTICE ȘI PREYENTARI MEDIA
HOMICIDE SUICIDES IN ROMANIA. STATISTICAL DATA AND MEDIA REPRESENTATIONS
Peter Lang Publishing House, 2016
Ecaterina Balica
Ecaterina Balica este cercetător științific II în

cadrul Institutului de Sociologie al Academiei
Române. Începând din anul 2013 este
reprezentanta României în Comitetul de
Management al proiectului COST ISCH 1206
“Femicide across Europe”.
Este membră a Societății Române de
Criminologie și Criminalistică (2007-
prezent), membră a Comitetului Științific al
Societății Române de Criminologie și
Criminalistică (2013-prezent) și membră a
“Association Internationale des
Criminologues de Langue Française” –
AICLF (2010-prezent).
Ecaterina Balica este autoarea lucrării
Criminalitatea violentă. Tendințe și factori de
risc (Oscar Print 2008). Este coordonatoarea
lucrării (E. Balica & Pascal Decarpes)
‘Violence and Crime in Europe and Social
Interventions and Research Methods (Ars
Docendi, 2012) și co-autoarea cărții (A.
Păroşanu, E. Balica, A. Bălan) ‘Mediation in
Penal Matters in Romania Evaluation Study
and Perspectives’ (CH Beck, 2013,
English/Romanian).
Domenii de specializare: homicide-suicide,

femicide, migrație și criminalitate,
criminalitate violentă, justiție restaurativă.
Lucrarea prezintă rezultatele cercetărilor privind cazurile de omor-sinucidere (homicide-suicide) din România
comise în perioada 2002-2013. Cercetarea realizată de autoare este prima de acest gen din România și printre
puținele din Europa. Prin intermediul acestei cărți autoarea și-a propus să ofere informații privind tipurile de
omor-sinucidere specifice spațiului românesc, dar și date referitoare la factorii care determină comiterea acestui
tip de violență. Termenul omor-sinucidere a fost folosit de autoare pentru a desemna actul de violență care
presupune comiterea cu intenție a unui omor și sinuciderea agresorului într-un interval de timp de până la o
săptămână (Liem et al 2009).
Cartea a fost structurată în două părți, fiecare dintre acestea incluzând informații privind omorul-sinucidere și
modul în care media online din România a prezentat unele tipuri de omor-sinucidere.
96
Partea I – Omorul-sinucidere într-o țară sud-est europeană: România
I. Omorurile-sinucidere în Romania: Incidență, factori de risc și particularități
(Metodologie, tipuri de omor-sinucidere, factori de risc, caracteristicile victimelor și ale
agresorilor)
II. Intimate partner femicide versus Intimate partner femicide-suicide in Romania
III. Intimate femicide – suicides. O analiză comparativă între țările din Europa
IV. Filicide-suicide și familicide-suicide
Partea II – Omorul-sinucidere și media online

V. Femicide – suicides în media online din România
VI. Facebook ucide! – studiu de caz – omorurile dintre emigranții români
VII. Reprezentări media privind omorurile-sinucidere comise de polițiști
Cartea a fost realizată cu sprijinul financiar al Ministerului Educației, CNCS-UEFISCDI pentru proiectul
postdoctoral PNI-II-RU-PD-2012-3-0414 Homicide – Suicide in Romania: Incidence, Patterns and Risk Factors,
61/30.04.2013.
În realizarea investigațiilor privind omorul-sinucidere din România (2002-2013) autoarea a beneficiat de

sprijinul Serviciului Omoruri (Direcția Generală a Poliției Municipiului București), Direcției Investigații
Criminale (Inspectoratul General al Poliției Române), Parchetului de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
și a 25 de parchete de pe lângă tribunalele județene, Administrației Naționale a Penitenciarelor din România,
Penitenciarului Mărgineni, Penitenciarului Ploiești, Penitenciarul București-Rahova, Penitenciarului Spital
București-Jilava, Penitenciarului Galați și Penitenciarului București-Jilava.
Cartea Homicide-suicide in Romania. Statistical data and media representation (Ecaterina Balica, 2016) poate fi
achizitionată prin contactarea editurii Peter Lang. Mai multe informatii
https://www.peterlang.com/view/product/24152?format=EPUB
97
AUTENTIFICAREA ÎNREGISTRĂRILOR CU METODA ENF
Ramona Maria Cojocaru,

Expert criminalist,
Laboratorul Interjudeţean
de Expertize Criminalistice
Timişoara
Rezumat - Această lucrare prezintă un studiu experimental al posibilității de folosire a metodelor de

autentificare temporală a înregistrărilor audio digitale cu metoda ENF (eng. Electric Network Frequency –
frecvența rețelei electrice). Examinarea înregistrărilor audio digitale privind existența componentei frecvenței
electrice de 50 Hz, aplicând algoritmi DSP (eng. Digital Signal Processing – procesare digitală de semnal)
pentru a certifica intervalul de timp de înregistrare. Mai multe metode sunt testate pe unele înregistrări de probă.
Cuvinte cheie: ENF, înregistrare audio digitală, cadru de timp
Introducere
Verificarea autenticităţii înregistrărilor audio cuprinde depistarea de elemente de copiere sau
modificare a înregistrării prin analiza integrităţii fizice a înregistrării, analiza formei de undă şi a
spectogramelor semnalelor înregistrate, precum şi a caracteristicilor tehnice ale echipamentelor utilizate la
înregistrare, în situaţiile când acestea sunt puse la dispoziţie spre expertizare.
În vederea stabilirii continuităţii, este posibil ca unele înregistrări să conţină semnale tehnice stabile pe
durata acestora. Acestea sunt semnale predictibile, create în mediu de surse care funcţionează potrivit unor
standarde, cum este cazul semnalului creat de reţeaua publică de distribuţie a energiei electrice (ENF), al
zgomotului mecanic al unor aparate sau instalaţii aflate în funcţionare continuă etc., care ajung să se
manifeste pe diferite căi în înregistrările de examinat.
Examinarea parametrilor acestor semnale, pe durata înregistrării poate conduce la detectarea unor
anomalii, acestea fiind supuse altor verificări pentru a stabili dacă constituie elemente de alterare.
Verificarea autenticităţii înregistrărilor audio sau audio-video digitale prin compararea fluctuaţiilor
frecvenţei reţelei de distribuţie a energiei electrice, detectate în acestea, cu cele dintr-o bază de date oficială.
Metoda poate fi utilizată la stabilirea unor elemente ale autenticităţii:
– Verificarea integrităţii înregistrărilor audio digitale;
– Stabilirea editărilor, mixajelor, înregistrărilor audio digitale;
– Determinarea datei şi orei la care a fost realizată o înregistrare audio sau audio-video digitală.
Limitări:
– Este aplicabilă numai dacă în înregistrările contestate se găsesc urme ale semnalului parazit
produs în mediu de reţeaua de distribuţie a energiei electrice. Tehnologia tinde să elimine
sensibilitatea circuitelor electronice la aceste perturbaţii.
– Necesită existenţa unei baze de date oficiale care să conţină valorile măsurate în serie
neîntreruptă ale frecvenţei reţelei.
– Se recomandă folosirea cu precauţie a acestei metode, în conjuncţie cu diverse metode clasice
de examinare.
În urma cercetărilor efectuate de Cătălin Grigoraş ([1], [2]) a avut loc loc posibilitatea de autentificare a
înregistrărilor audio digitale, în domeniul timp, care coptează componenta de 50Hz şi eventual câteva armonici
apropiate acesteia (2,3). Pentru a efectua această procedură, este nevoie de un semnal de referinţă.
În scopul de a obţine un astfel de semnal de referinţă, autorul a instalat cu success la LIEC Timişoara
un sistem de achiziţie, cu înregistrări permanente la reţeaua electrică. Sistemul este format dintr-un calculator
echipat cu procesor Intel Atom (consum redus de energie) având placa de sunet standard (rezoluție16 bit,
frecvență de eșantionare 44 kHz) și un circuit pasiv de condiționare a semnalului ENF prin transformator
coborâtor şi divizor rezistiv. Fişierele înregistrate de acest sistem au următoarele caracteristici:
Tabel 1- Caracteristicile fișierului referință ENF
Extensie Durată Mărime Frecvență de eșantionare
wav 20 min 18.3 Mo 8 kHz, 16bit

mono
98
La momentul realizării acestui articol, acest sistem nu dispune de o referinţă metrologică pentru frecvenţa
de eşantionare. În figura nr. 14 este ilustrată schema circuitului de semnal condiţionat, care emite componenta
ENF la ambele canale de sunet de intrare liniar în placa de sunet, oferind un semnal de 550 mV ms pentru
înregistrare.
Figura nr. 1 Schema circuitului de condiționare a semnalului

1.3 Metode ENF de autentificare
Diverşi autori au propus diferiţi algoritmi pentru a detecta corelarea timpului de înregistrare cu
semnalul ENF. În perioada 1998-2000 au fost efectuate înregistrate înregistrări audio şi video digitale, iar în
perioada 1998-2000 a fost finalizată o metodă de analiză şi stabilirea autenticităţii înregistrărilor digitale [1].
Această tehnică a fost numită de către autor Electric Network Frequency Criterion – ENFc, care a fost, de
asemenea, pusă în aplicare în Marea Britanie, Germania, Grecia, Polonia, Israel şi Statele Unite ale Americii [2].
Cătălin Grigoraş propune o metodă de bază, constând din următoarele etape:
1). Filtru trece-bandă 49-51 Hz (Butterworth 24dB-oct);
2). Subeşantionare până la 120Hz;
3). Spectrograma vizualizată la 4096 puncte;
4). Zoom în jurul valorii de 50Hz.
Un al doilea exemplu de procedură de extracţie ENF din probe, este metoda Cooper [5], care constă din
următoarele etape:
1). Decimarea eşantioanelor până la 120Hz
a). în funcţie de Fs a semnalului de analizat, se găseşte n convenabil pentru ca Fs/n=~120Hz
2). Framing - Se împarte durata semnalului în intervale (cadre)
aSe multiplică cadrele cu o funcție de ponderare te tip fereastră ( fereastră Hann);
b). Interpolare, pentru a folosi factor mic de zero-padding (adică adăugare de intervale de tăcere, umplere cu
zero) şi pentru precizie mai bună;
c). Determinarea SNR (eng. Singnal – to –Noise Ratio, raport semnal – zgomot) pentru a evolua oportunitatea
de a se face compromisuri între SNR şi rezoluţia temporal între frame-uri;
4). Medierea pe mai multe frame-uri (în vederea redării grafice) pentru a se obţine curbe mai netede.
1.4 Experimente cu componenta ENF
Nivelul ENF în diverse înregistrări
S-au efectuat înregistrări cu următoarele echipamente tehnice, aproximativ în acelaşi interval de timp:
1). Telefon mobil LGE 460;
2). Recorder low-cost 1GB MP3 Player/wav recorder
3). Laptop 15" Hp Pavilion Entertainment
4). Laptop 11,6" Acer Aspire V5-131
5). Reportofon Olympus Voice Recorder.
Echipament Nivel ENF (50Hz) dBFS Nivel zgomot (25Hz) dBFS

Telefon mobil -63 -60
99
15" laptop HP -73 -72
11,6 " laptop Acer -70 -68

Mp3 player cu înregistrare -66 -68
Reportofon Olympus -73 -69
Referință ENF -15 -66

În urma celor analizate şi efectuate, am constatat că, componenta ENF nu a fost evidentă în nici un
recorder, cu excepţia serverului de referinţă, cu care s-a înregistrat semnalul ENF în acest scop. În continuare în
Tabelul nr. 2 este ilustrat tabelul cu nivelul ENF măsurat la nivelul de zgomot de 25Hz pe diferite echipamente.
Tabel 2. Nivele pentru componenta ENF vs pragul de zgomot la 25Hz [3]
Referinţa pentru acest interval de timp a fost un fişier cu extensia „wav” începând de la ora 20:00 şi
oprit la ora 20:20. Nu a fost înregistrat zgomot ambiental, ci direct semnalul rețelei cu interfața descrisă la
începutul articolului, în scopul de a obţine un semnal de test curat.
Componenta ENF după reeșantionare

Au fost făcute filtrări pe toate înregistrările cu 48Hz HPF 12dB/octave şi 52Hz LPF, 12 dB/octavă
(Audacity). După aceea, s-a realizat sub-eşantionarea la 120Hz cu programul Wavosaur, care se efectuează
filtrarea digitală anti-alias şi interpolare (care a fost setată la pătrat). Semnalele sub-eşantionate au fost
comparate şi vizualizate în spectrogramele de mai jos, cu ajutorul programului Audacity.
Figura nr. 2 Semnalul de referință
100
Figura nr. 3 Componenta ENF înainte de reeşantionare (downsampling)
Figura nr.4 Spectrograma semnalului de referinţă – Componenta de 50Hz [3]
Figura nr. 6 Spectrograma fişierului audio înregistrat cu

telefonul mobil LGE 460 – Nu este evidenţiată component de
50Hz datorită zgomotului ce acoperă vizibil semnalul
[3]
101
Figura nr. 5 Spectrograma semnalului achizitionat cu laptop-ul Acer: nu are

componentă ENF utilizabilă [3]
Figura nr. 7 Spectrograma fişierului audio înregistrat cu reportofonul Olympus – Este vizilă
componenta de 50 de Hz [3]
Figura nr. 8 Spectrograma înregistrării audio efectuată cu reportofonul

Olympus (16 bit) după prelucrare şi care reprezintă componenta ENF [3]
Figura nr. 9 Spectrograma fişierului audio creat cu recorder mp3 (înregistrare 8 biti) – Nu se
evidenţiază componenta ENF [3]
102
Figura nr. 10 Spectrograma fişierului audio low recorder MP2, la care nu
este relevantă componenta de 50Hz [3]
Figura nr. 11 Spectrograma fişierului cu înregistrarea audio creată cu laptop HP – Evidenţiază o

puternică componentă de 39Hz (?), Acest lucru este în concordanţă cu o înregistrare wav nealterată
[3]
103
Se poate observa că doar la înregistrarea audio creată cu ajutorul reportofonului marca Olympus este
prezentă componenta de 50Hz, toate celelalte fiind neadecvate pentru acest scop. În figura nr. 4-11 sunt
semnalele înregistrate de la toate sursele din diverse reprezentări (FFT sau spectrograme).
Am luat decizia de a analiza înregistrarea adecvată şi anume înregistrarea audio creată cu
reportofonul Olympus, pentru a se testa metoda Cătălin Grigoraş. Pentru spectrograme am folosit o parte de
freeware numit SonicVisualiser, dezvoltat la Centrul pentru Digital Music Queen Mary Universitatea din Londra
şi parţial finanţat, printre altele de Comisia europeană [6], pe care am găsit-o adecvată pentru posibilităţile de
scalare în spectrogramă.
Figura nr. 12 Spectrograma mărită a semnalului audio de referință, 15 minute [3]
Figura nr. 13 Spectrograma mărită a semnalului audio vizibil încărcat de zgomot înregistrat cu
reportofonul Olympus, 15 minute [3]
104
Figura nr. 14 Detaliul componentei ENF (50Hz) de la ambele spectrograme ilustarte mai
sus (reportofonul Olympus şi înregistrarea de referinţă) [3]
După cum se poate observa, există o corespondenţă evident între cele două linii evidenţiate
conform ENF, prezente în intervalul de timp (durata) înregistrărilor. Metoda lui Cătălin Grigoraş poate
servi ca teste negative, în scopul de a respinge o cerere într-un interval de timp.
Figura nr. 15 Exemplu: Nici o componentă spectrală din această plajă nu are un raport
suficient faţă de componentele din vecinătate pentru a fi utilă în stabilirea continuităţii
înregistrării respective.
CONCLUZII
S-a făcut un studiu experimental al posibilității de folosire a autentificării temporale a înregistrărilor

audio digitale cu metoda ENF.
S-a demonstrat că metoda ENF este viabilă pentru înregistrări de calitate (16 biți). De asemenea, la
aparatele electronice complexe și nededicate înregistrărilor (laptop), pot apărea interferențe care nu permit
punerea în evidență a acestei componente, demonstrându-se din nou limitele metodei. Afirmațiile sunt susținute
105
de o statistică cu mijloace de înregistrare comune, asupra cărora s-a făcut o statistică a nivelului componentei
ENF vs nivelul componentei de 25Hz, pentru a verifica existența acestei componente. Pentru înregistrările cu
mijloace nespecializate sau de joasă calitate, aplicabilitatea metodei ENF este limitată, inregistrările audio cu
mijloace rudimentare nelivrând suficientă informație pentru autentificarea corectă a înregistrării.
Localizarea temporală cu ENF a dat rezultate pozitive și în absența unei referințe metrologice de timp,
dovedindu-se că referința obișnuită cu cristal de cuarț dintr-un mijloc de înregistrare digital este suficientă
pentru autentificarea temporală, micile diferențe dintre echipamentele de înregistrare nefiind un impediment.
Expertizele criminalistice asupra înregistrărilor digitale sunt un domeniu nou unde mai sunt încă multe
lucruri nedescoperite. O direcție ulterioară de dezvoltare a cercetărilor este îmbunătățirea și automatizarea
acestor metode în vederea recuperării componentei ENF din semnale de rezoluțe joasă sau cu nivel mare de
interferențe.
REFERENCES
[1] Grigoraș, C.: “Digital audio recording analysis – the electric network frequency criterion”, International
Journal of Speech Language and the Law, vol. 12, no. 1, pp. 63–76 (2005)
[2] Grigoraș, C.: “Aplicarea criteriului ENF în expertiza judiciară a înregistrărilor audio și video, a mijloacelor
de telecomunicații și a tehnicii de calcul”, in “Metode și tehnici de identificare criminalistică” conference
proceedings (2005)
[3] Grigoraș, C., Petre, A.: Înregistrările audio și video, mijloace de probă în procesul penal. Expertiza judiciară
a înregistrărilor audio, fotografiilor și înregistrărilor video, Ed. C.H. Beck, Bucharest, ISBN 978-973-115-748-1
(2010)
[4] ENFSI/Forensic Speech and Audio Analysis Working Group (Grigoraș, C., Cooper, A., Michalek, M.): Best
Practice Guidelines for ENF Analysis in Forensic Authentication of Digital Evidence
[5] A. Cooper, “The electric network frequency (enf) as an aid to authenticating forensic digital audio recodings
an automated approach,” In Audio Engineering Society Conference, (2008). [Online]. Available:
http://www.aes.org/e-lib/browse.cfm?elib=14411
[6] Abe, M. and Smith, J.: QIFFT: Correcting bias in a sinusoidal parameter estimator based on quadratic
interpolation of FFT magnitude peaks", Technical Report STAN-M-117, Center for Computer Research in
Music and Acoustics, Department of Music, Stanford University (2004).
106
INTERACȚIUNEA FACTORILOR CRIMINOGENI ÎN CAZUL
FALSIFICATORULUI NOTAR PUBLIC
Chiran Gabriela
Notar public
Integrarea României în Uniunea Europeană a adus atât drepturi cât și responsabilități și obligații pentru toți cetățenii ,
inclusiv pentru cei care exercita profesii liberale, aceștia trebuind sa respecte atât reglementările juridice naționale, cat și cele
impuse de legislația UE. Este bine cunoscut faptul ca serviciile reprezintă un important motor de creștere economică in tarile
care fac parte din spațiul comunitar, iar profesiile liberale dețin un rol extrem de important in ridicarea economiei europene,
având un impact direct asupra regimului concurențial și asupra beneficiarilor direcți ai acestor servicii.
Prin Tratatul de la Maastricht, Cartea Verde a Comisiei asupra Guvernantei Europene, Acordul inter-instituțional din
2003, intitulat "Sa reglementam mai bine", Directiva 2005/36/EC referitoare la recunoașterea calificărilor profesionale, a fost
evidențiata necesitatea îmbinării reglementarii (definita ca fiind ace I mecanism prin care un act legislativ comunitar
reglementează anumite reguli, obiective, proceduri bine definite de către autoritatea legislativa, in sarcina unei organizații
profesionale) și a auto reglementării (definita ca posibilitatea oricărei organizații profesionale de a adopta anumite linii
directoare comune), in domeniul socioprofesional93.
Argumentele care susțin reglementarea profesiilor liberale atât la nivel comunitar, cat și la nivel național sau regional,
pot fi sintetizate in următoarele: prestatorii de servicii (in special notarii publici) trebuie sa dispună de un înalt grad de
competenta, serviciile acestora fiind "produse de încredere"; serviciile prestate si calitatea acestora au incidenta atât asupra
clienților cat și asupra terților, situație justificata prin specificul activității respective; totodată anumite categorii de servicii
prestate de profesiile liberale sunt de interes public, impunându-se astfel necesitatea unei reglementari cat mai riguroase, pentru
asigurarea și păstrarea unui nivel ridicat al calității serviciilor pe de 0 parte și pentru 0 cat mai eficienta protejare a intereselor
clienților pe de alta parte.
Trebuie subliniat faptul ca toate profesiile liberale sunt caracterizate de trei valori: independenta, responsabilitate și
secretul profesional.
Deși încă nu exista 0 definiție juridica consacrata a profesiei liberale, exista mai multe variante propuse de către
diverse organizații profesionale, una dintre cele mai explicite fiind următoarea: “persoana care exercitând o profesie liberalii
furnizează unei persoane fizice sau juridice, care are libertate de alegere, servicii non-comerciale, de natura juridică,
economică, medicalii etc., independente politic, garantate printr-o deontologie duală: respectarea secretului profesional si
competenta recunoscuta. Cel ce oferii asemenea servicii poartă 0 răspundere personalii pentru actele sale94. ,,
Din considerentele expuse anterior este evident ca infracțiunile de fals comise de notarii publici devin cu atât mai
grave, cu cat notarul public beneficiază de autoritatea funcției și de încrederea publica consfințită de stat si de legislația specifică
acestei profesii.
Tendințele recente din cercetarea criminologiei pornesc de la premisa ca 0 persoana este determinata sa comită 0
infracțiune ca urmare a acțiuni combinate a factorilor criminogeni cu oportunitățile existente la un anumit moment, nemaifiind
de actualitate teoriile conform cărora un singur factor era responsabil in ceea ce privește luarea deciziei de comitere a faptei
ilicite, in special in ceea ce privește cazul falsificatorului notar public.
Datorita diversității factorilor criminogeni si mai ales datorita multitudinii de variante în care aceștia se pot îmbina, in
funcție de specificul infracțiunilor comise ca rezultat al interacțiunii lor, este extrem de dificila determinarea gradului de
importanta al fiecăruia dintre factori in geneza infracțiunii, fiind necesara și utila mai degrabă 0 descriere a modului in care
aceștia se intercondiționează, se completează si se potentează unii in funcție de ceilalți,
In acest domeniu de analiza își găsesc aplicabilitatea unele dintre cele mai importante teorii ale științei criminologiei
modeme, intre care se evidențiază teoria criminalității gulerelor albe - "White collar crime" enunțata de Edwin Sutherland, dar și
teoria alegerii raționale - "The Rational Choice Theory", al cărei promotor in perioada de început a fost George Homans (1961)
si care a fost preluata din domeniul economiei și dezvoltata de mai mulți teoreticieni, inclusiv de John Scott, făcând obiectul
multor dispute ideologice atât in criminologie, cat și in sociologie și in alte științe sociale, fiecare domeniu de studiu având
propriile particularități, propriile limite.
"White-Collar Crime" un termen care caracterizează delictele non-violente comise de funcționari sau de oameni de
afaceri, a fost definit pentru prima data in anul 1939, de Edwin Sutherland, ca fiind ,,0 infracțiune comisa de 0 persoana
respectabila, cu un statut social ridicat, in timpul exercitării profesiei sale."
"The Rational Choice Theory" aplicata in domeniul criminologiei, este teoria ai cărei adepți promovează convingerea
utilitarista ca omul este un actor rațional, care evaluează mijloacele și scopurile, costurile și beneficiile, iar pe baza acestei
evaluări face 0 alegere rațională, al cărei rezultat este obținerea celor mai mari beneficii, conform criteriilor personale. Aceasta
93 Bogdan Liviu Ciuca - .Profesiile liberale juridice in state Ie membre ale Uniunii Europene", articol publicat in Revista
PROEXCELSIOR, nr. 2 septembrie 2010
94 Union Nationalc des Professions Libcralcs=- www.unapl.org
107
teorie poate explica In mare măsura raționamentul și modul de acțiune al falsificatorului notar public, fiind aplicabila in
special cazurilor individuale, deoarece pornește de la premisa ca indivizii desfășoară activități personale, ca acționează
complet rațional, ceea ce - in cazul falsificatorului notar public - corespunde realității.
Decizia de adoptare a comportamentul delictual de către notarul public este rezultatul unui proces sistemic, care
reprezintă rezultatul final al unor interacțiuni complexe ce au loc intre factorii tradiționali și cei de tranziție, la nivel
macrosocial dar si microsocial, respectiv al factorilor care țin de trăsăturile psihologice, educaționale si emoționale ale
individului, de fondul congenital existent, In raport de influentele inerente exercitate de mediul de viată, mediul de lucru si
de apartenenta la anumite grupuri socio-profesionale. La toate acestea se adaugă și factorul stres, care In contextul socio-
economico-financiar actual poate exercita un grad ridicat de presiune, de încărcătură emoțională sau fiziologica, știut fiind
faptul ca stresul poate îmbracă doua forme: pe de 0 parte este vorba de 0 situație exterioara stresanta (condiții nefavorabile,
amenințări, privațiuni de orice natura exercitate asupra individului), iar pe de alta parte de 0 stare fiziologica stresanta (care
afectează in mod nemijlocit organismul uman - anumite afecțiuni fiziologice, psihologice, etc.).
Falsificatorul notar public, pe lângă poziția sociala pe care 0 are, beneficiază de un bagaj important de cunoștințe
In domeniul dreptului, de un anumit standard de viată, fiind integrat într-un cerc de relații profesionale si personale care pot
influenta uneori decisiv decizia de a încalcă sau nu limitele legii. De multe ori sub aparenta de persoana echilibrata și bine
ancorata in realitățile economico-sociale, se poate ascunde 0 persoana care a acumulat multiple frustrări de natura personal a
sau profesionala, nemulțumiri sau dorințe neîmplinite si care uneori se cumulează cu dorința profunda de a-si demonstra
sieși dar și societății, superioritatea intelectuala, materiala sau de orice alta natura. Si toate acestea converg spre a genera un
anumit gen de reacție - licita sau ilicita - într-o situație conflictuala sau in cazul apariției unei probleme care necesita atenție
și preocupare.
Pe de alta parte, studiind resorturile intime, profunde, ale motivației infracționale, se poate constata ca intre
delincvenții notari publici și falsificatorii care nu au aceasta calitate, nu exista deosebiri atât de radicale cu privire la
scopurile urmărite, la structura factorilor interiori care concura In comiterea infracțiunii.
Falsificatorul notar public este cu atât mai de condamnat cu cat el ar trebui sa reprezinte un exemplu de
corectitudine si de onestitate, fiind depozitarul încrederii publice in autoritatea funcției pe care 0 exercita. Este greu de crezut
ca el poate fi 0 persoana instabila ernotiv-actional, deoarece instruirea si educația de care a beneficiat ar trebui sa îi ajute sa
manifeste un nivel ridicat de autocontrol.
Mai degrabă falsificatorul notar public este caracterizat de lipsa emoțiilor In timpul luării deciziei de încălcare a
legii, ca urmare a faptului ca are capacitatea de a analiza oarecum obiectiv tot ceea ce presupune actul infracțional, de a
gândi In avans toate etapele comiterii infracțiunii, de a înțelege concret care sunt consecințele si rezultatele acțiunilor sale și
de a anticipa care va fi reacția sociala fata de situația de fapt. Însă toate aceste așa- numite aptitudini particulare pot fi ușor
asimilate cu manifestări ale psihopatiei, astfel cum sunt descrise In publicațiile de specialitate.
Formarea caracterului și modelarea psihicului notarului public are loc într-o lunga perioada de timp, evoluția sa
către 0 cariera de falsificator fiind influențata de acțiunea conjugata a factorilor criminogeni, a mediului socio-cultural de
viată si a mecanismelor psihologice implicate in perceperea raportului dintre costuri (aici fiind incluse si prezumtivele
sancțiuni pentru fapta ilicita) și beneficiile rezultate in urma comiterii acesteia. Activitatea notariala este un domeniu de
activitate concurențial, iar in condițiile diminuării drastice a volumului activității specifice coroborat cu majorarea
permanenta a numărului de notari publici, presiunea competiției dintre aceștia este pe un trend permanent ascendent Aceasta
situație îi determina pe unii dintre notari să caute "soluții creative" de menținere sau de majorare a veniturilor proprii,
ajungând-se chiar la fapte de concurenta neloiala, la relaxarea rigurozității specifice acestei activități, la implicarea in
activități de spălare a bani lor, de mascare a anumitor acte de corupție sau alte activități infracționale, toate acestea generând
venituri sau alte foloase materiale In beneficiul infractorilor.
Totuși, decizia de trecere la act are loc In momentul In care motivația infracționala deja structurata î și găsește
modalitatea de transpunere In practica, datorita apariției unei oportunități. Infractorii care au 0 motivație puternica sau un
comportament delictual deja bine conturat, vor încerca sa creeze, sa provoace apariția oportunităților pentru comiterea faptei.
Datorita specificului infracțiunilor de fals In domeniul activității notariale, acestea sunt dificil de descoperit, in
special in condițiile în care făptuitor este însuși notarul public. in celelalte cazuri, daca manifestă suficienta diligenta și daca
își exercita atribuțiile In mod riguros și responsabil, notarul public este cel care poate preveni in mare măsură sau poate
descoperi eventualele falsuri comise de alți subiecți ai serviciilor notariale.
In consecință este evident faptul ca In cazul In care motivația este suficient de bine structurata si asimilata, daca
exista și oportunitatea adecvata, iar falsificatorul dispune de abilitățile si de mijloacele necesare, (indiferent daca este sau nu
este notar public), sunt întrunite condițiile trecerii la act, toate aceste premise trebuind sa existe si sa acționeze simultan, sa
se afle în interacțiune unele cu celelalte.
Actualul context socio-economic își exercita influenta și presiunea asupra tuturor membrilor societății, însă modul in
care fiecare dintre aceștia recepționează si interpretează aceste influente depinde in mod nemijlocit de structura psihologica si
socio-umana a fiecărui individ.
Integrarea Renaniei in Uniunea Europeană nu a avut doar efecte pozitive, ci a permis deschiderea unor cai de acces
pentru criminalitatea organizata, extinsa la nivel internațional. Iar activitatea notariala într-o societate care încă nu si-a fixat
definitiv valorile și normele de conviețuire sociala, care nu beneficiază de un sistem de justiție independent de orice tip de
ingerințe, reprezintă 0 arie de interes pentru grupurile infracționale implicate in infracțiunile de spălare a bani lor, de frauda are a
statului, de devalizare a tuturor resurselor naționale.
108
Pornind de la posibilitatea achiziționării prin interpuși sau prin societăți fantomă de terenuri in Romania (a se vedea in
acest sens semnalele de alarma trase de canalele mass media care atrag atenția asupra modului in care suprafețe uriașe de teren
nu se mai afla in proprietatea cetățenilor români și pentru achiziționarea cărora s-au spălat sume uriașe de bani prin tranzacții
notariale fictive și terminând cu traficul de persoane umane si de copii, cazuri in care de asemenea, de multe ori se ajunge la
întocmirea in fals a unor acte autentificate, necesare pentru călătoria minorilor, etc.), se poate afirma tara nici un dubiu ca tara
noastră si activitatea notarial a ca element semnificativ al acestei ecuații, reprezintă 0 zona de interes maxim pentru extinderea
rețelelor infracționale internaționale,
Din acest motiv a devenit foarte importanta promovarea unor mijloace de prevenire a comiterii infracțiunilor de fals in
domeniul notarial, sens in care se fac pași semnificativi (dar încă insuficienți) prin intermediul organismelor profesionale dar și al
modificărilor legislative in materie. Trebuie totuși sa menționam faptul ca in unele cazuri, anumite fapte imputabile notarilor
publici sunt calificate ca delicte penale care atrag aplicarea unei sancțiuni represive, deși faptele respective sunt de natura civila,
fiind necesara cercetarea lor in cadrul unei proceduri judiciare civile, pentru a se stabili daca sunt întrunite condițiile răspunderii
civile delictuale a notarului, pentru fapta proprie. Deoarece încălcarea unei norme juridice care reglementează 0 anumita activitate
sau un anumit raport juridic, presupune sancționarea făptuitorului pentru delictul comis, se impune verificarea naturii juridice a
faptei ilicite, pentru a se stabili tipul de sancțiune aplicabila - penala sau civila ori de alta natura95.
Aceasta diferențiere a ilicitului penal de ilicitul extra-penal a făcut obiectul unei analize extrem de pertinente a
savantului profesor universitar penalist Vintilă Dongoroz, care a concluzionat: .Așadar, ilicitul penal se deosebește substanțial de
ilicitul extra-penal; aceasta deosebire se poate face pe baza a doua elemente de caracterizare și anume: pe de 0 parte, ilicitul penal
implica existenta unei activități de violenta, frauda a sau indisciplina sociala, iar pe de alta parte, faptele penale au aptitudinea de a
produce neliniște si nesiguranța sociala. Acest criteriu trebuie sa servească la elaborarea normelor juridice (de jure condendo), in
sensul ca, legiuitorul, călăuzindu-se de acest criteriu, va putea sa-si dea seama in ce cazuri trebuie sa se adopte, ca sancțiune, 0
pedeapsa si sa creeze, deci, un ilicit penal ... ori un ilicit extra-penal pentru care se prevede 0 sancțiune pur reparatorie96?.
Notarul public poate fi subiect al infracțiunii de fals intelectual, in condițiile in care fapta a fost comisa cu intenție (sub
aspectul laturii subiective), profesorul V. Dongoroz concluzionând ca .Limitele legii penale nu pot fi depășite nici prin extinderea
legii penale pe cale de analogie si nici prin procedeul interpretării libere a normelor de drept penal97"
Personalitatea infractorului, in criminologie, este 0 noțiune mai cuprinzătoare decât noțiunea juridico-penala, deoarece
include ansamblul trăsăturilor, însușirilor, calităților persoanei care a comis 0 infracțiune exprimând totodată interrelația dintre
individualitatea persoanei și esența sociala a acesteia. Astfel, conform reputatului criminolog R.M. Sanoiu, "prin personalitatea
infractorului se înțelege sinteza a trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate, și care sunt definitorii pentru
individul care a comis 0 fapta care prezinta pericol social și care este prevăzută de legea penală98:
Analiza criminologica a personalității delincventului studiază componentele acesteia, respectiv aptitudinile,
temperamentul și caracterul99, dar si legăturile dintre biotip și personalitate, modul lor de interacționare si de intercondiționare.
Personalitatea umană se afla in permanentă evoluție, într-o continua schimbare care este influențată atât de factorii
endogeni (individuali), cat si de factorii exogeni (cei din mediul social), fiind dificil de estimat care dintre aceste categorii de
factori este preponderenta100.
În condițiile în care societatea moderna of era condiții de dezvoltare relativ similare pentru aceleași categorii de
persoane - cum este cazul notarilor publici, formarea personalității delincvente este un proces de durata In care subiectul -
care deține un bagaj genetic oarecum deficitar sau care are formate anumite trăsături de caracter negative prezinta 0 mai
mare deschidere, 0 sensibilitate ridicata fata de factorii perturbatori, care au ca efect stimularea acestor trăsături care, In
timp, devin vor deveni dominante, influențând astfel formarea personalității antisociale.
Acest tip de personalitate formează In aceleași sfere ale vieții sociale (familie, scoală, microgrupuri, medii de
producție) ca si personalitatea non-delincventa, diferența fiind făcută de conținutul informațiilor receptate si valoarea
acordata acestora de către subiect101.
Dintre componentele mediului psihosocial care exercita 0 influenta deosebita asupra formarii personalității
individului, atenția criminologiei s-a îndreptat In principal spre familie, scoală, profesie102.
În concluzie, doar un studiu aprofundat asupra factorilor menționați și asupra modului lor de acțiune In cazul
particular al falsificatorului notar public, poate ajuta la descifrarea mecanismului si a motivației infracționale, rezultatele
95 Calificarea penala gresita a unor fapte imputate notarilor publici - articol publicat de Gheorghe Dobrican in Universul
Juridic 2 iulie 2015
96 Vintila Dongoroz, Drept penal. Bucuresti 1939, p. 22-23
97 Vintila Dongoroz s.a., Explicatii teoretice ale Cadului penal roman, Partea Generala, vol. I, Editura Academiei,
Bucuresti, 1969,p.9
98 Rodica Mihalea Stanciu - Introducere in criminologie, Ed. Academiei, Bucuresti, 1989, p.119
99 H. Margineanu, Conditia umaria, Bucuresti, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973, pag. 14.
100 Gheorghe Nistoreanu si Gheorghe Costache - Elemente de criminologie, pg. 115
101 Gheorghe Nistoreanu, Costica Paun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1996, pag. 166 - 167
102 Florica Marin, Conceptul de personalitate a infractorului
109
putând fi folosite ulterior In identificarea un or metode eficiente de combatere si de prevenire a acestei categorii de delicte.
ASPECTE GENERALE PRIVIND CAUZELE FENOMENULUI SOCIAL AL CRIMINALITĂŢII
Eufemia Vieriu
Lector universitar doctor, Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti
Rezumat:
Autoarea analizează cei mai importanţi factori criminogeni identificaţi prin cercetarea sistemelor
sociale, încercându-se realizarea unei clasificări derivate din cei patru mari factori care contribuie la
accentuarea unei stări criminogene potenţiale, şi anume: factori economici, demografici, socio-culturali şi
politici.
Cuvinte cheie: factori sociali ai criminalităţii, clasificarea factorilor criminogeni, criminalitatea
gulerelor albe, conflict de cultură, violenţa în mass-media
Abstract:
The author examines the major crime factors identified by research into social systems, endeavouring
to achieve a classification derived from the four main factors wich contribute to the increase of a potenţial state
of crime, namely: economic factors, demographic, socio-cultural and political.
Kewords: personality of the offender, situation of prior crime committing, the mechanism of transition
to act, the difference of degree
Consideraṭii introductive
Viziunea sistemică asupra fenomenului infracţional presupune utilizarea conceptelor 103 de sistem,
structură şi funcţii, precum şi a noţiunilor de cauza şi condiţie care stau la baza relaţiilor dinamice sub- şi
intersistemice.
Sistemul reprezintă un ansamblu superior organizat de elemente (subsisteme) integrate structural şi dinamic,
ansamblu care are ca sarcina realizarea unor anumite valori (efecte) în condiţiile unui mediu variabil şi, deci,
posibil perturbant.
Sistemele se caracterizează prin structura şi funcţii proprii. Ele sunt structurate diacronic şi sincronic.
Dimensiunea diacronică reflectă geneza şi evoluţia acestora în timp, iar dimensiunea sincronică reprezintă starea
în care se găsesc sistemele la un moment dat, prin raportare la anumite sisteme de referinţă. Funcţiile sistemelor
reprezintă un complex de proprietăţi caracteristice, care exprimă relaţii de acţiune inter şi intrassstemice. Starea
şi dinamica sistemelor sunt consecinţe ale unui nesfârşit lanţ cauzal.
Cauza este fenomenul care precedă şi determină sau generează un alt fenomen, numit efect 104. Ea
acţionează în circumstanţe care favorizează sau frânează producerea efectului. Aceste circumstanţe sunt numite
condiţii şi reprezintă împrejurările care, deşi lipsite de eficienţa cauzală propriu-zisă, influenţează prin prezenţa
lor cauza, favorizând-o, potenţând-o sau frânând-o până la stadiul producerii efectului.
În contextul sistemelor sociale, starea şi dinamica unui fenomen sunt marcate atât de necesitate cât şi de
întâmplare. în condiţiile concrete de viaţă, în împletirea dintre necesitate şi întâmplare ponderea poate aparţine
fie necesităţii, fie întâmplării.
Necesitatea constituie o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi
sau tendinţe ale sistemelor decurgând din natura internă a acestora, ceea ce, în condiţii constante, le determină o
orientare inevitabilă într-un anumit sens.
Întâmplarea constituie şi ea o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi,
raporturi sau tendinţe ale sistemelor, decurgând însă din factorii exteriori sau periferici, ceea ce Ie imprimă
variabilitate şi inconsistenţă.
Analiza sistemică a criminalităţii presupune desprinderea de cazul individual şi identificarea proceselor
şi conjuncturilor care, prin impactul lor social şi prin repetabilitatea statistică pe perioade mari de timp, se
constituie în cauze şi condiţii atât necesare, cât şi suficiente producerii actului infracţional.
103 Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, Ed.Academiei, 1989, pp.105 - 112
104 Friedrich Hegel, Ştiinţa logicii, Bucureşti, Ed.Academiei, 1966, p.360
110
La acest nivel al analizei distincţia dintre cauze şi condiţii se reduce sensibil, ele aflându-se în raporturi
de ambivalenţa şi de probabilitate. Din acest motiv le vom numi factori sociali ai criminalităţii sau factori
criminogeni105.
Clasificarea factorilor criminogeni ca fenomen social
a) Factori economici
Una din teoriile economice general acceptate este aceea conform căreia baza economică determină
suprastructura socială, politică, culturală, instituţională. în consecinţă este de aşteptat ca situaţia economică a
unui stat, ori a unei zone mai restrânse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul
infracţional. Fără a se nega un raport de cauzalitate între starea economică şi criminalitate, studiile efectuate au
evidenţiat ca fenomenul infracţional este atât de complex încât el poate fi generat în aceeaşi măsură, dar în tipuri
diferite, atât de prosperitate, cât şi de sărăcie. Din acest unghi vom analiza factorii economici consideraţi a avea
un conţinut criminogen pronunţat:
Industrializarea
Industrializarea este un factor de progres economic şi social, oferind locuri de muncă, posibilităţi
superioare de instruire şi specializare, bunuri de larg consum de calitate tot mai bună şi implicit, creşterea
nivelului de trai al oamenilor.
Statistic, s-a constatat însă un fenomen surprinzător: progresul social-economic a fost însoţit de
creşterea criminalităţii. Pentru a se lega acest fenomen de industrializare s-a admis ca aceasta produce unele
efecte secundare cum ar fi:
 creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi populaţii rurale, care se deplasează spre
zonele industrializate, în speranţa unui trai mai bun şi, mai ales, a unei îmbogăţiri rapide,
înlocuirea mediului social specific localităţilor rurale în care individul era cunoscut şi apreciat
la valoarea sa, iar sistemul relaţional era foarte strâns, cu un mediu impersonal, cel urban, în
care individul a devenit un necunoscut oarecare, este de natura sa producă efecte negative
asupra acestei categorii de oameni, provocând grave mutaţii în structura lor de personalitate,
mai ales atunci cănd “transplantul” s-a soldat cu un eşec106;
 industrializarea, prin “maşinismul” sau, mai ales prin munca “pe banda”, produce o
specializare cu efecte de înstrăinare, omul nemaiavând posibilitatea să-şi manifeste spiritul
creator; în general, industriile afectează grav echilibrul ecologic din zona în care sunt
implantate, cu efecte care accentuează starea de stress a muncitorilor şi a populaţiei de pe
platformele industriale;
 ritmul industrializării constituie şi el un factor criminogen ca urmare a imposibilităţii
asigurării unor condiţii social-edilitare minime pentru populaţia atrasa în acest sector.
Şomajul
Şomajul explică un anumit procent de acţiuni infracţionale. Influenţa sa se exercită nu numai prin
scăderea bruscă şi excesivă a nivelului de trai, ci şi prin instabilitatea emoţională pe care o ocazionează. Şomajul
atacă în mod serios echilibrul interior al individului, punându-1 în imposibilitatea de a-şi mai putea realiza, prin
mijloace legale, aspiraţiile sale.
El atinge grav structura familială la baza sa. Autoritatea tatălui se diminuează considerabil, rolul său de
susţinător al familiei fiind alterat. Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru
interior, anxietate, alcoolism, dorinţa de revanşa împotriva societăţii. Anumite studii evocă o creştere puternică a
procentului de tâlharii, furturi, înşelăciuni etc. în perioadele de recesiune economică.
Din punctul de vedere al impactului generat de nivelul de trai observăm următorul aspect: până în
momentul în care criminologul american Edwin Sutherland a evocat criminalitatea “gulerelor albe”, doar sărăcia
a fost privită ca factor criminogen.Totuşi, trebuie evidenţiat faptul că sărăcia nu are doar o dimensiune
economică obiectivă, ci şi o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel de trai
mediu într-o societate ori epocă precizată. Dimensiunea subiectivă se referă la percepţia individuală, la
evaluarea personală pe care individul o face statutului său economic, situaţiei financiare într- un mediu social şi
în epoca în care trăieşte, în funcţie de nevoi, aspiraţii şi obligaţii unii îşi vor considera nivelul de trai satisfăcător,
alţii de-a dreptul mizer. Acelaşi salariu poate fi considerat foarte bun de unele persoane, în timp ce altele îl pot
considera jenant sau insuficient pentru un trai onest.
Deci, pe lângă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate determina inexorabil pe unii indivizi la
comiterea de infracţiuni, se adaugă şi dorinţa de îmbogăţire sau de un trai mai bun, care, la rândul ei, împinge
spre delincventa un mare număr de persoane.
105 Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti 1996, p. 144
106 Denis Szabo, Crimes et villes, Montreal, PJJ.M., 1960, p. 181.
111
Alături de şomaj sunt implicaţi în scăderea nivelului de trai şi alţi factori, precum: angajarea pe timp
limitat şi angajarea sezonieră, şomajul parţial şi, mai ales, inflaţia care bulversează echilibrul economic familial
spulberând rapid economiile făcute în timp, cu multă greutate107.
Scăderea nivelului de trai al paturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul crizelor economice
care afectează producţia, nivelul salariilor şi rata şomajului. În lipsa unei protecţii sociale corespunzătoare,
persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale 108.
Studiile efectuate au constatat o corelaţie evidentă între crizele economice şi criminalitate până la
marea criză din anul 1929. Evoluţiile ulterioare ale ţărilor occidentale au condus la o anumită diminuare a
rolului acestui factor criminogen.
Prin comparaţie, ţările din Europa Centrală şi de Est care parcurg actualmente tranziţia către economia
de piaţă se află într-o stare de severă recesiune economică, având drept principale caracteristici reducerea
capacităţii de producţie şi a productivităţii, pierderea pieţelor externe de desfacere a mărfurilor, blocaj financiar,
şomaj şi inflaţie galopantă.
Creştera explozivă a criminalităţii în aceste ţări poate fi explicată, în mare măsură, prin impactul
acestor factori criminogeni.
b) Factori demografici109
Preocupările pentru studierea relaţiilor existente între factorii demografici şi criminalitate sunt de data
relativ recentă. S-a constatat statistic faptul că exploziile în rata natalităţii, structura demografică a sexelor,
mobilitatea geografică şi socială a populaţiei reprezintă factori criminogeni importanţi.
S-a dovedit, de-a lungul timpului, ca în viaţa indivizilor, perioada cea mai activă din punct de vedere
infracţional se situează între 18 şi 30 ani, cu un maxim de intensitate în jurul vârstei de 25 ani. Din acest motiv,
exploziile demografice sunt urmate de creşteri semnificative ale delincvenţei juvenile (în Europa occidentală
între anii 1960 - 1980, în S.U.A. şi Canada între anii 1965 -1975, în România - ca efect al interzicerii avortului -
între anii 1975-1985).
Desigur ca relaţia între rata natalităţii şi criminalitate este de natură indirectă, la amplificarea
delincvenţei juvenile contribuind o multitudine de alţi factori între care menţionăm compoziţia familială,
incapacitatea instructiv-educativă a şcolii, rolul negativ al mass-media etc.
Prin mobilitate socială se înţelege mişcarea populaţiei umane în plan geografic (mobilitate orizontală),
profesional ori social (mobilitate verticală). Mobilitatea geografică este determinată cel mai adesea de
urbanizare şi are consecinţe criminogene certe. Urbanizarea s-a realizat în mai multe etape dar ea a cunoscut un
avânt de excepţie în secolul nostru, datorită industrializării.
Amploarea mobilităţii pe orizontală a populaţiilor a provocat schimbări calitative în relaţiile
interumane, în stucturarea şi restructurarea grupurilor şi în dezvoltarea personalităţii individului. Mobilitatea
puternică a avut un dublu efect: acela de a dezorganiza instituţiile sociale existente şi de a crea altele noi în toate
domeniile de activitate. Familia a suferit în primul rând: rata divorţurilor, despărţirile şi abandonul de familie,
diminuarea autorităţii părinteşti, angajarea în munca a ambilor soţi, şcolarizarea prelungită a copiilor şi căsătoria
lor prematură au schimbat profund instituţia familială. Mediul tehnic urban are un ritm diferit care se manifestă
în forme multiple: structurile se modifică permanent, traversate de curente ale mobilităţii verticale şi orizontale
accelerate.
Normele fiecărui grup îşi pierd din vigoare, devin ambigue, facându-se simţită prezenţa unui pluralism
cultural, a unei suprapuneri de norme şi valori care ghidează conduitele umane. Unele din ele pot fi exact
negaţia altora, ori negaţia normelor în vigoare la nivelul societăţii. Este o ocazie favorabilă pentru manifestarea
conflictului de cultură. Rapiditatea transformărilor social-culturale în mediul urban a supus personalitatea umană
la perturbaţii şi a plasat-o frecvent în situaţii conflictuale. în consecinţă, au început să apară inadaptaţii, alienaţii,
înstrăinaţii, infractorii. Scăderea controlului social atât informai cât şi formal a avut ca efect creşterea
delincvenţei.
Mobilitatea verticală poate avea efecte la fel de negative atunci când ea este forţată de necesitatea
schimbării locului de muncă în urma disponibilizărilor de personal ca rezultat al recesiunii economice,
falimentelor etc.
c) Factori socio-culturali
În criminologie interesează în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în
socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor şi care, finalmente, îi conduc la săvârşirea faptelor antisociale.
Familia
Familia, ca celulă de bază a societăţii, cum a mai fost numită, are valenţe multiple; în primul rând, are
rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric, precum şi atitudini de aderare ori de lipsa
107 Jean Pinatel, La societe criminogene,Paris, Dalloz, 1976, p.97

108 Theodore Sellin, Memorandum on Crime in the Depression, New York, 1937
109 Theodore N. Ferdinand, Demografic Shifts and Criminality: an Inquiry, în British Journal of criminology, 1970, p.
169-175
112
de cooperare faţă de anumite valori sociale. Familia asigură copilului o siguranţă indispensabilă atingerii
maturităţii intelectuale, sociale şi culturale, precum şi o identitate proprie în baza căreia va fi acceptat ca
partener social. Orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte importante asupra copilului, atât la
nivelul adaptării sale la societate, cât şi asupra structurii sale de personalitate.
Structura familială este afectată de numărul membrilor, de capacitatea educativă a părinţilor şi de
mobilitatea socială şi geografică a familiei. Rolul de socializare deţinut de familie se reduce tot mai mult, mai
ales în privinţa adolescenţilor, datorită şcolarizării prelungite, precum şi altor factori cum sunt: presa,
televiziunea, filmele şi microgrupurile la care aderă.
Una din cele mai importante cercetări criminologice referitoare la influenţa perturbărilor familiale
asupra delincvenţei juvenile a fost realizată în America de soţii Glueck, care, în lucrarea “Unraveling Juvenile
Delinquency”110 (Delincventa juvenilă nerelevată) au constatat următoarele:
 un număr important de copii delincvenţi şi-au schimbat reşedinţa în timpul copilăriei,
 sunt prost întreţinuţi din punct de vedere material şi igienic,
 au părinţi despărţiţi ori necăsătoriţi,
 sunt privaţi de beneficiul culturii.
Personalitatea copiilor delincvenţi este mai amorfa şi lipsita de ambiţie în faţa exigenţelor vieţii,
normele lor de comportament sunt mai puţin numeroase şi lipsite de conţinut. Cel mai adesea ei sunt stresaţi
datorită coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre părinţi, a atmosferei familiale nefavorabile,
a lipsei de supraveghere şi chiar de interes din partea părinţilor. În revanşă, la copiii delincvenţi se remarcă o
atitudine de ostilitate şi indiferenţa faţa de familia din care fac parte, precum şi faţa de societate.
Influenţa familiilor divorţate ori despărţite constituie un factor criminogen major pentru copiii
delincvenţi. De asemenea, familiile infractoare îşi implică copiii în activităţi infracţionale ori îi influenţează pe
calea imitaţiei, împrumutându-le percepte morale contrare eticii societăţii. în acest caz, delincvenţa rezultă ca un
conflict între cultura proprie familiei infractoare şi cea a societăţii.
Nivelul de instruire şcolară
O problemă îndelung dezbătută a fost aceea de a şti dacă infracţionalitatea este influenţată calitativ şi
cantitativ de nivelul de instruire şcolară. Pe plan cantitativ, nu rezultă consecinţe vizibile în planul
infracţionalităţii. Pe plan calitativ, nivelul de instruire şcolară este reflectat prin alegerea unor forme
infracţionale mai puţin primitive. Rolul şcolii este însă mai important pentru educarea şi socializarea copiilor,
pentru depistarea celor inadaptaţi şi punerea în aplicare a unor programe de prevenţie generală.
Timpul liber
Timpul liber este petrecut din ce în ce mai puţin în cadrul familiei. De asemenea, au fost identificate noi
şi potenţial periculoase forme de petrecere a timpului liber, cum ar fi asocierea în grupuri sau “bande” care se
angajează deliberat în comiterea de infracţiuni. Cercetătorii afirmă că aceste fapte trebuiesc văzute ca o formă de
interacţiune între tineri, altfel spus, ca o formă de a petrece timpul liber împreună. în cele mai multe dintre
cazuri, aceste activităţi rămân la un stadiu limitat, neimplicat infracţional. Totuşi, aspectul criminogen trebuie
reţinut, deoarece se constată, pentru anumite situaţii, aderenţa la spiritul violenţei, cu efecte grave în plan social.
Rolul creşterii delincvenţei ca urmare a impactului activităţilor din timpul liber este inseparabil legat de
problemele sociale ale integrării. în acest sens, neintegrarea economică şi socială a tinerilor absolvenţi conduce
la stări de frustrare şi dezechilibru care generează infracţionalitatea.
Influenţa exercitată de mijloacele de informare în masă
Studiile efectuate au relevat influenţa deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă.
Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în mass-media şi în special video- violenţa.
Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând următoarele:
 violenţa pe micul sau marele ecran furnizează modele de comportament negativ. Este demn de
remarcat ca aceste filme sunt comerciale, făcute pentru a se obţine cât mai mulţi bani din
vânzarea lor şi, în consecinţă, abordează fără nici o reţinere acele teme cu efecte în planul
instinctului, al inconştientului uman. Influenţa este mai puternică asupra spectatorului tânăr;
 determina creşterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmăresc asemenea filme sau
emisiuni;
 desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violenţa.
Programele “violente” determina o “dezinhibare” a privitorului şi îl scot din real,
determinându-1 să săvârşească, pe calea imitaţiei, fapte violente, spontane şi neplanificate.
Totodată, se releva faptul ca receptarea mesajelor mass-media se realizează şi interpretează în funcţie
de propriile nevoi, atitudini şi imagini despre lume, astfel încât video-violenţa va produce efecte doar asupra
acelora care au înclinaţii, predispoziţie spre violenţa, fără a se exclude rolul mijloacelor de informare în masa în
desensibilizarea generală şi formarea unor atitudini nedorite şi neconforme cu interesele societăţii. în acelaşi
plan şi cu implicaţii asemănătoare, mai ales asupra tinerilor, se afla pornografia.
110 Denis Szabo, op.cit., p.260-263
113
Discriminarea
Discriminarea este considerată ca un factor criminogen important fiind asociată cu prejudecata. O
asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie obstacole culturale care au o
importanţa aparte în comportamentul infracţional. Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în
conformitate cu aspiraţiile sale. Ea se poate exercita la diferite niveluri: clase sociale, sex, apartenenţă religioasă,
grupuri entice, instruire, etc. Aceste preferinţe diverse nasc prejudecăţi, atitudini negative cu privire la
ansamblul grupurilor minoritare. Discriminările pot avea loc şi în lipsa prejudecăţilor. Astfel, un om care nu
admite prejudecăţile se va conforma, totuşi, cutumelor discriminatorii. Intensitatea discriminărilor depinde de
criterii economice, sociale şi politice.
Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care, de regulă, declanşează porniri agresive, precum şi
dorinţe puternice de revanţă din partea celor care se consideră discriminaţi. Acesta este un caz tipic de “conflict
de cultură”. Uneori rolurile se inversează. Astfel, grupurile care se consideră discriminate, în acţiunile lor
revendicative emit pretenţii atât de mari încât depăşesc drepturile şi libertăţile majoritarilor.
O ţară cu graniţele deschise este expusă nu doar efectelor favorabile ale culturii şi civilizaţiei mondiale
ci şi, în măsură egală, daca nu cumva chiar mai înaltă, penetrării infracţionalitatii organizate pe plan
internaţional, alfel spus, este supusă influenţelor criminogene internaţionale. Crima organizată are nevoie de
pieţe de desfacere noi, de reţele noi, de filiere necontrolate. În plus, ea are o viteză de desfăşurare şi o capacitate
de adaptare extraordinare, dispunând şi de mijloacele băneşti adecvate scopurilor propuse.
Alcoolismul
Alcoolismul este un factor criminogen important, producând tulburări mentale cu efecte în planul
comportamentului infracţional. Starea alcoolică, ca factor criminogen, este influenţată în mod direct de
temperamentul psihotic sau nevrotic. Pot fi descrise două stări fundamentale de alcoolism :
1. alcoolismul acut poate fi evidenţiat atât într-o formă uşoară, cât şi într-o formă gravă:
 beţia uşoară este însoţită de o diminuare a atenţiei şi o lungire a timpului de reacţie,
cauzând un număr considerabil de infracţiuni neintenţionate, comise din imprudenţă şi
neglijenţă. Astfel, cele mai multe cazuri de accidente de circulaţie, dar şi unele
accidente de muncă se datorează alcoolului.
 beţia gravă provoacă o stare tipică de confuzie mentală, exagerează nevoile sexuale şi
conduce la o stare de delir şi agresivitate căreia i se atribuie o parte importantă a
infracţiunilor săvârşite cu violenţă.
2. alcoolismul cronic modifică mentalitatea fundamentală a individului şi dezvolta agresivitatea şi
impulsivitatea. Este însoţit de o pierdere a sensurilor eticii şi moralei. Determină furtul, abuzul
de încredere, abandonul de familie etc. Provoacă gelozia şi săvârşirea unor infracţiuni cu
violenţa având această bază.
d) Profesia
Toate statisticile relevă o rată extrem de diversă a delincvenţei profesionale. într-un grad diferit,
majoritatea profesiilor oferă condiţii pentru săvârşirea de infracţiuni. în acest context nu ne propunem
examinarea incidenţei criminologice a fiecărei profesii, limităndu-ne la criminalitatea “gulerelor albe”.
Expresia a fost utilizată pentru prima dată de Sutherland în lucrarea “Criminalitatea gulerelor albe”,
apărută în anul 1949. Criminologul american defineşte criminalitatea “gulerelor albe” ca fiind o
infracţionalitate săvârşită de persoane socialmente respectabile, care ocupă un statut social elevat. Aceasta
este criminalitatea oamenilor de afaceri, a cadrelor superioare din administraţie, a personalităţilor politice,
sindicale etc.
Din punct de vedere juridic, criminalitatea “gulerelor albe” nu diferă de cea săvârşită de alte categorii
infracţionale; în schimb, are unele caracteristici speciale:
 beneficiază de o indulgenţă generalizată, determinată atât de poziţia socială a infractorilor din
această categorie, cât şi de modalităţile rafinate prin care ei realizează faptele antisociale;
 în aceste condiţii, reputaţia persoanelor implicate nu este alterată;
 factorii criminogeni obişnuiţi (lipsa de instruire, nivel de trai, familie etc.) nu joacă un rol
specific în etiologia infracţiunilor comise de aceste persoane, determinantă fiind structura lor
de personalitate.
De regula, criminalitatea “gulerelor albe” se realizează prin ignorarea şi prin interpretarea falsă a legii,
facându-se o confuzie voită între limitele licitului şi ale ilicitului, uneori profităndu-se de ambiguitatea unor legi
adoptate, parca în mod voit, în interesul acestei categorii favorizate.
e) Factorii politici
Influenţa factorilor politici în criminogeneză apare ca deosebit de puternică în doua situaţii specifice:
războiul şi revoluţia.
Datorită reglementărilor speciale în domeniul penalului (legii marţiale), războiul convenţional este mai
puţin criminogen. În schimb, războiul civil, care constituie cea mai înaltă expresie a unei crize politice pe
teritoriul unui stat, produce efecte puternic criminogene. Indiferent de natura conflictului (politică, etnică sau
114
religioasă), în timpul războiului civil se creează centri antagonici de putere, indivizii se polarizează, sistemul
legislativ este ignorat complet, se instaurează haosul şi anarhia socială şi economică, se escaladează violenţa, se
urmăreşte anihilarea prin toate mijloacele a oponenţilor. în acest context, infractorii de profesie au un câmp de
acţiune ideal. De asemenea, starea de haos şi anarhie încurajează la comiterea de infracţiuni şi persoane care nu
au fost cunoscute anterior cu comportamente antisociale. îşi face apariţia terorismul ca formă a luptei pentru
putere, urmărind înlăturarea adversarilor mai importanţi şi anihilarea neutrilor. Luptele armate depăşesc ororile
războiului clasic, combatanţii fiind puternic motivaţi psihologic.
Revoluţia este o stare de criză politică de mare amploare, finalizată pe cale conflictuală, prin care se
urmăreşte înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea orânduirii
sociale.Constituind o formă a luptei pentru câştigarea puterii politice, revoluţia nu-şi alege mijloacele pentru
atingerea scopurilor sale, însă momentul de criză ce o însoţeşte, se repercutează grav asupra sistemului legislativ
care nu mai este respectat, precum şi asupra organelor de control social, care, fie ca sunt eliminate, fie ca nu-şi
mai pot îndeplini atribuţiile. Atât în timpul desfăşurării efective a evenimentelor revoluţionare, cât şi în perioada
de tranziţie care urmează, criminalitatea cunoaşte o adevărata explozie. Revenirea la limitele normale de
stabilitate este dificilă, presupunând modificări structurale de ordin politic, economic, social şi, nu în ultimul
rând, readaptarea structurilor de personalitate a indivizilor.
BIBLIOGRAFIE:
 FERDINAND Theodore N., Demografic Shifts and Criminality: an Inquiry, în British Journal
of criminology, Vol 10, No. 2, April 1970
 HEGEL Friedrich, Ştiinţa logicii, Bucureşti, Ed.Academiei, 1966
 NISTOREANU Gheorghe, PĂUN Costică, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti 1996
 PINATEL Jean, La societe criminogene,Paris, Dalloz, 1976
 SELLIN Theodore, Memorandum on Crime in the Depression, New York, 1937
 STĂNOIU Rodica Mihaela, Introducere în criminologie, Bucureşti, Ed.Academiei, 1989
 SZABO Denis, Crimes et villes, Montreal, PJJ.M., 1960
115
ASPECTE GENERALE PRIVIND RESOCIALIZAREA INFRACTORULUI
Eufemia Vieriu
Rezumat:
Autoarea abordează problematica resocializării infractorului prin prisma derulării unor procese
educative, reeducative şi de tratament aplicate persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte
readaptarea infractorilor şi reintegrarea socială a acestora în scopul prevenirii recidivei.
Pe parcursul materialului vor fi prezentate noṭiuni teoretice ce se referă la resocializarea infractorului precum
şi aspecte ce pornesc de la examinări complexe, diagnosticări, estimări de conduită acestea finalizându-se cu
luarea unor decizii asupra tratamentului ce se va aplica infractorului, în vederea resocializării acestuia şi
prevenirii recidivei.
Cuvinte cheie: diagnosticul criminologic, prognosticul social, programe de tratament, psihoterapia
raţională, psihoterapia de grup
Abstract:
The author addresses the issue of offender re-socialization through the conduct of educational
processes, re educational and treatment of persons convicted criminal offenders seeking rehabilitation and
social reintegration in order to prevent relapse.
During the material will be presented theoretical concepts that refer to social reintegration of the
offender and issues that range from complex investigation diagnosis, estimates of conduct they ending with
decisions on treatment to be applied offender to re-socialize him and relapse prevention.
Kewords: Criminological diagnosis, prognosis social treatment programs, rational psychotherapy,
group psychotherapy
Resocializarea – noṭiuni introductive

Putem spune că, resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor
condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori general
acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei. Din definiţia propusă se
pot evidenţia caracteristicile acestui tip special de recuperare socială: resocializarea vizează persoane care au
săvârşit deja o infracţiune; resocializarea are drept scop imediat prevenirea recidivei, deci reprezintă o
componentă a prevenirii speciale; resocializarea constituie un demers social realizat în mod ştiinţific, de
personal calificat în acest scop;
f) Metodele resocializării
Acestea sunt:
 educarea,
 reeducarea şi
 tratamentul.
Educarea vizează mai ales pe infractorii a căror personalitate a suferit o “socializare negativă”, prin
asimilarea unor norme şi valori contrare celor general acceptate de societate.
Reeducarea se adresează infractorilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme
amintit.
Realizată prin modalităţi diverse educarea şi reeducarea urmăreşte ca infractorii sa redobândească
respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă, pentru calificarea ori recalificarea profesională etc.
Resocializarea infractorului constituie domeniul de cercetare al criminologiei clinice. Astfel,
tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate (chirurgicale, medico-
116
pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc), urmărindu-se remodelarea personalităţii infractorului,
ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor care îi animă interesele şi modificarea
atitudinilor acestuia, în scopul reinserţiei sociale prin readaptarea la mediul socio-cultural.
Criminologiei clinică este o ramură de ştiinţă aplicativă, asemănătoare cu medicina clinică, având
misiunea de a efectua examene complexe ale unui singur criminal, în urma căruia pune un diagnostic privind
cauza comiterii infracţiunii şi apoi face o estimare asupra conduitei viitoare a criminalului respectiv, scopul final
fiind luarea unei decizii asupra tratamentului ce se va aplica infractorului, în vederea resocializării acestuia şi
prevenirii recidivei. Istoria dezvoltării ulterioare a criminologiei clinice se confundă cu cea a integrării
examenului individual în instituţiile penale şi penitenciare. Fundamentarea şi evoluţia teoretică a acestei
criminologii specializate a influenţat în mod direct politica penală, determinând apariţia modelului curativ .
Necesitatea examenului medico-psihologic al infractorului a fost subliniată de Cesare Lombroso,
Raffaele Garofalo şi mai târziu de criminologul suedez Olaf Kinberg 111 112 (care susţinea necesitatea unui examen
medico-psihologic şi social obligatoriu pentru anumite categorii de acuzaţi: cei care comit infracţiuni grave,
recidivişti, infractori juvenili, incapabili social).
După ce s-a integrat sistemului execuţional penal, criminologia clinică s-a infiltrat în domeniul judiciar,
exprimându-se ideea conform căreia criminologia preventivă trebuie utilizată pentru organizarea observării
prejudiciare a învinuiţilor. Practic, anexele psihiatrice au devenit progresiv o prefigurare a centrelor de
observare.
Examenul medico-psiho-social a fost instituit, pe plan legislativ, în Franţa, în anul 1959, în cadrul art. 81 alin.4
Cod procedură penală. Acest aspect a fost analizat de George Levasseur 113 care, ocupându-se pe larg de
examenul de personalitate arăta că acesta are un conţinut complex, care cuprinde: un examen cu privire la
personalitatea inculpatului şi o anchetă referitoare la situaţia socială materială şi familială a acestuia, un examen
medical, un examen medico-psihologic, precum şi orice alte măsuri utile.
De remarcat este faptul că examenul de personalitate şi ancheta socială sunt obligatorii în materie
criminală şi facultativă în materie corecţională. Examenul medico-psihologic este facultativ în ambele situaţii.
Competenţa în vederea dispunerii examenului de personalitate o are judecătorul de instrucţie şi instanţa de
judecată. Dosarul de personalitate al infractorului serveşte la individualizarea sancţiunii. După rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, dosarul se transmite administraţiei penitenciare, iar ulterior, comitetului de
reinserţie post-penală.
Pierre Bouzat, subliniind importanţa generalizării examenului de personalitate în legislaţia franceză 114,
arăta că această măsură a fost salutată de către criminologi ca o cucerire de prim ordin, esenţială într-un stat de
drept modem, întrucât permite să se cunoască personalitatea infractorului şi să se prepare măsurile în scopul
facilitării readaptării sociale a acestuia.
Aprecierea criminologică a stării periculoase presupune evaluarea capacităţii infracţionale şi a
posibilităţii de adaptare la mediul social a delincventului 115. Conceptul de stare periculoasă nu este o noţiune
juridică, ci o realitate clinică observabilă.
Clinic, starea periculoasă se poate manifesta atât sub forma cronică (permanentă), cât şi sub forma
iminentă; forma cronică a stării periculoase poate fi definită ca o “modalitate psihologică şi morală care
caracterizează individul antisocial', poate fi sesizată mai ales la recidivişti;
Etienne de Greef a constatat faptul că, înainte de trecerea la săvârşirea actului infracţional, toţi
delincvenţii parcurg o stare periculoasă iminentă care poate fi caracterizată ca o stare de criză, de frământări, a
individului care şi-a propus să comită o faptă pedepsită de lege. Aprecierea stării periculoase conduce la
formularea unui diagnostic, a prognosticului şi a tratamentului.
Aceasta apreciere se bazează pe metodele şi tehnicile utilizate frecvent în criminologie:
 observarea,
 interpretarea şi
 experimentarea.
În faza observării sunt puse în evidenţă elementele de personalitate ale individului studiat, precum şi
factorii sociali care au contribuit la orientarea antisocială a personalităţii. Observarea este realizată de o echipă
interdisciplinară (psiholog, psihiatru, medic, asistent social etc).
În timpul experimentelor efectuate vor fi identificate trăsăturile patologice care constituie nucleul
personalităţii orientate antisocial, variabilitatea acestora sugerând nivelul de adaptabilitate sociala a persoanei In
cauză.
111Jean Pinatel, Trăite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Ed.Dalloz, 1963, p.395 - 473.
112Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti 1996, p. 218-219
113Georges Levasseur, L'examen de personnalite prevu au nouveau Code de procedare penale, apud Rodica Stănoiu,
Introducere în criminologie, Bucureşti, Ed. Academiei, 1989, p. 162.
114Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti 1996, p. 220
115Jean Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Ed.Dalloz, 1963, p.411
117
Faza interpretării cuprinde trei etape:
 aprecierea asupra personalităţii delincventului (formularea diagnosticului criminologie),
 exprimarea unei ipoteze asupra comportamentului ulterior, (ipoteză care poartă numele de
prognostic criminologie) şi
 formularea unui program de tratament bio-psiho-social.
Criminologia clinică abordează personalitatea infractorului în unitatea şi dinamica acesteia 7; astfel,
criminologii clinicieni utilizează un evantai larg de tehnici de investigare cum sunt: ancheta socială, observarea
directă, examenul medical, psihiatric şi psihologic, interviul clinic aprofundat, testele psihologice, proiective şi
de sinceritate, studierea documentelor referitoare la delincventul respectiv. Cu ajutorul acestor tehnici se
urmăreşte o recompunere a realităţii care a precedat săvârşirea actului infracţional, implicând studierea
parcursului social al individului, a experienţelor sale succesive, a integrării sale în circuitul social. Se analizează,
de asemenea, rolul pe care diverşi factori sociali (anturajul, organele statului etc.) l-au jucat în procesul prin care
persoana în cauza a ales calea infracţională . Altfel spus, se încearcă identificarea complexului de factori care au
contribuit la formarea personalităţii infractorului, iar pe de altă parte, clarificarea situaţiei concrete de viaţă care
a favorizat săvârşirea faptei penale.
a) Diagnosticul criminologie
Formularea diagnosticului criminologic se realizează în trei etape succesive:
 aprecierea capacităţii infracţionale,
 evaluarea inadaptării sociale şi
 aprecierea stării periculoase prin sinteza celor două elemente obţinute anterior.
Diagnosticul capacităţii infracţionale presupune aprecierea trăsăturilor psihologice care compun
personalitatea orientata antisocial. Ele rezultă din compararea indicilor bio-psihologici evidenţiaţi cu ocazia
examenului medico-psihologic şi a indicilor sociali rezultaţi din ancheta socială. Pe de o parte, sunt puse în
evidenţă trăsături specifice, cum ar fi agresivitatea, 116 egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afectivă, iar pe de
alta parte, sunt relevaţi factorii şi împrejurările concrete care au marcat evoluţia socială a individului 117.
Aprecierea adaptabilităţii persoanei studiate ia în considerare nivelul aptitudinilor fizice, psihice şi
profesionale pe de o parte, iar pe de altă parte, pulsiunile instinctive ale acesteia, aspiraţiile sale la un anumit
status social.
Diagnosticul stării periculoase presupune, în final, sinteza capacităţii infracţionale şi a inadaptării
sociale prin aprecierea gradului de intensitate al fiecărei laturi. în legătură cu acest aspect, s-a constatat că atunci
când capacitatea infracţională este foarte puternică, iar adaptabilitatea este foarte bună, rezultă o formă mai
gravă a stării periculoase. în această categorie ar putea intra, conform opiniei criminologului american Edwin
Sutherland, infractorii în “gulere albe”.
Diagnosticul criminologie reprezintă baza celei de-a doua etape, respectiv a prognosticului social.
b) Prognosticul social
Prognosticul social reprezintă o ipoteză de lucru în care aprecierile asupra stării periculoase de moment
a unui infractor trebuiesc combinate cu judecăţile de valoare asupra situaţiilor probabile în care subiectul va
evolua în viitor. De regulă, elaborarea unei scheme de prognostic se bazează pe principii matematice, statistice şi
informatice, valoarea reală a prognosticului fiind, cel mai frecvent, medie din cauze independente de voinţa
analistului (date incomplete, eronate, etc.).
c) Programe de tratament
Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea personalităţii acestuia, ameliorarea
tendinţelor sale reacţionate, reînnoirea motivaţiilor şi modificarea atitudinilor, în scopul prevenirii recidivei şi
facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea individului la mediul social. Condiţia esenţială a tratamentului de
resocializare este necesitatea colaborării delincventului la transformarea propriei personalităţi. Indiferent dacă se
desfăşoară în mediul liber (când delincventul satisface o pedeapsă neprivativă de libertate), semi-liber ori închis
(în penitenciar), tratamentul este individualizat în funcţie de diagnosticul pus fiecărui subiect şi utilizează
metodele terapeutice, psiho-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc.
Psihoterapia
În criminologia clinică, principala metoda de tratament este psihoterapia. Psihoterapia se bazează pe
teorii ale psihologiei normale, patologice şi sociale, care pot fi utilizate în scopul de a trata tulburări în etiologia
cărora apar cu preponderenţa, factori psihosociali. Aceasta metodă consta în stabilirea unei relaţii speciale de
comunicare verbală între terapeut şi delincvenţi, luaţi individual ori în grup.
116 Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, Ed. Academiei, 1981, p.75
117 Georges Kelens, Personalitatea criminală şi tipologia delincvenţilor, în voi. “Al Vll-lea Congres Internaţional de
Criminologie”, Belgrad, 1973
118
Psihanaliza
Din rândul psihoterapiilor individuale se remarcă psihanaliza, care vizează identificarea motivelor
inconştiente ale diverselor tulburări, dezechilibre sau comportamente specifice infractorilor, în scopul înlăturării
lor, ori a dezvoltării şi anihilării acestora prin conştientizare,
Aplicarea psihanalizei în criminologie întâmpină dificultăţi determinate de condiţiile speciale de timp
(durata tratamentului este de 3-4 ani cu o frecvenţă de 4-5 ori pe săptămână), de loc şi de înalta calificare a
psihanalistului. La aceste dificultăţi se adaugă cele determinate de personalitatea dificilă specifică infractorilor,
precum şi de discrepanţa ce există între ideile propagate de analist şi atmosfera bazată pe coerciţie, specifică
mediului închis.
Aceste considerente determină ca psihanaliza să poată fi aplicată numai unui grup restrâns de
infractori, aflaţi în penitenciar sau în mediu liber, care se supun acestui gen de tratament, acceptând regula
colaborării la transformarea propriei personalităţi. Odată acceptată aceasta colaborare, analistul va încerca să-l
influenţeze pe infractor, să-i schimbe concepţiile, să-i formeze o noua optică de viaţa care să-l ajute să se
integreze în societate118.
Psihoterapia raţională
Psihoterapia raţională se bazează pe represiunea psihologică, vizând conştientizarea pacientului în
legătură cu trăsăturile pozitive şi negative ale caracterului său şi determinarea acestuia să se autoconcentreze şi
să-şi cenzureze comportamentul, să nu se lase influenţat şi intimidat de partenerii săi, să ia decizii proprii etc.
Utilizând persuasiunea psihologică, aceasta terapie are avantajul de a putea fi aplicată în criminologie, atât în
libertate şi semi-libertate, precum şi în penitenciar.
Psihoterapiile colective au la baza interacţiunile care apar la nivelul grupului în scopul depăşirii
dificultăţilor relaţionale şi emoţionale ale membrilor grupului.
Psihoterapia de grup
În cadrul psihoterapiei de grup, analizatul foloseşte inter-relaţii le care apar în grup pentru a examina
problemele de ordin personal pe care le ridica participanţii. Terapia se bazează pe discuţia liberă între membrii
grupului, în cadrul căruia subiecţii îşi expun propriile probleme şi încearcă să se “elibereze” de tendinţele
negative. Terapeutul îi ajută să conştientizeze etiologia acestor tendinţe reacţionale şi comportamentale,
demonstrându-le că în situaţii identice sau similare se pot lua decizii care să nu afecteze societatea.
Metoda relaţiilor de grup
Este o altă metodă de resocializare care se bazează pe teoria asociaţiilor diferenţiale şi constă în
punerea infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă legea. Această metodă se aplică în general în
perioada de probaţiune sau de eliberare condiţionată şi succesul ei depinde de respectarea unor reguli: grup
constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure de o anumită consideraţie; gradul de influenţă al grupului
exercitată asupra acestuia; atracţia exercitată de grup trebuie să se bazeze pe interesele majore ale delincventului
şi nu pe cele marginale; grupul constituit trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât orice abatere de la
normele grupului să fie considerată o apropiere de calea infracţională; grupul este acela care trebuie să-şi
exercite presiunea asupra infractorului şi să nu aştepte ca schimbările comportamentale să se ivească de la sine.
BIBLIOGRAFIE:
 KELENS Georges, Personalitatea criminală şi tipologia delincvenţilor, în Volumul Al Vll-lea
Congres Internaţional de Criminologie, Belgrad, 1973
 LEVASSEUR Georges, L'examen de personnalite prevu au nouveau Code de procedare
penale
 PINATEL Jean, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris,
Dalloz, 1963
 STĂNOIU Rodica Mihaela, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti,
Ed.Academiei, 1981
118 Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, Ed. Academiei, 1989, p.165
119
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL
Eufemia Vieriu
Rezumat:
Autoarea abordează etiologia actului infracţional prin prisma reiterării rolului jucat de interacţiunea
dintre personalitatea individului şi situaţia concretă de viaţă care determină săvârşirea actului infracţional.
Sunt abordate probleme referitoare la formarea personalităţii infractorului şi rolul componentelor mediului
psihosocial, (familie, şcoală, profesie) în această formare, la situaţia preinfracţională şi la mecanismul trecerii
la act.
Cuvinte cheie: personalitatea infractorului, situaţia preinfracţională, mecanismul trecerii la act,
diferenţa de grad
Abstract:
The author addresses the etiology of the criminal act in terms of reiterating the role of the interaction
bctween individual personality and specific situation of life that determine committing the criminal act. They
deal with issues related to the formation of the offender's personality and psychosocial role of environmental
components (family, school, teacher) in the training situation, to the mechanism of prior crime committing and
transition to act.
Kewords: personality of the offender, situation of prior crime committing, the mechanism of transition
to act, the difference of degree
Criminalitatea nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în istoria şi evoluţia umanităţii; ea
este în primul rând un fenomen individual ce cuprinde faptele indivizilor care, cu vinovăţie, săvârşesc acţiuni ori
inacţiuni care prezintă pericol social, fapte sancţionate de legea penală.
Studiul crimei ca act individual ridică o serie de probleme între care cea mai importanta vizează
cauzele care determină săvârşirea faptelor antisociale.
Clarificarea etiologică a actului infracţional presupune relevarea rolului personalităţii infractorului, a
situaţiei concrete de viaţa în care se săvârşeşte fapta antisocială şi a mecanismelor psihologice care permit
procesul complex al trecerii la comiterea actului amendat de legea penală.
Această problematică este rezultatul concepţiei conform căreia fapta antisocială, la fel ca şi fapta licită,
este rezultatul unui proces de interacţiune dinamică, dialectică între personalitatea individului şi situaţia concretă
de viaţă119.
În consecinţă, etiologia crimei ca act individual poate fi situată fie în planul personalităţii infractorului,
fie în domeniul relevanţei situaţiei concrete de viaţă, fie în planul conjugării dinamice dintre cele doua elemente
enunţate anterior.
În criminologie, teoriile care abordează etiologia infracţiunii acordă valori diferite rolului acestor
factori. Astfel, teoriile grupate în orientarea bio-psihologică pun accentul pe importanţa personalităţii
infractorului, situaţia precriminală nefiind decât „o circumstanţă care declanşează sau precipită săvârşirea
actului, punând în valoare trăsături individuale negative care s-or fi exprimat oricum, mai devreme sau mai
119 Jean Pinatel, în P.Bouzat et J.Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Dalloz,
1963; apud Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, Ed.Academiei, 1989, p. 143
120
târziu”120. Pe de altă parte, teoriile sociologice acordă o importanţă deosebită situaţiilor precriminale,
considerând că între personalitatea infractorilor şi aceea a noninfractorilor nu există deosebiri decât în măsura în
care factorii de mediu au determinat apariţia personalităţilor discordante, deviante, antisociale.
Personalitatea infractorului
Personalitatea infractorului este un concept criminologie complex care înglobează noţiunea psiho-
socială de personalitate şi noţiunea juridico-penală de infractor.
Fiind un concept operaţional de ordin descriptiv care înfăţişează rezultatul unui proces de adaptare a
fiinţei umane la lume, cu scop de conservare şi dezvoltare, personalitatea este consecinţa procesului
interacţionist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al
interacţiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factorii endogeni) şi
ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).
Neîndoielinc, structura psihologică a individului nu poate fi înţeleasă fără infrastructura biologică pe
care ea se clădeşte şi în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.
Procesul de adaptare la lume şi societate a fiinţei umane, cu scop de conservare şi dezvoltare în condiţii
de eficienţa maximă, depinde într-o măsură importantă de componenta biologică a individului şi este operată de
sistemul nervos central. Activitatea sistemului cerebro-spinal, de care depinde viaţa psihică, se întregeşte cu
aceea a sistemului neuro-vegetativ care reglează procesele interne de metabolism. De aici rezulta legătura dintre
biotip şi componentele personalităţii, respectiv aptitudinile, temperamentul şi caracterul 121.
Aptitudinile reprezintă sisteme operaţionale stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţa 122.
Aptitudinile de baza sunt moştenite, iar cele superioare sunt dobândite în procesul învăţării şi perfecţionării
individuale.
Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei bio-psihice, determinate atât de secreţiile
endocrine, de cele ale tiroidei şi ale paratiroidei, precum şi de sistemul de activare reticulară din diencefal
Componenta temperamentală poate fi integrată ca element explicativ în etiologia crimei, dar numai pe baza
datelor furnizate de ştiinţa contemporana care arata câ nu exista tipuri pure de temperament şi câ aceste tipuri
conţin atât trăsături pozitive cât şi negative 123. Modul de manifestare concretă a temperamentului depinde de
măsura în care el este reglat şi stăpânit de caracter.
Caracterul reprezintă un ansamblu de însuşiri care se manifesta constant şi durabil în faptele de
conduită ale individului124.
Comportamentul (conduita) exprimă raportul dintre activitatea sistemului nervos central care reglează
procesele de relaţie cu societatea şi sistemul neurovegetativ care conduce procesele interne de metabolism. El
este rezultatul interacţiunii componentelor personalităţii, înscris într-o matrice cu un înalt grad de stabilitate.
In variantele moderne ale orientării biologice, interacţiunea dintre componenta biologică şi
comportamentul infracţional ia în considerare progresele semnificative care au avut loc în genetica şi biochimia
sistemului nervos, neurofiziologie, endocrinologie etc. Evaluarea rolului factorilor biologici în criminogeneză se
face cu prudenţă, afirmându-se ca nu există nici un tip particular de comportament infracţional care sa fie
determinat numai de factorii biologici.
În realitate, personalitatea umană nu este doar consecinţa eredităţii, interacţiunile dintre individ şi
mediu răsfrângându-se asupra componentelor personalităţii. în cadrul procesului de socializare, de maturizare
biologică şi socială, omul îşi modelează personalitatea prin învăţarea şi interiorizarea complexului sociocultural
pe care îl promovează societatea. Procesul de socializare, în ansamblul său, modelează un tip de personalitate
definit prin unicitate şi originalitate şi care exprimă, într-un mod constant, durabil şi predictibil, un amplu
repertoriu de atitudini, opinii şi acţiuni compatibile cu modelul cultural şi normativ al societăţii respective 125 . El
nu se identifică, însă, cu un simplu proces de adaptare individuală şi conformistă la mediu, reprezentând
produsul unor interacţiuni biunivoce complexe între individ şi mediul sau social, care generează transformări şi
schimbări în ambele sensuri. De aceea, personalitatea este un concept care presupune ideea de evoluţie a fiinţei
umane în raport cu modificările intervenite în mediul social, în sfera relaţiilor sociale.
Pentru a identifica elementele definitorii ale noţiunii de infractor este necesar să ne raportăm la
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii 126 precum şi la legătura organică ce există între fapta comisă şi făptuitorul
acesteia.
120 Raymond Gassin, Criminologie, Paris, Dalloz, 1990, p.410

121 Nicolae Mărgineanu, Condiţia umană, Bucureşti, Ed.ştiinţifică, 1973, p. 14
122 Paul Popescu – Neveanu, Dicţionar de psihologie, Bucureşti. Ed. Albatros, 1978, p. 60
123 Rodica Mihaela Stănoiu, op.cit., p.l16
124 Alexandru Roşea, Psihologie generală. Bucureşti, Ed.Didactică şi Pedagogică, 1975, p. 504.
126 Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Alexandru Boroi, Drept penal, Partea Generală,
Ed.Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1992, p.78
121
În dreptul penal român infracţiunea este definită ca fiind fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Drept consecinţă, infractorul este persoana care a săvârşit, cu vinovăţie,
o faptă care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală. Această definiţie evidenţiază faptul că
noţiunea de infractor nu poate fi o simplă „etichetă” aplicată unor indivizi de către grupul social dominant, aşa
cum încearcă să demonstreze unele din teoriile inspirate de interacţionism, ci desemnează o persoană care
comite o faptă antisocială generatoare de efecte juridice penale.
Trebuie să subliniem faptul că, în criminologie, personalitatea infractorului este o noţiune mai
cuprinzătoare decât cea juridico-penală, aceasta fiind definită drept ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, calităţilor
persoanei care a comis o infracţiune, exprimând totodată interrelaṭia dintre individualitatea persoanei şi esenţa
socială a acesteia127.
Altfel spus, în această viziune sistemică, personalitatea infractorului este definită ca o sinteză a
trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate, definitorii pentru individul care a comis o
infracţiune128.
g) Formarea personalităţii infractorului
Personalitatea este o structură dinamică, despre care se ştie că se formează până în jurul vârstei de 25
de ani şi continuă să evolueze în timp, într-un ritm care depinde de relevanţa factorilor exogeni aflaţi în
interacţiune permanentă cu factorii endogeni.
Plecând de la aceasta realitate, în analiza structurării în sens antisocial a personalităţii umane,
controversele teoretice acordă prioritate fie factorilor individuali (endogeni), fie mediului social (factorilor
exogeni).
Cu toate că astăzi nu se mai afirmă că anumiţi indivizi se nasc infractori 129, rolul factorilor individuali
nu este complet neglijat. Acest aspect se datorează rolului de „filtru” pe care îl joacă diversele componente ale
personalităţii.
Fără îndoială, dezorganizarea socială, anomia, condiţiile economice precare, conflictele culturale etc,
au un impact major asupra criminalităţii ca fenomen social. în schimb, la nivel individual, socializarea negativă
nu conduce în mod inevitabil la săvârşirea de infracţiuni, ci numai ca rezultat al asimilării şi prelucrării sale de
către structurile de personalitate şi pe fondul unor împrejurări concrete care favorizează trecerea la săvârşirea
actului infracţional.
Astfel, conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalităţi predestinate
pentru crima, între delincvenţi şi nondelincventi neexistând o diferenţa de natură, ci o diferenţa de grad 130 cu
determinare multicauzală.
Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleaşi sfere ale vieţii sociale (familie, şcoală,
microgrupuri, medii de producţie etc.) ca şi personalitatea non-delincventă. Ceea ce diferă este conţinutul
informaţiilor receptate şi valoarea acordată acestora.
Orientarea antisocială a personalităţii este un proces de durată în care subiectul asimilează cu
preponderenţă informaţiile perturbante care îi sosesc din mediul social.
Caracterizarea unei informaţii ca fiind perturbantă are în vedere proprietatea acesteia de a-1 împiedica
pe individ să asimileze sistemul de norme şi valori promovat de societate, de a ecrana şi falsifica imaginea
valorilor reale, acordând prioritate antinormelor şi nonvalorilor.
Aceasta explică de ce influenţele negative se acumulează treptat în conştiinţa indivizilor sub forma
unor reprezentări incorecte ale valorilor sociale.
Eficienţa modelatoare a informaţiilor perturbante este în relaţie directă cu trăsăturile de caracter ale
subiectului. Un individ cu trăsături negative de caracter va fi deosebit de sensibil la informaţiile apte să-i
stimuleze aceste trăsături care, în timp, devin dominante, determinând orientarea antisocială a personalităţii.
Observăm că, impactul informaţiilor perturbante este mai semnificativ atunci când subiectul este tânăr. Ele
modifica structura de personalitate, mai ales la nivelul caracterului, fapt exteriorizat iniţial în acte minore de
conduită negativă care, cu timpul, degenerează în acte de conduita antisocială, infracţională131.
Apreciind ca mediul social global132 furnizează cu preponderenţă informaţii corecte, conforme cu
modelul socio-cultural promovat, este necesar să se analizeze modul în care mediul psihosocial determină
formarea personalităţii orientate antisocial.
127 Rodica Mihaela Stănoiu, op.cit., p.l18

128 Idem. p.119
129 Denis Szabo, Nature el culture, L'inne ei l'acquis, Quelques considerations sur la reactualisation du debat et ses
incidences sur la criminologie, în L’annee sociologique, Paris, 1985, p.233-271
130 Jean Pinatel, op. cit., p. 475
132 Mediul social global reprezintă totalitatea factorilor istorici, culturali, economici, instituţionali, de organizare
grupală, axiologică, din viaţa unei societăţi, neexcluzând din sfera mediului social global factorii de influenţă
internaţională
122
Dintre componentele mediului psihosocial care exercită o influenţă deosebită asupra formării
personalităţii individului, atenţia criminologiei s-a îndreptat mai ales asupra familiei, şcolii şi locului de munca
(profesiei).
Familia
Reprezintă principala instanţă de socializare al cărei rol funcţional în structura socială şi în sistemul
instituţiilor sociale permite realizarea a doua funcţii principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni
membri ai societăţii şi stabilizarea personalităţii adulţilor.
Daca socializarea primară se referă la asimilarea principalelor valori şi norme sociale prin intermediul
primelor contacte sociale şi experienţe de viaţă ale copilului, stabilizarea personalităţii adultului impune trecerea
de la socializarea primară la socializarea continuă în cadrul interacţiunilor determinate de noua poziţie socială
care impune imperative noi.
Familia îşi realizează funcţiile sale socializatoare în cadrul situaţiilor de:
 educare morală în care sunt esenţiale relaţiile şi autoritatea din interiorul familiei, prin care
copilul îşi formează o prima imagine despre lume şi viaţa, despre norme şi valori;
 învăţare cognitivă care îi formează copilului sistemul de cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi
necesare convieţuirii sociale;
 invenţie şi imaginaţie care dezvoltă fantezia şi capacităţile creatoare;
 comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană.
Conduita antisocială apare îndeosebi în acele familii lipsite de preocuparea de a asigura o socializare
corectă a copiilor, ori care în mod intenţionat asigura acestora modele de socializare negativă.
Un rol deosebit în cadrul interacţiunii părinte-copil, în modelarea personalităţii copilului îl are, de
asemenea, stilul educativ. Daca el este echilibrat, inteligent, raţional, bazat pe preocuparea constantă a părinţilor
de a cunoaşte profund viaţa copilului, de a-i transmite acestuia o imagine exactă asupra realităţilor care-1
înconjoară, de a-1 face să înţeleagă posibilităţile reale care i se oferă pentru a-şi satisface aspiraţiile, constituie o
premisă majoră pentru formarea unei personalităţi armonioase.
Şcoala
Corelaţia dintre criminalitate şi nivelul de instruire şi educaţie nu poate fi neglijată. Indivizii cu un
volum redus de cunoştinţe, cu carenţe educaţionale pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor şi
normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit.
Pregătirea şcolară redusă, nivelul precar al cunoştinţelor, anturajul necorespunzător, constituie o cale
sigură spre delincventă.
Desigur ca, la rândul sau, rolul educativ al şcolii poate fi marcat de o serie de carenţe care contribuie la
formarea unei personalităţi neadaptate.
Preocupată mai ales de rolul sau informativ, şcoala poate scăpa din vedere rolul formativ, menirea sa
educativă. Se produce astfel o ruptură între funcţia educativă şi funcţia instructivă a şcolii, educaţia fiind
înlocuită cu şcolarizarea. Elevii ajung să se grupeze în relaţii ierarhice, fragmentare, care îndepărtează de şcoală
pe cei mai puţin dotaţi, care se îndreaptă către anturaje în care îşi pot satisface nevoia de apreciere.
Profesia
Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracţiunilor comise cu violenţă relevă că majoritatea
subiecţilor activi au un statut ocupaţional precar, instabil, cei mai mulţi dintre aceştia neavând nici o calificare.
In concluzie, socializarea adultului se construieşte pe fondul cunoştinţelor, deprinderilor şi motivaţiilor
dobândite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multiple alte instanţe, factori şi agenţi caracterizaţi
prin structuri educaţionale şi mecanisme de influenţă din ce în ce mai puternice. Ca rezultat al întregului proces,
conduitele indivizilor se identifică cu cerinţele rolurilor sociale, în aşa fel încât prescripţiile socio-culturale ale
mediului psihosocial devin constante şi repere de bază ale personalităţii133.
Fără îndoială ca şi mediul social global, în ansamblul său, poate avea un rol semnificativ în apariţia
conduitelor antisociale, în formarea personalităţii infractorului. Astfel, procesul de socializare desfăşurat pe
fondul unor contradicţii severe între individ şi societate, între aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea
le oferă pentru îndeplinirea lor, duce adesea la apariţia unor forme de inadaptare, de formare a unor personalităţi
antisociale.
Apariţia conduitelor antisociale decurge, astfel, din însăşi esenţa societăţii, din criza economică pe care
o străbate. în acest context, anomia reprezintă o stare specifică societăţilor dezorganizate social, zguduite de
revoluţii sau crize sociale profunde, în urma cărora se amplifică tendinţele de devianţă socială iar modelele
promovate devin confuze.
Tinerii resimt starea anomică mai ales ca pe un conflict între necesităţile personalităţii lor aflate în
formare şi reperele normative care le orientează conduita, ca o contestare a valorilor parentale şi a oricărui alt tip
de normă care nu ţine seama de nevoile lor de creativitate şi de afirmare activă în viaţa socială. Absenţa unor
133 Sorin Rădulescu, Anomie, devianţa şi patologie socială, Ed.Hyperion, Bucureşti, 1991
123
standarde precise, a unui ghid valoric clar, este resimţită ca o stare de angoasă, de dezorientare şi inadaptare
socială, care conduce la devianţă.
Anomia socială interacţionează cu personalitatea în formare determinând dispariţia orizontului, a
perspectivei viitorului social al individului, devenind factor criminogen.
La vârsta adultă, anomia socială determină consecinţe criminogene şi în sensul avansat de criminologul
american R.K.Merton134. Astfel orientarea antisocială a personalităţii umane apare ca o consecinţă a injustiţiei
sociale, a dezechilibrelor care apar între scopurile valorizate de societate şi mijloacele licite disponibile pentru
realizarea lor.
h) Orientarea antisocială a personalităţii infractorului
Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, orientarea antisocială a personalităţii infractorilor
este diferită ca grad intensitate şi mod de manifestare.
Din aceste considerente, conceptul de orientare antisocială a personalităţii dobândeşte două
semnificaţii:
 într-o primă accepţiune, el defineşte incapacitatea individului de a răspunde adecvat
sistemului de norme şi valori promovat de societate. Individul orientat antisocial recunoaşte
sistemul licit de valori, dar personalitatea sa prezintă o disfunctie, o inadaptare, nereuşind să
reacţioneze întotdeauna în conformitate cu aceste norme şi valori;
 într-o a doua accepţiune, personalitatea orientată antisocial elimină sistemul de norme şi
valori general acceptate de societate, însuşindu-şi norme şi valori proprii, care sunt contrare
celor eliminate. în acest caz nu mai este vorba de o disfuncţie sau de inadaptare ci dimpotrivă,
personalitatea infractorului este pe deplin adaptată, dar la norme şi valori ilicite. Acest tip de
personalitate orientată antisocial aparţine, de regulă, recidiviştilor.
Gradul de intensitate a orientării antisociale a personalităţii infractorului sugerează pericolul social
potenţial pe care îl prezintă acesta135 . Spre exemplu, un individ neadaptat, dar care nu contesta sistemul de
norme şi valori impus de societate, prezintă un pericol social potenţial mai redus, deşi într-o situaţie concretă
favorabila el poate săvârşi o infracţiune.
Situaţia preinfracţională
Etiologia faptei antisociale nu presupune doar existenţa unui anumit tip de personalitate, ci şi a unei
situaţii concrete de viaţă, deoarece actul infracţional constituie răspunsuri pe care personalitatea orientată
antisocial îl oferă unei situaţii determinate.
Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii
delincventului, care preceda actul infracţional.În literatura de specialitate136 se face distincţie între două
elemente ale situaţiei preinfracţionale:
 evenimentul care determină apariţia ideii infracţionale în mintea delincventului şi
 circumstanţele în care fapta antisocială se pregăteşte şi se execută.
Primul element poate avea o largă variabilitate în timp. El poate fi răspunsul instantaneu la o provocare,
ori poate preceda cu mult formarea ideii infracţionale. În primul caz putem exemplifica prin săvârşirea unui
omor în cazul flagrantului de adulter (ideea omuciderii apare în momentul constatării evenimentului), sau
executarea furtului, tâlhăriei ori delapidării când ideea faptei antisociale survine ca rezultat al unor lipsuri
materiale. La rândul sau, rolul evenimentului originar diferă serios în etiologia infracţiunii. El poate fi decisiv în
cazul prezentat al infidelităţii conjugale ori poate fi nesemnificativ, cum ar fi în cazul omorului comis de un
alcoolic.
Al doilea element vizează circumstanţe iară legătură cu motivaţia infracţională, dar decisive în trecerea
la act. Astfel, prezenţa unei arme (în cazul infracţiunilor săvârşite cu violenţă), a unei portiere deschise (în cazul
furturilor de şi din autoturisme) etc, favorizează realizarea proiectului infracţional.
Fără îndoială că între diversele elemente ale situaţiei preinfracţionale, victima are un rol important. Ea
poate fi provocatoare, neglijentă sau indiferentă faţa de comiterea infracţiunii.
În principiu, adoptarea variantei de comportament infracţional va interveni în acele ipoteze în care între
orientarea antisocială a personalităţii şi situaţia preinfracţională se realizează o compensare sub raportul
eficienţei contributive.
Mecanismul trecerii la act
Trecerea la săvârşirea actului infracţional este elementul care diferenţiază infractorii de noninfractori.
Analiza trecerii la act surprinde momentul impactului dintre personalitate şi situata concretă de viaţă.
Personalitatea prezintă interes sub aspectul intensităţii orientării sale antisociale (diferenţa de grad), precum şi a
trăsăturilor de caracter care o susţin: egocentrismul, agresivitatea, indiferenţa afectivă şi labilitatea.
134 Robert K.Merton, Social Theory and Social Structure, New York, Ed.Free Press, 1957
136 Raymond Gassin, op.cit., p 457
124
Situaţia concretă de viaţă, aşa cum s-a arătat, creează premise mai mult sau mai puţin favorabile trecerii
la act. Odată întrunite aceste criterii, subiectul este pus în situaţia de a delibera şi a opta între mai multe variante
de comportament. în procesul psihologic de deliberare intervin criterii motivaţionale (mobil şi scop), valorice
(semnificaţia socială şi juridica a faptei), morale, afective şi materiale (condiţii concrete de realizare a faptei).
Considerând situaţia concretă de viaţă ca fiind propice pentru săvârşirea faptei, rezultatul procesului de
deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii, iar aspectul final al
deciziei este o reflectare elocventă a acestei diferenţe de grad. Pentru infractorul de profesie, care are o orientare
antisocială a personalităţii deosebit de marcată, rezultatul deliberării este uşor de anticipat. Sistemul propriu de
norme şi valori îi justifică conduita şi îi da un caracter legitim 137. Numai când factorii de risc rezultaţi din analiza
situaţiei concrete de viaţa sunt foarte mari, opţiunea sa va fi alta, operând cu criteriile probabilităţii.
Atunci când orientarea antisocială a personalităţii are un grad mai redus de intensitate, criteriile
pozitive nu mai suferă o desconsiderare atât de radicală.
Trecerea la act surprinde faza dinamică în producerea infracţiunii. Confruntarea de argumente în
favoarea sau împotriva unei anumite decizii devine acută, are aspect conflictual. Trecând prin fazele teoretice ale
asentimentului temperat, asentimentului formulat şi a crizei 138, opţiunea în favoarea săvârşirii faptei infracţionale
are semnificaţia unei eliberări psihice pentru infractor şi a unui eşec social, care se vor consuma o dată cu
procesul de transformare a posibilităţii în realitate.
137 Jean Pinatel, op. cit., p. 338

138 Costică Bulai, Drept penal român, Partea Generală, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1992, p.120
125
BIBLIOGRAFIE:
 BULAI Costică, Drept penal român, Partea Generală, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1992
 DOBRINOIU Vasile, NISTOREANU Gheorghe, PASCU Ilie, MOLNAR Ioan, BOROI
Alexandru, Drept penal, Partea Generală, Ed.Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1992
 GASSIN Raymond, Criminologie, Paris, Dalloz, 1990, p.410
 MĂRGINEANU Nicolae, Condiţia umană, Bucureşti, Ed.ştiinţifică, 1973
 PINATEL Jean, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris,
Dalloz, 1963
 POPESCU – NEVEANU Paul, Dicţionar de psihologie, Bucureşti. Ed. Albatros, 1978
 RĂDULESCU Sorin, Anomie, devianţa şi patologie socială, Ed.Hyperion, Bucureşti, 1991
 ROŞCA Alexandru, Psihologie generală, Bucureşti, Ed.Didactică şi Pedagogică, 1975
 SZABO Denis, Nature el culture, L'inne ei l'acquis, Quelques considerations sur la
reactualisation du debat et ses incidences sur la criminologie, în L’annee sociologique, Paris,
1985
126
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PREVENIREA CRIMINALITĂŢII
Eufemia Vieriu
Rezumat:
Autoarea, în parcursul acestui material face o prezentare succintă a noṭiunii de prevenṭie, şi evoluṭia
acestui concept care stă la baza fundamentării unei politici penale protective adecvate. De asemenea vor fi
prezentate modelele de prevenire a criminalităṭii cere s-au succedat în evoluṭia societăṭii, trcându-se în revistă
modelele clasice, sociale şi situaṭionale promovate din antichitate până în secolul XXI
Această analiză succintă scoate în evidenṭă faptul că prevenirea criminalităţii constituie în prezent un
domeniu de acţiune al controlului social, atât formal (prin sistemul justiţiei penale), cât şi informal (prin
organizaţii non-guvemamentale, specialişti din diverse domenii, organizaţii comunitare etc).
Cuvinte cheie: prevenirea criminalităṭii, modele de prevenire, prevenire primară, prevenire secundară,
modelul situaṭional de prevenire
Abstract:
The author in this material during a very brief summary of the concept of preventive and evolution of
this concept that lies at the basis of appropriate protective Criminal Policy. There will also be presented models
of crime prevention to be succeeded in the evolution of society, running into classical model's magazine, social
and situational promoted from antiquity to the XXI century
This brief analysis highlights the fact that crime prevention is now a field of action of social control,
both formally (through the criminal justice system) and informal (through non-governmental organizations,
experts from various fields, community organizations, etc.)
Kewords: Crime prevention, models for prevention, primary prevention, secondary prevention,
situational prevention model
Într-o abordare empirică, prevenţia poate fi înţeleasă ca fiind un ansamblu de măsuri, altele decât cele
ce ţin de represiune, necesare împiedicării declanşării unui comportament infracţional. Doctrina analizează
prevenţia din două perspective.
Prima pleacă de la o abordare extensivă şi anume de la ideea că totul este prevenţie (sancţiuni penale,
despăgubirea victimelor, programe locale de informare a potenţialelor victime şi a potenţialilor infractori, etc).
A doua perspectivă mai restrânsă ca şi sferă, pleacă de la o abordare restrictivă facându-se distincţia
între prevenţie şi represiune. Astfel prevenţia ar putea fi definită ca fiind instrumentul utilizat de stat pentru o
mai bună stăpânire a criminalităţii prin eliminarea sau limitarea factorilor criminogeni şi prin gestiunea adecvată
a factorilor fizici şi sociali care furnizează ocazii favorabile de comitere a infracţiunilor 139. Această abordare
restrictivă este împărtăşită şi de Consiliul Europei, care în Recomandarea (83) 7 a Comitetului de Miniştri, a
exclus din noţiunea de prevenţie aşa numita prevenţie penală (pedepse, alegerea pedepselor, regimul lor de
executare).
Criminalitatea mondială, caracterizată prin coexistenţa formelor clasice de inadaptare economică şi
culturală, a celor hiperadaptate ale criminalităţii organizate şi a celei în “gulere albe” şi prin apariţia unor forme
noi, de la o etapă la alta, preocupă tot mai mult forurile statale şi suprastatale, instituţiile specializate, oamenii de
ştiinţă.
În contextul marilor schimbări sociale şi politice contemporane, al dezechilibrelor cu cauzalitate
multiplă şi al proceselor tensionate determinate de acestea, prevenirea şi combaterea criminalităţii nu poate fi
evitată, indiferent câte dificultăţi şi inconveniente ar prezenta.
139 Sergiu Bogdan, Criminologie, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
127
În România, recrudescenţa criminalităţii este o realitate îngrijorătoare, consecinţă a dificultăţilor de
adaptare la o societate civilă în care structurile şi mecanismele controlului social, specifice statului de drept nu
funcţionează la parametrii doriţi.
Criminologia îşi propune să evalueze măsurile ce se impun şi să elaboreze programe convingătoare de
prevenire a criminalităţii, de resocializare şi reinserţie socială a delincvenţilor prin identificarea şi studiierea
cauzelor criminalităţii, stabilirea stării şi dinamicii acesteia, anticipând schimbările sale cantitative şi calitative
pe termen mediu şi lung.
Acest demers este în concordanţă cu scopul general al criminologiei, respectiv fundamentarea unei
politici penale eficiente, în măsură să producă efectele dorite. Oferind ştiinţei politicii penale propriile sale
rezultate referitoare la starea, dinamica, esenţa, cauzalitatea şi legităţile criminalităţii ca fenomen socio- uman,
precum şi fundamentarea teoretică a strategiilor posibile, metodelor, procedeelor şi mijloacelor practice de
înfăptuire a activităţilor de prevenire şi combatere a criminalităţii, criminologia contribuie esenţial la
particularizarea principiilor de politica penală ale oricărui stat.
Soluţiile naţionale în problema luptei împotriva criminalităţii nu depind doar de acurateţea concepţiei
teoretice, de structurile, programele şi metodele prin care se înfăptuieşte strategia naţională de luptă împotriva
criminalităţii, ci şi de mijloacele materiale şi financiare pe care statul poate să Ie afecteze acestui scop. în
consecinţă, eficacitatea soluţiilor adoptate pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional depinde de
dezvoltarea social-economică a statului, de puterea reală a acestuia.
Prevenirea criminalităţii deşi considerată dintotdeauna drept obiectivul principal al politicii penale, a
rămas, mai degrabă, un concept vag, insuficient definit teoretic. A fost mai simplu să se discute în termenii
obiectivelor de realizat decât în termeni conceptuali. Aceasta situaţie se datorează faptului că acest concept
vizează un domeniu atât de larg, încât, la un moment dat, el însuşi devine difuz. înainte de a defini conceptul de
prevenire este necesar să clarificam obiectivele, sfera de acţiune şi direcţiile efortului preventiv.
Prevenirea criminalităţii înseamnă, în primul rând preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima oară a acelor
acţiuni ori inacţiuni umane pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale, pentru evoluţia sa
normală către progres, motiv pentru care aceste comportamente au fost sancţionate de legea penală.
În sens strict, prevenirea vizează mai ales acele comportamente care prezintă un grad de pericol social suficient
de mare ca să necesite o reacţie prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorilor.
În sens larg, prevenirea se îndreaptă împotriva tuturor comportamentelor deviante care, prin acumularea
şi adâncirea unor procese socio-umane specifice, pot conduce la săvârşirea de fapte antisociale sancţionate de
legea penală. De menţionat este faptul că, în aceasta viziune, conceptul de comportament deviant are o sferă de
cuprindere mai largă decât acela de infracţiune.
Deşi criminologia operează cu conceptul de infractor în sensul legii penale, obiectivul prevenirii este
constituit dintr-un ansamblu de factori care determină sau favorizează săvârşirea faptei ilicite. Aceşti factori
precedă încălcarea legii penale. Orice altă abordare ar fi nerealistă întrucât ar semăna iluzia că prevenirea
criminalităţii ar fi posibilă şi fără să se acţioneze asupra cauzelor criminalităţii 140. De aici, consecinţă că măsurile
concrete de prevenire nu pot fi orientate în mod just fără o concepţie clară asupra cauzelor care determina şi a
condiţiilor care favorizează fenomenul infracţional.
În raport de gravitatea şi rolul factorilor cauzali se poate alcătui strategia combaterii cauzelor
fenomenului, eşalonarea eforturilor pe diferite etape, fiecare cu obiective apropiate sau mai depărtate. Nu s- ar
putea renunţa însă la cunoaşterea cauzelor fenomenului şi a căilor de eradicare a acestuia.
Dacă se va desfăşura izolat, pe domenii sau tipologii infracţionale, acţiunea preventivă nu va produce
efectele scontate. Prevenirea criminalităţii trebuie să vizeze fenomenul în întregul său, ca sistem înţeles ca
ansmblu superior organizat de elemente aflate în relaţii atât între ele, cât şi cu întregul căruia i se subsumează,
ansamblu care este orientat câtre realizarea unor efecte specifice, în condiţii specifice.
În societate, intervenţia omului are un rol hotărâtor în procesul de transformare a posibilităţii în
realitate. El acţionează în cunoştinţă de cauză după ce a perceput informaţiile provenite din mediul social, după
ce le-a cercetat şi evaluat în raport cu natura lor şi necesităţile proprii, manifestând preferinţă şi asimilând pe
acelea care îi satisfac interesele. în raport de condiţionările concrete, el îşi manifestă libertatea opţională.
întrucât actul de decizie intervine într-un context social guvernat de norme şi valori general acceptate,
responsabilitatea pe care o implică se constituie, la rândul ei, într-o ecuaţie care exprimă relaţia dintre
necesitatea socială şi liberul arbitru ca fundament al răspunderii.
Măsurile concrete de prevenire a criminalităţii trebuie să reprezinte argumente suficient de puternice
pentru ca, în balanţa procesului individual de luare a deciziilor, să constituie factori decisivi, de împiedicare a
trecerii la săvârşirea actului infracţional. Aceste măsuri trebuie să vizeze acele domenii ale socialului,
economicului, juridicului etc, în care apar şi se manifestă cu mai multă forţă cauzele care determină şi condiţiile
care favorizează comportamentul delincvent.
140 Gheorghe Nistoreanu, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti,
1991, p.63
128
Generalizând, se poate aprecia că prevenirea criminalităţii desemnează un proces social permanent,
care presupune aplicarea unui ansamblu da măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ şi
juridic destinate săpreîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea
cauzelor fenomenului infracţional141.
Totuşi, prevenirea nu înseamnă doar preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a unei infracţiuni, ci
şi împiedicarea repetării faptei penale de către acelaşi autor. Acest tip de prevenire, în care subiecţii sunt calitativ
diferiţi, se realizează prin măsuri de resocializare şi reintegrare socială post-penală a persoanelor care au comis
deja fapte infracţionale şi au fost condamnate pentru aceasta.
Considerând criminalitatea ca o maladie a “societăţii criminogene” moderne, caracterizată de o
profundă deteriorare a valorilor fundamentale ale umanităţii, Jean Pinatel aprecia că ştiinţa criminologiei nu
poate opera făcând abstracţie de ipoteza deterministă142. în acest sens, deşi conduita infracţională poate fi
apreciată în termeni de probabilitate (datorită factorilor individuali aleatori), reacţia socială antiinfracţională
trebuie abordată într-o perspectivă deterministă şi interacţionistă întrucât este generată de un fenomen real,
obiectiv - criminalitatea.
Modele de prevenire a criminalităţii
i) Modelul clasic
O perioadă de timp îndelungată, reacţia socială anti infracţională a avut o esenţa eminamente represivă,
popoarele antice dezvoltând sisteme legislative şi instituţionale care răspundeau mai ales prin asprimea lor,
scopurilor pentru care fuseseră create; astfel, preîntâmpinarea săvârşirii faptelor antisociale a fost constituită de
efectul de inhibare psihică al normei penale şi al pedepsei potenţiale.
Problema prevenirii criminalităţii a fost abordată în mod explicit de Platon, care a propus înlocuirea
ideii retributive cu ideea de utilitate socială a pedepsei, conform căreia scopul sancţiunii trebuie să fie prevenirea
generală (prin forţa exemplului) şi prevenirea specială (ca efect intimidant al pedepsei). Platon afirma că “acela
care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu
s-ar putea face ca ceea ce s-a săvârşit să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca
vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe ceilalţi”143.
Aristotel a evaluat importanţa rolului preventiv al pedepsei, afirmând ca o persoana comite o crimă
atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă, ori atunci când avantajele obţinute din fapta prohibită
precumpănesc în faţa pedepsei144.
În secolul al XVIII-lea, Cesare Beccaria fondatorul şcolii clasice de drept susţine ca omul este o fiinţa
raţională care, trăind sub imperiul liberului sau arbitru, trebuie sa suporte consecinţele faptelor sale 145. Din acest
motiv,
 cu cât pedeapsa prevăzută de lege este mai severă, cu atât omul se va abţine să comită actul
incriminat;
 cu cât aplicarea legii este mai certă şi mai rapidă, cu atât efectul preventiv va fi mai evident.
În concepţia lui Enrico Ferri, pentru obţinerea prevenirii nu este suficientă o pedeapsă severă, sistemul
sancţionator având o importanţa limitată146. Modelul propus de doctrina pozitivistă afirmă ca imperativă luarea
unor măsuri de ordin social şi economic care să elimine sau să limiteze rolul factorilor care generează acest
fenomen.
Mai târziu, în perioada interbelică şi după cel de-al doilea război mondial, doctrina Şcolii Apărării
Sociale a susţinut că protejarea societăţii împotriva crimei trebuie să fie realizată prin măsuri penale şi
extrapenale destinate să neutralizeze delincventul, fie prin eliminare, fie prin aplicarea de metode curative sau
educative.
Prin prevenire specială se înţelege complexul de măsuri destinate să împiedice săvârşirea unor fapte
antisociale de către persoanele care au săvârşit, deja, o infracţiune.
Întrucât modelul clasic se bazează, în mod esenţial, pe efectul intimidant al pedepsei, prevenirea
specială se realizează prin impunerea unei pedepse mult mai aspre in cazul recidiviştilor, în scopul neutralizării
ori incapacitării acestora pe o perioadă mai mare de timp. în secolele anterioare, neutralizarea se realiza prin
pedeapsa cu moartea sau, mai târziu, prin exilarea vinovaţilor în colonii şi chiar prin vânzarea lor ca sclavi.
141Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti 1996, p.207
142Jean Pinatel, La societe criminogene, Ed. Calman - Levy, Paris, 1971, p.239
143Platon, Dialoguri, Protagoras, Paris, Ed. Les Belles Lettres, 1966
144Aristotel, Arta retorică şi arta poetică, cap. 12, apud Ivi KilIias, Precis de criminologie, Berna, Ed. Staempfli and Cie
S.A., 1991, p.443.
145Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti 1996, p.209
146 Enrico Ferri, Sociologia criminale, Torino, 1982
129
În secolul XX, neutralizarea se obţine atât prin pedepse privative de libertate mai severe (închisoarea pe
viaţă), fie prin măsuri alternative de educare, reeducare şi tratament medical sau psiho-social, care au drept scop
resocializarea infractorului, în vederea reintegrării sociale a acestuia.
j) Modelul social
În ultimele două decenii, creşterea explozivă a criminalităţii pe plan mondial a determinat o adevărata
criză a sistemelor justiţiei penale şi a organismelor clasice de control social. Atât numărul infractorilor primari,
cât şi rata recidivismului au crescut de la an la an; apariţia noilor strategii naţionale trebuie văzută în contextul
principalelor schimbări economice, culturale şi sociale care au afectat ţările lumii în ultima perioadă. Ca rezultat
al acestor schimbării politica penală din multe ţări se îndreaptă către utilizarea unor măsuri cu caracter social
anticipativ, despre care se crede147 că ar avea mai mult succes în prevenirea fenomenului infracţional. Noul
model presupune, în mod esenţial, implicarea limitată a comunităţii în efortul de prevenire a criminalităţii.
Modelul social de prevenire are meritul de a aborda frontal factorii criminogeni şi de a încerca limitarea
impactului acestora, prin măsuri de asistenţă comunitară acordată persoanelor aflate în condiţii de stres
economic, social ori psihologic.
Principala carenţă a modelului social se datorează faptului că acest model presupune o foarte bună
coeziune socială, o serioasă integrare culturală şi o conştientizare comunitară care să genereze un spirit civic
pronunţat. Din perspectiva modelului social, prevenirea criminalităţii urmează o clasificare de tip medical.
Prevenirea primară este definită ca o strategie preventivă de bază care, prin măsuri specifice în
domeniile social, economic, cultural, educativ etc, încearcă să anihileze atât situaţiile criminogene, cât şi
rădăcinile adânci ale criminalităţii. Primul şi cel mai generos obiectiv constă în crearea condiţiilor necesare
socializării pozitive a tuturor membrilor societăţii. Domeniul intervenţiei predelictuale include programele de
creare a locurilor de muncă, a condiţiilor civilizate de habitat, a şcolilor, locurilor de odihnă şi recreere,
instituţiilor de asistenţă medicală.
În conformitate cu ideile de bază ale modelului social, prevenirea trebuie să se adreseze mai ales
infractorilor potenţiali, atât la nivel individual, cât şi al microgrupurilor. Astfel, materialele de specialitate
prezintă un important număr de programe de prevenire care funcţionează în ţările occidentale şi se adresează cu
prioritate familiei, şcolii şi, în general, tinerilor. În privinţa familiilor se acţionează prin măsuri comunitare
pentru: furnizarea de ajutor celor aflaţi în stare de stress economic şi psihologic, educarea şi orientarea părinţilor
tineri, educarea preşcolarilor proveniţi din familii dezorganizate, ori “de socializare negativă”.
Şcoala se bucură de o atenţie reală, datorita rolului său formativ pronunţat. Ea poate oferi cunoştinţe
privind rolul şi importanţa valorilor sociale, a respectului faţa de lege şi morală, implicaţiile crimei, modul în
care funcţionează sistemul justiţiei penale, căile de evitare a comportamentului delincvent. Comparativ cu
familia, şcoala utilizează o gamă mai largă de modalităţi şi mijloace formative, prin dezvoltarea şi
fundamentarea unor convingeri morale durabile care facilitează integrarea tinerilor în societate.
Constatându-se că orientarea spre tratamentul individual al şcolarilor ori abordarea unui aspect
educaţional singular s-au dovedit a fi contraproductive, eforturile s-au îndreptat în doua direcţii:
 către supravegherea şcolarilor în vederea reducerii violenţei; în acest scop sunt angajaţi tinerii
absolvenţi aflaţi în şomaj;
 organizarea unor cursuri speciale, în afara orelor de program, pentru copiii care au probleme
de asimilare a noţiunilor ori de adaptare la mediul şcolar.
Un alt domeniu important al prevenirii îl constituie angajarea în muncă a tinerilor, care este
considerată ca fiind esenţială pentru dezvoltarea acestora prin educaţie socială, prin asumarea responsabilităţii
propriilor destine. Lipsa ori pierderea locului de muncă şi imposibilitatea de reîncadrare în timp rezonabil
determină modificarea serioasă a structurii de personalitate a tinerilor, dezvoltă sentimente revanşarde, stări
depresive, manifestări deviante şi chiar recurgerea la acte infracţionale. De aceea, programele de prevenire se
orientează în trei direcţii:
 identificarea şi chiar crearea de noi locuri de muncă pentru tineri, prioritate absolută avănd cei
cu responsabilităţi sporite (cu familie proprie, copii, părinţi bătrâni şi bolnavi etc);
 organizarea timpului liber pentru tinerii rămaşi fără loc de muncă; acest tip de acţiune
preventivă ia în considerare atât activităţile distractive, cât şi cele de reconversie şi recalificare
a tinerilor.
 crearea de facilitaţi de tratament pentru cei cu probleme deosebite (tineri care se droghează,
alcoolici etc).
Prevenirea secundară are ca obiect adoptarea unei politici penale adecvate şi transpunerea în practică
a acesteia. Aceasta este aria preventivă care se confruntă în mod concret cu fenomenul infracţional, asigurând
147 John Graham, Crime Prevention Strategies in Europe and North America, Helsinki, HEUNI, nr. l8/1990
130
prevenirea prin identificarea timpurie şi anihilarea factorilor criminogeni. Activităţile prevenirii secundare sunt
desfăşurate de organele legislative (în ceea ce priveşte adoptarea legislaţiei penale) şi executive (care au datoria
aplicării legii).
Activităţile destinate evitării riscului de recidivă la persoanele care au mai săvârşit infracţiuni fac parte
din cadrul prevenirii terţiare. în aceasta zona a prevenirii, se acţionează pentru tratamentul, reeducarea,
resocializarea şi reinserţia socială a infractorilor. Totuşi, datorită anvergurii limitate a sancţiunilor orientate spre
tratament, prevenirea terţiară este redusă adesea la represiune şi neutralizare.
Acest tip de model vizează mai ales prevenirea criminalităţii prin reducerea necesităţii de a săvârşi
fapte penale. El este un model care presupune mari eforturi materiale şi umane, deci implicit o anumită
bunăstare a societăţii în care se aplica. Modelul social necesită atragerea comunităţii în procesele specifice şi în
acţiunile concrete de prevenire, presupunând o buna coeziune socială. Alături de costurile ridicate, această
cerinţă reprezintă un serios handicap, deoarece:
 stratificarea socială excesivă generează interese diferite ale indivizilor, precum şi opinii
diferite cu privire la priorităţile prevenirii;
 interesul comun este relativ restrâns şi vizează mai ales prevenirea criminalităţii violente, a
celei stradale şi a delincvenţei juvenile, a infracţiunilor care lovesc în interesele tuturor
grupurilor sociale, în consecinţă, modelul social de prevenire poate avea o incidenţă şi
rezultate relevante în societăţile cu o dezvoltare echilibrată, care pun accentul pe interesele
comune (ţările nordice), şi aplicabilitate discutabilă în ţările a căror politică se bazează pe un
liberalism excesiv, ori în ţările sărace.
k) Modelul situaţional (tehnologic)

Modelul situaţional de prevenire reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunităţilor de săvârşire
a faptelor antisociale, prin măsuri realiste, relativ simple şi cu costuri reduse. Acesta are în vedere potenţialele
victime, încercând să le determine să utilizeze variate precauţiuni care reduc riscul victimizării.
Anumite aspecte ale acestui model de prevenire a criminalităţii se adresează infractorilor în ideea
producerii unui anumit impact psihologic asupra acestora (prin creşterea riscurilor la care se expun) şi a-i
determina să renunţe la “trecerea la act”.
Există două categorii principale de măsuri de prevenire situaţională utilizate în cadrul proiectelor de
prevenire a criminalităţii:
 măsuri de securitate care fac dificilă comiterea infracţiunilor;
 măsuri care influenţează costurile şi beneficiile celor care săvârşesc infracţiuni.
În ultima perioadă, aceste proiectele combină cele două tipuri.
Au fost identificate trei modalităţi prin care ocaziile de săvârşire a infracţiunilor se restrâng în mod drastic:
 măsuri prin care ţintele (obiectivele vizate de infractori) devin mai dificile. În acest scop se
utilizează materiale care nu pot fi sparte, dispozitive de alarmă şi imobilizare, seifuri. Aceste
măsuri sunt îndreptate mai ales împotriva spărgătorilor. Valoarea lor creşte prin conectarea
dispozitivelor de alarmă la companii de pază, unităţi specializate de poliţie, agenţii de
prevenire comunitară a crimei, companii de asigurare, etc;
 măsuri prin care se înlătură ţintele; de exemplu, pentru a se evita spargerea unui autoturism,
acesta nu va fi parcat la întâmplare, ci în locurile special amenajate, cu pază asigurată;
 măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a infracţiunilor; de exemplu, verificarea
pasagerilor la aeroport reduce riscul deturnărilor de aeronave.
Măsuri care influenţează costurile şi beneficiile infractorilor:
 marcarea proprietăţii - aceasta măsură face lucrurile respective uşor de recunoscut şi, în
consecinţa, greu vandabile.
 supravegherea tehnică - aceste dispozitive creează riscuri suplimentare pentru infractori, care,
în cazul în care decid să acţioneze, vor trebui să facă eforturi şi cheltuieli suplimentare pentru
a le evita ori anihila.
 asigurarea supravegherii zonale - se referă la activităţile specifice de patrulare şi control
antiinfracţional desfăşurate de organele de poliţie, agenţii specializate şi chiar de cetăţenii
organizaţi în echipe de prevenire în zonele în care locuiesc.
Modelul situaţional de prevenire nu reprezintă o noutate practică. Utilizarea sa, inclusiv în cadru
teoretic, conduce la concluzia că celelalte modele de prevenire dau rezultate nesatisfăcătoare, conform celebrei
131
expresii americane “nothing works” (nimic nu merge)148. În consecinţă, se consideră că este corect să se prezinte
cetăţenilor situaţia cât mai exact cu putinţă, pentru ca ei să-şi ia măsuri suplimentare de autoprotecţie.
Concluzii:
În perioada modernă, modelul clasic de prevenire a evoluat atât către modelul social, cât şi în direcţia
modelului situaţional (tehnologic). Astfel, prevenirea criminalităţii nu se mai realizează doar prin măsuri de
drept penal. Ea constituie domeniul de acţiune al controlului social, atât formal (sistemul justiţiei penale), cât şi
informal (organizaţii non-guvemamentale, specialişti din diverse domenii, organizaţii comunitare etc).
Se pune accentul pe educarea cetăţenilor prin popularizarea legislaţiei în vigoare, prin relevarea
efectelor nocive ale criminalităţii, prin consecinţele acestui fenomen. Un rol important revine mijloacelor de
informare în masă, care, prin modul de prezentare a acestei problematici, pot contribui efectiv la prevenirea
criminalităţii.
Cea mai importantă pârghie o constituie, însă, controlul social specializat, respectiv justiţia, poliţia,
curtea de conturi, garda financiară, controlul financiar intern, poliţia sanitară, poliţia de frontieră etc, -
organisme ale statului care, prin lege, au obligaţia să intervină în timp util pentru anihilarea focarelor
criminogene.
BIBLIOGRAFIE:
 BOGDAN Sergiu, Criminologie, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
 FERRI Enrico, Sociologia criminale, Torino, 1982
 GRAHAM John, Crime Prevention Strategies in Europe and North America, Helsinki,
HEUNI, nr. l8/1990
 LIPTON Douglas, MARTINSON Robert, WILKS Judith, The Effectiveness of Correctional
Treatment, New York, Ed. Praeger, 1975
 NISTOREANU Gheorghe, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991
 PINATEL Jean, La societe criminogene, Ed. Calman - Levy, Paris, 1971
 PLATON, Dialoguri, Protagoras, Paris, Ed. Les Belles Lettres, 1966
148 Douglas Lipton, Robert Martinson, Judith Wilks, The Effectiveness of Correctional Treatment, New York, Ed.
Praeger, 1975
132
CRIMINALITATEA TRANSNAȚIONALĂ: NORMATIVUL PENAL DE SANCȚIONARE SI POLITICI
DE PREVENIRE SI COMBATERE
Rezumatul Tezei de doctorat
Dr. Florena STERSCHI
Problematica abordată a constituit-o analiza criminalității organizate transnaționale, sub aspect

juridico-penal și criminologic, teoretic, practic și aplicativ, precum și a legislației în care s-a instituit regimul
sancționator pentru infracțiunile comise de un grup infracțional organizat sau o organizație criminală
transnațională, prezenta lucrare fiind este o încercare de actualizare a unor concepte, idei și soluții
referitoare la răspunderea penală și prevenirea/combaterea criminalității organizate transnaționale.
Tema de cercetare a fost determinată de necesitatea abordării și elaborării unor soluții în ceea ce
privește aprecierea și aplicarea corectă a unui tratament adecvat celor care săvârșesc fapte penale în cadrul
unor grupuri criminale organizate cu caracter transnațional.
Pentru aceste considerente am apreciat ca fiind actual și oportun demersul dedicat:
►caracterizării normativului penal;
►reglementărilor orientate spre prevenirea și combaterea criminalității organizate.
Cercetarea atentă însă a cadrului normativ a scos în evidență unele imperfecțiuni ale politicii
penale represive, aspect ce a determinat unele incursiuni teoretice pentru a putea oferi legiuitorului propuneri
de lege ferenda în eventuala intervenție de perfecționare a normelor juridice penale existente în domeniul de
referință.
O dimensiune pragmatică, absolut necesară cunoașterii criminalității organizate transnaționale o
constituie prevenirea acesteia. Aspect care comportă o importanță în plus pentru Republica Moldova, țară cu
aspirații europene, pusă în fața implementării unor standarde europene, inclusiv în domeniul criminalității
organizate. Suportul prevenirii acestui tip de criminalitate îl constituie cooperarea pe plan juridic a statelor
europene, iar conceperea unor mecanisme care ar sta la baza unei asemenea cooperări este un deziderat
inerent pentru R. Moldova.
Totodată, am considerat oportună, benefică și necesară analiza juridico-penală a reglementărilor
existente în domeniul preveniri COT, pentru eficientizarea activității de aplicare a normativului penal.
Lucrarea s-a axat pe elementele cheie care au determinat cercetarea și inovația, fiind avute în vedere
teoriile penale acceptate până în prezent și investigațiile realizate, abordarea științifică vizând orientarea
cercetării științifice pe 3 coordonate principale: analiza materialelor științifice publicate la tema tezei în
România, în R. Moldova și alte state; normativul penal privind sancționarea criminalității organizate
transnaționale în România și Republica Moldova :politicile de prevenire si combatere a criminalității
organizate la nivel european.
Aceste coordonate au format conținutul tezei de doctorat, structurat în 3 compartimente/capitole
fiecare cuprinzând câte 4 respectiv 5 subcapitole. La rândul său, fiecare capitol cuprinde concluziile asupra
problemelor abordate, iar în final, cercetarea problemelor teoretice și practice ale COT a evidențiat unele
concluzii generale și recomandări.
Capitolul 1
ANALIZA SITUAȚIEI ÎN DOMENIUL CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE TRANSNAȚIONALE,
133
- conține o analiză pertinentă a materialelor științifice de referință la tema tezei publicate în România,
Republica Moldova și alte state, menite să contureze importanța deosebită acordată de oamenii de știință,
elaborării concepției privind criminalitatea organizată transnațională.
- au fost prezentate lucrările științifice elocvente publicate în România, R. Moldova și alte state, care au
legătură cu tema de cercetare. Prezenta teză vine să completeze studiile întreprinse anterior în domeniu,
evidențiindu-se unele tendințe și aspecte noi de dezvoltare a științei în domeniul de referință specific pentru
etapa actuală.
Concluzia pe marginea tuturor materialelor științifice analizate este că printre oamenii de știință
care s-au preocupat activ de problemele legate de COT se numără: prof. Mihai Gheorghiță, Igor Ciobanu,
Bujor,Bejan,V.Usu.V.Untilă,Gh.Gladchi.I.Pitulescu,Gh.Mocuța, Kurdiukov,Valeev ș.a., iar lucrările acestor
autori consacrați au reprezentat baza teoretică a investigației la capitolul introductiv și mi-au oferit
posibilitatea de a-mi forma o concepție clară de cercetare.
Astfel, în doctrina criminologică sunt utilizate conceptul de criminalitate organizată, privit ca
ansamblul manifestărilor antisociale comise de grupuri criminale organizate şi structurate care acționează
coordonat după reguli bine stabilite, prin împărțirea sarcinilor între membrii ei, în scopul obținerii unor profituri
cât mai numeroase și avantajoase și de cel de crimă organizată, prin care se înţelege comiterea unor încălcări ale
legii penale, în mod organizat, prin colaborarea a trei sau mai multe persoane. În abordarea temei tezei am optat
pentru primul concept, pornind de la monografiile profesorilor Mihail Gheorghiţă cu titlul „Criminalitatea
organizată: probleme de teorie și practica investigării, dedicată fenomenului criminalității organizate. şi Igor
Ciobanu, cu titlul „Criminalitatea organizată la nivel transnaţional şi unele forme de manifestare în Republica
Moldova”, desigur având în vedere și Convenţia Naţiunilor Unite (2000) privind criminalitatea transnaţională
organizată şi nu în ultimul rând art. 69B din Tratatul de la Lisabona, care utilizează sintagma „criminalitatea
organizată”.
Capitolul 2
Normativul penal privind sancționarea criminalității transnaționale organizate în România, R.
Moldova
- cuprinde abordări conceptuale privind fenomenul criminalității organizate transnaționale,
premisele obligatorii din care rezultă esența acestei forme de criminalitate, incriminările plasate sub incidența
COT, este capitolul consacrat unei analize juridico-penale fiind scoase în evidență:
a) conceptul de criminalitate organizată transnațională
b) participația penală ca bază a incriminării actului criminal
săvârșit în asociere;
c) normele speciale privind COT în România
d) normele speciale privind COT în R. Moldova
În viziunea noastră, la abordarea conceptului de COT, urmează a fi luate în considerare 2 premise
obligatorii din care rezultă esența acestei forme de criminalitate:
a) noțiunea și trăsăturile generale ale CO;
b) noțiunea de activitatea infracțională transnațională.
Plecând de a aceste premise am definit COT ca fiind o totalitate de infracțiuni săvârșite de
grupuri criminale organizate pe diferite nivele , formate, de regulă, din cetățeni ai unor state diferite,
infracțiuni ce sunt comise prin folosirea pe scară largă a coordonării activității criminale la nivel
transnațional și care constau în răspândirea pe teritoriul a 2 sau mai multe state de activități de
pregătire, organizare, săvârșire și de survenire a consecințelor criminale, în scopul obținerii unor
profituri economice sau creării unor condiții propice de majorare a acestora, prin recurgerea la
utilizarea violenței sau a legăturilor corupționale, inclusiv la nivel politic.
Rezultă că trăsăturile definitorii ale COT sunt:
1. existența unor grupări criminale organizate de diferite nivele, formate,de regulă,din cetățeni ai
unor state diferite sau persoane fără cetățenie;
2. presupune folosirea pe scară largă a coordonării activității criminale la nivel transnațional;
3. infracțiunile sunt săvârșite prin răspândirea pe teritoriul a 2 sau mai multe state a activității de
pregătire, organizare, săvârșire și de survenire a consecințelor criminale;
4. existența scopului de obținere a unor profituri economice sau creări unor condiții propice de
majorare a acestora;
5. recurgerea la utilizarea violenței sau a legăturilor corupționale, inclusiv la nivel politic, pentru
realizarea scopurilor sale.
Legiuitorul român a incriminat COT ca infracțiune de sine stătătoare, ținând cont de caracterul
pluralității constituite de infractori. În situația în care se săvârșește o infracțiune scop, va exista un concurs
real de infracțiuni. Din această categorie de infracțiuni cu pluralitatea constituită, menționăm: constituirea
de grup infracțional organizat art.367 C.p
134
De asemenea, în abordarea conceptului de criminalitate organizată transnațională am făcut referire la
normele incriminatoare în C.penal Român și cel a Republicii Moldova, respectiv la
► infracțiunea de constituire de grup infracțional organizat reglementată la art.367 C.p.
alin.(1)- se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani și interzicerea unor drepturi, inițierea sau
constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de
grup;
alin.(2) - fapta se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi când
infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat, este sancționată de lege cu detențiunea pe
viață sau închisoare mai mare de 10 ani.
alin.(3) – dacă faptele prevăzute la alin (1) si (2) au fost urmate de săvârșirea unei infracțiuni, se
aplică regulile de la concursul de infracțiuni.
►normă similară în R. Moldova este prev.la art.284 alin.1 C.pen,- crearea sau conducerea unei
organizații criminale - conform căreia se pedepsește cu închisoare de la 8 la 15 ani, fapta de creare sau
conducere a unei organizații criminale, adică:
1. întemeierea unei astfel de organizații și organizarea
activității ei;
2. căutarea și angajarea de membri în organizația criminală;
3. ținerea de adunări ale membrilor ei;
4. crearea de fonduri bănești și de altă natură pentru susținerea
lor financiară și a activității criminale a organizației;
5. înzestrarea organizației criminale cu arme și instrumente
pentru săvârșirea de infracțiuni;
6. organizarea culegerii de informații despre potențiale
victime și despre activitatea organelor de drept;
7. coordonarea planurilor și acțiunilor criminale cu alte
organizații și grupuri criminale sau infractori aparte din țară și din străinătate.
Infracțiunea este pedepsită mai aspru, respectiv pedeapsa închisorii de la 15 la 20 de ani sau
detențiunea pe viață, dacă aceasta constă în crearea sau conducerea unei organizații criminale sau a unui grup
criminal organizat cu scopul de a comite una sau mai multe infracțiuni cu caracter terorist.
Dacă facem o comparație între cele 2 norme incriminatorii prev. la art.367 C.p. și art.284
C.p, observăm următoarele constatări cu caracter general:
● ambele incriminează fapte legate de constituirea unei pluralități de infractori și se pedepsesc
indiferent dacă ulterior creării unei organizații criminale sau grup criminal organizat sunt sau nu săvârșite
unele fapte penale;
●ambele norme incriminează conduita de creare, inițiere, respectiv conducere a unei entități sau
formațiuni criminale organizate;
►norma specificată la art 367 C.p al României este mai abstractă decât cea formulată la art.284 C.p
al R.Moldova..
Astfel, în timp ce C. pen. al României incriminează orice faptă de sprijinire a unui grup criminal
organizat, aceasta presupunând orice activitate de întrajutorare, înzestrare materială etc. în C, pen al R.
Moldova, aceste activități sunt specificate, în sensul că legiuitorul moldovean a enunțat eventualele conduite
prin care membrii grupului se pot manifesta:
►întemeierea unei astfel de organizații sau organizarea activității ei;
►căutarea și angajarea de membrii în organizația criminală;
►ținerea de adunări ale membrilor ei;
►crearea de fonduri bănești și de altă natură pentru susținerea lor financiară și a activității criminale
a organizației.
► înzestarea organizației criminale cu arme și instrumente pentru săvârșirea de infracțiuni;
►organizarea culegerii de informații despre potențialele victime și despre activitatea organelor de
drept;
►coordonarea planurilor și acțiunilor criminale cu alte organizații și grupuri criminale sau infractori
aparte din țară și din străinătate.
Deși norma de la art.367 C.p. este formulată mai abstract și are un caracter mai generalizat în
raport cu conduita pe care o descrie, aceasta se caracterizează printr-o arie mai mare de aplicabilitate decât
art.284 C.p al R. Moldova, concluzie ce derivă din faptul că în CP român în afară de activitatea de instituire și
de creare a unui grup infracțional organizat mai este pedepsită și cea de aderare la o formațiune criminală de
acest gen.
Având în vedere că în Codul penal al R. Moldova, simplul membru al organizației criminale nu poate si
supus răspunderii penale pentru infracțiunea incriminată la art.284 C.pen.
135
1. De aceea de lege ferenda propunem introducerea și în codul penal a R. Moldova a
răspunderii penale pentru cel care aderă la o organizație criminală, cu precizarea că la
incriminarea unei asemenea fapte, să se țină cont că regimul de sancționare trebuie să fie
mai aspru, pentru cel care organizează sau conduce un grup infracțional organizat sau o
organizație criminală, decât cel care are doar calitatea de membru al unei asemenea
grupări.
2. Pornind de la constatarea că în lista infracțiunilor susceptibile de a fi comise de un grup

criminal organizat sau de către o organizație criminală nu este inclusă și infracțiunea de
omor intenționat, incriminată la art.145 C.pen al R. Moldova și ținând cont că atât
practica națională cât și internațională ne demonstrează fără echivoc că de multe ori
grupurile sau organizațiile criminale sunt implicate în comiterea omorurilor, mai ales a
celor la comandă, considerăm oportună reformularea circumstanței agravante prev. a
art.145 alin.2 lit i) din omorul săvârșit ,,de două sau mai multe persoane” în omor săvârșit de
două sau mai multe persoane ori de un grup criminal organizat sau de o organizație
criminală”.
3. De asemenea,ținând cont că art.42 din C.p al R. Moldova îl include printre participanți pe
organizator, de lege ferenda opinăm pentru completarea prev. art.367 C.p al României cu alin
(7) care va avea următoarea formulare normativă. Prin organizator se are în vedere persoana
care a constituit sau dirijează activitatea unui grup infracțional organizat
Capitolul 3
Politici de prevenire și combatere a criminalității organizate transnaționale la nivel european
● acest capitol este destinat investigării politicilor de prevenire și combatere a COT, fiind supuse
abordării cadrul instituțional privind prevenirea și combaterea COT la nivel european, cooperarea
internațională a României și R. Moldova în vederea prevenirii și combaterii COT, măsuri de prevenire și
combatere a COT.
În acest context au fost abordate:
-Tratatul privind UE de la Maastricht, semnat la 07.02.1992 și intrat în vigoare la 01.11.1993:
-Tratatul de la Amsterdam aducând importante modificări în sfera pilonului III Justiție și Afaceri
Interne (JAI), care acoperă doar cooperarea polițienească și judiciară în materie penală. Printre obiective
propuse fiind oferirea cetățenilor unui nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, securitate și justiție,
ceea ce ar presupune o mai strânsă cooperare între forțele de poliție, autorități vamale și alte autorități
competente din statele membre, atât direct cât și prin intermediul Europol – Oficiul European de Poliție,
organism creat la nivelul UE pentru eficientizarea activității autorităților competente din statele membre și
întărirea cooperării pentru prevenirea și combaterea terorismului, a traficului de droguri și alte forme de trafic.
- Tratatul de la Lisabona care a modificat Tratatul de
instituire a Comunităților Europene, fiind redenumit în Tratatul de funcționare al U.E a intrat în
vigoare la 01.12.2009.
Ținând cont de amenințările COT la adresa securității naționale și internaționale, reclamă o atenție
sporită în găsirea unor soluții optime de cooperare și alocarea mijloacelor și resurselor necesare pentru
prevenirea și combaterea cât mai eficient a cestui fenomen, colaborarea între state constituind un element
esențial.
Putem afirma că atât România cât și Republica Moldova s-au implicat în lupta împotriva COT
prin adoptarea, ratificarea și punerea în practică a instrumentelor directe sau indirecte aplicabile
combaterii acestui tip de infracționalitate,ca element esențial al colaborării internaționale în acest domeniu.
În acest context, amintim aici adoptarea Legii nr.50/22.03.2012 privind prevenirea și combaterea
criminalității organizate precum și a Hotărârii nr.480/30.06.2011 pentru adoptarea Strategiei naționale de
prevenire și combatere a crimei organizate pe anii 2011 – 2016.
Nu în ultimul rând amintim importanța Proiectului Comun al Comisiei Europene și Consiliului
Europei împotriva corupției, spălării banilor și finanțării terorismului în R. Moldova, care presupune
realizarea următoarelor obiective:
►asigurarea eficientă a monitorizării coordonării și administrarea strategiei anticorupție;
►îmbunătățirea cadrului legislativ privind prevenirea și combaterea corupției potrivit strategiei
naționale anticorupție.
Ținând cont de preocuparea R și R. M pentru combaterea CO, aceste țări trebuie să-și intensifice
cooperarea pe acest segment.
În încheiere, aș dori să menționez rezultatele obținute ca urmare a cercetărilor științifice, ce pot fi
avute în vedere în ambele țări, însumate în următoarele concluzii generale:
constând în:
136
■ determinarea conceptului de criminalitate organizată transnațională, ca fiind o totalitate de
infracțiuni, săvârșite de grupări criminale organizate la diferite nivele, formate, de regulă, din cetățeni ai unor
state diferite, infracțiuni ce sunt comise prin folosirea pe scară largă a coordonării activității criminale la nivel
transnațional și care constau în răspândirea pe teritoriul a două sau mai multe state a activității de pregătire,
organizare, săvârșire și de survenire a consecințelor criminale,în scopul obținerii unor profituri economice sau
creării unor condiții propice de majorare a acestora, prin recurgerea la utilizarea violenței sau a legăturilor
corupționale, inclusiv la nivel politic.
■ trăsăturile definitorii ale COT, constând în:
- existența unor grupări organizate criminale la diferite nivele, formate, de regulă din cetățeni ai unor
state diferite sau persoane fără cetățenie;
-folosirea pe scară largă a coordonării activității criminale la nivel transnațional;
-infracțiunile sunt săvârșite prin răspândirea pe teritoriul a 2 sau mai multe state a activității de
pregătire, organizare, săvârșire și de survenire a consecințelor criminale;
-existența scopului de obținere a unor profituri economice sau creării unor condiții propice de majorare
a acestora;
-recurgerea la utilizarea violenței sau a legăturilor corupționale, inclusiv la nivel politic, pentru
realizarea scopurilor sale.
■comparând normele incriminatorii ale art.367 din C.pen. cu cele ale art.284 C.p a R.Moldova, s-a
constat că;
.- ambele incriminează faptele legate de constituirea unei pluralități de infractori și se pedepsesc,
indiferent dacă ulterior creării unei organizații criminale (284 CP al R.M.) sau grup infracțional organizat
(art.367 C.P al României), sunt sau nu săvârșite fapte infracționale legate de activitatea acestor formațiuni
criminale;
- ambele incriminează conduita de creare, inițiere, conducere a unei entități sau formațiuni criminale
organizată.
- norma de la art.284 C.p a R.M. enumeră eventualele conduite pe care le poate îmbrăca faptele
acestor formațiuni criminale, spre deosebire de cele ale art.367 C.P care au un caracter mai generalizat în
raport de conduita pe care o descrie, dar și o aplicabilitate mai mare decât art.284 CP al R.M.
■ s-a demonstrat în ceea ce privește încadrarea juridică a infracțiunii de constituire a unui grup
infracțional organizat că în cazul ADERĂRII nu interesează activitatea depusă de făptuitor în cadrul
grupului, deoarece, în opinia noastră, simpla calitate a unui membru dobândită prin voința expresă sau tacită
a făptuitorului este de natură să atragă incidența art.367 C.p. în măsura în care cel care aderă are o
participare reală la activitățile acesteia.
Cu titlu de RECOMANDĂRI menționăm:
1. Eficientizarea cooperării în domeniul COT între R și R.M. ținând seama de legislațiilor lor
naționale, în scopul combaterii,descoperii și investigării acestui tip de criminalitate;
2. Colaborarea organelor vamale ale celor 2 țări dar și cu alte state, prin îmbunătățirea
schimbului de informații, ptr. a crea posibilitatea ca prin proceduri vamale, o marfă să poată
fi verificată în țara de origine, dacă a fost exportată, care este valoarea ei, cantitatea, destinația
etc.
3. Creșterea gradului de intensificare a controlului la frontiera de stat prin: armonizarea și
compatibilizarea sistemelor informaționale vamale utilizate în R și R. Moldova; organizarea
periodică a schimbului de informații referitoare la comerțul exterior. Ambele a acțiuni ar
determina o impulsionare a cooperării vamale, cu păstrarea caracterului operațional;
sprijinirea activității transnaționale comune ale organizațiilor nonguvernamentale în diferite
domenii de activitate.
4. Crearea unui centru operațional de investigații și cercetare specializată în domeniul
drogurilor, spălare a banilor, trafic de ființe umane, trafic de arme și muniții, care să preia
informațiile în imediate apropiere a granițelor țării, constituit din polițiști de frontieră
judecător, procuror, a.î. toate investigațiile derulate de instituțiile cu atribuții specifice să
stabilească prioritățile corecte și să asigure coerență și eficiență în aplicarea legii.
5. Elaborarea unei Strategii anticorupție în domeniul justiției, în scopul asigurării integrității
în domeniul judiciar din R. Moldova, ca o precondiție esențială a unei justiții independente și
eficiente ca serviciu public în beneficiul cetățenilor.
6. Ridicarea așa numitelor imunități judiciare instituite pentru anumite categorii de persoane
(deputați, senatori, jud, proc. etc.), deoarece în accepțiunea noastră aceste imunități contravin
dispozițiilor constituționale potrivit cărora nimeni nu este mai presus de lege.
7. Intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a evaziunii fiscale, fraudei vamale,
spălării banilor și contrabandei, scopul fiind ca recuperarea prejudiciilor să fie realizată în
137
cel mai scurt timp, respectiv cât mai aproape de comiterea faptelor ilicite și creșterea gradului
de colectare a veniturilor la bugetul de stat.
8. Înființarea Institutului Național de Criminologie în România și R.Moldova în vederea
stabilirii indicatorilor statistici referitori la dinamica și starea criminalității deoarece, în
prezent, asistăm la o lipsă a centralizării unitare a datelor privind evoluția criminalității
organizate, în scopul evaluării acestora și elaborării unei metodologii de studiere structurată a
acestui fenomen.
9. De lege ferenda s-a fundamentat necesitatea introducerii la art.284 C.p. al R. Moldova un
nou alineat,(3) care ar urma să aibă următorul conținut: Aderarea la una din organizațiile
criminale sau grupurile criminale organizate prev. la alin.(1) și (2) al prezentului articol se
pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani.
10. De lege ferenda propunem completarea art.367 CP cu alin.(7) care va avea următorul
conținut: ,,Prin organizator se are în vedere persoana care a constituit sau care dirijează
activitatea unui grup criminal organizat”.
11. De lege ferenda propunem reformularea circumstanței agravante de la infracțiunea de omor
intenționat prev. la art. 145 alin.2 lit.i) ,,din omorul săvârșit de două sau mai multe persoane” în
,,omorul săvârșit de două sau mai multe persoane ori de un grup criminal organizat sau de o
organizație criminală”.
PENITENCIARUL, O PRIVIRE DINĂUNTRU
Florian Gheorghe
conferențiar universitar, autor al volumului
Penitenciarul - ultima autoritate (2016).
Lumea închisorilor este un loc de perspectivă socială pentru că, lucrând aici, înţelegi cauzele
dificultăţilor din familie, din şcoală, din comunităţile noastre şi din societate, care generează cea mai mare parte
a delincvenţei. Pedepsele penale sunt importante pentru asigurarea ordinii sociale, dar ele singure, nu pot
rezolva problemele asociate delincvenţei.
Din păcate, nu toți marii delincvenți ajung în penitenciare. Eșecul pedepsirii acestora are o semnificație
profundă: el arată slăbiciunea sistemului politic și a autorităților responsabile cu ordinea socială, demoralizează
populația și amplifică sentimentul de insecuritate (Garland, 1990). Cum putem evalua eficiența pedepsei cu
închisoarea ? Doar dacă, în timp, se apelează din ce în ce mai puțin la ea.
Pedepsele prevăzute în Codul Penal intimidează oamenii doar atunci când ei sunt convinşi că vor fi
arestați dacă vor comite o infracţiune. Ori delincvenţii obişnuiţi sunt speriați mai ales de condamnarea marilor
infractori și de severitatea pedepselor, dar desconsideră certitudinea arestărilor. Sunt și situații când renunțarea la
infracțiuni este generată de schimbarea modului de raportare a individului la propria persoană, la cei din jur, la
trecut și la viitor. În urmă cu ceva timp, mergând pe stradă, s-a apropiat de mine un tânăr care se liberase de 4
ani din penitenciar (acum avea 32 de ani), se căsătorise, avea 2 fetițe gemene, serviciu, locuință. L-am întrebat
dacă a terminat cu infracțiunile. “Da, am terminat cu viaţa de bandit, care a început pe la 15 ani, când
exasperasem pe toată lumea cu bătăile și furturile, îi sfidam pe toţi și mă dădeam mare în puşcărie. Mă certam
cu gardienii, provocam alţi deţinuţi, mă tăiam pe tot corpul ca să arăt că sunt în stare de orice. Sunt tot o
cicatrice. De la un timp însă, nu mai pot să dorm noaptea: mă întreb ce a fost în capul meu atâţia ani, de ce nu
vedeam că mă îndrept spre prăpastie ?! Acum trăiesc cu o mare teamă: fetiţele mele cresc şi nu mai e mult până
când mă vor întreba: „Tati, de ce toţi oamenii merg vara pe stradă în cămaşi cu mânecă scurtă şi numai tu porţi
cămaşă cu mânecă lungă ? ” Din cauza asta nu mă apucă somnul. Ce-am să le spun ? Ce va fi în sufletul lor când
vor afla, deşi acum eu sunt alt om ?ʺ...
Foarte mulți dintre cei care vin în închisoare sunt convinși că familia și avocații vor găsi soluții pentru a-i
libera. Când veștile devin sumbre, optimismul este înlocuit de îngrijorare și apoi de descurajare. Așa începe
adevărata experiență subiectivă a privării de libertate: conținutul său și rezonanța în comportament diferă de la o
persoană la alta, în funcție de vârstă și sex, de robustețea fizică și psihică, de nivelul cultural, de mărimea
pedepsei. O deținută îmi povestea: “Primele săptămâni păreau un concediu odihnitor, până într-o dimineață
138
când, pe la ora 5, am fost trezită de supraveghetoarea de noapte care mi-a spus: „Îmbracă-te și mergi pe hol, de
azi pleci la muncă“. Împreună cu alte deținute am ieșit în curte, unde aștepta un tractor cu remorcă, ce ne-a dus
pe un lan de porumb care se întindea până în zare. Supraveghetoarea a spus că vom mânca doar după ce fiecare
termină de tăiat buruienile de pe rând. Începuse să se lumineze, aveam sapa în mâini și încercam să văd unde se
sfârșea rândul meu de porumb. În acea clipă, m-am simțit părăsită pe un câmp străin și ostil. Atunci am înțeles
totul: zădărnicia a ceea făcusem, absurditatea anilor de aventuri și petreceri, pierderea statutului social, cazierul,
uzura fizică și mai ales, sufleteascăʺ…
Suferințele tipice închisorilor sunt greu de înlăturat. Omul care suferă se simte devalorizat, nu mai
interpretează corect evenimentele și interacţiunile cu ceilalţi. Comportamentul său depinde de modul cum s-a
format în istoria sa ideea de suportabil şi insuportabil, de reprezentarea a ceea ce înseamnă demnitatea umană.
Putem vorbi despre o suferință normală, generată de cum înțelege fiecare calitatea vieții sale și despre o
suferința anormală, provocată de prăbuşirea speranţelor, de îngustarea relaţiilor cu semenii, de restricțiile inutile
și nejustificate, de ambianța de viață dictată de alții.
Nu toți deținuții vor să muncească. Într-o toamnă, am avut nevoie de o sută de deținuți să culeagă
porumbul de la ferma unității, porumb cu care erau hrăniți porcii și tăiați apoi pentru a le da carne
condamnaților. În curte, la aer, erau vreo mie de deținuți din care s-au înscris la muncă doar 5. Motivele de refuz
erau neașteptate: unul spunea că nu poate munci pentru că transpiră și el nu suportă să fie transpirat; altul spunea
că este pianist și dacă merge la porumb se poate răni la aparate (în argou, pianist înseamnă hoț de buzunare, iar
aparatele erau degetele cu care opera victima); altul spunea că dimineața urmărea o telenovelă și nu acceptă să
piardă vreun episod.
Alți deținuți nu pot sta însă inactivi și născocesc ceva cu care să-și umple timpul. La Penitenciarul
Gherla, am fost martor la o scenă decupată parcă dintr-un film: un deținut își croșetase timp de 3 ani o cămașă
din papiote de ață și o terminase chiar în ziua sosirii mele. Îmbrăcat cu cămașa, a cerut voie să se plimbe prin
curtea închisorii, să treacă pe la ferestre pentru a arăta tuturor noua modă de primăvară. În toată pușcăria se
auzeau râsete, fluierături, comenzi pentru bluze, tricouri, cravate. O impresie deosebită făceau nasturii cămășii,
care fuseseră fabricați de un alt deținut: acesta fusese la gradina de legume, prinsese gândaci de Colorado, îi
acoperise cu o pasta de plastic transparent și atașase un inel de sârmă pentru a fi cusuți la cămașă. Omul cu
cămașa nota comenzile și cerea să fie plătit în țigări, cafea, săpun, biscuiți. După câteva ore, când spectacolul s-a
terminat, deținutul s-a dezbrăcat de cămașă, a deșirat-o și a început să o croșeteze din nou…
Penitenciarele româneşti au cunoscut anumite schimbări din momentul în care au fost trimiși să-şi
execute pedeapsa foşti demnitari ai statului, parlamentari, politicieni, persoane cu averi considerabile. Venirea
acestora în penitenciar arată că impunitatea este o iluzie, că pot fi trași la răspundere și cei cu un statut social
privilegiat. Desigur, cu condiția ca toate acestea să se întâmple în numele dreptății și nu al răzbunării și al
calculului politicianist.
La fel ca ceilalți condamnaţi și aceştia suferă: se găsesc într-o situaţie umilitoare, iar filozofia lor de viaţă
centrată pe ideea că pot obține tot ce-și doresc, că sunt învingători, s-a năruit. Adeseori, valoarea lor era dată de
notorietatea funcției, de bogăţia acumulată şi de participarea la rețele de oameni puternici. Un mare efort le este
impus de gestionarea impresiei: se arată zâmbitori și calmi, afirmă că dețin ași în mânecă pe care îi vor folosi la
timpul potrivit, amintesc de prieteni sus-puși care lucrează pentru a-i libera. Îi frământă faptul că au pierdut pe
mâna lor deși aveau totul: inteligență, putere și bani. Uneori, când află că alţii au comis aceleaşi infracţiuni, dar
sunt liberi, pot dezvolta sindromul perdantului radical: caută persoanele responsabile de situaţia lor actuală şi
încearcă să le distrugă, nu le mai pasă de nimic altceva decât să se răzbune pe cei care au fost mai norocoşi decât
ei. De fapt, pentru aceștia, adevărata pedeapsă va începe după liberarea din penitenciar: vor fi priviți de toată
lumea ca foști deținuți, imaginea lor se va răsfrânge asupra familiei și mai ales asupra copiilor, accesul la
anumite funcții le va fi definitiv refuzat, o atmosferă mută de reproș și dezamăgire îi va învălui de câte ori vor
ieși în public. Le rămâne doar rememorarea timpurilor de glorie și întrebarea dacă a meritat să riște pușcăria.
Acum vor înțelege că trecerea prin detenție nu-i va părăsi niciodată...
În prezent ne confruntăm cu o generație de delincvenți care și-a ales conștient cariera infracțională,
considerând că merită să stea în penitenciar pentru beneficiile obținute încălcând legea. Ei au o capacitate
crescută de a risca, de a corupe, de a contamina cu valorile lumii interlope tinerii amatori de aventură și trai ușor.
Pentru o bună înțelegere a revendicărilor din închisori, perspectiva studiilor consacrate actorilor slabi ne
ajută mult. Actorul slab este persoana fără resurse, dependent, stigmatizat, neluat în seamă. Când
desconsiderarea atinge cote înalte, actorul slab formulează revendicări, construiește o cauză la care pot adera și
alții aflați în aceeași situație. Brusc, toți neagă regulile existente deoarece “nu le mai găsesc sensul și motive
pentru a le respecta”. În privința revendicărilor una este ca deținuții să ceară hrană mai bună și alta mai mult
respect, una este ca ei să fie tineri ușor de influențat și alta adulți cu vechime în detenție. Lucrurile se complică
atunci când ei constată că instituțiile nu le ascultă vocea, când funcționarii îi lasă să se descurce singuri, chiar
dacă le arată compasiune. Din acest moment, o scânteie de nemulțumire poate face ca revolta să izbucnească.
139
O întâmplare trăită arată cât de important este să existe angajați cu experiență, care judecă flexibil
lucrurile, adecvat vieții de detenție. Într-o după-amiază un deținut a acuzat dureri abdominale cerând să fie dus
la infirmerie. Supraveghetorul i-a adus un ceai de mentă cald, dar el insista să ajungă la cabinetul medical.
Colegii de cameră au spus că se întâmplă ceva grav cu el. Atunci, supraveghetorul, angajat doar de câteva luni,
l-a scos din celulă și au plecat spre policlinica aflată în aceeași clădire cu secția femei. Când au ajuns aproape de
policlinică, brusc, deținutul a început s-o strige pe Mimișor, o deținută aflată la etajul 3. Aceasta a apărut la
fereastră, iar deținutul i-a cerut să trimită caleașca (o pungă de plastic legată cu o sfoară lungă), pentru că are să-
i dea ceva. Supraveghetorul a înțeles că deținutul, sprijinit de colegii de cameră, avea un singur scop: să ajungă
la clădirea femeilor. Caleașca se apropiase de parter, când supraveghetorul l-a apucat de haină și a încercat să-l
ducă cu forța înapoi pe secție. Atunci deținutul, furios, a scos o lamă din buzunar și a început să se taie pe mâini,
pe față, pe cap. Surprins, supraveghetorul i-a dat drumul. Deținutul a fugit spre punga de plastic și, scoțând o
floare de păpădie găsită în curtea de plimbare, a ridicat-o spre etajul 3, spunând: „Mimișor, azi e ziua ta de
naștere. La mulți ani !“. A pus floarea în caleașcă și s-a îndreptat spre supraveghetor pentru a merge la infirmerie
„să-l coasă“ și apoi să-l ducă înapoi la cameră…
Această întâmplare este tipică pentru mentalitatea majorității deținuților: a rezolva problema pe ocolite, a
nu vorbi sincer cu supraveghetorul pentru ca acesta să găsească o modalitate de a ajuta. Ei sunt convinși că vor
fi refuzați, că personalul nu le ascultă cererile pentru a căror rezolvare este nevoie de puțină imaginație.
Nimeni nu se întreabă cât poate personalul să suporte contactul cu oamenii aflați în pedeapsă.
Privațiunile resimțite de condamnați îi fac să încerce să obțină privilegii din partea angajaților. Astfel, începe un
complex proces de construcție a presiunii asupra supraveghetorilor, a șefilor de secție, a educatorilor și a altor
funcționari. Se culeg informații despre cel “ales”, este ajutat să rezolve mai ușor unele sarcini, este compătimit,
flatat. Dacă cel în cauză nu vede capcana întinsă, drum de întoarcere nu mai există. Corupția unor angajați,
probabil, nu va dispărea niciodată, dar acolo unde ea se transformă într-o rețea organizată cu modalități, filiere și
proceduri de împărțire a beneficiilor, lucrurile vor afecta funcționalitatea întregii instituții.
În vara lui 1999, într-o dimineaţa, a sosit în penitenciar o delegaţie din străinătate. Inspecția era
neanunţată, tocmai pentru a surprinde mersul obişnuit al instituţiei. Șeful delegaţiei a spus că vrea să vadă toată
închisoarea, începând cu dormitoarele. Şi a adăugat: „Aveți camere special pregătite pentru a fi arătate
inspectorilor, nu-i aşa?”. I-am răspuns că nu, dar fiecare cameră are un număr: să spună unul la întâmplare şi
acolo va fi condus. Numărul ales era al unei camere în care nu intrasem de ceva vreme. În cameră erau 8
deţinuţi, 4 din ţări arabe şi 4 din ţări occidentale. Paturile erau separate, unele lângă fereastră, altele lângă uşă,
iar în spaţiul dintre ele era trasă o linie albă. Şeful echipei de control a întrebat ce-i cu linia care împarte camera
în două. I s-a spus că este graniţa dintre Orient şi Occident, locul unde fac negoţ cu bunurile personale. Arabii
vindeau cafea, ceaiuri, halva, mirodenii, papuci, iar ceilalţi ţigări, ness, cămăşi, şampon, pixuri şi câte altele.
Deţinuţii, vădit destinşi, au spus că se tocmesc îndelung pentru că nu mai ştiu preţurile, că fiecare parte încearcă
să înşele, că vând şi pe datorie, că piaţa merge bine uneori, dar cantitatea de mărfuri diferă de la o săptămână la
alta. Singurele lucruri comune erau televizorul şi baia. Priveau împreună ştirile şi meciurile la televizor şi
deseori veneau la “graniţă“ să se certe pentru cele văzute. Un condamnat a fost întrebat ce naţionalitate are.
Acesta a răspuns fără să clipească: „Sunt de naţionalitate deţinut“...
Personalul penitenciar își îndeplinește sarcinile în circumstanțe atipice și într-un context social și cultural
particular. El folosește uneori forța dar, pentru a înțelege sensul acțiunii sale este nevoie de o teorie funcțională
și acreditată în timp despre binele și răul în acea situație și despre consecințele urmărite. În Penitenciarul
Rahova, ieșirea deținuților la curtea de plimbare, începea la ora 8 pentru fiecare secție care avea 5-600 de
deținuți. Pe hol erau câteva telefoane cu cartelă folosite de cei care aveau aprobare. Într-o dimineața, 10
condamnați nigerieni erau pe hol și așteptau liniștiți să le vină rândul la telefon. A început scoaterea deținuților
pentru a merge la aer. Văzând ca supraveghetorul era ocupat cu deschiderea ușilor, mulți deținuți au încercat să-i
dea la o parte pe nigerieni și să vorbească la telefon. Nigerienii au ripostat și totul s-a transformat într-o
busculadă la care au participat zeci de persoane. Supraveghetorul a încercat să-i despartă folosind și bastonul de
cauciuc cu care a lovit la întâmplare grămada de români, atingând, fără intenție, și câțiva nigerieni. Până la
urmă, deținuții au fost scoși în curte, iar nigerienii au rămas să continue convorbirile telefonice. Însă primul
telefon l-au dat la ambasada lor, unde s-au plâns de incidentul produs. După câteva ore, consulul a venit la
penitenciar: era supărat de cele întâmplate cu resortisanții săi și cerea ca vinovații să fie pedepsiți. Considera că
ceea ce s-a întâmplat era o dovadă de rasism. Am încercat să-i spun că a fost doar un incident regretabil și, la
sfârșitul anchetei, voi lua măsuri. Consulul insista că e vorba de rasism, iar eu argumentam că deținuții români
și, posibil, și unii străini, au speculat doar o situație neașteptată, deci nu putea fi vorba de rasism. Atunci mi-am
adus aminte de un spectacol dat de deținuți la club, unde grupul de nigerieni a cântat melodii disco și cântece din
țara lor. Interpreții au fost foarte aplaudaţi de colegii de detenție din sala arhiplină. I-am pus caseta şi după ce a
văzut spectacolul şi-a cerut scuze, rugându-mă să-i dau o copie pentru a o prezenta la ambasadă. Mă gândesc ce
s-ar fi întâmplat dacă acest incident banal ar fi ajuns în presă unde, de regulă, se dau dimensiuni catastrofice
doar pentru a crește audiența.
140
Educația persoanelor care ajung în penitenciare nu este ușoară, majoritatea venind cu lacune importante. Ca
urmare, se desfășoară programe educative, artistice, religioase, terapeutice și sportive care asigură o atmosferă
optimistă. Dacă personalul creează şi premise pentru manifestarea unor talente, deţinuţii nu întârzie să iasă cu
prestaţii notabile: interpreți de muzică de toate etniile, dansatori, coruri, comici, instrumentiști. Vă puteți
imagina “Hamlet” jucat de deținuți analfabeți?
Spectacolele din clubul Penitenciarului Rahova se transmiteau în direct în toate camerele. În club intrau
doar câteva sute de deţinuţi, aleşi după criterii locale: lipsa abaterilor disciplinare, curățenia în celulă, mersul la
şcoală. Întotdeauna erau în sală şi deţinuţi din cele 45 de ţări reprezentate în penitenciar. Încărcătura emoţională
era enormă: la un spectacol a cântat o deţinută din Asia, condamnată pe viaţă. Soţul ei, în faptă cu ea, era tot în
penitenciar dar, fiind pe secţii diferite, nu se văzuseră de ani de zile. Șeful secţiei l-a adus şi pe el la spectacol.
Când i-a venit rândul pe scenă, ea s-a întors cu faţa spre el şi a cântat cu ochii şiroind de lacrimi în timp ce el se
zguduia de plâns în sală. O tăcere grea s-a aşternut între spectatori şi în toată puşcăria...
Deţinuţii tineri dintr-o celulă au scris o piesă despre cauzele revenirii în închisoare. Scenariul era simplu:
din cauza alcoolului ajungi la răcoare, te liberezi însă cu stigmatul de deţinut, şi, dacă se întâmplă ceva rău în
cartierul tău, poliţia e sigură că tu eşti vinovatul şi te bagă iar la închisoare. Au făcut multe repetiţii pentru că cel
mai şcolit dintre ei avea doar 6 clase: dialogurile se schimbau frecvent după capul unuia sau altuia, dar ideea de
bază era conservată cu grijă. Am ţinut să văd ultima repetiţie la care mai participau câteva zeci de deţinuţi aflaţi
prin curtea închisorii: în prima scenă, eroul principal se libera după 3 ani, îşi lua rămas bun de la colegi şi pleca
acasă. Următoarea scenă, o locuinţă sărăcăciosă: tatăl citeşte ziarul pe o canapea, iar mama, cu spatele la uşă
curăţă cartofi. Fiul lor intră şi spune “Săru’mamă, săru’mâna tată, am venit acasă”. Mama nu s-a întors cu faţa
către noul venit, nu s-a întrerupt din treabă și acră, a aruncat peste umăr către bărba-su: “De azi mai avem o
gură la masă”. Tatăl a continuat să citească ziarul pe care îl ţinea astfel încât acoperea complet uşa. Fiul se uita
când la unul, când la altul şi văzând că nici măcar nu-l privesc, a pus bocceaua jos şi a ieşit afară. Am oprit
repetiţia spunând că scena nu e credibilă, că nu se poate să-ţi primeşti copilul, fie şi de la puşcărie, cu atâta
răceală şi ostilitate, că trebuie pusă căldură în scena revenirii acasă. Atunci actorii şi spectatorii de ocazie au
început să strige furioşi la mine: ”Aşa se întâmplă, aşa suntem primiţi acasă ! Nu ne vrea nimeni ! Ce ştii
dumneata cum e viaţa de om sărac ?! D’aia nu poţi să înţelegi ce jucăm noi aicea !”. Vădit tulburaţi, au insistat
să nu modifice nimic. La premieră, au asistat câteva sute de deţinuţi din toate categoriile. La scena cu pricina, un
freamăt de aprobare a străbătut întreaga asistenţă. Actorii şi cei prezenţi se uitau insistent şi dojenitor la mine...
Așteptăm prea mult de la instituțiile de detenție în sfera reducerii criminalității când, de fapt, ele doar țin
delincvenții izolați o anumită perioadă. Ipocrit sau ignorant aruncăm recidiva în sarcina penitenciarelor, ceea ce
nu este nici corect, nici eficient. Chiar dacă acestea oferă deținuților programe educative, atât timp cât nu se
schimbă nimic în viața lor reală de după liberare, nimic nu se va schimba în modul în care ei văd lumea și se
încadrează în normele ei. Nu trebuie să aşteptăm ca singură, pedeapsa penală să rezolve toate problemele
privind criminalitatea: ce nu face calitatea vieții cetățenilor, buna educaţie a copiilor în familie, un sistem de
învățământ public performant, existența locurilor de muncă, măsuri de protecție socială reale, nu poate face
nicio pedeapsă.
Florian Gheorghe, doctor în psihologie,

a lucrat aproape 30 de ani în penitenciare,
primul director al Penitenciarului Rahova,
conferențiar universitar, autor al cărții
Penitenciarul - ultima autoritate (2016).
141

RCCP 4 2016

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RCCP 4 2016

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

SOCIETATEA ROMÂNĂ DE MINISATERUL PUBLIC ASOCIAŢIA

ISSN 1454 – 5624

ISSN-L 1454 - 5624

REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE

Seminar profesional internațional 21-23 septembrie 2016 - Alba Iulia 9

Cârdan Bianca - Utilizarea metodelor de profilaj în investigarea criminalistică 10

Sorin Alămoreanu - Despre ”Profiling” și perspectiva utilizării sale în unele cauze 17

Finta Sorin Silviu - Securitatea națională și spălarea banilor murdari 23

Mădălina Dinea - Expertiza grafică în sistemul judiciar 44

Simion Nicoleta Minodora - Infracțiunile de violență - omorul 49

Ramona Maria Cojocaru - Autentificarea înregistrărilor cu metoda ENF 94

Eufemia Vieriu - Aspecte generale privind resocializarea infractorului 113

Eufemia Vieriu - Considerații generale privind prevenirea criminalității 123

Florena Sterschi - Criminalitatea Transnațională: Normativul penal de sancționare și politici de 129

Gheorghe Florian - Penitenciarul, o privire dinăuntru 134

CRIMINOLOGY, FORENSICS AND PENOLOGY MAGAZINE

International professional seminar 21-23 of September 2016 - Alba Iulia 9

Cârdan Bianca - Using profile methods in forensics investigation 10

Finta Sorin Silviu - National security and money laundering 23

Mihai Suian - Obtaining evidence in criminal proceedings through undercover 27

Mădălina Dinea - Graphic expertise in the judicial system 44

Simion Nicoleta Minodora - Offences of violence - murder 49

Ramona Maria Cojocaru - Authentication of registrations with ENF method 94

Eufemia Vieriu - General considerations regarding the prevention of criminality 123

Gheorghe Florian - Penitentiary, a look inside 134

REVUE DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTIQUE ET PENOLOGIE

Séminaire professionnel international, 21-23 septembre 2016 - Alba Iulia 9

Cârdan Bianca - Utiliser les méthodes de profilage dans l’investigation criminalistique 10

Sorin Alămoreanu - Observations sur la théorie de la « main chaleureuse » 12

Finta Sorin Silviu - La sécurité nationale et le blanchiment de l’argent 23

Mădălina Moraldo - Les formes d'agression chez les adolescents 33

Mădălina Dinea - L’expertise graphique au sein du système judiciaire 44

Simion Nicoleta Minodora - Les crimes de violence – le meurtre 49

Cristian Delcea - Le procès décisionnel dans l’acte de meurtre – Tendances théoriques et 64

Eufemia Vieriu - Aspects généraux sur le phénomène social de la criminalité 107

Eufemia Vieriu - Aspects généraux sur la resocialisation du délinquant 113

Eufemia Vieriu - Considérations générales sur la prévention du crime 123

Florena Sterschi - La criminalité transfrontalière: l’ensemble de normes pénales de sanction et 129

Gheorghe Florian - Le pénitentiaire, un coup d’oeil de l’intérieur 134

Bianca Cârdan- jurist, Madălina Dinea- jurist

Dr. Sorin Alămoreanu

Care este semnificaţia „scrierii cu mâna ghidată/condusă”?

Poziţie „normală” Poziţie „solidară”

Mecanismul psiho-fiziologic (neuro-motor) care asigură funcţiile ce conduc la actul

Creaţie experimentală a unei semnături cu “mâna

Semnături realizate prin imitare cu mâna inertă,condusă după model.

Creaţie experimentală a unei semnături făcute cu

Dr. Sorin Alămoreanu

11 Brian Lane, Wilfred Gregg, Op.cit., p.391

13 Cazul Beniamin Jian în România.

16 Brian Lane, Wilfred Gregg, Op.cit., p.31

23 Pete Klismet- Expunere la Seminarul Profesional Alba Iulia 2016.

• depune un memoriu pentru strămutarea cauzei;

27 N. Zamfirescu, M. Popescu-PSIHOCRIMINALISTICA – Centrul de Psihocriminalistică „D. Ceacanica” Rm. Sărat-

FINTA SORIN SILVIU

INVESTIGATORILOR SUB ACOPERIRE ȘI A COLABORATORILOR

În mod excepțional, Codul de procedură penală a prevăzut că investigatorii sub acoperire și

Audierea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor.

48 Teodor-Viorel Gheorghe în N. Volonciu, A. Uzlău, R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigheci, C. Voicu, G.

FORMELE DE AGRESIVITATE ÎN RÂNDUL ADOLESCENȚILOR

Tulburări Mintale ce se instalează încă din copilărie/adolescență

1. Oppositional Defiant Disorder (ODD)