Personalitati antice

SOCRATE

Socrate s-a născut în Alopex, o demă în Atena antică, în 470 î.Hr., adică la sfârșitul
războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos era cioplitor în
piatră sau sculptor. Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din
vremea sa: a trebuit să învețe muzică, gimnastică și gramatică, adica studiul limbii bazat pe
comentarii de texte.

Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea

gândirii lui Socrate, Maximus din Tyr citează doua femei: Aspasia
din Milet, o curtezană, și din Mantineea, o preoteasă. Despre
prima, Platon vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia lui
Socrate atunci când face din ea un profesor de elocință; și Xenofon
vorbește de Aspasia în legătură cu Socrate, iar după Eschine, ea l-
ar fi învățat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni
mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită
celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea
povestește nașterea lui Eros.

De la Socrate ne-a rămas principiul: "Singurul lucru pe care îl

știu este că nu știu nimic". Socrate a fost atât de dur în
formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se
credeau în materie de cunoaștere alfa si omega, fără să recunoască
atunci când nu știau ceva.

A luat parte la trei campanii militare în calitate de infanterist. La începutul războiului

peloponesiac a participat la asediul Potideei, în Chalcidica, între anii 432 î.Hr. și 429 î.Hr. L-a
avut ca tovarăș de arme pe Alcibiade, pe care-l salvează atunci când acesta, rănit, era cât pe ce să
cadă în mâinile dușmanului. În 424 î.Hr., cinci ani după ciuma abătută asupra Atenei, Socrate se
regăsește în bătălia de la Delion, unde trupele ateniene sunt zdrobite de către tebani. Acolo el îi
salvează viața lui Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422 î.Hr., Socrate participă la
expediția pentru cucerirea orașului Amfipolis.

Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în gândirea filosofică
„raționamentele inductive" și „definițiile generale". Prin „raționamentele inductive" Stagiritul
exprimă faptul că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele concrete și particulare pe
care i le oferea experiența de zi cu zi în contactul său permanent cu oamenii. În ce privește
„definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna cu noțiunile-cheie
vehiculate mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de Xenofon: cumpătarea, curajul,
înțelepciunea ș.a. Este adevărat, după cum subliniază un mare elenist român, Șt. Bezdechi, că
Socrate era „un semănător de îndoială"', că știuse să înfrunte, singur, mânia mulțimilor
dezlănțuite, că asculta de „demonul său", acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce
să se ferească, dar toate acestea erau puse numai și numai în slujba adevărului, a binelui
individual și social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții.

Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î.e.n.) a umplut de mâhnire pe toți
concetățenii care l-au cunoscut. La Atena, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s-au
închis, măsuri cu totul excepționale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o
soartă mai bună - Meletos a fost condamnat la moarte, Lycon și Anytos au cunoscut rigorile
exilului. Dispariția lui Socrate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele
tulburătoare din istoria Eladei și a Umanității.

Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se auton. Esențială pentru om
este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu
corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia se realizează pe
două căi:

 mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;

 directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție,
acțiune posibilă datorată intervenției daimonului.

Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începând cu
Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău"
spunea Socrate

Filosoful antic grec Socrate, care a plătit cu viața pentru învățătura și activitatea sa
neconformistă, a fost achitat în 2012 după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat,
simbolic, în Grecia, fiind reprezentat de zece avocați și apărători ai drepturilor omului,
rejudecarea procesului fiind organizată de Fundația Onassis.