Sunteți pe pagina 1din 12

CAPITOLUL 1

TRANSFER DE MASĂ-NOŢIUNI INTRODUCTIVE


Introducere
Transferul de masă este o parte esenţială a industriei chimice şi a industriilor de
proces, în general. Un asemenea mod de transfer stă la baza multor operaţii de separare şi
purificare utilizate în industrie.
Se poate ilustra transferul de masă printr-un experiment foarte simplu. Într-un
recipient în care avem apă putem introduce câteva cristale ale unui colorant, de exemplu,
sulfat de cupru. Cristalele se vor dizolva încet şi culoarea apei se va schimba în timp. Vom
putea vedea cum culoarea se distribuie treptat de la partea inferioară a recipientului până spre
partea superioară. Această înaintare se datorează difuziei obişnuite sau moleculare şi care are
loc din cauza existenţei unei diferenţe de concentraţie a sulfatului de cupru. Această diferenţă
va fi numită gradient de concentraţie.
Concepţiile moderne asupra fenomenelor de transfer consideră că transferul de
moment, de căldură şi de masă sunt similare. Există însă unele particularităţi ale transferului
de masă care nu se regăsesc la celelalte fenomene de transfer. Prima deosebire este legată de
noţiunea de echilibru al fazelor. Fie ca ne referim la un fenomen de absorbţie (dizolvarea
gazului într-un lichid), fie că ne referim la un fenomen de dizolvare, vom constata, dacă
urmărim variţia concentraţei substanţei respective, că în timp se va atinge o limită pînă la care
se produce absorbţia sau dizolvarea. Această limită rămîne stabilă, dacă nu se schimbă
condiţiile de temperatură şi presiune. Dar, chiar dacă modificăm temperatura şi presiunea vom
atinge o nouă limită şi tot aşa. Această stare stabilă este cunoscută ca stare de echilibru
(vorbim de concentraţie de saturaţie a gazului în lichidul A, sau de concentraţie de saturaţie a
solidului în lichidul B-la dizolvare). Starea de echilibru determină limita superioară a
transferului de masă, ceea ce nu se întâmpla la transferul termic. Tot la transferul de masă
apar mai mult amestecurile de substanţe, începând de la cele mai simple, amestecurile binare,
şi terminând cu amestecuri cu un număr mare de componenţi. În acest caz, e nevoie de
exprimarea concentraţei componeţilor în mai multe moduri, ceea ce complică expresiile şi
unităţile de măsură ale coeficienţilor de transfer de masă. Transferul de masă poate fi definit
ca având loc într-o singură fază sau poate fi interfazic. Transferul de masă presupune
existenţa atât a fluxurilor difuzionale, cât şi a celor convective. Fluxurile difuzionale sunt
datorate mişcării relative a moleculelor unui amestec, mişcare care se face cu viteza medie
locală a moleculeor de fluid. În schimb, transferul de masă la interfaţă poate fi definit ca fiind
transferul unei substanţe prin interfaţa care separă cele două faze. Fluxurile de masă se
exprimă practic ca sumă a fluxurilor convective şi a celor difuzionale. Din acest punct de
vedere transferul de masă este diferit de transferul termic. De asemenea, transferul interfacial
poate fi însoţit de transferul de energie asociat transformărilor de fază. De aceea, în multe
fenomene de transfer de masă transferul de masă este corelat cu transferul de energie prin
condiţiile la limită de la interfaţă.
Difuziunea moleculară rezultă din deplasarea individuală, dezordonată a moleculelor
printr-un mediu, datorită energiei termice. Difuziunea moleculară se produce din cauza lipsei
echilibrului într-un sistem care constă dintr-o singură fază sau din mai multe faze. Lipsa
echilibrului poate avea mai multe cauze:
 Existenţa unui gradient de concentraţie- corespunde difuziunii moleculare;
 Existenţa unui gradient de temperatură-termodifuziune;
 Existenţa unui gradient de presiune-difuziune de presiune;
 Acţiunea diferenţiată a unor forţe exterioare asupra componentelor
amestecului-difuziune forţată.

1
Transferul de masă se referă la transportul de substanţă într-o singură fază sau între
două faze. Ca mecanisme de transfer de masă se pot aminti: mecanismul molecular,
mecanismul convectiv şi mecanismul turbulent.
Difuziunea moleculară poate avea loc atât in medii imobile, dar şi în curgere laminară.
Ea poate însoţi şi celelalte mecanisme de tranport cu pondere determinată de regimul curgerii.
Pentru a exprima fluxurile cu care difuzează componeţii unui sistem binar se pot
exprima fluxuri totale N şi N molare şi masice, raportate la un sistem staţionar de referinţă şi
fluxuri J şi j molare şi masice, raportate la un sistem de referinţă care se deplasează cu viteza
medie molară sau masică a mediului fluid. Primele fluxuri, cele raportate la un sistem
staţionar se folosesc pentru calcule inginereşti (dimensionări de utilaje), în timp ce fluxurile
raportate la un sistem mobil se folosesc, mai ales, pentru evaluarea ponderii difuziunii
moleculare în prezenţa altor mecanisme de transport.
Moduri de exprimare a concentraţiei substanţelor într-un amestec
Concentraţiile se pot exprima în mai multe moduri dintre care cele mai uzuale sunt cele
prezentate în tabelul 1.
Fluxuri sau debite specifice
În general, fluxul se defineşte după următoarea relaţie generală:
marime
Flux   (coeficient transport)  ( gradient) (1.1)
(Timp )  ( Arie )
Fluxul este un vector care reprezintă cantitatea de component care trece în unitatea de
timp prin unitatea de arie perpendiculară pe direcţia vectorului.
Fluxuri raportate la un sistem mobil de coordonate
Aceste fluxuri pot fi molare sau masice şi ele pot fi calculate din legea I a lui Fick. Pentru
transferul de masă, fluxul molar de transport exprimat de legea I a lui Fick este dat de relaţia
1.2.
dc
J A, z   DA, B  A (1.2)
dz
În care DAB-coeficientul de difuziune al componentului A în (peste) B (m2/s), iar JA,Z-fluxul
dc
molar al componentului A în direcţia z (mol/m2s), A -gradientul de concentraţie pe direcţia
dz
z.
Enunţul legii I a lui Fick: Fluxul molar raportat la difuzia medie molară a unui component
A este proporţional cu gradientul de concentraţie.
Tabelul 1. Moduri uzuale de exprimare a concentraţiilor substanţelor
Denumire Formulă de definiţie Unităţi de măsură (SI)
Conc. masică mi kg comp.i/m3 amestec
a unui component  i 
V
(densitate)
Conc. masică totală    i kg amestec/m3 amestec
Conc. molară n mol comp i/m3amestec
a unui component ci  i
V
Conc. molară totală n mol amestec/m3amestec
c    ci
V
Presiune parţială nRT Pa (Pascal)
(numai pentru gaze) pi  V  ci RT
Fracţie masică m  kg comp i/kg amestec
i  i  i
m 

2
Fracţie molară ni ci
x-pentru lichide xi  
n c
y-pentru gaze c p mol comp.i/mol amestec
yi  i  i
c p
Raport masic mi i kg comp i/kg amestec fără
  componentul i
m  mi 1  i
Raport molar ni x mol comp i/mol amestec fără
X   i
n  ni 1  xi componentul i

Pentru componentul B se poate scrie în mod analog:


dc
J B, z   DB, A  B (1.3)
dz
Asemănător se pot scrie expresii şi pentru fluxurile masice:

dA d
j A, z     DA, B    DA, B  A (1.4)
dz dz
d d
jb, z     DB, A  B   DB, A  B
dz dz
Unde jA,z-respectiv jB,z sunt fluxurile masice raportate la un sistem mobil care se deplasează
cu viteza medie masică ale componenţilor A şi respectiv B în direcţia z (kg/m2s).
Coeficienţii de difuziune
Au aceleşi dimensiuni ca şi ceilalţi coeficienţi de transport (viscozitatea cinematică şi
difuzivitatea termică), adică D  L2  T 1 , iar ca unitate de măsură în SI (m2/s).
Valorile acestor mărimi depind de natura amestecului, de temperatură şi de presiune şi de
compoziţia amestecului. Coeficienţii de difuziune au valori diferite în gaze, lichide şi solide.
Se pot determina experimental, dar există şi formule de calcul deduse teoretic sau
semiempiric.
În gaze valorile coeficienţilor de difuziune sunt între 10-4-10-5 m2/s. Pentru gaze s-au
dedus din teoria cinetică a gazelor formule de calcul. Pentru amestecuri multicomponente
gazoase se calculeză un coeficient de difuziune mediu:
1 y
D i , mediu n i (1.5)
yi

j 1 Di , j
j i

Pentru lichide valorile coeficienţilor de difuziune sunt cu ordine de mărime mai mici decât în
gaze şi anume 10-9-10-10 m2/s. Se pot determina experimental sau se folosesc relaţii de
corelare de tipul relaţiei Wilke şi Chang.

DA, B  7.4  10 8 B M B 1 / 2 T (1.6)


  (V A)0.6
În care VA este volumul molar al speciei care difuzează la punctul normal de fierbere
(cm3/mol), MB este masa moleculară a componentului B (g/mol), T este temperatura absolută,
ΦB este parametru de asociere al lichidului, iar η este vâscozitatea dinamică a lichidului (cP).
În aceste condiţii coeficientul de difuziune se obţine în cm2/s.
Pentru solide se poate vorbi de difuziunea gazelor sau lichidelor printr-un solid, sau de
interdifuziunea constituienţilor solidului datorită miscării atomilor, caz întâlnit la aliajele

3
metalice. Difuziunea prin pori poate avea loc prin trei modalităţi: după legea lui Fick, prin
difuziune Knudsen şi difuziune de suprafaţă.
Difuziunea moleculară obişnuită, sau cea care are loc după legea lui Fick se produce
atunci când solidul are pori mari plini cu lichid sau cu gaz, difuziunea având loc prin mediul
care umple solidul.
Difuziunea de tip Knudsen are loc prin pori lungi şi foarte înguşti, cu raze medii între
2-50 nm. Drumul liber mijlociu al gazelor în aceste condiţii este mai mare decât diametrul
porilor şi o moleculă de gaz se va ciocni mai des de pereţii porului decât de o altă moleculă de
gaz. O formulă de calcul a coeficientului de difuziune de tip Knudsen este următoarea:

Di , K  rmedie 
2 3RT
(1.7)
3 Mi
Unde Di,K este coeficientul de difuziune de tip Knudsen, rmedie este raza medie a porului, R-
constanta generală a gazelor, T-temperatura absolută, iar Mi este masa moleculară a gazului
care difuzează. Din teoria cinetică a gazelor termenul 3 de sub radical poate fi înlocuit cu 8/π.
Spre deosebire de difuzia obişnuită, coeficientul de difuziune Knudsen nu depinde de natura
celorlalţi componenţi din sistem şi de presiunea totală. Dacă există o regiune tranzitorie în
care au loc şi ciocniri moleculare, dar şi ciocniri ale moleculelor cu pereţii porilor solidului,
atunci coeficientul de difuziune se va determina cu relaţia:
1 1 1
  (1.8)
D DK Dmolecular
Pentru particulele de catalizator sau la difuzia prin membrane poroase se utilizează un model
de difuzie cvasi-omogen care propune calculul unui coeficient de difuziune efectivă după
relaţia:
Def  D   unde ε este porozitatea solidului, iar ξ este tortuozitatea acestuia, mărime care

exprimă gradul de sinuozitate sau de întortochiere a drumului pe care îl efectuează o moleculă
care difuzează în porii reali. Majoritatea cercetătorilor îi atribuie acestei tortuozităţi valori
între 2 şi 8.
Difuzia de suprafaţă se observă în timpul fenomenului de adsorbţie. În anumite
condiţii poate avea loc adsorbţia moleculelor gazului pe suprafaţa porului. Deoarece prin
adsorbţie creşte concentraţia gazului în regiunea respectivă şi deci şi a presiunii sale parţiale,
apare un gradient de concentraţie a substanţei care difuzează în stratul superficial al unui por.
În anumite condiţii, cum ar fi temperatură înaltă, aceasta poate intensifica deplasarea totală a
substanţei care difuzează prin stratul superficial.
Se mai poate vorbi şi de o difuzivitate de turbulenţă care se manifestă când are loc
curgere turbulentă şi transfer de masă. Fluctuaţiile vitezei duc la un transport suplimentar al
cantităţii de mişcare, şi în mod asemănător şi la fluctuaţii de concentraţie. Astfel are loc un
transport suplimentar de substanţă prin mecanism turbulent. În acest caz se defineşte o
difuzivitate de turbulenţă care depinde atât de proprietăţile fizice ale fluidului considerat, cât
şi de intensitatea turbulenţei.
Recapitulare a legilor fundamentale ale fenomenelor de transport
1) Legea lui Newton-se aplică transportului de moment
w d ( w x )
 yx   x   (1.9)
y dy
Semnul „-„ se datorează faptului că viteza scade în sensul transportului cantităţii de mişcare.
Unităţile de măsură ale vâscozităţii dinamice absolute depind de sistemul de măsură utilizat.

4
Figura 1. Ilustrarea transportului de impuls între două plăci plane între care se găseşte un
lichid cu o anumită viscozitate.
Astfel, conform formulei dimensionale:
 yx dy  FL2 L
[ ]    1
 FL2 T  MLT 2 L2 T  ML1 T 1 (1.10)
 dw x  LT
rezultă unităţile:
S.I. 1 daP (deca poise) = 1 Kg/ms;
C.G.S. 1 P (poise) = 1 g/cms;
M.Kf.S. 1 daP (deca pose) = 1 N/m2s.
Unităţile de măsură ale vâscozităţii cinematice, în mod normal, au o exprimare
specifică fiecărui sistem de măsură utilizat. Astfel, după formula dimensională:
   ML1 T 1
[ ]      L2 T 1 (1.11)

3
ML
se obţin unităţile de măsură:
S.I. 1 daSt (deca Stokes) = 1 m2/s;
C.G.S.: 1 St (Stokes) = 1 cm2/s.
2) Legea lui Fourier
În regim staţionar, căldura transmisă în unitatea de timp printr-o suprafaţă normală pe direcţia
de transfer este proporţională cu aria suprafeţei şi cu gradientul de temperatură.
dt dt  d ( c pt ) d c pt 
Q  A  sau q     a  (1.12)
dy dy c p dy dy

În care Q-debit de căldură transferat (W), A-aria de transfer (m2), t-temperatura (0C), q-fluxul
de căldură (W/m2) şi y –direcţia de transfer. < λ > este o constantă de material care se numeşte
conductivitate termică (W/m.K).

5
Fluxuri totale de component A raportate la un sistem staţionar de coordonate
Pentru deducerea expresiilor acestor fluxuri se consideră unele ipoteze simplificatoare:
amestec binar aflat în curgere laminară, astfel încât să nu existe transport turbulent. Fluxurile
molare totale, pentru o direcţie oarecare <z> se definesc prin relaţiile:
N A, z  C A  v A, z şi N B , z  CB  vB , z (1.13)
în care: CA şi CB sunt concentraţiile molare ale celor doi componenţi din sistem (A şi B), iar
vA,z şi vB,z sunt vitezele molare în direcţia z ale celor doi componenţi. Ţinând cont şi de
definiţia fluxului molar raportat la un sistem mobil de referinţă (care se deplasează cu viteza
medie molară a componenţilor din sistem) se ajunge la următoarea expresie a fluxului molar
al componentului A pe direcţia z:
N A, z  CDA, B  A  y A  N A, z  N B, z   J A, z  y A  N A, z  N B, z   J A, z  N AC, z
dy
(1.14)
dz
Relaţia 1.14 poate fi pusă şi sub formă vectorială:
   
       
N A  CDA, B  y A  y A  N A  N B  J A  y A  N A  N B  J A  N AC (1.14a)
Din relaţiile de mai sus se observă un aspect deosebit de important, şi anume, că fluxul molar
al componentului A rezultă din însumarea a doi vectori, şi anume: vectorul fluxului molar de

difuziune moleculară J A , produs de existenţa unui gradient de concentraţie şi vectorul
fluxului molar rezultat din transportul componentului A de către mişcarea globală a sistemului

(fluxul molar convectiv notat N AC -indicele inferior indică componentul, iar indicele superior
C se referă la mecanismul convectiv). Expresii asemănătoare se pot obţine şi pentru fluxurile
masice totale raportate la un sistem fix de coordonate, scrise tot pentru componentul A:
   
       
 A   DA, B  A  A   A   B  jA  A   A   B  j A  CA (1.15)
Ecuaţii fundamentale ale transportului de masă într-o singură fază
Procesele de difuziune pot decurge spaţial, adică pe toate cele trei direcţii x, y, z, dacă ne
referim la un sistem de coordonate cartezian, sau numai pe una sau două direcţii. În acest caz
se poate vorbi de transfer uni sau bidirecţional. De asemenea, pe lângă transportul de
substanţă pot avea loc şi reacţii chimice care pot genera sau pot consuma unele dintre speciile
prezente în sistem. O relaţie generală care descrie aceste fenomene pentru cazul în care
concentraţia speciei A din sistem este exprimată ca densitatea masică totală şi în coeficientul
de difuziune are valori constante este următoarea.
 A  
  Aw  w A  D A, B 2  A  rA (1.16)
 
Dacă se ţine cont de ecuaţia de continuitate: w  0 , relaţia 1.16 se poate scrie sub forma:
 A 
 w A  D A, B 2  A  rA (1.17)

Dacă se utilizează şi definiţia derivatei substanţiale, relaţia 1.17 devine 1.17 a.
D A
 D A, B 2  A  rA (1.17a)
D
Dacă se explicitează operatorii din relaţia 1.17, rezultă ecuaţia diferenţială a câmpului de
concentraţie în termeni de concentraţie masică totală:
 A     2 2 A 2 A 
 wx  A  wy  A  wz  A  DA, B   2A    r A (1.18)
 x y z  x y 2 z 2 
Dacă se împart termenii din relaţia 1.17 la masa moleculară a componentului A se obţine o
relaţie valabilă pentru concentraţia molară a componentului A:

6
CA 
 wCA  D A, B 2CA  RA (1.19)

Sau în termeni de derivată substanţială:
DC A
 D A, B 2C A  RA (1.19a)
D
Relaţiile de conservare de mai sus, fie că sunt exprimate în termeni de densitate, fie în termeni
de concentraţie molară, pot fi particularizate pentru diferite cazuri concrete. Prin rezolvarea
lor, analitică sau numerică în cele mai multe cazuri, se poate obţine profilul de concentraţie al
fluidului respectiv. Ele pot fi scrise şi în sisteme de coordonate cilindrice sau sferice.
Difuziunea într-o singură fază
În acest subcapitol vor fi prezentate două cazuri limită care intervin în cazul operaţiilor fizice
de separare: difuziunea peste un strat de gaz inert şi difuziunea echimoleculară în
contracurent.
Difuzia echimoleculară în contracurent
Fluxul molar al unui component A în direcţia z, când este vorba de difuzie într-un amestec
binar (A, B) este exprimat în următoarea formă, conform legii I a lui Fick-relaţia 1.2:
dy dc
J A, z  CDAB  A   DAB  A
dz dz
Unde C este concentraţia molară totală a amestecului C  cA  cB  , cA-concentraţia molară a
componentului A, cB- concentraţia molară a componentului B, yA-fracţia molară a
componentului A, iar DAB-coeficientul de difuziune. Fluxul molar exprimat în această formă
este raportat la un sistem de referinţă relativ care se deplaseză cu viteza medie molară (adică
viteza medie obţinută din vitezele de deplasare ale fiecărui component al amestecului AB).
Se poate scrie şi expresia fluxului molar total al componentului A, tot în direcţia z, dar
raportat la un sistem de referinţă fix-relaţia 1.14.
N A, z  CDAB  A  y A  N A, z  N B, z 
dy
dz
Se observă că acesta conţine un termen care este identic cu expresia fluxului molar raportat la
un sistem mobil de referinţă, dar şi un termen care rezultă din deplasarea componenţilor A şi
B din cauza mişcării globale a sistemului fluid.
Difuziunea echimoleculară în contracurent îşi găseşte aplicaţie în operaţia de distilare a
amestecurilor binare, dacă se poate considera egalitatea căldurilor molare de vaporizare ale
celor doi componenţi. În relaţia 1.14, în acest caz fluxurile molare ale celor doi componenţi în
direcţia z sunt egale şi de semn contrar: N A, z   N B , z şi relaţia 1.14 devine:
dyA
N A, z  CDAB   J A, z (1.20)
dz
Pentru integrarea ecuaţiei 1.20 se acceptă următoarele condiţii la limită:
z  z1 , y A  y A,1 şi z  z2 , y A  y A, 2 (1.21)
Separând variabilele şi integrând se obţine:
z2 y
CD A, B A , 2
 dz   N A, z  y dyA
z1
(1.22 a)
A ,1

  y A,1  y A, 2 
CDA, B
N A, z  (1.22b)
z2  z1
Profilul de concentraţie al componentului A se obţine din ecuaţia:
d  dy 
  CD A, B  A   0 (1.23)
dz  dz 

7
Cu condiţia constanţei concentraţiei molare totale (C) şi a coeficientului de difuziune (DA,B),
relaţia 1.23 se aduce la o formă mai simplă, care poate fi integrată analitic:
d 2 yA
0 (1.24)
dz 2
Ecuaţia 1.24 se integrează nedefinit, simplu, conducând la soluţia:
yA  c1 z  c2 (1.25)
Constantele c1 şi c2 se obţin din condiţiile la limită şi au următoarele expresii:
y  y A, 2 y y
c1  A,1 şi c2  y A,1  A,1 A, 2  z1 (1.26)
z1  z2 z1  z 2
Prin înlocuirea valorii constantelor c1 şi c2 în relaţia 1.25 se obţine:
y A  y A,1 z  z1
 (1.27)
y A,1  y A, 2 z1 z2
În mod similar se poate obţine şi profilul de concentraţie al speciei B. Profilele de
concentraţie ale celor două specii sunt liniare, după cum se poate observa din figura 2.

Figura 2. Profilul de concentraţie al componenţilor A şi B ai unui amestec binar


pentru difuzia echimoleculară în echicurent în direcţia z.

TRANSFERUL DE MASĂ INTERFAZIC


În cele mai multe operaţii de separare are loc transferul de masă între două faze, care
pot fi două lichide nemiscibile sau un lichid cu un solid (operaţia de extracţie lichid-lichid sau
solid-lichid), gaz sau vapori şi lichid (absorbţie sau rectificare), lichid sau solid cu o fază
gazoasă (adsorbţie) şi exemplele pot continua. În toate cazurile unul sau mai mulţi
componenţi trec dintr-o fază în alta, într-un proces general denumit transfer de masă
interfazic. Suprafaţa care separă fazele în contact se numeşte interfaţă. Cel mai uşor poate fi
ilustrat procesul de transfer interfazic în cazul absorbţiei, proces care implică dizolvarea unui
gaz sau a mai multor gaze într-un lichid corespunzător ales. De asemenea, cel mai bine se
înţelege transferul interfazic prin intermediul teoriei celor două filme, care deşi este cea mai
veche şi presupune o imagine simplificată a transferului prin interfaţă, este încă folosită
pentru introducerea unor noţiuni esenţiale ale transferului interfazic. În figura 3 este ilustrat

8
un proces de transfer interfazic între un gaz şi un lichid care circulă în contracurent, cum se
întâmplă, de fapt, în coloanele de absorbţie.

Figura 3. Ilustrarea procesului de absorbţie ca exemplu de proces de transfer de masă


interfazic.
Presupunând că fiecare fază este foarte bine amestecată, concentraţia componentului de
interes (A) în fază gazoasă are concentraţia PA exprimată ca presiune parţială. Prima etapă a
procesului de transfer interfazic este cea de difuzie a componentului în interiorul fazei în care
concentraţia sa este mai mare decât cea de echilibru din faza către care are loc transferul. În
cazul ilustrat în figura 3, concentraţia PA este mai mare decât CeA, astfel încât componentul A
va difuza din gaz către interfaţă. A doua etapă este cea de traversare a interfeţei, urmată de
difuziunea de la interfaţă către masa celei de-a doua faze (lichid, în cazul ilustrat de figura 3).
Transportul în interiorul fiecărei faze este determinat de existenţa unui gradient de
concentraţie între masa fiecărei faze şi interfaţă, gradient rezultat ca urmare a absenţei
echilibrului interfazic. La echilibru, schimbul net de masă între cele două faze încetează,
concentraţiile componenţilor care au difuzat rămânând constante în ambele faze ale sistemului
fără a fi egale, bineînţeles dacă în sistem nu variază temperatura şi presiunea. Procesul de
transfer interfazic are o analogie cu transferul de căldură printr-un perete despărţitor între
două fluide cu temperaturi diferite. Acest caz este ilustrat în figura 4. Şi în figura 4 apar
gradienţii de temperatură între masa fiecărui fluid şi perete, sunt evidenţiate cele două filme în
care este concentrată rezistenţa la transferul termic. Apare însă o deosebire esenţială, în timp
ce peretele despărţitor are o grosime bine definită şi introduce şi el o rezistenţă la transferul
termic (transfer prin conducţie), interfaţa nu are o grosime bine delimitată, ea fiind o regiune

9
de ordinul mărimii moleculelor, regiune dinamică şi care face trecerea de la una dintre faze la
cealaltă. În plus, în relaţiile care vor fi scrise în continuare se neglijează rezistenţa interfacială.

Figura 4. Ilustratrea transportului de căldură printr-un perete despărţitor între două fluide
cu temperaturi diferite.
Transportul de substanţă interfazic poate avea loc prin toate cele trei mecanisme, în funcţie de
condiţiile hidrodinamice. Prin analogie cu ecuaţia lui Newton de la transferul termic, fluxul
convectiv de transfer de masă al unui component ar putea fi scris, în funcţie de faza la care ne
referim sub forma:
N A  k1  p 1  k1   p A  p A,i   k y  ( y A,G  y A,i ) (1.28)
dacă ne referim la faza gazoasă şi sub forma:
N A  k2  C 2  k2  C A,i  C A   k x  ( x A,i  x A, L ) (1.29)
dacă ne referim la faza lichidă. Coeficienţii de proporţionalitate k1 şi k2 au primit numele de
coeficienţi parţiali de transfer de masă şi caracterizează intensitatea cu care se face transferul
în fiecare dintre cele două faze. Mărimile p1 şi C2 reprezintă diferenţe de concentraţie din
faza gazoasă (indicele 1) şi din faza lichidă (indicele 2), exprimate ca diferenţă de presiune
parţială pentru faza gazoasă şi ca diferenţă de concentraţie molară pentru faza lichidă. După
cum se va arăta ulterior, se pot folosi şi alte moduri de exprimare a diferenţei de concentraţie
între cele două faze. Utilizarea relaţiilor 1.28 şi 1.29 necesită cunoaşterea concentraţiilor
interfaciale în fiecare dintre cele două faze. Dacă la transferul termic cunoaşterea temperaturii
peretelui nu constituia o problemă majoră, în cazul transferului de masă determinarea
concentraţiilor interfaciale este mult mai dificilă. În plus, după cum s-a menţionat deja,
transferul de masă interfazic depinde de starea de echilibru a sistemului şi, în consecinţă, nu
se poate lucra cu o forţă motoare globală, care la prima vedere ar trebui să fie diferenţa de
concentraţie dintre cele două faze, aşa cum se considera la transferul termic. Pentru analogie
şi comparaţie se scriu relaţiile care definesc în termeni de coeficienţi parţiali de transfer
termic, fluxul termic <q> pentru situaţia descrisă de figura 4.
p
q  1  t1   t p   2  t2  K  ttotal (1.30a)
p
Dacă se explicitează diferenţele de temperatură din relaţia 1.30a, se obţine relaţia 1.30b:

10
p
q  1  (tm1  t p1 )   (t  t )   2  (t p 2  tm 2 )  K  (tm1  tm 2 ) (1.30b)
 p p1 p 2
în care 1 şi  2 reprezintă coeficienţii parţiali de transfer pentru cele două fluide, cald şi rece
(W/m2K), tm1şi tm2-temperaturile medii ale celor două fluide în zonele foarte bine amestecate
(0C),  p -conductivitatea termică a peretelui (W/mK),  p -grosimea peretelui (m), tp1 şi tp2-
temperaturile peretelui de partea fluidului cald, şi respectiv, a fluidului rece (0C) şi K-
coeficientul de transfer termic total, având aceleaşi unitaţi de măsură ca şi coeficienţii parţiali
şi care se poate calcula în raport cu ceilalţi coeficienţi parţiali printr-o relaţie de tipul:
1
K (1.31)
1 p 1
 
1 p 2
Deosebirea esenţială a transferului de masă este faptul că forţa motoare globală se exprimă ca
diferenţă dintre concentraţia componentului A într-o fază şi concentraţia de echilibru
corespunzătoare aceluiaşi component în cealaltă fază. Acest lucru ne permite să transcriem
relaţiile 1.28 şi 1.29, în termeni de forţă motoare globală a transferului de masă interfazic:
   
N A1  K1  pA  pA  K2  CA  CA K y( yA,G  y*A )  K x  ( x*A  xA, L ) (1.32)
Dacă ne referim la figura 3, p este PeA, iar CA este CeA. Tot din figura 3, se observă că

A
există o diferenţă între concentraţiile la interfaţă şi cele de echilibru corespunzătoare celor
două faze. Concentraţiile de echilibru din cele două faze se pot determina experimental şi
există şi relaţii de echilibru specifice diferelor operaţii de transfer de masă care pot fi utilizate
în calculele de dimensioanre a utilajelor de transfer de masă. De exemplu, cea mai simplă
situaţie este dependenţa liniară între concentraţiile de echilibru din cele două faze:
p y
pA  mC A sau CA  A ; yA  mxA, L sau xA  A,G
m m
(1.33)
în care m este panta dreptei de echilibru.

Figura 5. Ilustrarea concentrațiilor la interfața gaz-lichid

11
În experimentele de transfer de masă, este mai ușor să se determine concentrațiile soluților în
masa de fluid decât cele de la interfață. Cu instrumentele de măsură obișnuite nu ne putem
apropia suficient de mult de interfață și măsura concentrații ale diverselor specii, fără a
perturba interfața. Dacă se consideră situația din figura 5 se pot observa atât concentrațiile la
interfață, cât și cele de echilibru într-un proces de transfer gaz-lichid. Cu datele reprezentate
în figura 5 se pot stabili ușor relații între coeficienții totali și parțiali de tarnsfer de masă.
Astfel din expresia N A1 K y( yA,G  y*A ) se poate scrie că:
1 y  y*A y A,G  y A,i y A,i  y*A y A,G  y A,i m  ( xA,i  xA, L )
 A, G     (1.33)
Ky NA NA NA NA NA
Din expresia 1.33 se poate deduce foarte ușor că:
1 1 m
  (1.34)
K y k y kx
În mod similar se poate deduce și o relație pentru coeficientul total de transfer raportat la faza
lichidă.

x A  x A, L x A  x A, i x A, i  x A, L m  y A, G  y A, i  ( x A, i  x A, L )
1
* *
1
     (1.35)
Kx NA NA NA NA NA
Din expresia 1.35 se poate deduce foarte ușor că:

1 1 1
  (1.36)
K x m  k y kx
Ecuațiile de mai sus (1.34 și 1.36) conduc la următoarea relație între coeficienții de transfer
totali și parțiali:

rezistenta in faza gazoasa 1/ k y


 (1.37)
rezistenta totala in ambele faze 1 / K y
rezistenta in faza lichida 1/ kx
 (1.38)
rezistenta totala in ambele faze 1 / K x

12