III.

Guvernul

3.1. Guvernul României – organ central al puterii executive

Potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, Guvernul este acea autoritate care asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercita conducerea generală a administraţiei
publice, activitate indeplinită pe baza unui program de guvernare, la care Parlamentul şi-a dat
acordul13. Guvernul este alcătuit din şeful guvernului care poartă denumirea de prim-ministru
şi din guvernul propriu-zis format din miniştri, secretari de stat etc.
Deducem de aici dublul rol al Guvernului, cel politic şi cel de conducere, la nivel
“suprem”, a activităţii administrative. În ceea ce priveşte rolul politic, trebuie pus în lumină
faptul că acesta nu se exprimă numai în sfera executivă, ci şi în alte sfere, unde acesta se
realizează prin colaborarea Guvernului cu celelalte autoritatăţi, cu Preşedintele în domeniul
politicii externe, cu Parlamentul în domeniul adoptării legilor. Cu privire la roulul jucat de
Guvern în înfăptuirea administraţiei publice, putem aminti poziţia sa bine determinată în
cadrul sistemului instituţional, rolul său de conducător, apărând astfel ca organ suprem al
administraţiei publice14.
Prin continutul trasaturilor si atributele sale guvernul reprezinta una dintre cele mai
importante si distincte institutii ale statului. Importanta acestei puteri decurge din faptul ca ea
este cea care organizeaza si conduce efectiv societatea. Drept urmare, ea se afla cel mai mult
si cel mai direct in legatura cu cetateanul. Din aceasta cauză, guvernul sau executivul ii
intereseaza in cea mai mare masura pe cetateni, intrucat de activitatea si eficienta acestuia se
leaga in mare masura realizarea aspiratiilor si intereselor lor.
Rolul Guvernului, atât pe plan politic cât şi pe plan administrativ, se realizează
“potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament”. “Acceptarea” aceasta nu
înseamnă un transfer de responsabilitate. Acordarea încrederii Guvernului şi acceptarea
programului său de guvernare au drept consecinţă obligativitatea realizării programului de
către Guvern. Răspunderea pentru îndeplinirea lui îi aparţine exclusiv. Parlamentul, prin votul
acordat, şi-a exprimat doar încrederea în acest program, încredere pe care oricând o poate
retrage, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, dacă motivele pentru care ea a fost acordată
la investitură au dispărut ulterior (art. 113, Constituţia României).

3.2. Statutul Guvernului

13
M. Criste, Instituţii Constituţionale contemporane, Edit. De Vest Timişoara, 2010,p. 286;
14
Cristian Parvulescu, Politici şi Instituţii politice, Ediţia a II-a revizuită, Ed. Trei, Bucureşti, 2003, p. 64;
11
 Statutul Guvernului rezultă din dispoziţiile privind formarea sa (“investitura”), durata
mandatului, incompatibilităţile, şi compoziţia, pe care le vom analiza în continuare.

Investitura Guvernului

Formarea Guvernului este opera Parlamentului şi parcurge următoarele etape:

1.Desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru. Această competenţă îi revine
Preşedintelui României, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în
Parlament. Daca nu există o asemenea majoritate, desemnarea se va face după consultarea
partidelor reprezentate în Parlament.
2.Investitura Parlamentului. Candidatul se prezintă, în termen de 10 zile de la
desemnarea sa, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului pentru a-şi prezenza şi susţine
programul de guvernare, împreună cu lista miniştrilor care compun Guvernul. Aceasta listă se
constitie după consultarea partidelor majoritare în Parlament. Termenul de 10 zile este
prevăzut pentru a lăsa canditatului libertatea de a-şi alege echipa. Programul Guvernului şi
lista cu viitorii miniştrii fac apoi obiectul unei dezbateri largi în plenul Parlamentului. Dacă
Guvernul obţine votul de investitură, prgoramul devine obligatoriu pentru el. Dacă votul de
investitură nu este primit, se va relua procedura prin numirea altui candidat. Respingerea şi
celei de a doua candidaturi poate provoca dizolvarea Parlamentului de către Preşedinte.
3.Numirea Guvernului de către Preşedintele României închide ciclul acolo de el a
început, adică la Preşedinte. Competenţa este una limitată, deoarece Preşedintele nu are o
marjă largp de apreciere, ci se va limita la persoanele care au obţinut investitura
Parlamentului.
4.Depunerea jurămâmtului urmează actului de numire. Potrivit art. 104 din
Constituţie, primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului depun, individual,
jurământul în faţa Preşedintelui, juramânt înscris in art. 82. 15

Mandatul Guvernului şi al membrilor săi

Mandatul Guvernului se întinde din momentul depunerii jurământului şi până la la

data validării următoarelor alegeri parlamentare generale. Odată validate mandatele, noul
Parlament îşi va exprima propria sa opţiune privind componenţa şi programul noului Guvern.
Dar, potrivit normelor constituţionale, încetarea mandatului Guvernului poate interveni chiar
pe timpul funcţionării Parlamentului, în cazul demiterii.
Încetarea mandatului pe timpul funcţionării Parlamentului poate fi consecinţa fie a
faptului că Parlamentul l-a retras, ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură, fie a faptului

15
Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Ed. Virginia, 1995, p. 288;
12
că primul-ministru a încetat să mai fie membru a Guvernului sau este în imposibilitatea de a-
şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile. Rezultă că, deşi votul de încredere se acordă
pentru întreaga listă a Guvernului şi deşi acesta este investit în bloc, şi nu fiecare membru în
parte, pentru primul-ministru increderea acordata are un character intuit personae, deoarece
el este cel care, în calitate de candidat la această funcţie, a solicitat acordarea încredereii şi a
reuşit să obţină votul necesar16.
Funcţia de membru al Guvernului încetează în cazul demisiei, revocării, pierderii
drepturilor electoarale, stării de incmpatibilitate şi decesului.
Demisia constituie un act unilateral de voinţă, pe care un membru al Guvernului şi-o
manifestă în scopul încetării mandatului său, manifestare nesupusa vreunei condiţii, în baza
caracterului facultativ al mandatului.
Revocarea mandatului de ministru este dată în competenţa Preşedintelui României,
care ia această măsură la propunerea primului-ministru. Este consecinţa faptului că însuşi
guvernul a fost numit de Preşedinte şi echipa guvernamentală s-a constituit potrivit voinţei
primului-ministru. Totuşi, acesta nu-l poate revoca pe primul-ministru17.
Pierderea drepturilor electorale poate avea loc fie pentru motive de boală, care duc la
punerea sub interdicţie, fie prin intervenirea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, fie
prin dobândirea unei alte cetăţenii.

Incompatibilităţile

Incompatibilităţile privind calaitatea de membru al Guvernului sunt instituite pentru a

asigura desfăşurarea în bune condiţii a activităţii membrilor Guvernului. Prin interdicţia ca
aceştia să mai ocupe alte posture, li se asigura o anumită independenţă şi protecţie în faţa
unor suspiciuni ori tentaţii. Astfel, conform art. 105 din Constituţie, funcţia de membru al
Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funţii publice de autoritate, cu excepţia
celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funţii
de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop commercial, precum şi
în alte cazuri stabilite prin lege organică.
Iniţial, prin tezele Constituţiei, s-a prevăzut că nu pot face parte din Guvern membri
ai familiei preşedintelui României sau a primului-ministru, alte rude ale acestora până la
gradul IV inclusive, precum şi afinii. Ideea constituia o reacţie firească la trecutul nu prea
îndepărtat, când clanul Ceaşescu deţinea toate funcţiile fundamentale în stat. Dar, de acum
privirile trebui aţintite spre viitor. Nu se poate interzice unei personae competente o funţie
numai pe motivul că este rudă cu o altă persoană ce lucrează aici. Adresându-se celor ce
susţineau textul amintit, senatorul Gheorghe Dumitraşcu spunea: ”…Ceea ce propuneţi cu
alineatul 2 este un feudalism invers. Dacă altădată nu se puteau căpăta funcţii deât în virtutea
faptului că sunt rude, astăzi nu pot căpăta funcţii decât în virtutea faptului că nu sunt rude.”

16
Mircea Criste, op. cit., p. 287;
17
Cristian Parvulescu, op. cit., p. 68;
13
 Legea nr. 161/2003 reglementează, pentru prima dată, conflictul de interese în
exercitarea funcţiei de membru al Guvernului. Asfel, membrilor Guvernului le este interzisă
emiterea unui act administrative, încheierea unui act juridic, luarea sau participarea la laurea
unei decizii pentru sine, pentru soţul său ori pentru rudele sale de gradul I. Încălcarea
interdicţiei atrage, pe lângă răspunderea ministrului, nulitatea actelor juridice încheiate sau a
actelor administrative emise18.

3.3. Funcţiile şi actele Guvernului

Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării, dispunând în acest scop
de numeroase atribuţii pe plan guvernamental şi administrativ, în domeniul legislativ şi
financiar. Guvernul realizează împrenă cu Preşedintele României funcţia executivă a statului.
În acest scop, Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice, coordonând
activităţile multiple şi variate ale organelor administrative de specialitate – centrale şi locale.
Guvernul asigură executarea legilor şi a tuturor dispoziţiilor legale adoptate în vederea
aplicării lor.
Guvernul este şi un artizan al legii, contribuind în măsură la realizarea funcţiei
legislative a statului, atât prin colaborarea sa cu Parlamentul în procesul de elaborare şi
adoptare a acesteia, cât şi prin adoptarea de acte normative proprii – hotărâri pentru
organizarea executării legililor şi ordonanţe în domenii de reglementare prin lege, dacă
Parlamentul îl abilitează. Diferenţa între aceste categorii de acte nu este una procedurală, ci
una raportată la obiectul şi forma lor juridică. Hotărârile sunt date în executarea legilor, deşi
nu trebuie să insoţească orice lege dacă punerea în executare a acestora nu necesită precizări
sau dispoziţii suplimentare19.
Ordonanţele în schimb, au forţa juridică a unei legi şi intervin în domeniul de
reglementare rezervat legii. În situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată,
delegarea legislativă e dată chiar de Constituţie (art. 115), Guvernul fiind abilitat să adopte
ordonanţe de urgenţă, cu obligaţia motivării urgenţei în cuprinsul acestora.
Dar,având în vedere că “unica autoritate legiuitoare este Parlamentul”, şi că Guvernul
nu poate emite ordonanţe de urgenţă în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute
de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietate public, putemafrima că funcţia legislativă nu aparţine sub nicio formă Guvernului
“cu titlu principal”.
Actele juridice ale Guvernului se semnează de primul-ministru şi se contra-semnează
de ministru de resort, fiind publicate în Monitoru Oficial, cu exceptţia celor cu caracter
militar, care se comunică doar instituţiilor interesate. Atribuţiile Guvernului trebuie
luate în considerare şi prin prisma poziţiei primului-ministru în cadrul acestuia şi sarcinilor pe
care le are ca organ ce-l reprezintă pe plan intern şi extern.

18
Mircea Criste, op. cit., p. 287;
19
Cristian Parvulescu, op. cit., p. 71
14
3.4. Primul-ministru

Programul de guvernare pe care Guvernul îl prezintă Parlamentului se realizează prin

două variante impuse de respectarea principiului separaţiei puterilor în stat, în sensul că
organul legiuitor acceptă sau respinge programul Guvernului. Modificările în program pot fi
efectuate, dacă este cazul, numai de şeful Guvernului (Premierul sau Prim-ministrul).
În statele cu formă de guvernământ parlamentară (ex: Regatul Unit, Germania) primul
ministru (sau cancelarul) este şeful Guvernului, autoritatea executivă în stat, şeful statului
(Monarh sau Preşedinte) având, cu mici excepţii, funcţii simbolice.
În cele cu formă de guvernământ semiprezidenţială (ex: Franţa, România), primul
ministru este şeful Guvernului, dar nu şi al statului, funcţia aceasta fiind preluată de
preşedintele statului. Primului-ministru îi revine şi sarcina de a reprezenta Guvernul în
relaţiile cu legislativul, având obligaţia de a prezenta raporturi şi declaraţii în faţa
Parlamentului, în numele Guvernului.
În cazul în care primul-ministru se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile sau
i-a încetat mandatul, atribuţiile sale vor fi preluate de un alt membru al Guvernului, desemnat
de Preşedinte până la alcătuirea unui nou Guvern. Interimatul nu se poate întinde pe o
perioadă mai mare de 45 de zile, pentru că s-ar ajunge la demiterea şi înlocuirea unui prim-
ministru fără consultarea Parlamentului20.

3.5. Răspunderea Guvernului şi a membrilor Guvernului

Pentru întreaga sa activitate, Guvernul răspunde din punct de vedere politic numai în
faţa Parlamentului. Acest fapt nu presupune însă, că Guvernul, organ indirect reprezentativ,
nu ar răspunde şi în faţa poporului sau şi în faţa partidului sau partidelor care l-au promovat.
Numai că raspunderea aceasta este pur politică sau politică şi etatică, nu şi juridică. Din punct
de vedere juridic, răspunderea Guvernului este reglementată de Constituţie, iar aceasta
statuează răspunderea Guvernului în faţa Parlamentului.21
În România nu se poate vorbi şi de răspunderea Guvernului în faţa Preşedintelui
întrucat hotârătoare în procedura de investitură este hotărârea Parlamentului, Preşedintele
neputând refuza numirea unui Guvern care are încrederea acestuia. Preşedintele nu poate
demite Guvernul, de aceea singura autoritate în faţa căreia răspunde Guvernul este
Parlamentul.
Sancţiunea corespunzătoare răspunderii politice a Guvernului în faţa Parlamentului
este demiterea sa ca urmare a retragerii încrederii acordate cu ocazia investiturii. Moţiunea de
cenzură şi demiterea constitiuie “modalităţi ” de control şi sancţionare a Guvernului care
trebuie privite în strânsă legătură cu celelalte forme de control parlamentar ce pot conduce şi

20
Mircea Criste, op. cit., p. 288;
21
Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ediţia2, Ed. All beck,Bucureşti 2004,p. 490;
15
ele în final la moţiunea de cenzură22. Demiterea apare astfel ca cea mai gravă sancţiune
politică a Guvernului.
Răspunderea politică a fiecărui membru a Guvernului este solidară cu a tuturor
celorlalţi. Abaterile grave înregistrate în oricare domeniu al executivului, neregulile
constatate în fiecare minister pot atrage în final demiterea Guvernului. Orice faptă, orice
culpă a unui ministru atrage răspunderea Guvernului în întregul său, nu răspunderea
exclusivă a aceluia care a comis-o.
Dacă răspunderea politică este una colectivă, in schimb răspunderea penală este prin
esenţa ei una personală, în penal fiecare fiind răspunzător pentru fapta sa. Membrii
Guvernului pot fi urmăriţi penal pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiei lor, numai la
cererea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a Preşedintelui. Această dispoziţie
constituţională instituie o limitare în ceea ce priveşte începerea urmăririi penale împotriva
unui membru al Guvernului, fiind exclusă o sesizare din oficiu, însă o circumscrie doar
actelor legate de calitatea de membru al Guvernului, nu şi la cele ce nu au legătura cu această
calitate.

Curtea Constituţională a sublinia faptul că legea privind responsabilitatea ministerială

instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având dei
caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menite să ocrotească
interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Această
măsură de ocrotire a interesului public subzistă şi după încetarea mandatului membrilor
Guvernului, aşa încât este evident că, în privinţa infracţiunilor comise în exerciţiul funcţiei,
punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea
acleoraşi norme procedurale.
Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în
Senat se face pe baza raportului întocmit fie de o comisie permanentă care, în cadrul
competenţei sale, a efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de
un minister, fie de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop23.
Simpla cerere de deschidere a urmăririi penale îl îndreptăţeşte pe Preşedinte să
dispună suspendarea ministrului. Această suspendare devine obligatorie când s-a dispus
trimiterea în judecată,”măsuri” care răspund , pe de o parte unor exigenţe de ordin juridic
privind prezumţia de nevinovăţie şi, pe de altă parte, unor exigenţe de operativitate a muncii
executivului. Pe perioada suspendării, soluţia la care se poate recurge este fie cea a
interimatului, fie cea a revocării.

IV. Concluzii

22
Gheorghe Iancu, Drept constitutional si institutii politice - editia a V-a, Ed Luminalex, 2007 p. 166;
23
Genoveva Vrabie, op. cit., p.292;
16
 Deşi problema separaţiei puterilor în stat are o istorie lungă nu se poate afirma că s-a
cristalizat o concepţie unitară în această privinţa, cu toate că în practica statelor democratice
principiul funcţionează sub diferite forme.
În teoria clasică a separaţiei puterilor în stat, puterile guvernamentale sunt reunite în
noiţiunea de “Executiv”, care ar defini puterea de a pune în aplicare, de “a executa” legislaţia.
Termenul de Executiv nu este pe deplin satisfăcător deoarece organele politice, denumite
astfel, altele decât Parlamentul sau organele judecătoreşti nu se mărginesc doar la a executa
legile, ci asigură direcţia generală a politicii statului, potrivindu-li-se termenul de guvernanţi,
pe când Parlamentul asigură mai degrabă o funcţie de control şi delimitare.
Pentru cazul concret al României există două categorii de guvernanţi: Preşedintele şi
Guvernul, între aceste două autorităţi existând o anumită dualitate care face ca regimul politic
românesc să fie definit ca unul semi-prezidenţial, deoarece şeful statului nu are doar un rol
pur onorific, ci puteri reale pe care le poate exercita în raport cu Parlamentul prin intermediul
mesajelor, cu Curtea Constituţională prin numirea unui număr de judecători ai acesteia şi cu
Guvernul sau împreună cu acesta, precum şi dreptul de a recurge la referendum.
Putem afirma că, pe fondul conjuncturii politice şi a raportului de forţe, Guvernul
devine rezultatul voinţei comune a Preşedintelui şi Parlamentului şi este presupus că doar cu
greu şi-ar putea exercita mandatul fără încrederea Şefului Statului.

V. Bibliografie

Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ediţia2, Ed. All

beck,Bucureşti 2004

17
 Cristian Parvulescu, Politici şi Instituţii politice, Ediţia a II-a revizuită, Ed. Trei,
Bucureşti, 2003

Gheorghe Iancu , Drept constitutional si institutii politice - editia a V-a, Ed

Luminalex, 2007

Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Ed. Virginia, 1995

Mircea Criste, Instituţii Constituţionale contemporane, Edit. De Vest Timişoara, 2010

18