UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

MASTER MANAGEMENT FINANCIAR BANCAR

FISCALITATE EUROPEANĂ
PROIECT
CUPRINS
INTRODUCERE

Pentru îndeplinirea rolului şi funcţiile sale, statul trebuie să mobilizeze resurse şi să

efectueze o serie de cheltuieli băneşti, realizând o repartiţie a sarcinilor publice între membrii
societăţii, persoane fizice şi juridice.
Instrumentul financiar şi juridic prin care se asigură acest deziderat este reprezentat de
obligaţia fiscală sub forma impozitelor, taxelor şi altor sarcini fiscale specifice fiecărui sistem
fiscal şi fiecărei etape istorice în parte. Prin intermediul pârghiilor oferite de sistemul fiscal, statul
obţine resursele necesare pentru finanţarea cheltuielilor publice determinate de nevoile publice,
acesta putând fi considerat un instrument al politicii fiscale la îndemâna Guvernului pentru
implementarea unei politici economice a statului respectiv.
Raportarea la un sistem fiscal nu trebuie realizată doar din punct de vedere financiar ci în
concordanţă cu consecinţele sale în plan economic, financiar şi social având în vedere aspecte cum
sunt: obiectul impunerii, felul impunerii, categoriile sociale sau socio-profesionale supuse
impunerii, dimensiunea şi frecvenţa unor fenomene de evaziune fiscală ori de repercutare a
impozitelor şi taxelor şi beneficiarii acestora.
În acest context, componenta fiscală a politicii unui stat este fundamentală, impunându-se
revizuirea ei în corelaţie cu realităţile existente la nivelul economiei. Dar, acest aspect nu trebuie
să devină un element de permanenţă, generând modificări repetate ale legislaţiei fiscale, efectul
negativ asupra activităţii economice fiind evident. În ţara noastră, s-au înregistrat schimbări
însemnate la nivelul legislaţiei fiscale, datorită necesităţii adaptării la cerinţele economiei de piaţă.
Acestea nu au determinat însă numai aspecte pozitive (ne raportăm aici la frecvenţa
modificărilor legislative, la impactul asupra investitorilor, la caracterul stufos al prevederilor
legale, la numărul mare de obligaţii fiscale etc.). Ca urmare, un sistem fiscal trebuie să fie supus
unor reforme, dar la baza realizării acestora trebuie să stea principii raţionale astfel încât să se
asigure stabilitate mediului economic şi un cadru favorabil dezvoltării.
Fiscalitatea directă în România – evoluţie şi efecte

Este binecunoscut faptul că România nu a avut un sistem fiscal coerent, corespunzător

cerinţelor etapei de tranziţie la economia de piaţă, realizând o reformă graduală, care, din păcate,
nu a generat întotdeauna efecte benefice asupra mediului economic, în principal datorită
manifestării unor condiţii nefavorabile pentru reformele economice dar şi a neconcordanţei dintre
prevederile legislative şi realităţile practice.
Înlocuirea vărsămintelor din beneficii cu impozitul pe beneficiul unităţilor economice,
stabilit în cote diferenţiate în raport de rata rentabilităţii a fost o măsură adoptată în 1990 ce a vizat
întreprinderile de stat. Reforma a cuprins şi celelalte unităţi economice, realizându-se o
diferenţiere a regimului fiscal în raport de forma de proprietate. În acelaşi timp, au fost stabilite
facilităţi fiscale pentru stimularea investiţiilor.
Modificările ulterioare au survenit, însă foarte repede fiind instituit impozitul pe profit,
calculat prin aplicarea unui număr de 67 de cote aplicate la tot atâtea tranşe. Dificultăţile
înregistrate au dus la înlocuirea acestora cu două tranşe şi două cote (30% şi 45%), justificarea
fiind de stimulare a întreprinderilor mici şi mijlocii. Nici în acest caz efectele nu au fost cele
scontate, întrucât de la un impozit anterior de 5% s-a ajuns la 30%, ajutorul fiind dat de fapt marilor
întreprinderi (s-a ajuns la un impozit de 45% de la 77%). Au urmat cotele de 38%, 25% şi, din
2005 s-a trecut la cota unică de 16%, de multe ori fiind adoptate măsuri cu caracter conjunctural
ce au avut efecte negative pe termen lung. Şi sistemul de impozitare al veniturilor a cunoscut
modificări repetate, fiind înlocuit impozitul pe fondul total de retribuire cu un impozit în cote
progresive, cuprinse între 6% şi 45%, modificate ulterior. Astfel, în 2004 se aplica un sistem
progresiv, cu cote diferenţiate pentru veniturile persoanelor fizice, respectiv de la 18% până la
40%, iar din 2005 s-a trecut la impunerea proporţională de 16%. În 1991 a fost instituit şi impozitul
pe dividende, dar cu o arie de aplicabilitate restrânsă, fiind aplicat numai asupra profitului distribuit
acţionarilor străini ai unei firme cu capital parţial sau integral străin. Ulterior s-au produs
modificări legislative, fiind reglementată noţiunea de dividend, limita maximă de constituire din
profitul net a fondului de participare a salariaţilor la profit, a fondului pentru cota de participare a
managerului la profitul net şi a fondului pentru constituirea resurselor proprii de finanţare. De
asemenea, s-au înregistrat modificări la nivelul cotelor de impozitare, de la 5% pentru persoanele
fizice şi 10% pentru persoanele juridice până la 16% în prezent. Trecerea la cota unică de
impozitare nu a generat efectele aşteptate. Astfel, performanţele anului 2005, dimensionate la
nivelul PIB, al producţiei industriale, productivităţii muncii în industrie, deficitului de cont curent
etc., s-au poziţionat sub cele aferente anului 2004 (manifestarea unor probleme dificile pentru ţara
noastră, cum ar fi inundaţiile, gripa aviară, nu pot explica în totalitate aceste rezultate).
Indiferent însă de modificările repetate la nivelul sistemului fiscal, principalele efecte s-
au reflectat la nivelul veniturilor încasate. De altfel, principalul rol al impozitelor se manifestă în
plan financiar, veniturile obţinute deţinând cea mai mare pondere în ansamblul veniturilor bugetare

Ponderea impozitelor directe în veniturile fiscale şi veniturile bugetului de stat în

perioada 1995 -2009

Se observă că ponderea deţinută de impozitele directe în cadrul veniturilor fiscale s-a

diminuat de la aproximativ 50% în prima parte a intervalului studiat până la 31% în ultimul an,
aceeaşi tendinţă manifestându-se şi la nivelul ponderii impozitelor directe în totalul veniturilor
bugetare. În acest context, este clar faptul că ne bazăm mai mult pe impozitele indirecte în
defavoarea celor directe, fapt determinat şi de evoluţia economiei dar şi de măsurile fiscale
adoptate.

Analiza impozitelor directe și indirecte, dar și a contribuțiilor sociale la nivelul

României

Se consideră această analiză fi interesantă în oferirea unei imagini asupra fiscalității

românești, întrucât fiecare stat promovează distinct propria politică fiscală, stabilind exact numărul
de taxe, impozite și contribuții, dar și cuantumul acestora necesar a fi suportat de contribuabilii
persoane fizice sau persoane juridice. Această stabilire trebuie să fie în concordanță cu puterea
economică a contribuabililor, permisivă și în context cu principiile promovate de sistemul fiscal.
Privind asupra evoluției indicatorilor de-a lungul perioadei, putem spune că România nu a
avut un sistem fiscal coerent, corespunzător condiției de trecere la economie de piață. Reforma
graduală promovată și realizată la nivelul țării noastre nu a adus întotdeauna efecte benefice asupra
mediului economic, dese ori creând premisele necesare neconcordanţei dintre prevederile
legislative şi realităţile practice.
În această parte a lucrării, ne propunem să analizăm elementele sistemului fiscal luate în
considerare și anterior, însă în context național. Astfel, vom avea o imagine mai clară asupra
situării reale a sistemului fiscal românesc în comparație cu media celor 28 state membre ale
Uniunii Europene. Vom analiza pe rând ponderea fiecărui impozit în PIB, dar și a contribuțiilor,
păstrând aceeași metodă de lucru asupra bazei de date.
Ponderea în PIB a impozitelor directe, indirecte și a contribuțiilor la nivelul
României

Spre deosebire de media înregistrată la nivelul Uniunii Europene de-a lungul celor 14 ani,
putem observa că țara noastră a pus mai mult accent pe contribuțiile sociale în comparație cu
impozitele directe, acestea depășindu-le în majoritatea perioadei de analiză. Cu toate acestea însă,
în fruntea clasamentului se regăsesc impozitele indirecte, acestea înregistrând cele mai mari
ponderi în PIB după anul 1998, depășind impozitele directe și contribuțiile. Începând cu anul 2000,
putem observa că impozitele indirecte sunt cu aproximativ 50% mai mari față de impozitele directe
și cu aproximativ 25% mai mari față de contribuții, aceasta fiind în creștere în ultimii ani. Se poate
aduce drept argument și faptul că România este o țară în curs de dezvoltare, accentul pe impozite
indirecte în detrimentul celor directe fiind o caracteristică a acestui tip de stat, comparativ cu statele
dezvoltate, unde acentul este pus în principal pe impozite directe.
Impozitele indirecte înregistrează un trend ascendent, în ciuda tuturor fluctuațiilor. Astfel,
cea mai mică valoare este înregistrată în anul 1996 (respectiv 8,7% din PIB), iar cea mai mare
valoare s-a înregistrat în anul 2012 (respectiv 13,2%).
Dacă privim din punctul de vedere al impozitelor directe, constatăm că acestea au un trend
descendent de-a lungul perioadei analizate, înregistrând numeroase fluctuații. Astfel, cea mai mare
valoare se înregistrează în anul de debut al perioadei, respectiv 10,6% din PIB, în 1995. Cele mai
mici valori sunt înregistrate într-un interval apropiat (2005 cu 5% din PIB), dar și spre finalul
analizei (2013-2014 cu 5,5% - 5,8% din PIB).
Contribuțiile sociale înregistrează un trend relativ ascendent de-a lungul perioadei în care
efectuăm analiza, se observă o creștere semnificativă începând cu anul 1998, de aproximativ 2,3
puncte procentuale, însumează un procent mai mare în PIB față de impozitele directe și mai mic
față de impozitele indirecte. În anul 2000, contribuțiile sociale înregistrau o pondere de 11,4% din
PIB, urmând ca aceasta să scadă până la 8,6% în 2014.
Prin urmare, putem afirma că statul român încurajează impozitarea consumului într-o
măsură mai mare față de impozitarea veniturilor și a profiturilor, impozitele indirecte primând față
de cele directe pe aproape toată perioada analizată (excepție făcând începutul acesteia, anii 1995-
1997 în care veniturile fiscale erau concentrate mai mult din impozitele directe). Nu putem neglija
nici contribuțiile sociale, în special cele datorate de angajatori, având o pondere mai ridicată față
de cele datorate de angajați sau de gospodării pe toată durata luată în considerare, afirmație
susținută și de statutul României, încadrată în statele în curs de dezvoltare.