Radu

Dudău

Teoria Relațiilor Internaționale

Cooperare și conflict în condiții de anarhie internațională

1. Dilema securităţii

De ce au loc războaiele? Răspunsul realismului trimite la natura conflictuală a anarhiei

internaţionale, în care raporturile de forță dintre state degenerează uneori în confruntare
militară. O consecință a acestui tip de raţionament este aşa-numita dilemă a securităţii.

Tucidide, Războiul Peloponesului: “Ceea ce a făcut războiul inevitabil a fost creşterea puterii
ateniene şi teama pe care aceasta i-a cauzat-o Spartei”.

Creşterea puterii militare a unui stat, A, produce o percepție de insecuritate pentru alt stat,
B. Dacă statul B nu-şi măreşte, la rându-i, capacitatea militară, riscă să fie expus acţiunilor
agresive ale lui A. Dacă, pe de altă parte, B îşi măreşte puterea militară, A se va simţi
ameninţat, astfel că va trebui să se înarmeze, ceea ce duce, mai departe, la o percepție de
insecuritate a lui B etc. Concluzia este că ambele cursuri de acţiune au ca efect o percepție
diminuată de securitate. Mai mult, unul dintre ele duce la o periculoasă cursă a înarmărilor.

Teza liberală: ieşirea din această dilemă se poate face prin cooperare internaţională.

Vânătoarea cerbului

Dar gânditorii realiști au o neîncredere funciară în capacitatea statelor de cooperare

internaţională durabilă. Kenneth Waltz preia de la Rousseau o parabolă numită vânătoarea
cerbului (Stag Hunt):

Să presupunem că cinci oameni care au dobândit o capacitate rudimentară de a vorbi şi de a

se înţelege unul cu altul se întâlnesc, întâmplător, într-un moment în care toţi suferă de
foame. Fiecare îşi poate potoli foamea mâncând a cincea parte dintr-un cerb, aşa încât “cad
de acord” să coopereze pentru aprinde unul. Dar oricare din ei se poate sătura şi cu un iepure
şi dacă se iveşte unul prin preajmă, unul din cei cinci îl prinde. Trădătorul îşi poate potoli
foamea, dar lasă, totodată, cerbul să scape. Interesul lui imediat prevalează asupra
preocupării pentru semeni. Povestea este simplă, însă are implicaţii deosebit de importante.
Într-o acţiune de cooperare, în care toţi au acelaşi obiectiv şi sunt în aceeaşi măsură interesaţi
de proiect, nu te poţi bizui pe ceilalţi. (Waltz 1959, pp. 171-172)

Replica liberală la argumentul sceptic (neo)realist a fost cel mai bine articulată de către
Robert Axelrod și Robert Keohane (1985), „Achieving Cooperation under Anarchy:
Strategies and Institutions”, World Politics, Vol. 38, No. 1, pp. 226-254.

Axelrod și Keohane argumentează că, deși este greu realizat, cooperarea

internațională poate fi atinsă și menținută. Folosind instrumentele teoriei jocurilor1, cei doi
autori identifică factorii care determină cooperarea, în diferite domenii (issue areas). În
categoria factorilor structurali identificați de autori intră matricea de utilități/răsplăți, umbra
viitorului (shadow of the future) și numărul actorilor implicați. Să-i discutăm pe rând.

(a) Matricea de utilități (payoff structure).

Vânătoarea cerbului: CC > DC > DD > CD

Dilema prizonierului2: DC > CC > DD > CD

Chicken Game3: DC > CC > CD > DD

Deadlock: DC > DD > CC > CD.

1
Game theory is a study of strategic decision making. More formally, it is “the study of mathematical models of
conflict and cooperation between intelligent rational decision-makers.” (Roger B. Myerson, 1991. Game Theory:
Analysis of Conflict, Harvard University Press, p. 1)

2
Albert W. Tucker (1905-1995) formalized the game with prison sentence payoffs and gave it the name
“prisoner's dilemma” (Poundstone, 1992). A classic example of the game is presented as follows:

Two men are arrested, but the police do not have enough information for a conviction. The police separate the
two men, and offer both the same deal: if one testifies against his partner (defects/betrays), and the other
remains silent (cooperates with/assists his partner), the betrayer goes free and the one that remains silent gets a
one-year sentence. If both remain silent, both are sentenced to only one month in jail on a minor charge. If each
'rats out' the other, each receives a three-month sentence. Each prisoner must choose either to betray or remain
silent; the decision of each is kept secret from his partner. What should they do? If it is assumed that each player
is only concerned with lessening his own time in jail, the game becomes a non-zero sum game where the two
players may either assist or betray the other. The sole concern of the prisoners seems to be increasing their own
reward. The interesting symmetry of this problem is that the optimal decision for each is to betray the other, even
though they would be better off if they both cooperated.

3
James Dean in Rebel Without A Cause (1955): „The thugs challenge Jim to a "Chickie Run" with Buzz, racing
stolen cars towards an abyss. The first one who jumps out of the car loses and is deemed the "chicken". The
"game" ends in tragedy for Buzz when a strap on the sleeve of his leather jacket becomes looped over a handle
on the car door, preventing him from jumping out before the car goes over the cliff.”
(http://en.wikipedia.org/wiki/Rebel_Without_a_Cause)

2

 Așadar, teza liberală este că dilema securității poate fi modelată ca dilemă a prizonierului
și că, prin modificarea structurii de răsplăți, dilema prizonierului poate fi, uneori,
transformată în vânătoare a cerbului.

Axelrod and Keohane 1985: 229ff:

To start with, Prisoner’s Dilemma is a game in which both players have an incentive to defect
no matter whether the other player cooperates or defects. If the other player cooperates, the
first player prefers to defect: DC > CC. On the other hand, if the other player defects the first
player still prefers to defect: DD > CD. The dilemma is that, if both defect both do worse than
if both had cooperated: CC > DD. Thus, Prisoner’s Dilemma has a preference ordering for
both players of DC > CC > DD > CD.

Now consider a shift in the preferences of both players, so that mutual cooperation is
preferred to unilateral defection. His makes the preference ordering CC > DC > DD > CD,
which is a less conflictual game called Stag Hunt.

Actors can also move from Prisoner’s Dilemma to more conflictual games. If both players
come to believe that mutual cooperation is worse than mutual defection, the game becomes
Deadlock, with both sides having preferences of DC >DD > CC > CD. Since the dominant
strategy of each player is to defect regardless of what the other does, the likely outcome is
DD. Players in Deadlock, unlike those in PD, will not benefit from repeated plays since mutual
cooperation is not preferred to mutual defection.

(b) „Umbra viitorului” (shadow of the future)

Un factor care promovează cooperarea în situații de tip PD este preocuparea față de

viitor – mai exact, față de perspectiva interacțiunilor viitoare cu același set de actori.

The more future payoffs are valued relative to current payoffs, the less the incentive to
defect today – since the other side is likely to retaliate tomorrow. (p. 232)

Factori care determină relevanța umbrei viitorului:

i) Orizonturi de timp lungi

ii) Regularitatea mizelor
iii) Calitatea informației despre acțiunile celuilalt
iv) Reacție rapidă la schimbările acțiunilor celuilalt.

Ilustrare: Tit-for-Tat (reciprocitate) – strategie iterativă învingătoare.

3

 Noul Testament, Matei 18/21-22:

Atunci Petru s-a apropiat de EL si i-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va
păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” Isus i-a zis: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până
la șaptezeci de ori câte șapte.”

(c) Numărul jucătorilor

Condiții care favorizează cooperarea:

- Capacitatea jucătorilor de a identifica defectorii

- Capacitatea jucătorilor de a-și focaliza răspunsul punitiv (retaliation) asupra
defectorilor
- Existența unor motivații de termen lung de a pedepsi defectorii.

Rolul instituțiilor de a informa și de a monitoriza comportamentul internațional –

promotoare ale ocoperării internaționale!

Replica realistă: câștiguri relative vs câștiguri absolute

Joseph Grieco (1988), „Anarchy and the Limits of Cooperation: A Realist critique of the
Newest Liberal Institutionalism”, International Organization, Vol. 42, No. 3, pp. 485-507

Afirmațiile neoliberale despre cooperare se bazează pe convingerea că statele sunt actori

atomistici. Se argumentează că statele caută să-și maximizeze câștigurile individuale absolute
și că sunt indiferente la câștigurile dobândite de alții. [Neoliberalismul] sugerează că trișatul
(cheating) e cel mai mare impediment pentru cooperarea între statele raționale egoiste, dar
că instituțiile internaționale pot ajuta statele să depășească bariera acțiunii comune. Realiștii
înțeleg că statele caută câștiguri absolute și sunt îngrijorați în legătură cu [respectarea
regulilor de comportament internațional]. Totuși, ei consideră că statele au caracter
pozițional, nu atomistic și că, prin urmare, argumentează realiștii, în afară de preocuparea
față de trișat, statele aflate în aranjamente de cooperare își fac probleme că partenerii lor ar
putea câștiga mai mult decât ele din cooperare. Pentru realiști, un stat se va concentra atât
pe câștigurile absolute cât și pe cele relative din cooperare, iar un stat care este satisfăcut
de modul în care partenerul se conformează aranjamentului de cooperare ar putea, totuși,
să-l părăsească pentru că partenerul are câștiguri relative mai mari. Prin urmare, realismul
consideră că sunt cel puțin două bariere majore în calea cooperării internaționale:
preocuparea statelor față de trișat și preocuparea statelor față de câștigurile relative.

4

 Instituționalismul neoliberal acordă atenție doar celei dintâi și este incapabil să identifice, să
analizeze și să dea seama de cea de-a doua. (Grieco 1988: 487)

Realiștii sunt îngrijorați că prietenii de astăzi pot fi dușmanii de mâine și că avantajul de

câștig relativ al unui prieten poate duce la formarea unui dușman puternic în viitor. Ca
rezultat, statele trebuie să acorde atenție câștigurilor relative ale partenerilor.

Observație

Nu ar trebui atunci ca statele să diminueze activ capabilităților tuturor celorlalte state,

inclusiv ale celor partenere? Nu ar trebui logica câștigurilor relative dusă mai departe:
acestea să trebuiască a fi diminuate prin măsuri active de politică externă față de toate
statele – nu doar față de cele în prezent ostile.