Sunteți pe pagina 1din 5

METODE TRADIŢIONALE

 COMUNICAREA este o metodă de transmitere a informaţiei căreia i se poate imprima un caracter


activ, chiar în cadrul modelului inductiv tradiţional. În acest caz, activitatea elevilor este dirijată pas cu
pas de cuvântul profesorului şi constă în rezolvarea unor sarcini mici, înlănţiute „într-o succesiune dată
de raţionamentul inductiv al pedagogului..La concluziile parţiale şi finale elevii ajung sub îndrumarea
profesorului, care le-a oferit pe parcurs situaţiile tuturor premiselor necesare, în ordinea gândită de el.
Dacă elevii, din diferite motive legate de capacităţile lor de înţelegere, nu pot ajunge să formuleze
concluziile parţiale sau finale sugerate de demersul inductiv al profesorului, atunci el este acela care
comunică generalizările, concluziile parţiale sau finale.
 CONVERSAŢIA este metoda cu un rol preponderent în practica didactică a studierii limbii în şcoală, şi
aceasta datorită faptului că înlesneşte antrenarea elevilor în cercetarea faptelor de limbă, în descoperirea
regulilor, le cultivă gândirea logică, posibilităţile de exprimare, încrederea în capacităţile proprii,
priceperea de a folosi dialogul în vederea unei comunicări vii şi clare.
Se foloseşte în cele două forme prevăzute de pedagogie: euristică(socratică) şi catihetică.
Forma euristică contribuie la căutarea adevărului prin efortul unit al celor doi factori ai relaţiei profesor-elevi.
Întrebările se adresează judecăţii elevilor, stimulându-le şi orientându-le gândirea şi se folosesc, dominant, în
lecţiile de învăţare de noi cunoştinţe şi în lecţiile de formare de priceperi şi deprinderi.
Forma catihetică urmăreşte constatarea însuşirii de către lelvi a unor cunoştinţe acumulate anterior, adresându-se
deci preponderent memoriei şi se utilizează mai ales în patea iniţială a lecţiilor, în momentul activizării ideilor-
ancoră, sau în partea finală a lor, când se realizează feed-back-ul sau retenţia cunoştinţelor dobândite pe parcursul
studierii unei teme.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, conversaţia trebuie să îndeplinească câteva condiţii generale indicate de
cercetarea pedagogică:
 să se sprijine, sistematic, pe fapte de limbă
 să se ridice, obligatoriu, de la fapte la noţiuni, definiţii şi reguli generale, ceea ce presupune ca elevii
să fie puşi să observe, să compare, să descopere ceea ce e comun şi ceea ce diferenţiază faptele, să
formuleze concluzii şi să le ilustreze, în fine, prin exemple noi
 să solicite puterea de argumentare a răspunsurilor, deci gândirea
 să nu se formuleze şi să se pună la întâmplare, ci să se urmărească logica demersului cognitiv
Iată, spre exemplu, care ar putea fi întrebările care pot induce definiţia atributului adjectival: Care sunt atributele
exprimate prin adjectiv în textele dat? De ce îndeplinesc funcţia de atribut? Cum se vor numi aceste atribute dacă
sunt exprimate prin adjective? În ca caz pot sta atributele exprimate prin adjective?
Întrebările trebuie să fie formulate clar şi precis, să nu existe întrebări prefabricate, să se acorde suficient timp
elevilor pentru formularea răspunsurilor, să nu se pună o altă întrebare până nu s-a obţinut răspunsul la întrebarea
formulată anterior, să se evite întrebările echivoce, profesorul nu trebuie să răspundă în locul elevilor sau să repete
fără rost răspunsurile acestora, să reformuleze întrebarea în cazul în care nu obţine răspunsul scontat.
 ANALIZA LINGVISTICĂ
Alături de conversaţie, analiza lingvistică este metoda principală de studiere a limbii în şcoală. Felul analizei
lingvistice este în funcţie de compartimentul limbii căruia i se aplică: fonetică, lexicală, morfologică, sintactică,
ortografică şi de punctuaţie, stilistică.
Ne vom rezuma în cele ce urmează doar la analiza sintactică.
Importanţa metodei este incontestabilă: pe lângă faptul că înlesneşte considerabil cunoaşterea de către elevi a
structurii limbii române, a legilor ei interne de organizare şi dezvoltare, ea le dezvăluie multiple posibilităţi de
exprimare ale limbii noastre, le cultivă propriile posibilităţi de exprimare, le dezvoltă spiritul de observaţie, puterea
de generaliare, gândirea, formarea unor priceperi şi deprindero.
Pentru ca analiza lingvistică să fie eficientă sub toate aspectele, se impune, în folosirea ei, resoectarea unor
principii, pe care le recomandă orice lucrare ştiinţifică sau metodică:
 să fie în conformitate cu oricare analiză ca metodă de cunoaştere ştiinţifică
 elevii să fie conduşi, prin observarea directă a faptelor, prin compararea lor, să înţeleagă relaţiile
interne dintre componentele comunicării verbale, prin efort propriu, participativ, intervenţia
profesorului în formularea definiţiilor şi a regulilor fiind exclusă
 alegerea textelor tebuie operată cu multă atenţie, atât sub aspectul conţinutului cât şi sub acela al
expresiei
 analiza faptelor de limbă să se sprijine pe context, pentru ca diversele unităţi sintactice să nu apară
ca unităţi independente cu valoare sintactică autonomă
 evitarea formalismului şi orientarea ei logică, cerinţa fiind impusă de caracterul flexionar şi în
acelaşi timp analitic al limbii române, care impun necesitatea orientării logice în stabilirea unei
forme cu funcţii multiple.
Obiectul analizei sintactice îl constituie structura propoziţiilor şi a frazelor, mai precis surprinderea consituenţilor
enunţurilor coerente de mai mică sau mai mare complexitate, a funcţiilor acestora în realizarea comunicării verbale
corecte şi eficiente.
Analiza sintactică a propoziţiei implică următoarele operaţii metodice specifice:
 identificarea şi segmentarea părţilor componente
 stabilirea felului şi a părţii de vorbire prin care se exprimă
 surprinderea relaţiilor dintre ele
 constatarea aspectelor privind topica, punctuaţia şi, eventual, a implicaţiilor de ordin stilistic
Se începe cu identificarea predicatului, apoi cu a subiectului. Rolul hotărâtor în identificarea lor îl are orientarea
logică. O greşeală metodică frecvent întâlnită este aceea a formulării unei întrebări pentru identificarea predicatului
şi confuzia subiect-complement direct(la clasa a V-a) datorită folosirii incorecte a întrebării ce? pentru subiect.
Pentru evitarea acestor confuzii, subiectul va fi identificat cu ajutorul întrebării cine?.
Spre exemplu, în enunţul „Telefonul stă pe masă.” este greşit să întrebăm”ce face telefonul?” şi „ce stă?”, întrucât
verbul” a sta” desemnează o stare, nu o acţiune, iar substantivul”telefonul”îndeplineşte funcţia sintactică de
subiect, nu de complement direct.
 ÎNVĂŢAREA PRIN DESCOPERIRE
Este o metodă de cercetare psiho-pedagogică şi didactică , elaborată temeinic în ultimele decenii ale secolului al
XX-lea, din necesitatea revitalizării învăţământului, mai precis din dorinţa activizării autentice a procesului
învăţării în şcoală. Este considerată o metodă didactică modernă, cu toate că ea implică elemente întâlnite în
metodica tradiţională(identificarea, conversaţia euristică).
Învăţarea prin descoperire este o modalitate de a intra în posesia adevărurilor prin demersuri proprii, în contact cu
realităţile de conţinut. În procesul didactic, elevul observă, acţionează şi meditează asupra existenţei, dobândeşte
noi informaţii şi desprinde noi semnificaţii despre aceasta. Comparativ cu cunoaşterea prin tansmitere, învăţare
riguros dirijată, bazată pe intervenţiile altor persoane, cunoşterea prin descoperire se bazează pe forţa personală de
conoaştere, pe instrumentele de cunoaştere pe care le posedă fiecare, altfel spus, o cunoaştere preponderent
individuală, bazată prioritar pe autodirijare. Descoperirile de tip didactic sunt de fapt nişte redescoperiri, pentru că
elevii descoperă adevăruri deja cunoscute.
În funcţie de esenţa epistemologică a diverselor tipuri de cercetare, se disting mai multe tipuri de descoperire:
o Descoperirea inductivă, care, în cazul studierii limbii, porneşte de la realitatea obiectivă a materialului
lingvistic şi ajunge la categorii, reguli
o Descoperirea deductivă, care porneşte de la categorii, reguli, şi ajunge la a le ilustra cu aspecte concrete,
operând cu raţionamente silogistice(ex.Toate numele de fiinţe sunt dubstantive. Maria numeşte o fiinţă.
Deci cuvântul Maria este un substantiv.)
o Descoperirea transductivă(analogică) operează cu raţionamente analogice. Din asemănarea anumitor
însuşiri a două obiecte se conchide probabilitatea asemănării celor două obiecte.
În procesul însuşirii limbii române în şcoală, se utilizează toate cele trei feluri de cunoaştere prin descoperire, dar
mai frecvent descoperirea inductivă.
 PROBLEMATIZAREA
Învăţarea prin rezolvare de situaţii-problemă e o variantă modernă a euristicii, reprezentând o altă modalitate, mai
complexă, de aplicare a teoriei învăţării prin descoperire.
Ca tehnică de instruire, problematizarea îşi găseşte locul oriunde apar situaţii contradictorii, care urmează a fi
rezolvate prin gândire. „Esenţa acestei metode constă în faptul că profesorul nu comunică pur şi simplu concluziile
finale ale ştiinţei, cunoştinţe gata elaborate, ci dezvăluie 73 elevilor embriologia adevărurilor; prin rezolvări de
probleme, el conduce gândirea acestora spre descoperirea adevărurilor, spre construcţia unor noi structuri mintale,
„structuri ale realului”.Nu trebuie confundată problema ca exerciţiu de aplicare a unor regului, cunoştinţe însuşite,
cu situaţia-problemă, care implică esenţa unor contradicţii între cunoştinţe ştiunte şi ceea ce nu e cunoscut. O
întrebare devine problemă când generează o nedumerire, o incertitudine, o nelinişte, care alertează subiectul ca un
conflict lăuntric, rezolvabil prin tatonări repetate, prin demonstraţii şi argumentări raţionale. Sarcina, deloc uşoară,
a profesorului, este aceea de a crea asemenea situaţii conflictuale de cunoaştere, pentru ca învăţarea să devină astfel
un experiment gândit.
Importanţa învăţării problematizante constă în faptul că antrenează gândirea elevilor, stimulează spiritul de
observaţie, reflecţia adâncă, capacitatea de a formula întrebări-problemă, de a elabora ipoteze, puterea de analiză,
de a găsi rezolvări ingenioase pe bază de raţionamente deductive, de a generaliza, de a realiza transferul de
cunoştinţe.
P.Goguelin 74distinge următoarele posibile etapte în rezolvarea unor situaţii-problemă:
 definirea punctului de plecare şi a scopului urmărit
 punerea problemei
 organizarea informaţiei
 transformarea informaţiei(pe cale inductivă, deductivă, analogică, intuitivă)
 luarea deciziei(opţiunea pentru soluţie)
 verificarea soluţiei şi a rezultatelor
Rolul profesorului este de a prezenta situaţia-problemă, de a orienta, discret, elevii spre identificarea contradicţiilor,
pentru a face mai clare datele problemei, prin modificări, reorganizarea datelor, pentru prefigurarea, eventual, a căii
de elucidare a contradicţiei.
Condiţia esenţială în aplicarea metodei este ca elevii să dispună, în prealabil, de cunoştinţele implicate în procesul
rezolvării situaţiilor-problemă, să aibă anumite deprinderi intelectuale

 DEMONSTRAŢIA
Este o metodă didactică frecvent folosită în practica didactică tradiţională. Întrucât utilizarea ei în învăţământul
tradiţional se înfăptuia în aşa fel încât ea nu reuşea să favorizeze, plenar, întrebuinţarea datelor concrete, intuitive,
într-o perspectivă euristică,( activizantă din perspectiva elevilor), demonstraţia este supusă, în contextul
modernizării tehnologiei didactice contemporane, unui proces de renovare procedurală, pentru implicarea elevilor
în acţiunea de clarificare a unor fapte de limbă cu grad sporit de dificultate, pentru a înţelege resorturile raţionale
ale conţinutului lor.
Metoda demonstraţiei constă în folosirea unui şir de raţionamente logice însoţite de utilizarea concomitentă a unor
mijloace intuitive(scheme, planşe etc.), pentru a concretiza, vizual, relaţiile abstracte din limbă. Deci metoda
demonstraţiei confirmă, raţional şi totodată intuitiv, consistenţa unor adevăruri, teze, teorii, uşurează executarea
corectă aunor acţiuni( analiza, comparare, sinteză, generalizare), precum şi formarea deprinderilor şi
comportamentelor corespunzătoare. Ea ajută elevul să pătrundă sensul structurii de bază a unor fenomene
lingvistice, prin conlucrarea celor două sisteme de semnalizare: al cuvintelor şi al imaginilor, le permite să se ridice
la nivelul unei activităţi euristice. Pentru a nu face din demonstraţie un instrument de accentuare a
descriptivismului şi a pasivismului în învăţământ, metoda trebuia să pună accentul nu pe imprimarea pasivă a
imaginilor schematice, ci pe implicarea elevilor în prelucrarea datelor sensibile, în antrenarea acestora în
demonstraţie, pentru a-i face să fie în măsură să sugereze operaţiile cu ajutorul cărora se ajunge la elaborarea
noţiunilor, să deplaseze accentul de pe momentul perceptiv pe cel raţional.
Metoda demonstraţiei are câmp larg de utilizare în procesul didactic al înţelegerii specificului fiecărei propoziţii
secundare din cadrul frazei. Procedeul frecvent folosit este expansiunea şi contragerea.

 ÎNVĂŢAREA PRIN EXERCIŢII


Un exerciţiu înseamnă într-o primă accepţiune, executarea unei acţiuni în mod repetat, a efetua ceva de mai multe
ori, pentru dobândirea unei îndemânări, deprinderi. Sub aspect didactic, exerciţiul reprezintă o metodă
fundamentală, ce presupune efectuarea conştientă şi repetată a unor operaţii şi acţiuni, în esenţă mintale şi motrice,
în vederea realizării unor multiple scopuri instructiv-educativ-formative, printre care şi acela de a cultiva elevilor
posibilităţile de transfer al cunoştinţelor, al capacităţilor şi comportamentelor însuşite, cât şi evaluarea gradului de
operaţionalitate al acestora. Importanţa acestei metode de învăţare prin exerciţii este deosebită, având în vedere
accentul pus pe învăţarea prin acţiune, prin activitate efectivă.
Gama exerciţiilor este extrem de variată şi de nuanţată. Astfel, după funcţiile îndeplinite, acestea pot fi:
introductive, de bază, de creaţie, reproductive, de operaţionalizare, de dezvoltare, de aplicare, extensive, paralele,
operatorii, structurale, de evaluare, corective. În raport cu alte criterii pot fi: individuale, de echipă, colective,
frontale sau orale, scrise, practice şi combinate. Se vorbeşte şi despre exerciţii în întregime dirijate, semidirijate,
autodirijate sau libere. Precizăm că prin toate aceste tipuri de exerciţii se poate studia limba în şcoală. În acest
proces, metoda învăţării prin exerciţii constă, în esenţă, în efectuarea de acţiuni repetate de către elevi pentru
aplicarea cunoştinţelor teoretice de limbă în acul viu al vorbirii lor.
Cerinţe şi condiţii în folosirea metodei:
 elevii să adopte o atitudine conştientă faţă de exerciţii şi de scopul urmărit
 ei trebuie să-şi însuşească suportul teoretic
 să stârnească interesul
 să solicite realmente un efort intelectual din partea elevilor
 cerinţele să fie exprimate clar şi precis
 să aibă dimensiuni rezonabile
 să fie date în mod gradat sub aspectul dificultăţii şi diferenţiat în funcţie de deosebirile intelectuale ale
elevilor
 să fie cât mai variate
 să contribuie, treptat, la sporirea gradului de independenţă a elevilor în executarea lor
 să fie controlate şi corectate cu atenţie şi la timp
 alegerea, asamblarea şi dozarea exerciţiilor trebuie înfăptuită cu mare atenţie de către profesor
Exerciţiile gramaticale pot fi:
a) tradiţionale:
1. de intepretare a unui material dat, apelându-se la naliza gramaticală
2. de grupare
3. de motivare
4. de diferenţiere
5. de intervenţie într-un material
6. de exemplificare-liberă sau dipă repere date
7. de recunoaştere într-un text dat a faptelor da limbă studiate
8. de ilustrare
9. creatoare
b) structurale
Un exerciţiu structural este un lanţ de operaţiuni cu structuri şi se constituie dintr-o serie de operaţii corelate cu
modelul. Exerciţiile structurale sunt de mai multe tipuri:
1. de substituţie
2. de transformare prin modificări structurale, prin adiţionare, prin reducere
3. prin generarea unei structuri noi din două sau mai multe structuri date
4. de repetiţie

 INSTRUIREA PROGRAMATĂ
Mai degrabă procedeu de lucru decât metodă didactică, instruirea programată 84 cuprinde o înlănţuire de
algoritmi, dar şi probleme de rezolvat prezentate preponderent în formă verbală, dar şi cu includerea unor
aspecte intuitive. Procedeul a fost „brevetat” de psihologul american B.F.Skinner, imediat după 1950. el
demonstrază că eficienţa învăţării este determinată de organizarea condiţiilor de întărire în care învaţă elevii.
Cu cât întărirea- pozitivă sau negativă- unui răspuns dat de elev este mai operativă, cu atât feed-back-ul este
mai rapid şi elevul îşi va controla mai mult efortul prin confirmarea sau infirmarea unor acţiuni.
Instruirea programată se bazează pe alcătuirea unor programe de învăţare, adică a unui algoritm prestabilit,
alcătuit din alternări de secvenţe informative cu momente rezolutive, cu seturi suplimentare de cunoştinţe.
(Eftenie, pag.85)
Se realizează printr-un set de principii, mai importante fiind: principiul paşilor mici şi al progresului gradat,
principiul răspunsului efectiv, principiul confirmării imediate a răspunsului, principiul respectării ritmului
individual de studiu, principiul reuşitei sau al răspunsurilor corecte.
Mijloacele utilizate în instruirea programată sunt: fişele programate, manualele programate, calculatoarele.
 MUNCA CU MANUALUL ŞI ALTE CĂRŢI
Este o metodă didactică în cadrul căreiaînvăţarea are ca sursă esenţială şi ca instrument al elevului cartea
şcolară sau alte surse similare75 punându-se astfel bazele autoinstruirii şi educaţiei permanente.
Lucrul cu manualul înlocuieşte momentele de expunere a profesorului. Este o metodă complexă, deoarece
selectează, combină şi dozează, în funcţie de temele tratate şi de obiective, diferite alte metode. Profesorul are
sarcina de a antrena elevii în efectuarea operaţiilor cognitive şi comportamentale în ordinea stabilită de
programa şcolară şi în conformitate cu manualul.
Metoda îşi vădeşte utilitatea în condiţiile manualelor alternative.
Modul de folosire a manualului în învăţare începe cu practica lecturii individuale, prin dirijare de către
profesor, respectiv a lecturii explicative, a lecturii model, ajungându-se în final la practica lecturii
independente, inclusiv a lecturii critice, active. Între aceste două tipuri de lectură, elevii trebuie îndrumaţi să-şi
însuşească practicarea unor tehnici de lectură.

METODE ŞI TEHNICI MODERNE DE PREDARE-ÎNVĂŢARE A RELAŢIILOR SINTACTICE

 BRAINSTORMINGUL este un mod simplu şi eficient de a genera idei noi. La ora actuală este cea mai
răspândită metodă de stimulare a creativităţii în condiţiile activităţii în grup. Şedinţele de brainstorming se
fundamentează pe două principii care se materializează în patru reguli 76:
A. cantitatea determină calitatea. Participanţii trebuie să emită cât mai multe idei. Cu cât ne vin în minte mai multe
idei, cu atât cresc şansele de a găsi ideile valoroase şi folositoare în soluţionarea unor probleme. Asociaţia
liberă de idei conduce la apariţia unor idei viabile, inedite.
B. amânarea evaluării ideilor celorlalţi, aceasta dând posibilitatea fiecărui participant să emită orice idee
referitoare la problema în cauză, brainstormingul putând fi caracterizat ca o metodă care nu tolerează nici un
fel de critică. Regulile brainstormingului ce derivă din aceste principii sunt:
 stimularea unei producţii cât mai mari de idei
 preluarea ideilor emise de alţii şi fructificarea lor prin ajustări succesive şi asociaţii libere asemenea unei
reacţii în lanţ
 suspendarea oricărui gen de critică
 manifestarea liberă a imaginaţiei
Brainstormingul se poate realiza în perechi sau în grup. Toate ideile produse se notează.Mânuită cu profesionalism,
abilitate, flexibilitate şi inspiraţie, este o metodă accesibilă, relativ simplă şi eficientă de învăţare care stimulează
creativitatea şi, pe această bază, dezvoltarea gândirii critice, constructive.
 TEHNICA:GÂNDIŢI/LUCRAŢI ÎN PERECHI/ COMUNICAŢI
Presupune o activitate de învăţare prin colaborare 77 care constă în stimularea elevilor în a reflecta asupra unui
text/conţinut informaţional, colaborând cu un coleg în formularea ideilor pe care le vor comunica apoi întregului
grup.
Este o tehnică relativ uşor de utilizat, ce nu necesită mult timp şi care se poate folosi de mai multe ori în timpul unei
lecţii sau activităţi didactice.
Presupune următorii paşi:
 formarea perechilor
 elaborarea răspunsurilor individual
 lecturarea soluţiilor, reciproc
 negocierea soluţiilor