Lumina

Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie

când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
"Să fie lumină! "

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea

lumină de-atunci - cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi

în piept când te vad - minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

EÓN, eoni, s. m. 1. (Fil.; la gnostici) Fiecare dintre multiplele emanații, ipostaze,

forme de manifestare ale divinității supreme unice.

-Poezia se constituie sub forma unui monolog adresat prin care se aduce un
elogiu fiinte iubite, in care se intrupeaza lumina primordiala.
-Intregul discurs liric se concentreaza in jurul laitmotivului luminii, principiul
germinativ al universului, viziunea blagiana conturandu-se in opozitie cu cea
eminesciana, potrivit careia lumea s-a nascut din haos si intuneric.

-Poezia poate fi divizata in cinci secvente lirice conform continutului ideatic si

repartizarii strofice:

 Prima secventa proiecteaza sentimentul erotic la proportii cosmice prin

asocierea iluminarii interioare resimtite de indragostit cu principiul
primordial
 Lumina este un liant al sufletului uman cu natura prima, cu inceputurile
 Adverbul „oare” plaseaza inefabilul iubirii in aura misterului, eul poetic
considerand sentimentul ca un crampei din lumina cosmogonica
 A doua secventa ilustreaza tabloul genezei, dominat de o imensa
reversare de lumina si de energie, ce se manifesta prin puterea
Logosului primar. Prin Cuvant, se disperseaza intunericul , iar lumina
detroneaza Nimicul agonizant si omniprezent
 A treia secventa surprinde forta stihiala a luminii originare , legata in
maniera expresionista , cu manifestari exacerbate
 Printr-o hiperbola sugestiva („O mare/ şi-un vifor nebun de lumină ”) se
instituie timpul ca entitate
 Lumina genereaza un elan dionisiac, pretutindeni razbatand setea de
viata, definita printr-o enumeratie, ca un cumul de sentimente si
experiente: „o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,/
o sete de lume şi soare. ”
 A patra secventa curprinde o interogatie retorica, sugerand nevoia
sinelui poetic de a regasi vibratia acelei lumini primordiale ce s-a
degradat odata cu trecerea timpului, ca in orice proces entropic :” Dar
unde-a pierit orbitoarea /lumină de-atunci - cine ştie? ”
 In ultima secventa, dorinta arzatoare de a recupera lumina originara se
articuleaza in jurul iubirii, femeia adorata devenind o cale de legatura cu
realitatea primordiala, pe care poetul o descopera revarsata in plan
erotic
 Astfel, cuplul reediteaza armonia inceputurilor, tabloul cosmogonic fiind
reconfigurat in spatiul afectiv in care sentimentul erotic este proiectat la
dimensiuni cosmice
Paradis în destrămare

Portarul înaripat mai ţine întins

un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretudindeni pe pajişti şi pe ogor
serafimi cu păr nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză găleţile lor.
Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.
Noaptea îngeri goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ţie,
păianjeni mulţi au umplut apa vie,
odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
ţărâna va seca poveştile
din trupul trist.
FANÁT, -Ă, fanați, -te, adj. (Despre flori și legume; p. ext. despre oameni) Care și-a pierdut
prospețimea

-face parte din volumul „Lauda somnului” , aparut in 1928, si este o expresie a
destramarii lumii, pornita chiar din Paradis, din toposul sacru , al echilibrului
total si vesnic

-lumea moderna sufera, in viziune expresionista, un proces de instrainare de

creatia divina, ca urmare a pierderii „sentimentului originar al vietii” (Ov. S.
Crohmalniceanu) , din cauza civilizatiei tehnice si a ascensiunii oraselor ce
distrug orizontul mitic al satului
-poetul se inspira din mitul adamic si cel al genezei, insa imaginea conturata
pare rasturnata : la intrarea in Paradis, portarul mai tine in mana doar „un
cotor de spada fara de flacari”, semn ca insa materiile divine se pot degrada

=>focul, sursa de energie a universului si simbol al regenerarii si al purificarii,

s-a epuizat

-pretutindeni domneste o tristete metafizica, o dezolare, un sentiment al

zadarniciei: „Nu se luptă cu nimeni,/ dar se simte învins.”

-Edenul devine, dintr-un taram al tineretii si al fericirii, unde serafimii traiesc

intr-un univers de flacari sacre, un spatiu desacralizat, morbul(=boala)
descompunerii alterand ordinea prestabilita a lumii chiar in punctul ei
originar:serafimii au „parul nins”, resemtind povara senectutii, a timpului care
in curgerea lui aneantizeaza (=distruge) chiar si sacralitatea

-decadenta Paradisului se reflecta in degradarea lumii : apa, element

primordial al creatiei, dar si al cunoasterii, nu accepta „galetile” serafimilor;
gravitatia, simbol al materialitatii apasatoare, creste, prefigurand moartea:
„Arhanghelii se plang/De greutatea aripelor”

-lumea se retrage in ea insasi, pregatindu-se pentru propria disolutie, intrucat

luminile primordiale se sting una cate una, chiar porumbelul Sf. Duh
revenindu-i sarcina de a vesti extinctia universala

-frigul se abate asupra toposului sacru, ce devine reflexia spatiului terestru:

arhanghelii cu aripi de plumb se dedica unor munci sisifice, arand „cu pluguri
de lemn”, iar noaptea ingerii „goi”, care si-au pierdut atributele sacre, isi cauta
refugiul in culcusul de fan , astfel reiterandu-se o scena cutremuratoare din
viata campeneasca

-vaietele („Vai mie Vai tie”) devin expresia neputintei umane, prefigurand
iminenta apocalipsei, alaturi de somnul ingerilor dezbracati de aura sacra ,
pribegi intr-un univers instrainat, devenit deodata ostil

-apa se umple de paianjeni, simbol al regresului, al trecerii timpului

-ingerii cedand sub povara gravitatiei devin muritori, iar uitarea se asterne
peste lumea lor
-semnele apocalipsei se instaleaza treptat dinspre divin catre uman

-pamantul, prin culoarea sa neagra, sugereaza simboluri ale mortii, ale

descompunerii, idee redata printr-o serie de metafore revelatorii ale unei
materii dezesentializate, fara atribute divine

„Tarana va seca povestile”, miturile originare, ca semn al uitarii totale, al

stergerii din arhitectura sacra a lumii, a insusi Cuvantului creatiei

Poezia are tonul de litanie tragica din scrierile apocrife, prevestind apocalipsa,
emanand acea tristete metafizica, acea muzica tragica a sferelor, scapate in
spatii din centrul sacru al lumii, din care fortele stihiale au disparut