UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

TEOLOGIE PASTORALĂ

Moralitatea în învățătura creștină ortodoxă

STUDENT:
MARIAN TCACIUC

CLUJ-NAPOCA
2016
 INTRODUCERE

Morala, exte expunerea științifică a faptelor omului prin raport cu valoarea lor, prin
umrare, morala înfățișează ceea ce trebuie făcut și ceea ce trebuie evitat, derivându-le în chip
sistematic din doar un principiu, în așa fel încât să se formeze un tot unitar care să includă
aplicarea acestui principiu faptelor în parte.1 Mai mult decât atât, morala este o știință normativă,2
cum sunt logica sau estetica care sunt specializate în cercetarea problelor pe baza anumitor reguli
clar delimitate3, deci, este o știință mult mai sensibilă decât restul și, în același timp una mult mai
greu de studiat și profesat.
Luând în prim plan morala creștină și morala filosofică, aflăm clar faptul că morala
filosofică nu poate ignora conceptele moralei creștine din punct de vedere teoretic, al izvoarelor
și a monumentelor Revelației și cum se înfățișează și acționează practic în diferitele veacuri ale
istoriei creștine, dar „din antiteza aceasta a sitemelor de morală, derivată din premisele și opiniile
fiecărui filosof, nu rezultă că moralele în sine sunt opuse, de vreme ce înțelegem prin sistem
moral acel sistem care se pornește de la firea spirituală a omului și, ca atare, consideră morala
creștină ca o completare și o desăvârșire a moralei creștine”4

1
Andrutsos Hristu, Sistem de morală, trad. Ioan Lăcriman și Erimis Mudopoulos, Editura Topografiei
Arhidiecezane, Sibiu, 1947, p. 1.
2
Ibidem, p. 3.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 9
 PESONALITATEA MORALĂ
Într-un articol în revista Mitropolia Ardealului, Arhidiaconul Ioan Zăgreanu, vorbind
despre personalitatea morală, alege să facă o introducere care să lase foarte mult de gândit: „Deși
s-ar părea că nu poate fi vorba despre o concepție specifică învățăturii creștine ortodoxe, despre
presonalitatea morală, aceasta fiind o chestiune ce ține de domeniul eticei, psihologiei, ori chiaar
a filosofiei, la o cercetare mai atentă se poate constata nu numai faptul că învățătura creștină
ortodoxă despre pesonalitatea morală nu e identică cu nici o altă concepție similară, dar apare în
mod evident necesitatea de a preciza această învățătură, spre a nu se ajunge la confuzii. De
asemenea, pentru a putea aprecia personalitatea morală la justa ei valoare.”5 prin urmare, chiar el
spune clar că, în mod normal, teologia nu se ocupă cu studierea problemelor morale și a
moralițății la modul general, dar, fiind un subiect ce poate aduce cu sine extrem de ușor confuzii,
ea este studiată pentru a putea aprecia personalitatea morală la tocmai justa ei valoare.
Pentru a putea explica mai concret ceea ce înseamnă personalitatea morală, putem să luăm
ca exemplu protopărinții poporului omenesc, Adam și Eva, care nefiind creați ca ființe spirituale
pure, sunt doar princiul de viață al organismului, care este un întreg compus din trup și suflet.
Legătura dintre aceste două elemente esențiale ale existenței omului, este o
întrepătrundere internă în care „sufletul, împotriva unor concepții grostico-maniheice, nu
locuiește în trup ca într-o casă, ci este strâns și intim unit cu trupul în unica fire sau natură
umană”6, deci trupul și sufeltul sunt mereu unite, iar lucrarea se realizează și are efecte asupra
amândurora, iar „sufletul spiritual cumprinde și pătrunde omul întreg, imprimându-i acestuia o
pecete specifică și proprie”.7

Personalitatea morală în viziunea filosofică

Vechii filosofi greci și în Biserică, Sfinții Părinți, îl numesc pe primul om creat de

Dumnezeu microcosm sau microcosmos, adică o lume în miniatură, deoarece în el sunt reunite
cele două elemente care stau la baza genezei lumii, elementul material și elementul spiritual,
elemente reprezetative pentru lumea materială sau lumea văzută, respectiv lumea spirituală sau

5
Ioan Zăgreanu, „Personalitatea morală după învățătura creștină ortodoxă”, Mitropolia Ardealului 3-7 (1957), p.
230.
6
Ibidem.
7
Ibidem, p. 231.
lumea nevăzută, deci, Adam, și omul la modul general, are însușiri comune atât cu lumea
materială, cât și cu lumea spirituală.

Viziunea ortodoxă asupra personalității morale

Sfântul Ioan Damaschin, referitor la creerea lui Adam, spune că Dumnezeu l-a creat „din
natura văzută și nevăzută, după chipul și asemănarea Sa. A făcut corpul din pământ, iar sufletul
rațional și gânditor i l-a dat prin insuflarea Sa proprie. Acesta numim chipul dumnezeiesc, căci
cuvintele după chipul indică rațiunea și liberul arbitru, iar după asemănare arată asemănarea cu
Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil”8, asemănare ulterior pierdută de către om prin păcat.
Din toate acestea, ne dăm seama că Adam, nu e o ființă asemenea celorlalte ființe create,
dar nici la același nivel cu măreția lui Dumnezeu, așa cum ne spune Svetlov, dar că este infinit
mai superior față de natură, chiar dacă nu este afară din cadrul naturii, deoarece este legat de ea și
îi aparține cu una dintre părțile din care este creat, cu trupul, astfel cu partea sa materială, omul, e
legat de natură, iar cu partea spirituală este opus naturii ca principiu al unei existențe superioare.9
Referitor la crearea protopărinților noștrii, afirmăm ferm, că ei, dintru început au fost
creați bărbat și femeie, așa cum aflăm și în Sfânta Scriptură la Facere (Facere 1, 27; 2, 18-25), de
aceea, orice altă părere care se opune acestei afirmații scripturistice este falsă și nu trebuie
respectată, „deci e falsă și părerea că, la început, omul ar fi fost creat ca ființă asexuală (părere
foarte puțin menționată și dezbătută de către Părinții Bisericii noastre), precum și părerea că ar fi
fost androgin (părere care era susținută de unii rabini, ca Jacob Bohme și A. Riehl)” 10 și mai mult
decât atât, deosebirile psihologice de existență a acestora, au fost din voia lui Dumnezeu și
transmise celor două persoane, bărbat și femeie, prin actul creației în sine.
Aceste deosebiri, însă, trebuie considerate doar ca deosebiri în natura omenească, căci noi
nu trebuie să credem că, spre exemplu, femeia ar fi om într-o măsură mai mică decât bărbatului,
deoarece a fost creată după Adam și din coasta acestuia (Cf. Facere 2, 22-23), ci trebuie să
credem și să admitem numai că în natura lor, între cele două persoane există o coordonare, spre a
putea corespunde scopului creării lor și anume, „conservarea neamului omenesc și ajutorul
reciproc”,11 dar, din unirea celor două sexe prin căsătorie nu reise nicidecum inperfecțiunea sau

8
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Egumenita, București, 2006, pp. 98-99.
9
Ioan Zăgreanu, „Personalitatea morală după învățătura creștină ortodoxă”, p. 233.
10
Ibidem.
11
Ibidem.
dependența ființială a unuia față de altul, ci rezultă numai întemeierea unei noi unități, necesară
vieții sociale și morale, în schimb, știm faptul că „persoana umană este în sine, inferent de sex, o
unitate ființială, de asemenea ea este unitate morală fără căsătorie, așadar deosebirile de sex nu
afectează nici unitatea naturii, nici a persoanei umane.”12
Punctul culminant în trăirea protopărinților noștirii, Adam și Eva, și elementul foarte
important al învățăturii creștine ortodoxe este căderea în păcat prin neascultare de Dumnezeu, dar
și neasumarea păcatului, și izgonirea protopărinților din grădina Eden (Cf. Facere 3), și urmările
acestei acțiuni. În legătură acest lucru, nimeni nu se gândește că oamenii cei dintâi trebuiau să
păcătuiască obligatoriu, adică aveau posibilitatea și libertatea de a alege dintre bine și rău,
datorită unei imperfecțiuni sau vreunui defect originar al ființei lor, iar prezența și urmările lui se
leagă nu doar de cei ce au săvârșit păcatul ci de ființa oricărui urmaș a lui Adam, deoarece
aceștia, moștenesc vina păcatului și urmările lui fiidcă se nasc din el (Cf. Romani 5, 12; 7, 18-
23).
Prin săvârșirea păcatului, chipul și asemănarea cu Dumnezeu a omului, după care a fost
creat, a suferit anumite schimbări esențiale. Sfinții Părinți vorbesc despre faptul că prin păcat,
chipul lui Dumnezeu din om a suferit o umbrire, și nu a fost distrus așa cum teologia protestantă
afirmă, iar asemănarea cu Dumnezeu se pierde, deși omul o avea în el prin creație, căci lipsa
harului divin din om, îl aduce pe acesta în imposibilitatea traiului de virtute adevărată, „îndreptat
spre sfințenie”. 13
Condiția omului ca să se poată ridica spre o perfecțiune morală este necesitatea absolută a
harului divin, pierdut de către protopărinți prin căderea în păcat. Iisus Hristos, este mijlocitorul
prin care Dumnezeu a rupt blestemul rostit asupra lui Adam, reabilitând lumea, și aducând
omului înainte scopul pentru care a fost creat: preamărirea lui Dumnezeu și astfel, bucuria cea
veșnică pe care omul o poate dobândi. „Mântuirea prin Mântuitorul Hristos, închipuit ca Adam
cel nou, nu e numai o restituție sau restabilire, o restaurare a omului celui vechi, a lui Adam cel
vechi, ci este și o completare, dar nu ca și ceva ce s-ar putea juxtapune lângă aceasta, ci ca o
completare și culminare a acesteia (Cf, Ioan 1,16).14

12
Ibidem, p 234
13
Ibidem.
14
Ioan Zăgreanu, „Personalitatea morală după învățătura creștină ortodoxă”, pp. 234 - 235.
 Pentru revenficarea harului pierdut, omul are datoria de a renaște prin baia botezului15,
astfel este curățit numai de vina și pedeapsa păcatului, dar nu și de urmările lui, astfel deducem că
înclinarea voinței și a inimii mai mult spre rău, suferințele, bolile, dar și moartea fizică, rămân în
ființa sa și după botez.
De altfel, natura omenească unitară sub înfățișarea a două sexe deosebite, se prezintă
totuși într-o varietatede forme legate de individualitatea de creștin, iar ceea ce caracterizează
individualitatea este în primul rând unicitatea sa. „Etimologic vorbind, individ înseamnă ceva
nedespărțit, deci un tot unitar care are existență de sine, dar care este condționat de o anumită
structură psiho-fiziologică și care posedă în ființa sa ceva specific.”16

Viziunea creștină non-ortodoxă asupra personalității morale

Conform învățăturii creștine, omul este o ființă spirituală, ceea ce aduce cu sine ideea că
principiul său de trai nu este dependent de materie, așa cum spre exemplu, este la animale, ci este
cu totoul deosebit de ea, deoarece acesta este suflet spirital si nemuritor. Conform teologului
apusean W. Schwer, fiecare om, inclusiv copii, sunt persoane și au personalitate, lucru ce arată
rațiunea omului. Asupra personalității, acesta se focalizaează și găsește trei aspecte:
„personalitatea înseamnă ființă de esență rațională, conștientă de sine, înseamnă dispoziție
esențială, dată de Creator chiar celui din urmă și celui mai puțin înzestrat om, ca o noblețe
semnificativă și ca fundament al rangului și valorii sale, înseamnă o personalitate relativă, în care
sunt dependente și mărginite conștiința de sine, existența de sine și puterea de la sine, fiind legate
de fiița divină, personalitatea absolută.”17, iar pe de altă parte, un alt teolog apusean, pe nume
Mausbach, susține că „existența personală a omului, deci omul-persoană, e valoarea cea mai
înaltă a individualității, ce se manifestă în: ființa de sine stătătoare (exitența de sine) în care se
manifestă unicitatea personalității, tăria de sine a voinței față de obiectivele externe și față de
tendințele interne de orice fel și scopul în sine sau existența pentru sine a persoanei-valoare în
sine.”18
Asupra acestor interpretări apusene ale personalității, putem însă constata lipsa de
precizitate a termenilor folosiți, deoarece, „uneori prin personalitate ei înțeleg numai calitatea de

15
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, p. 35.
16
Ioan Zăgreanu, „Personalitatea morală după învățătura creștină ortodoxă”, p. 235.
17
Ibidem, pp. 236-237.
18
Ibidem, p. 236.
persoană, iar alteori înțeleg valoarea cea mai înaltă a individualității.”19 Lucrurile importante pe
care trebuie însă să le reținem din afirmațiile acestor doi teologi apuseni este faptul că personă
este numai omul datorită sufletului său, persoana se caracterizează prin existența de sine
(persoana în existență să nu depindă de altcineva ci trăiește prin sine și se suține prin sine),
conștiința de sine (persoana are o conștiință de sine și despre sine) și prin puterea voinței sale de a
hotărâ în mod liber, adică prin tăriade la sine a voinței. Astfel, deducem că ființa persoanei e
determinată tocmai de prezența în ea a chipului lui Dumnezeu, adică, rațiune, conștiință și voință
liberă, fără de care persoana nu poate avea nici una din însușirile de mai sus.

Viziunea ortodoxă despre personă și personalitate

În teologia ortodoxă, „persoana e individualitatea umană, conștientă de sine, care cugetă

și se hotărăște singură asupra acțiunilor sale”20, și privind lucrurile la modul general, orice om se
găsește într-o oarecare măsură în această situație, deci înseamnă ca orice individ este o persoană.
În persona omenească se păstrează specificul individual, dar folosit doar pentru scopuri comune.
Acesta se integrează în natura umană, solidară și identică în structura ei. În măsură ce omul, ființă
rațională, cunoaște și își însușește legile morale, iar voința lui se îndreaptă spre realizarea binelui,
persoana omului reușește să își aducă caracterul moral la o oarecare desăvârșire. „Caracterul
moral creștin, devine o capodoperă creată de creștin care lucrează într-un mediu în conformitate
cu principiile morale și al cărui material îl formează influențele ce vin de la natură și de la mediul
social în care trăiește.”21 Referitor la vorbele lui Andrutsos, Zăgreanu face o concluzi și spune că
„persoana este purtătoarea caracterului moral creștin mai desăvârșit sau mai puțin desăvârșit, iar
aceasta se leagă în mod necondiționat de personalitatea creștină, bine înțeles considerată drept
calitate a persoanei.”22
Chiar daca, un număr ridicat de teologi înclină spre indentificarea persoanei cu
personalitatea, cel mai corect ar fi să nu fie confundate. Chiar dacă îl limbajul uzual prin
personalitate înțelegem calitatea cuiva de persoană, sau modul de a fi a unei persoane, alteori
auzim folosindu-se personalitate în a denumi o persoană pe treapta cea mai de sus în ierarhia
valorilor morale, culturale, științifice sau sociale, deci o persoană purtătoare de valori morale

19
Ibidem, p. 237.
20
Ibidem, p. 238.
21
Ibidem.
22
Ibidem.
superioare, „deci o persoană care s-a ridicat deasupra semenilor săi nu numai printr-o atitudine
deosebită față de bine cât mai ales printr-o statornicie și desăvârșire mai mare pe calea realizării
acestuia.”23
În legătură cu expresia scripturistică după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere
1,26) putem expune faptul că orice creștin, putrător de chip al lui Dumnezeu din geneză, este o
persoană morală. Această personalitate morală creștină pretinde asemănarea cu Dumnezeu, care
însă, se dobândește prin lucrarea proprie a creștinului, fiind pierdută odată cu săvârșirea păcatului
strămoșesc, ajutat însă de harul divin. Asemănare, comparativ cu chipul lui Dumnezeu, este dată
numai ca posibilitate prin efort personal. „Personalitatea morală creștină este deci persoana care,
prin viața și faptele sale tinde să aducă la desăvârșire chipul lui Dumnezeu din ea, ducând o viață
de virtute și sfințenie (reativă).”24 Așadar, personalitatea morală creștin ortodoxă realizată sub
forma ei desăvârșită, este sfântul.
Abordând lucurile în acest fel, se poate face o asemănare între personalitatea morală
creștină și cea psihologică modernă, care susține că o personalitate trebuie să fie necesar o
persoană creatoare de valori, indiferent de natură. Cu toate acestea, între cele două personalități
există o mare dinferență. Genialitatea caare se manifestă în creație este, desigur, dezvoltarea
maximă la care poate ajunge chipul lui Dumnezeu în om, dar geniul poate să își pună calitățile în
creștinism, dar și în păgânism sau ateism, și cu toate acestea, el tot rămâne o personalitate,
deoarece ei au fost nu doar creatori de valori ci și adevărate modele în diverse domenii ale vieții
omenești. Spre deosebire de aceasta, personalitatea morală creștină nu e necesar să posede o
dezvoltare cu totul deosebită a chipului lui Dumnezeu în sine, ci e necesar să aiba o voință de
spre îndeplinire acest chip, adică a-l desăvârși, spre a realiza prin el asemănarea cu Dumnezeu.

23
Ibidem, p. 239.
24
Ibidem.
 CONCLUZII

În conluzie, personalitatea morală creștină, nu are rolul de a fi un legislator moral, ci este

un supus și mai mult decât atât, un împlinitor al legilor morale existente. De aceea, marile
personalități morale ale creștinismului, și-au profesat activitatea ca următori și împlinitori ai
poruncilor Mântuitorului, de aceea, acestea sau ridicatdin toate clasele sociale, fără deosebiri de
sex sau vârstă, origine, curtura, etc., fiindcă ceea ce determină personalitatea creștină din punct de
vedere moral, este stăruința continuă de a urma legilor lui Hristos și pe Hristos, iar cea mai înaltă
formă, poate realiza în viața ei proprie idealurile morale ale creștinismului.
Personalitatea morală este ultima treaptă a desăvârșirii morale spre care toți creștii sunt și
au fost chemați de la începuturile creștinismului și până astăzi, și la care orice om poate ajunge.
Stă deci în voința oricărui creștin dacă dorește sau nu sa devină din persoană morală,
personalitate morală.
 CUPRINS

INTRODUCERE .............................................................................................................................. 2
PESONALITATEA MORALĂ ....................................................................................................... 3
Personalitatea morală în viziunea filosofică ................................................................................. 3
Viziunea ortodoxă asupra personalității morale ........................................................................... 4
Viziunea creștină non-ortodoxă asupra personalității morale ...................................................... 6
Viziunea ortodoxă despre personă și personalitate ...................................................................... 7
CONCLUZII .................................................................................................................................... 9
CUPRINS ....................................................................................................................................... 10
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................ 11
 BIBLIOGRAFIE

1. Gură de Aur, Sfântul Ioan, Problemele vieții, Egumenita, București, 2006.

2. Hristu, Andrutsos, Sistem de morală, traducere de Ioan Lăcriman și Erimis Mudopoulos, Editura
Topografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1947.
3. Zăgreanu, Ioan, „Personalitatea morală după învățătura creștină ortodoxă”, Mitropolia Ardealului 3-7
(1957).