Cam asta vedea strajerul dupa ce se lovise cu capul de arcada
zidului dinspre nord. Bause cateva ulcele de vin inainte de a intra in garda, apoi mai gustase destul de des dintr-o plosca pe care o avea ascunsa sub mantie. Apoi vazuse o silueta neclara, care parea a se furisa spre apartamentul contelui. Se grabi sa ajunga intrusul si ametit de bautura se impiedica si se lovi de arcada de piatra cenusie si rece.Luna plina. De la fereastra camerei sale, contele privea luna ce parca se lafaia pe cerul lipsit de nori, luminand in toata splendoarea ei, aruncand pe pamant raze fantomatice..............................................Fericire. Contesa se legana usor in fotoliul din rachita, visand cu ochii deschisi la balul ce se ispravise de cateva ore. Desi obosita, contesa nu putea sa doarma, preferand sa se legene inconjurata de amintirea superbului nobil ce o curtase pe durata intregului bal. Biata de ea, habar nu avea in mrejele cui cazuse!..........................................Noapte. Cainele se tolanise, inca de cum se inserase, in fata semineului si dormita cu botul pe labe. Era imens, un metis de mastif cu ceva caine de lupta si cu tot aspectul lui greoi si aparent calm, era capabil de explozii de energie, trecand brusc de la pasivitate lenesa, la un atac fulgerator si mortal. Stapanul sau, vanatorul de bestii, mai avea cateva exemplare asemanatoare, dar acest mascul era preferatul lui, fiind o combinatie reusita de inteligenta si agresivitate.Amurg. Ultimele raze de soare aruncau flacari printre norii rarefiati si ziua facea loc inserarii, in curand umbrele vor stapanii peisajul stancos, iar batranul urma sa dea fata cu cel mai urat cosmar. Dar asa sa fie, oare? Cel putin asa credea calugarul, bazandu-se pe ceea ce vedea: un batran cocosat de vreme, uscat ca un vreasc si nevolnic in fata monstrului ce avea sa apara o data cu luna plina.Soare. Batranul clipi si isi mijii ochii, deranjat de lumina puternica si pasii incet dincolo de umbrele pesterii. Intrase in pestera pe timp de iarna si acum, cand iesii, vara era in toi, desi pentru el nu trecusera decat cateva ore. Era obisnuit cu aceasta anomalie si poate ca ajunsese la aceasta varsta foarte inaintata si din cauza pesterii.................................................................................................Umbre. Faclia, din mana uscata a batranului mag, arunca umbre tremurande pe stanca cenusie, umeda, a peretilor pesterii. Manat de o hotarare mai presus de puterea de intelegere a satenilor, batranul mag facuse un drum considerat imposibil de strabatut pe timp de iarna si acum se indrepta spre capatul calatoriei sale. O data ajuns in Sala Oglinzii, avea sa reuseasca ceea ce visa? Se va intoarce printre sateni schimbat in totalitate?.........................................................................................Vant rece. Vantul taios, rece, parea sa nu aibe nici un efect asupra batranului cocosat, cu toate ca abia urca pe poteca abrupta. Poate ca stihiile naturii nu-l mai afectau pe batran, dar anii cei multi, adunati in spatele lui, il coplesisera indeajus incat sa-l faca sa ajunga cu greu la capatul potecii, acolo unde Pestera Zeilor se deschidea sumbra. Sprijinit intr-o bata lunga, stramba si noduroasa, pe al carui capat se afla infipt un craniu de lup, batranul urca incet, pana ajunse in pragul pesterii.................................................................................................................................................... .Seara.Vantul cald aducea mirosul fanului proaspat si totul in jur era linistit, dar era calmul dinaintea furtunii, caci in umbra Padurii Nebune, omul-lup isi planuia razbunarea impotriva vanatorului si a haitei lui de mastiffi. Nemernicul avusese tupeul sa-l atace pe el, pe el, cel care bagase frica in tot tinutul dintre Padurea Nebuna si raul Alb...............................................................................................................Arsita. Vantul abia adia, plimband praful prin dogoarea zilei de vara si contesa ajunsese sa sufere din cauza caldurii apasatoare. De vina era si faptul ca statuse intreaga dimineata pe balconul dinspre sud, in bataia soarelui, asteptand sa apara tanarul nobil din vecinatate. De unde sa stie biata contesa ca tanarul nobil, de care se amorezase ca o tarancuta naiva, nu agreea de loc lumina puternica si ca prefera sa- si desfasoare misterioasele lui indeletniciri la lumina lunii........................................................................................................................................................ Cald. O boare calda adia dinspre Sud, aducand cu ea parfumul florilor de camp si starnind amintiri placute, in mintea contesei. Ajunsa la varsta maturitatii, contesa inca mai visa la cavalerul ce venea calare pe calul alb sa o rapeasca ducand-o spre marea aventura a iubirii. Din pacate pentru ea realitatea era cu totul diferita de visele ei, sotul ei, contele, era opusul mandrului cavaler din visele ei, ba mai mult, contele era un calaret mediocru si un razboinic de salon. Dar exista cineva care arata precum un mandru cavaler din vise. Era un tanar nobil, stabilit de ceva vreme in vechiul si paraginitul castel din vecinatate. Tanarul aratos, brunet, cu ochi albastri se pare ca mostenise proprietatea din vecinatate, de peste rau, o mica mosie ramasa de paragina vreme de mai multi ani. Contesa auzise ca, in trecut, pe mosia vecina se intamplasera lucruri parca desprinse dintr-un cosmar, dar considera ca sunt doar barfe si basme de speriat copii. De unde sa stie biata de ea ca urma sa traiasca un astfel de cosmar?...............................................................................................Urlet. Baronul tresari si se trezi din somn. Inca buimac asculta si urletul se repeta, parca mai puternic, parca mai aproape. Baronul scutura din cap, incercand sa se dezmeticeasca si inca sperand ca este prins intr-un cosmar. Trecura cateva lungi clipe si baronul, trezit de-a binelea din somn, nu mai auzii nici un urlet, asa ca se intinse dupa cupa cu vin, ramasa de cu seara pe masuta de la capatul patului cu baldachin. Apuca sa duca la gura cupa cu vin si cand lichidul chilimbariu ii atinse buzele, urletul se auzii din nou, de data asta chiar sub balconul de la dormitorul baronului.Duhoare. Desi abia adia, vantul ii ducea in nari o duhoare de hoit, inca un lucru neplacut adaugat la lunga lista de neplaceri intalnite de cand se stabilise aici. Desi venise doar de cateva zile, tanarul administrator al domeniului, avusese parte doar de neplaceri, majoritatea iscate de starea de parasire a locuintei ce-i fusese repartizata de baron. Dar dorinta de a-si face aici un camin si de a invinge greutatile, il mobilizasera pe tanarul ambitios si iata-l acum infruntand inca o problema, pe cea a duhorii de cadavru. Mergand incet prin iarba ce-i ajungea pana la brau, tanarul , condus de duhoare, gasi cadavrul. Era al unui caine mare, chiar imens, cu o blana lunga fumurie, un animal ce fusese magnific pe cand traia, redus acum la un starv imputit. Tanarul uita de mirosul neplacut si cuprins de mila fata de moartea unui animal atat de maiestuos, se hotara sa-l ingroape. Se intoarse in casa veche si derapanata si lua o patura veche, iar din hambar lua o cazma ruginita. Intors langa cadavru, tanarul sapa o groapa adanca de vreo trei- patru coti si dupa ce invelii in patura cadavrul cainelui, il puse incet in groapa, apoi il acoperii cu pamantul reavan. Timpul trecu incet si tanarul reusii sa schimbe in bine atat aspectul locuintei lui, cat si cel al domeniului dat spre administrare. Venii iarna si volumul de munca pe domeniu se micsora, iar tanarul incepu sa-si petreaca serile citind in fata semineului, luminat de dansul fantastic al focului. De cateva zile auzise ca pe domeniu s-au vazut urme de lupi, lucru de mirare, dar fara a se semnala vreo paguba facuta de acestia. Gandindu-se la lupi, isi aminti ca la inceputul stabilirii lui aici, cam dupa ce ingropase cainele acela, vazuse timp de cateva zile cativa caini uriasi, cam de felul si culoarea celui mort, ratacind in noapte, sub lumina lunii si parand ca-l supravegheaza. Aflase cu uimire, de la un batran pastor, caruia ii povestise despre acei caini, crezand ca sunt rataciti de la vreo stana, ca este posibil sa fie lupi, nu caini, desi pe intreg domeniul nu s-au mai vazut lupi de foarte multi ani. Tanarul inca marcat de frumusetea acelui caine, sau lup, sadise o mladita de salcie pe mormantul animalului si udand-o frecvent, mladita prinse radacini si pana in toamna se ridicase binisor, promitand sa devina in viitor un copac viguros. Acum tanarul se ridica de langa semineu si merse la geam sa vada lastarul de salcie, care strajuia, lipsit de frunze, mormantul bietului animal, aflat la cateva zeci de pasi de locuinta administratorului. Ajuns la geam, tanarul privi cu uimire cum o silueta omeneasca se ridica din genunchi de langa mormantul animalului, de parca se rugase acolo. Manat de curiozitate, administratorul iesi din casa si se indrepta spre misterioasa silueta..................................................................................................................................................... Cald, fierbinte. Vantul din sud sufla cu putere, aducand valuri dupa valuri de aer fierbinte, spre nemultumirea negustorului gras si imbracat total nepotrivit cu vremea caniculara. Incepuse sa transpire abundent inca de la primele ore ale diminetii, iar acum, la vremea pranzului, era lac de sudoare, nadusit in anteriul lui matlasat. Dar ceea ce-l facuse sa se indrepte spre tinutul asta fierbinte si gandul la banii pe care era sigur ca o sa-i primeasca pe ce transporta in furgonul tras de patru catari puternici, il faceau sa indure cu incapatanare caldura inabusitoare. Si asa, mai transpirand, mai visand la monezile din aur, negustorul se apropia incet de capatul calatoriei lui. Incepuse sa se racoreasca o data cu lasarea serii si negustorul, inviorat nu numai de racoarea binevenita ci si de apropierea de tinta calatoriei sale, incepuse sa-i zoreasca pe slujitorii lui, care sperasera ca o data cu lasarea serii se vor opri sa faca popas peste noapte. Negustorul motiva graba lui, aratand spre cer, unde luna rasarise in toata spendoarea ei, luminand drumul si facand lesne mersul pe timp de noapte. Era prima noapte cu luna plina si negustorul se bucura ca la lumina lunii poate sa-si continuie drumul, grabit fiind sa puna mana pe bani. Dar, aflat in furgon, intr-o cusca nu prea solida, ceva rau se bucura si mai mult de luna plina. Ceva ce avea sa-l arunce pe negustor in cel mai negru cosmar al lui.................................................................................................................Urlet. Fiori reci strabateau spatele vizitiului o data cu fiecare urlet. Cei patru cai, inhamati la trasura luxoasa, erau tot mai greu de stapanit, urletele lupilor ducandu-i in pragul nebuniei. Vizitiul acceptase sa parcurga acest drum impins de lacomia starnita la vederea monezilor din aur, lacomie ce se pare ca-i intunecase mintile, altfel nu-si putea explica faptul ca fusese de acord sa o duca pe ciudata tanara, la castelul cel vechi. Acum, readus la realitate de urletele lupilor, regreta ca facuse intelegerea cu aceasta tanara si tot ce mai putea sa spere era sa nu cada in coltii lupilor, sau mai rau. Stia, din auzite, ca nu doar lupii sunt un pericol in tinutul ce apartinea vechiului castel, ci si insasi castelul cel vechi si sumbru, cu tot cu ceea ce adapostea in el............................................................................................................................................................ Focul vesnic. Beat, toropit de bautura si de caldura semineului, batranul baron atipise cu capul cazut in piept si cu mainile in poala, in mana dreapta inca strangand cupa grea din clestar, ce mai pastra in ea un strop de vin. Brusc din talpa piciorului stang ii izbucnii o flacara albastruie! Baronul mormaii ceva in somn, dar nu se trezii. Flacara incepu sa se infasoare pe piciorul baronului, urcand serpuit spre genunchi. Un iz de stofa parlita se raspandi in camaruta ce tinea loc de birou privat. Probabil ca arsura flacarii il trezii pe baron, care inca buimac se uita la flacarile care acum ii cuprinsesera ambele picioare. Speriat, baronul lasa sa-i cada din mana cupa de clestar si incepu sa izbeasca flacarile cu ambele palme, incercand sa stinga focul. Focul paru sa aibe constiinta asemeni unei fiinte vii si tot ca o fiinta paru enervat de incercarile baronului de al stinge si reactiona agresiv, cuprinzand intreg trupul baronului...................................................................................................Soare. Caldura. Ciudatul calaret ajunse in preajma ruinelor la vremea amiezii, cand soarele dogorea din plin. Descalecase si se apropia incet, precaut, dar si gata in orice moment sa atace, desi adversarul lui era puternic dezavantajat de soarele dogoritor, calaretul nu uita cu cine urma sa se lupte. Vicleanul upir era in elementul lui doar noaptea, dar cu toate astea putea sa-l atace si in plin soare, iar un atac fulgerator putea decide invingatorul, asa ca bastardul Contelui Negru era atent la orice miscare si gata sa riposteze.............................................................................................................................Amurg. Calaretul isi mana armasarul intru-un galop napraznic, imboldindu-l mereu cu pintenii din otel. Se grabea sa ajunga acolo unde fiinta cea mai draga lui il astepta punand in acea asteptare toate sperantele ei. Sperante de viata nu de altceva, caci tanara cazuse in ghearele unei fiinte pe cat de crude, pe atat de inteligente si de viclene, o fiinta care dupa ce o maltratase cu salbaticie pe tanara, acum o folosea drept momeala pentru a-l atrage pe el, pe acest calaret ciudat. De ce ciudat? Deoarece calarea aproape gol, avand doar o pereche de cizme si o bucata de blana in jurul soldurilor, iar asta pe o vreme destul de rece, de sfarsit de Brumarel. Pe chipul de o frumusete salbatica, calaretul afisa un ranjet rau prevestitor. Stia cu ce fiinta o sa aibe de lucru, tot asa cum stia ca iubita lui are putine sanse sa scape teafara din toata povestea asta. Ce te puteai astepta din partea unui upir setos nu numai de sange, dar si de razbunare? Un upir dornic sa sfasie in bucati un om lup, un rival, sau mai bine zis un competitor. Un dusman pe care credea ca-l cunoaste foarte bine si de slabiciunile caruia credea ca o sa profite in lupta ce urma sa o poarte cu el. Dar upirul se insela, calaretul nu era un om lup, sau mai bine zis nu era un om lup in totalitate fiind un bastard al Contelui Negru, temutul om lup, calaretul mostenise forta si viteza contelui, la fel si rezistenta si capacitatea de regenerare dupa raniri, dar nu mostenise puterea de a se preschimba in lup si nici intoleranta la argint....................................................................................................................................Sange. Sange, smocuri de blana si mult praf. Lupta cu metisul de mastiff incepuse brusc, cainele masiv si puternic il atacase prin surprindere si ceea ce el crezuse ca o sa fie o simpla vanatoare, se transformase intr-o lupta pe viata si pe moarte. Cum se poate sa fie din nou pus in dificultate de un caine? Data trecuta fusese atacat de intreaga haita de caini ai strainului si scapase ca prin urechile acului din coltii lor, iar acum credea ca o sa fie usor sa doboare un singur caine, insa corcitura il atacase brutal si acum se vedea pus in dificultate de corcitura de mastiff cu terrier. Ce aveau caini astia de nu se temeau de el, ba mai mult, il atacau cu ferocitate? De unde sa stie el, cel temut de toti, ca strainul isi antrenase cainii pe unul dintre temutii lui semeni, o bestie ajunsa o biata ruina sfasiata de caini? Acum se desclesta din incaierarea cu metisul cel agresiv si profitand de forta si de viteza lui neobisnuite, il musca pe caine de gat, sfasiindu-i beregata. Multumit, maraii si se scutura. Era invingator, dar nu fara a avea rani adanci pe ceafa si pe coapse. Se intoarse sa plece, cand dadu cu ochii de inca doi caini din haita strainului, caini care se indreptau spre el in salturi lungi. Le facu fata si inainte sa poata sa atace vazu ceva ce-l infiora: cainii aveau coltii imbracati intr-un metal ce stralucea amenintator. Argint! Metalul blestemat de intreaga stirpe a oamenilor lupi........................................................................................................................................................ Arsura. Rana il ardea de parca ar fi fost facuta de un fier incins in forja si nu de coltii cainelui. Caine? Poate bestie, nu caine, caci mastiful imens nu putea fi numit simplu, caine. Blestematul il muscase de ceafa si doar putin lipsise sa nu fie rupt in doua de ceilalti mastifi care se ingramadisera asupra lui. De fapt, navala cainilor intaratati si numarul lor fusese scaparea lui, caci daca ar fi fost doar doi mastifi, l-ar fi prins de cap si de sale si l-ar fi rupt in doua. Totusi nu-i venea sa creada ca asa ceva fusese posibil, sa fie atacat de niste javre, el care intotdeauna bagase spaima in cainii din intreg tinutul. Dar se intampla ca strainul ce cumparase de curand conacul batranului baron, sa fie un individ mai altfel decat bastinasii, un tip pasionat de vanatoare de fiare mari si periculoase, un vanator ce cutreierase multe meleaguri indepartate, in cautarea vanatului demn de el. Si se pare ca de curand facuse pasiune pentru un vanat mai special, unul extrem de periculos, astfel ca-si adusese cu el o mica haita de mastifi, dresati sa atace orice. Bestile astea erau de fapt metisi de mastif cu ceva terrier, astfel ca desi aveau masivitatea si forta mastifilor, nu erau lenesi si greoi, ci dimpotriva mostenisera agilitatea si nebunia terrierilor, fiind lipsiti de orice urma de spirit de conservare. Niste masini de ucis, capabile sa lupte pana la moarte, insensibile la durere si incredibil de incapatanate. Luat prin surprindere, el care niciodata nu se ferise de caini, fusese rapid tavalit de haita bestiilor incapatanate si doar faptul ca acei caini se inghesuisera sa-l rupa, a facut ca el sa reuseasca sa scape, bineanteles si cu ajutorul fortei sale imense, dar in principal graba bestilor si invalmaseala lor au fost cele care l-au ajutat. In invalmaseala a rupt gatul unui caine, a sfasiat burta altuia si posibil sa mai fi ranit doi, dar mai usor, apoi a reusit sa faca un salt incredibil peste zidul din spatele hambarelor de la conac si fugind cum nu mai fugise niciodata, reusi sa se ascunda departe, in Padurea Nebuna. Acum statea intins pe muschiul de la poalele unei stanci si suferea de pe urma ranii. Avea nevoie de ceva timp sa se odihneasca si sa se vindece, dar in cel mult doua zile va fi ca nou si atunci o sa plece la vanatoare. Avea sa fie o vanatoare interesanta caci vanatul era un vanator si cainii lui. Iar acel nesabuit de vanator o sa vada ce inseamna sa te pui cu un om lup!........................................................................................................................................................ Soare, primavara. Vantul adia, aducand cu el mirosul ierbii crude si a primelor flori de primavara, umpland de sperante de viata noua intreaga suflare a tinutului. Proptit in ciomagul din lemn de corn, pastorul parea dus pe ganduri, nebagand in seama nici frumusetea naturii renascute dupa iarna grea, nici macar zbenguiala mieilor din turma. Se gandea la ceea ce vazuse in noaptea trecuta, la fiinta ce se aratase in negura noptii, iesind agale dintre copacii de la marginea padurii. Beat nu fusese, caci de ceva vreme renuntase la vin, toropit de somn, poate, dar ceea ce vazuse il facuse sa se scuture de orice urma de toropeala, asa ca ce-i fusese dat sa vada, fusese aievea? Posibil, dar atunci inseamna ca tot ce se povestea la clacile de iarna, in caldura de la gura sobelor, era adevarat? Daca toate povestile erau adevarate, atunci inseamna ca trebuie degraba sa ceara sfat si protectie de la batrana vrajitoare. Of, batrana aia ii dadea fiori mai ceva decat fiinta ce o vazuse azinoapte, dar daca povestile sunt adevarate, inseamna ca si ceea ce se spunea despre fiinta aceea este adevarat, ori asta inseamna ca de fapt de fiinta aceea trebuie sa se teama mai mult decat de vrjitoarea cea batrana.................................................................................................................................................... .Umbre. In linistea noptii strajerul, ce pazea in turnul de nord, se lupta cu o toropeala neobisnuita, de mult nu-i mai fusese atat de somn ca in noaptea asta! Hotarat sa nu atipeasca, altfel avea sansa ca dimineata sa fie biciuit pentru abaterea de la regulament, strajerul isi lua muscheta si tarsindu-si cizmele grele pe lespezile de granit, se indrepta spre capatul intunecat al pasajului ce facea legatura cu treptele ce coborau spre baza turnului. Doua lampi cu seu dadeau o lumina anemica, ce mai mult incurca decat ajuta si in umbrele palpaitoare create de lumina aceea slaba, strajerului i se paru ca vede ceva ce se misca in capatul dinspre treptele de piatra. Era o umbra, dar ceva din forma ei o facea sa se distinga dintre umbrele pasajului, parea mai intunecata si raspandea o senzatie de frig si de teama. Strajerul se scutura de toropeala la fel cum se scutura un caine de apa, dar cu toata nelinistea iscata de umbra cea misterioasa, toropeala il cuprindea tot mai tare, in loc sa-l paraseasca. Intrigat de umbra, dar si de starea de somnolenta ce nu-l parasea, strajerul aprinse un opait cu seu si se indrepta cu pasi sovaielnici spre umbra ce parea tot mai mare. Ajuns in capatul treptelor din piatra, strajerul paru inconjurat de umbre si vrand sa faca mai multa lumina aprinse de la flacara opaitului o torta fixata intr-un suport de pe zid, aflata chiar langa el. Torta, imbibata cu rasina, se aprinse cu valvataie, sfaraind si la lumina ei puternica strajerul vazu ca umbra cea misterioasa era un ins invaluit intr-o manta cu gluga ampla. Mantaua, lunga si larga, dintr-un postav negru, acoperea complect trupul individului, poalele ei atarnand pe lespezile de granit. Strajerul deschise gura sa-l someze pe intrus, dar in acel moment individul isi ridica capul si lumina tortei ii dezvalui pentru cateva clipe chipul. Ceea ce vazu atunci strajerul, il incremeni intr-o stare de groaza teribila. Chipul dezvelit de lumina tortei era al unei bestii setoase de sange, era cel al omului lup!........................................................................................................................................................ Ger. Un ger uscat, accentuat de vantul din nord, lasase pustie fasia de camp dintre castel si padure si cu toate ca nu era nici un pic de zapada, frigul fugarise in adaposturi atat oamenii cat si animalele, doar cativa pitigoi rataceau printre tufele de scaieti uscati. Departe, la cotitura pe care o facea drumul spre castel, ocolind un tumul inalt, se ivi un calaret. Ceva ciudat se vedea in felul cum calarea acel calaret, calul lui nu numai ca mergea incet, dar se abatea cand intr-o parte, cand in alta, mergand serpuit spre castel. Era de mirare ca acel calaret nu se grabea sa ajunga in castel, la adapost de gerul taios. Apropiindu-se de castel, calaretul intra in atentia garzilor castelului, altminteri cam nepasatoare, dar felul in care mergea calul si ceea ce se dezvalui ochilor uimiti ai garzilor, ii facu pe acestia sa iasa din nepasarea lor si sa-si anunte comandantul. Seful garzilor, un ins in varsta si cam buhait de bautura, aparu in dreptul portilor, cu chipul aratand nemultumire. Fusese deranjat de la motaiala de langa soba incinsa si se pregatea sa-i mustruluiasca pe gardienii ce facusera greseala sa- i intrerupa siesta, dar vederea calaretului il facu sa-si uite nemultumirea. Calul, ajuns in fata garzilor se oprise sforaind si tremurand usor, dar calaretul nu parea sa fie constient, caci nu spuse nimic si nici nu facu vreo miscare. Era, dupa aparente, un barbat tanar si puternic, dar statea garbovit in saua calului si capul plecat in piept ii era acoperit de gluga ampla a mantiei cu care era infasurat. Hainele si cizmele aratau ca-i un om cu bani, fiind de o calitate foarte buna, dar mantia ii era sfasiata si plina de dare de sange uscat ce continuau pe saua si pe crupa calului. La porunca sefului garzilor, calaretul fu dat jos de pe cal si oamenii vazura ca-i grav ranit, prin hainele sfasiate se vedeau muscaturi adanci si urme de gheare. ,,Urs. A fost atacat de urs'' gandeau cu voce tare gardienii, dar pe frigul ala nici un urs nu iesea din barlog. De unde sa stie ei ca barbatul era un vanator de fiare blestemate si ca ranile lui se datorau luptei cu o astfel de fiara. Poate daca ar fi stiut ce blestem aducea cu el, garzile l-ar fi ucis acolo, pe loc, in fata portilor si apoi i-ar fi dat foc. Dar de unde sa stie niste soldati ignoranti ce inseamna sa fi blestemat cu blestemul omului lup.......................................................................................................................................................... Salvat. Da, el puternicul, el cel care nu se temea de nimic si in fata caruia se plecau cu totii, tematori, el ajunse sa fie salvat de un biet pusti, un tanc ce pazea oile ii salvase lui viata. Acum avea o datorie de viata si era obligat sa o plateasca. Pustiul habar nu avea ce schimbare radicala avea sa ia cursul vietii sale in urma faptei bune pe care o facuse, tot asa cum habar nu avea despre blestemul oamenilor lupi. Sa salvezi viata unui om lup, insemna sa ti-l faci dator pe viata, o datorie ce-l transforma pe blestemat efectiv in sluga ta. Dar in cazul pustiului, treaba era mai complicata, caci bestia salvata de el nu era un om lup oarecare, ci insusi Contele Negru, stapanul absolut al oamenilor lupi din intreg Regatul de Mijloc..................................................................................................................................................... .Soare, caldura mare. Pustiul se indrepta, toropit de caldura, spre umbra firava a unei tufe de boz. Mersese in urma turmei de oi, de parca fusese in transa, vlaguit de nesomn si de caldura devenita tot mai apriga pe masura ce se apropia amiaza. Baiatul visa la o fantana cu apa rece ca gheata, dar odata ajuns in umbra tufei de boz, trebuii sa se multumeasca cu apa calduta si statuta din plosca ce o avea la sold. Dar nu apuca nici din apa din plosca sa bea macar, caci din rapa ce se casca de dincolo de tufa de boz se auzi un geamat. Pustiul, curios din fire, uita de caldura, de oboseala si de sete si cobora in rapa sa vada cine sau ce a scos acel geamat. Prabusit in fundul rapei, pe un sol pietros, era un barbat matur, cu trupul gol, dar murdar de noroi si de resturi de iarba, de parca s-ar fi tarat vreme indelungata. In umarul stang avea o rana sangeranda, o gaura de glont. Barbatul gemu din nou si privi spre baiatul ce ajunsese in dreptul lui si il cerceta cu mirare si curiozitate. Cu glas slab si ragusit, barbatul ceru apa. Baiatul ii dadu sa bea din plosca lui, ajutandu-l sa se ridice in capul oaselor. Barbatul bau din apa calda si statuta de parca ar fi fost nectarul zeilor, apoi vazand ca pustiul are la sold un cutitas, ii ceru sa-i scoata glontul din rana. Baiatul refuza, temandu-se sa nu-i provoace o sangerare mai puternica, dar dupa ce barbatul insista cu o voce schimbata, poruncitoare, pustiul accepta. Sovaielnic, ghidat de vocea stanie a barbatului, baiatul reusi sa scoata cu varful cutitasului glontul din rana. Era un glont de argint! Fara sa stie, baiatul salvase viata unei bestii...................................................................................................................................................... Parfum. Un val discret, de parfum fin, insotea tanara in trecerea ei printre nobili adunati in sala de bal a Castelului Negru. Bruna, cu trasaturi exotice, tanara ii frapase pe nobili aroganti, nu numai prin aspectul si tinuta ei, dar mai ales prin descendenta ei. Era fiica bastada a Contelui Negru, recunoscuta de curand de acesta si adusa sa locuiasca cu restul familiei in sumbrul Castel Negru. Tanara si proaspata contesa arata lumii un fizic neobisnuit pe acele meleaguri, cu un corp suplu, ce parea inchegat din corzi de otel, inalta, cu pielea oachesa si cu o coama de par intunecat ca noaptea, ce-i flutura rebel pe spate, pana aproape de mijlocul suplu, ea arata total diferita de tinerele bastinase, care erau majoritatea niste bondoace blonde sau roscovane. Dar poate cel mai neobisnuit era chipul proaspetei contese, un chip oval, cu trasaturi fine, dar cu un aer oarecum salbatic, aer accentuat de ochii reci, de un albastru intens si de gura cu buze senzuale, dar purtatoare de un zambet crud. Dar ceea ce nu stiau nobili, invitati in Castelul Negru, despre tanara contesa, era si cel mai frapant lucru, frumoasa bruneta fiind o fiinta extrem de periculoasa, rod al unei hibridari blestemate. Era fiica unei vrajitoare negre si a contelui varcolac!................................................................................................................................................ Fum. Focul mai mult fumega decat ardea, lemnele verzi nefiind o alegere buna, pentru a face focul, din partea tanarului ce incerca sa-si usuce hainele ude. Cazuse in parau si cum era inca o vreme de iarna intarziata, apa rece il facu sa tremure puternic. Avusese totusi un dram de noroc atunci cand aproape rebegit de frig daduse peste intrarea in grota. Apoi cu ultimele puteri reusise sa incropeasca un foc, folosind ca si combustibil niste uscaturi gasite pe jos, in grota. Cum cele cateva crengi gasite in grota nu erau suficiente, se tarase pana la iesirea din grota si reusise sa rupa niste crengi dintr-un fag ravasit de furtuna. Aruncase crengile verzi pe focul anemic si fumul incepu sa se inalte invaluind intrega grota. Tusind din cauza fumului si inca tremurand de frig in hainele lui umede, tanarul se trase spre iesirea din grota, ca sa ia o gura de aer curat, dar se opri cand dinspre intrarea in grota se auzi un marait gutural. Doi ochi, ce luminau prin fum ca niste carbuni aprinsi, il tintuira pe loc. Maraitul se intensifica, transformandu-se intr-un urlet ce-i ingheta sangele in vene. Tanarul facuse o greseala enorma cand isi alese ca si adapost grota fiarei. Facuse ultima greseala din viata lui, caci fiara era un varcolac............................................................................................................................Flacari. Focul cuprinse causul din fonta in care fierarul aruncase bucatile de argint si metalul nobil incepu sa se inmoaie sub influenta caldurii. Barbatul taiase in bucati icoana din argint, aparent insensibil la blasfemia pe care o savarsea, doar calugarul de langa el suspinase si mormaise o scurta rugaciune cand dalta fierarului muscase din obiectul sfintit. Acum argintul se topise si barbatul lua cu grija causul din fonta si turna atent, argintul lichid, in forma de metal. Astepta ca matrita sa se raceasca si apoi o deschise, scuturand din ea un pumn de gloante. Acele gloante erau tot ce mai aveau impotriva bestiei din castel, ultima lor sansa de a invinge fiara blestemata.......................................................................................................................................Pasi. Sunete de pantofi cu talpa tintata, rasunau in linistea de cavou a Castelului Negru. Tanara stia ai cui sunt pantofii ce faceau acele sunete sacadate, enervante, asa cum stia si ce o sa se intample cand posesoarea acelor pantofi o sa ajunga in fata ei. Stia deja la ce sa se astepte din partea contesei, caci ea era cea care se apropia pasind zgomotos pe dalele din marmura. Tanara stia ca urma o noua serie de presiuni facute de contesa asupra ei, presiuni ce aveau drept scop convingerea ei de a-si da acordul cu privire la casatoria cu fiul contesei. Niciodata contesa nu fusese atat de insistenta fata de cineva si niciodata nu fusese toleranta cu persoanele care o refuzau, dar acum situatia se schimbase, tanara aceasta nu era o oarecare, era insasi urmasa Ligiei, urmasa puternicei vrajitoare care bagase spaima in tot neamul contesei. Acum incerca sa o convinga pe tanara aceasta sa se marite cu fiul ei. De ce? Simplu. Dorea ca rasa ei sa evolueze si ce rezultate mai bune putea sa obtina decat amestecand sangele neamului ei cu sangele temutei Ligia. Cine s-ar fi putut opune unui om lup cu abilitati de vrajitor?..........................................................................................................................Sete. O sete cumplita il parjolea pe dinlauntru si ii intuneca tot mai tare mintea facandu-l sa-si piarda si bruma de constiinta ce o mai avea. Blestemata aia de vrajitoare si licorile ei! Mai trecuse prin chinurile setei, dar niciodata nu-i fusese atat de greu sa-si mentina controlul asupra trupului chinuit de dorinte intunecate. Niciodata nu fusese pe punctul de a pierde controlul, dar acum simtea ca nu se mai poate opune chemarii. Si totul din cauza blestematei vrajitoare! Setea, ah, setea arzatoare! Setea de sange a lupului!.................................................................................................................................................. Aburi. Nori de aburi izvorau din imensa oala in care vrajitoarea isi prepara amestecul ei misterios. Cavalerul facuse apel la toata puterea lui de convingere, dar mai ales la monezile de aur din punga ce o avea ascunsa in haina, ca sa o faca pe vrajitoare sa-i dezvaluie teribilul secret. Acum astepta ca vrajitoarea sa-i arate chipul dusmnului. Astepta ca fiertura din oala sa se limpezeasca si sa-i arate, in oglindirea lichidului, chipul celui cautat. Cel cautat de cavaler era, de ceva vreme dusmanul de moarte al cavalerului, o bestie feroce si setoasa de sange, care reusise sa-i distruga micul lui grup de mercenari. Dupa terminarea Razboiului Iernii, cavalerul isi formase un mic grup de elita, alcatuit din niste razboinici abili, manati de dorinta de a castiga bani de pe urma maiestriei lor in manuirea armelor. Devenisera mercenari de elita si reusisera sa-si castige ceva renume si ceva avere, dar spre ghinionul lor, acceptasera un contract cu un baronet obscur, contract care-i aduse in conflict cu o bestie despre care credeau ca nu exista decat in legende intunecate. Dupa o urmarire dificila, dadusera piept cu bestia si dintre toti mercenarii scapase intreg doar el, cavalerul. Restul fusesera ori omorati, ori schiloditi de atacurile puternicei fiare........................................................................................................................................................ Tunet. Arma se descarcase cu un tunet ce reverbera puternic in linistea padurii. Batranul trasese aproape fara sa tinteasca, aproape din reflex, dar experienta adunata timp de o viata il ajuta sa-si nimereasca tinta. Fiara primii lovitura glontului in plin piept si cazu rostogolindu-se pe covorul de frunze uscate. Batranul vanator isi incarca grabit arma, stiind ca fiara aceasta nu moare cu una cu doua, mai ales ca nu avea decat cartuse normale, cu plumb, ori plumbul aproape ca nu-i facea nici un rau bestiei. Incet, fiara se ridica in picioare, scuturand din capul ei masiv si maraind intaratata. Acum batranul regreta ca fusese incapatanat si ca nu luase aminte la sfaturile vrajitoarei, refuzand pe deasupra si gloantele de argint sfintit..................................................................................................................................................... Liniste. In penumbra chiliei lui, asezat pe un scaunel din lemn, calugarul parea ca mediteaza la cele sfinte, dar prin minte ii treceau lucruri ce nu aveau nici o legatura cu cele sfinte. De dimineata fusese trimis de staret sa duca o scrisoare unui negustor bogat, un ins cam dubios, cu care staretul invartea niste afaceri la fel de dubioase. Aflat in casa bogatului negustor, calugarul inca tanar, fusese martor la o scena ce-l zapacise de tot. In timp ce astepta ca negustorul sa-i scrie raspunsul, isi trecuse privirea prin jurul salii de primire si o vazuse pe tanara sotie a negustorului, sumar imbracata, venind de la sala de baie. Mult mai tanara decat sotul ei, era de o frumusete voluptoasa si formele ei alunecatoare captasera privirea calugarului, facandu-l sa uite si de bunacuviinta si de smerenia unui om religios. Frumoasa negustoreasa, constienta de atractia pe care o isca in randul barbatilor si pusa pe sotii, scapa intentionat un stergar si cand se apleca sa-l ridice ii arata calugarului inmarmurit coapsele goale, dezvelite de camasuta scurta. Acum bietul calugar visa cu ochii deschisi la frumoasa sotie a negustorului. Brusc, de dincolo de zidul chiliei, se auzii larma, mugete, bufnituri si un fel de marait gros. Calgarul sarii in picioare si luand de langa usa un ciomag noduros, se repezi afara. De ceva timp o fiara se naravise la animalele calugarilor, facand pagube in randul bietelor oi si capre. Ajuns in fata imprejmuirii unde tineau animalele, calugarul vazu o fiara imensa, un fel de lup fioros, dar mult mai mare decat un lup obisnuit, negru si latos, care tocmai sfasia o capra. Pret de cateva clipe fiara si calugarul s-au privit in ochi, apoi lupul facu un salt, il musca pe calugar de umarul stang si dupa ce-l scutura de vreo doua-trei ori il azvarli ca pe o carpa si din cateva salturi disparu in noapte. Calugarul se ridica cu greu de jos si clatinandu-se ca beat, ajunse cu greu in chilia lui, unde cu maini tremurande aprinse o lumanare la lumina careia incerca sa vada cat de grava e rana. Desi rana il ardea de parca era presarata cu jeratic, sangerarea se oprise deja si dupa ce se spala cu apa rece, vazu ca nu ramase decat urma coltilor, niste gauri aproape inchise. Ceva nu era normal cu muscatura asta si calugarul simti cum o transpiratie rece ii scalda fruntea infierbantata, la gandul ca cel care-l muscase nu-i facuse doar o simpla rana. Povesti vechi si amintirea unor fiinte blestemate revenira in mintea calugarului, care cu un fior in suflet, realiza ca era posibil ca cel care-l muscase sa fi fost un om lup....................................................................................................................................................Ceat a, vant, frig. Batranul isi stranse haina pe trupul inca viguros, infiorat de frig. Plecase cu gandul sa dea o scurta raita pe marginea padurii, dar dupa ce descoperise urmele si vazuse unde duc, plecase uitand sa se echipeze mai bine si acum se zgribulea de frig in haina usoara. Nici arme nu avea cine stie ce, tinand cont pe urmele cui mergea nu avea decat cutitul de vanatoare si o toporisca cu coada lunga, de care se folosea ca si baston. Intrigat de tupeul fiarei, care-si lasase urmele pana sub geamul cabanei lui, batranul fusese cuprins de o stare de agitatie care-l facuse sa uite si de haina calduroasa si de muscheta cu gloante de argint, iar acum trecandu-i valul de adrenalina, se gandea ca nu fusese deloc intelept, mai ales la varsta si la experienta lui. Pe cand se gandea la prostia ce o facuse si se intoarse cu intentia sa revina la cabana lui, un urlet patrunzator ii ingheta sangele in vine. Fiara era in apropiere si batranul isi dadu seama ca incepe o vanatoare in care el o sa fie vanatul. El, vanatorul, cel care in lunga lui viata urmarise si ucisese tot felul de fiare periculoase, devenea acum vanatul celei mai feroce fiinte intalnite de el. Batranul vanator era vanat de fiara ce odata fusese un om, iar acum era un om lup............................................................................................................Sange. Atat de mult sange! Tanarul nu vazuse atat de mult sange niciodata in scurta lui viata, iar acum era efectiv acoperit cu sange. Fusese crescut departe de castel, intr-o manastire unde calugarii facusera tot posibilul sa-l fereasca de brutalitatile vietii, dar odata ajuns la castel, intreaga grija a calugarilor se spulberase si tanarul intra in valtoarea vietii, dand piept cu tot ce era mai brutal in ea. Familia lui il crezuse pierdut inca de la o varsta frageda, cand marchizul il rapise drept razbunare, dar destinul il redase familiei chiar in perioada cand tanarul trecea de la copilarie la adolescenta, perioada cand blestemul mostenit incepea sa-si manifeste puterea. Acum, acoperit de sangele primei sale victime, trecuse testul familiei sale si renascuse ca adevaratul mostenitor al Contilor Negri. Renascuse ca om lup!..................................................................................................................................Dimineata. Frig. Tanara se trezise tremurand de frig si inca aflata intr-o stare confuza, trase instinctiv de blana cu care se acoperise pe timpul noptii. Blana cruda si insangerata i-ar fi provocat o repulsie cu cateva zile in urma cand tanara inca mai traia in mijlocul nobilimii si se bucura de fastul din Castelul Negru. Dar acum, dupa toate peripetiile prin care trecuse, faptul de a dormii pe podeaua din piatra umeda a unei pesteri si de a se acoperii cu o blana ce cu numai cateva ore in urma apartinuse unei fiinte vii, devenea ceva aproape normal. Dezmeticita din somn, tanara privii in jur, in semiobscuritatea pesterii, cautand sa-l vada pe cel care cu riscul de a deveni un paria pentru cei din neamul lui, o aparase chiar in fata teribilelor sale rude. Gestul tanarului conte fusese ceva cu totul iesit din comun si il condamnase pe veci in fata rudelor sale, caci ceea ce facuse el nu era doar o rebeliune tinereasca, ci o adevarata tradare. Cine mai pomenise ca un om lup sa ia apararea victimei sale? ............................................................................................................................Noapte. Lupul incerca din nou sa rupa lantul cu care era legat si din nou o durere ascutita il fulgera prin tot corpul. Marai si isi ranji teribili colti. Lantul, facut din metalul blestemat, ii provoca dureri cumplite de cate ori incerca sa-l rupa, dar lupul se incapatana sa scape si valul de durere se repeta iar si iar, pana cand o sa se prabuseasca istovit. Se lacomise la prada usor de prins si cazuse in capcana vicleanului vrajitor mai usor decat cel din urma novice. Acum turba de furie si cu toata durerea iscata de lantul blestemat, incerca sa scape, dornic de razbunare. Si cat de cumplita o sa fie razbunarea lui! Daca reusea sa scape, vrajitorul era ca si mort, iar daca uciderea vrajitorului nu o sa-i domoleasca setea de sange si de razbunare, atunci intreg satul de pe deal o sa fie condamnat la distrugere. Ticalosii aia de tarani nespalati! Au indraznit sa-l ajute pe vrajitor sa-l captureze pe el. Pe el! El, cel temut de intreg tinutul! Oh, numai sa rupa lantul asta blestemat si moartea va cobora peste neghiobii care au avut curajul sa-l inrobeasca. Dupa cateva momente de odihna, lupul incerca din nou sa rupa lantul si din nou durerea il fulgera. Un urlet infricosator izbucni din gatlejul lupului. De dincolo de zidul grosolan din piatra, ce despartea temnita lupului de restul cladirii, tanara tresarii puternic la auzul urletului. Stia ce se intampla si ce va urma sa se intample, stia motivul pentru care vrajitorul capturase fiara, iar sufletul ei era impartit intre recunostinta fata de satenii care ii oferisera adapost si ciudatul sentiment fata de fiara blestemata. Sa fie oare posibil sa se indragosteasca de o fiinta atat de groaznica? Sa fie posibil ca ea, cea care suferise atata din cauza acelui neam blestemat, sa se indragosteasca de unul dintre ei? Poate exista dragoste pentru un om lup?....................................................................................................................................................... Dimineata. O dimineata cetoasa, o dimineata de toamna tarzie. Vizitiul venise la grajduri cu noaptea-n cap, grijuliu sa-si pregateasca trasura si caii pentru drumul lung ce-l avea de facut in ziua ce abia incepuse. Era tanar si incepuse sa lucreze ca vizitiu abia de vreo jumatate de an, de cand ramasese singur pe lume. Parintii ii fusesera ucisi de talhari, intr-o seara ploioasa, in timp ce se intorceau de la targ. Atunci talharii se lacomisera la frumosii cai ai tatalui sau si pentru o pereche de cai si cateva monezi de aur curmasera doua vieti. Tatal sau fusese un mic fermier ce crestea cai, facand negot cu aceste animale nobile. Ramas singur, tanarul fusese asaltat de cativa camatari, care cu acte masluite il deposedara de tot ce mostenise: casa familiei, ferma, grajdurile si doua perechi de cai valorosi. Tanar si nepriceput in descifrarea incalcitelor legi invocate de camatari, pierduse totul, incapabil sa gaseasca vreun sprijin. Desi tatal lui avusese multi prieteni, unii chiar cu ceva avere, nimeni nu intervenise pentru salvarea bietului baiat. Poate din cauza sumei mai pretinse de camatari, poate din cauza zvonurilor ca acei camatari nu erau straini de atacul talharilor, poate din alte cauze, cine stie, sigur era doar faptul ca tanarul ramasese pe drumuri. Avand doar putine lucruri asupra lui, tanarul porni spre oras, incercand sa gaseasca ceva de lucru, ceva care sa-i aduca un acoperis deasupra capului si macar o masa pe zi. Ajuns in oras gasise repede ceva de lucru, un vechi prieten si client de-al tatalui sau, proprietar de trasuri, ii oferise o camaruta in mansarda casei sale si il angajase ca vizitiu. Tanarul, care mostenise dragostea pentru cai de la tatal sau, avea cei mai bine ingrijiti cai dintre toti vizitii, fapt care il facea preferatul clientilor bogati si pretentiosi, clienti care doreau sa mearga intr-o trasura curata, trasa de cai frumosi si condusa de un vizitiu curat si atent. In cateva luni tanarul vizitiu isi facuse o frumoasa reclama printre clientii mai pretentiosi, dar isi facuse si destui dusmani printre vizitii sleampati si betivi. Dar cu toate ca era tanar si lipsit de prieteni, baiatul nu fusese tinta atacurilor dusmanilor lui decat de doua ori, apoi vizitii se multumisera numai sa-l injure printre dinti si sa-l priveasca cu ura. Motivele pentru care vizitii nu-l mai atacasera pe baiat erau atat interventia angajatorului sau, un individ cu care nu era de glumit, cat si cutitul si perechea de pistoale pe care tanarul le purta mereu asupra lui. Armele faceau parte dintre putinele lucruri mostenite de la tatal sau, lucruri pe care reusise sa le fereasca de ochii lacomilor camatari. Acum se pregatea de o cursa importanta, caci un strain recent sosit in oras, cautase un vizitiu care sa-l duca spre Castelul Negru. Dar cu toate ca strainul oferise o suma consistenta de bani, suma ulterior crescuta, nici un vizitiu nu indraznise sa se angajeze sa-l duca la castel. Cu toata lacomia proprietarilor de trasuri si a vizitiilor, nimeni nu putuse sa-si invinga frica provocata de ceea ce il astepta in acea calatorie. Castelul Negru avea o reputatie stranie, dar drumul spre castel trecea prin Padurea Nebuna si acolo nimeni nu mai indraznise de mult sa puna piciorul. Padurea Nebuna era locul unde se nasteau povestile de groaza si monstrii cei sangerosi, era locul blestemat de care nimeni nu indraznea sa se apropie, indiferent de suma oferita. Caci degeaba ai bani daca esti sfartecat de cine stie ce fiara blestemata. Tanarul acceptase oferta strainului si urma sa-l duca la destinatie. Angajatorul lui facuse apel la memoria parintilor tanarului atunci cand il rugase sa renunte la ideea de a-l duce pe strain la castel, dar tanarul se incapatanase sa mearga spre ceea ce el spunea ca sunt doar socrneli de babe fricoase. Adevarul era ca nici lui nu-i era totuna sa plece pe acel drum, dar suma oferita era imensa si adaugata la ceea ce reusise sa stranga in lunile din urma, insemna un mare pas spre independenta lui financiara, caci putea sa-si inceapa propriul lui negot cu cai. Asa ca accepta oferta strainului, ignorand sentimentul ca ceva nefast urma sa se intample. Oh si cat de groaznic o sa fie ceea ce-l astepta la capatul calatoriei!.................................................Noapte. Sprijinit in bata din lemn de corn, gospodarul aproape ca atipise cand schelelaitul cainilor il dezmeticii din starea de moleseala placuta in care se afundase toropit de oboseala unei zile lungi de lucru. Comportamentul cainilor era ciudat, neobisnuit la niste animale agresive cum erau zavozii lui. Pareau cuprinsi de teama, lucru de mirare la niste caini cu care in trecut vanase nu numai mistreti si lupi, dar si ursi. Acum se adunau in apropierea lui, cu cozile intre picioare si schelalaind de parca erau niste biete javre amenintate cu biciul. Dar nu numai cainii aratau frica, oile si caprele se ridicasera in picioare si acum stateau strans adunate, behaind si rotind ochii, prada unei spaime grozave. Gospodarul nu mai vazuse asa ceva, cum nu mai vazuse nici vreo fiara de seama lupului ce se ivise urcand dinspre albia paraului. Era asa cum il descrisese pastorul: mare cat un magar , negru si latos, iar ochii ii straluceau intr-o lumina verde, stranie. Gospodarul simti un fior strabatandu-i sira spinarii, dar curajos din fire nu ceda primului imbold al subconstientului si ridicand ciomagul chiuii asmutand cainii. Dar in afara de niste slabe scheunaturi, nu obtinu nimic altceva din partea zavozilor care altadata ar fi atacat brutal orice intrus. Nici lupul nu paru impresionat de chiotul omului, caci isi continua impasibil drumul, apropiindu-se la pas de gospodar. Vazand ca din partea cainilor nu-i nici o nadejde, gospodarul scoase din traista ce o purta la sold, o pereche de curele din piele de vita, late de un deget si lungi cat lungimea mainii lui, masurata de la varful degetelor pana la umar. Curelele erau unite intr-un capat cu o bucata de piele lata de trei degete si croita ca un fel de caus. Una dintre curele se termina cu un inel, iar cealalta cu un nod. Era o prastie, o arma ancestrala pe care in acel tinut doar gospodarul asta stia sa o foloseasca. Copil fiind pastorise turma de oi a familiei, iar mestesugul folosirii prastiei il invatase intr-o vara de la un pribeag ce fusese tocmit sa ajute la pastorit turma ajunsa prea mare pentru un copil de zece ani. Pribeagul invatase sa foloseasca prastia in tinuturile din sud, unde prastia era arma pastorilor. Copilul fusese uimit de ce puteau face doua cureluse din piele, de puterea cu care era aruncata piatra din prastie, de distanta la care era aruncata si de precizia cu care piatra lovea tinta. Invatase rapid sa foloseasca prastia, dar avusese nevoie de ani de antrenament pentru a ajunge la perfectiunea cu care manuia prastia pribeagul ce lucrase la ferma lor pe timpul unei veri. .............................................................................................................................................Amurg. Soarele deja coborase dincolo de linia orizontului, invapaind campia cu ultimele lui raze, cand barbatul isi incepu veghea. Urma a doua noapte de cand incepuse sa-si vegheze turma si mormaia nemultumit la gandul ca daca o tine tot asa nu o sa reziste prea mult. Bun gospodar, aflat in plina putere, avea pe langa turma asta, in care se amestecau oi si capre deopotriva si o mica ferma cu porci si vaci. O gospodarie in care muncea de dimineata pana seara si care-i aducea un venit frumos, dar care avea si un cost platit in oboseala, ori faptul ca ajunse sa nu doarma noaptea ca sa-si pazeasca turma, insemna ca acest cost o sa creasca pana cand o sa-l doboare. In gospodarie avea ajutoare platite cu simbrie si tain bun, ajutoare in care avea incredere deplina si care pana de curand il ascultasera fara impotrivire. Dar de cateva zile zvonuri despre o fiara teribila bagasera frica in argatii gospodarului si cu toate ca pe timpul zilei continuasera sa-si indeplineasca sarcinile la ferma, noaptea nu mai era chip sa-i faca sa iasa din colibele lor. Ultimul care refuzase sa mai stea noaptea pe afara fusese pastorul turmei de capre si oi, iar acum gospodarul era nevoit sa-l inlocuiasca, cu toate ca era obosit de munca de peste zi. Pastorul povestise ca in urma cu cateva nopti aparuse in preajma turmei o fiara nemaivazuta. Era, cica, un lup negru si latos, cu ochi ce straluceau intr-o lumina verzuie, dar cel mai infricosator lucru era marimea acelui lup, care era cat un magar de mare. Curios mai era si faptul ca acel lup nu daduse nici o importanta oilor si caprelor, dar paruse interesat de pastor, pe care-l privise cu insistenta timp de mai bine de jumatate de ceas, dandu-i tarcoale de la o distanta de patruzeci-cincizeci de pasi. Pastorul strigase la lup si agitase ciomagul din lemn de corn, intaratand cainii sa atace fiara. Dar cainii, desi erau zavozi rai de colt, se ferisera sa atace fiara, ascunzandu-se printre oi si capre, cu cozile intre picioare si cu capetele plecate. Fiara plecase doar cand pastorul azvarli spre ea o faclie aprinsa, dar plecase la pas, fara sa arate teama. Gospodarul, cu toate ca avea incredere in pastor, nu crezuse decat pe jumatate povestea acestuia, crezand ca nu fusese altceva decat vreun lup mai rasarit si cu ceva mai multa indrazneala decat altii. Dar fiara pe care avea sa o intalneasca in aceasta noapte era cu mult mai mult decat un lup obisnuit!......................................................................................................................................... Bezna si miros jilav, de ziduri mucegaite. Calugarul se chinui o vreme sa aprinda cu iasca si amnarul, un ciot de lumanare, iar cand in sfarsit reusi sa faca putina lumina, ceea ce-i dezvalui lumanarea cea fumegoasa, aproape ca-l facu sa se intoarca din drum. Era intr-un tunel cu tavanul boltit, tunel imbracat in caramizi de lut ars, dar vechi si mancate de igrasie, pline de mucegai si de panze de paianjeni. Tunelul era lat de aproximativ trei pasi, iar de inalt era cu doi-trei coti mai inalt decat statura calugarului. De-a lungul peretilor, tunelul avea o polita lunga, din lemn aproape putrezit, sprijinita ici-colea de cateva piroaie din fier mancate de rugina. Dar ceea ce inghetase de frica sufletul calugarului, nu era tunelul in sine, ci ceea ce era depozitat pe acea polita lunga. Cineva adunase acolo o adevarata colectie de oseminte, care la prima vedere ar fi parut umane, dar la o privire mai atenta se dezvaluiau detalii anatomice care nu aveau nimic in comun cu oamenii. Erau acolo schelete de maini ale caror degete se terminau cu gheare incovoiate si ascutite, aidoma celor de urs, erau acolo cranii ale caror danturi aminteau de cele ale unor carnasiere mari, cu niste canini ce ar fi facut cinste oricarei fiare salbatice. Calugarul isi facu in graba semnul crucii si murmurand o rugaciune porni mai departe. Stia ce sunt acele oseminte, dar una era sa citeasca despre ele in jurnalul vechi si ferfenitos din biblioteca staretului si alta era sa l-e intalneasca, mai ales in atmosfera sumbra a tunelului. Dar ceea ce trebuia sa gaseasca in hruba din capatul tunelului, era si mai terifiant, caci era capul mumificat al unei bestii............................................................................. Toamna. Noaptea trecuta cazuse bruma si acum, odata cu primele raze de soare, imprejurimile vechilor ruine aratau ca un peisaj de basm, totul fiind acoperit de miliarde de minuscule cristale de gheata, care straluceau ca diamantele. Cat de frumos putea sa arate in lumina soarelui un loc care cu numai cateva ceasuri in urma parea desprins dintr-un cosmar. Dar un cosmar cat se poate de real pentru calaretul ce fusese obligat de imprejurari sa inopteze in mijlocul ruinelor. Barbatul facuse greseala sa nu-si asculte tovarasii de vanatoare si manat de pasiunea pentru vanat, haituise de unul singur fiara ce parea a fi un lup imens. Cu o zi in urma plecasera cu totii la o partida de vanat vulpi, calari pe cai rapizi, insotiti de o haita de caini si inarmati cu pusti usoare. Vanatoarea decursese bine, barbatii mai mult satisfacandu-si dorinta de a-si gonii fugarii, decat de a impusca cele cateva vulpi scoase din hatisuri de copoi. Apoi, dupa o pauza de pranz ce se lungise destul de mult, au plecat din nou la haituit vulpi, doar ca de data asta au dat de un lup urias, cum inca nu mai vazusera, un lup de care copoii lor refuzasea sa se apropie, ba mai mult se refugiasera printre calareti, riscand sa fie loviti de caii speiati. Unul dintre vanatori, un arendas al unui domeniu local, barbat cu plete si barba carunte, le strigase tovarasilor sai sa lase lupul in pace si sa se intoarca la conac. Cu toata patima lor pentru vanatoare, barbatii ascultasera de arendas, poate si din cauza tonului voci lui, in care se simtea un avertisment. Doar el, infierbantat de vinul baut si atatat de adrenalina, nu-l lua in seama pe arendas si se arunca in goana pe urmele lupului. Ce a vazut cateva ceasuri mai tarziu, a fost suficient pentru o viata de om!------------------------------------------------------------------------- Soare, caldura aproape ca-l toropise pe calugar, caruia, in momentul de fata, nici straiul negru si gros, nici pletele lungi si nici barba ravasita, nu-i aduceau vreun sprijin in fata zadufului, ba din contra, contribuiau din plin la inconfortul provocat de caldura. Sufocat de dogoarea soarelui, calugarul blestema proasta inspiratie a staretului de a-l trimite in oras pe asemenea canicula. De asemenea il afurisea si pe cavalerul ce-l insotea si care parea nepasator in fata caldurii, cu toate ca purta o camasa de zale si coif de metal. Cavalerul sosise cu noaptea-n cap in manastire si dupa o lunga discutie purtata cu staretul, pornise la drum insotit de calugar. ,, -Oare ce hram poarta nemernicul asta? Si cum de inca nu-i copt in fiarele alea de pe el? Se intreba calugarul. Cavalerul renuntase la cal si mergea cu pas egal si spornic prin colbul drumlui, urmat la cativa pasi de calugarul toropit de caldura. Desi soarele ajuns in crucea amiezii ardea necrutator, cavalerul isi continua hotarat drumul, dorind sa ajunga cat mai curand in oras. Spre deosebire de calugar, cavalerul nu privea cu nemultumire spre soarele dogoritor, caci stia ca atata timp cat soarele lumineaza, bestia nu poate iesi sa prade si se grabea sa ajunga in oras inainte ca luna plina sa ia locul soarelui, caci atunci ar fi fost deja tarziu pentru ceea ce trebuiau sa faca el si calugarul. A, desigur ca staretul nu-i spusese calugarului ce trebuie sa faca, altfel acesta ar fi dat bir cu fugarii, se gandea cavalerul. Dar nici staretul si nici cavalerul nu stiau despre intamplarea prin care trecuse calugarul acesta cu o luna in urma si nici despre muscatura adanca din umarul calugarului, nu stiau, cum nu stiau nici ce urma sa devina acest calugar odata cu prima noapte cu luna plina. Habar nu aveau de bestia ce-si facea loc in trupul calugarului si care odata cu venirea intunericului avea sa iasa la suprafata, caci deseara era luna plina. Luna plina, astrul blestemat care dezlega bestiile, astrul oamenilor lupi!------------------------------------------------------------------------------------- Noapte. Luna plina stralucea pe cerul lipsit de nori, aruncand o lumina stranie asupra ruinelor. Fostul turn de paza, odata semet, acum doar o gramada de blocuri din piatra, arata lugubru si ziua, daramite in miezul noptii, invaluit in lumina lunii pline si tanara ce-si facuse culcus printre pietrele sfaramate, regreta acum ca se oprise aici. De fapt, ar fi putut sa mai mearga inca vre-o jumatate de ora prin hatisul padurii, dar ce folos, ca oricum nu s-ar fi indepartat prea mult de ruine si cum tot incepuse se se intunece, preferase sa-si faca culcus printre ramasitele turnului, sperand sa petreaca o noapte lipsita de pericole. Dar acum, privind in jur la peisajul fantomatic, tanara simti un fior strabatandu-i trupul si brusc ii veni in minte istorisirea batranei intalnita in hanul darapanat in care se oprise cu doua zile mai inainte. Batrana, asezata in fata vetrei si inconjurata de cativa gura-casca, depana povesti mai vechi sau mai noi, iar printre aceste povesti se gasea una despre ruinele fostului turn de paza, ruine despre care batrana spunea ca ar fi bantuite de fiare blestemate. Povestea batrana ca in jurul acestor ruine ar fi teritoriul unei haite de lupi, dar ca acesti lupi nu ar fi tocmai lupi, ci oameni blestemati sa traiasca sub chipul fiarei. Tanara nu daduse prea mare importanta povestilor batranei, poate si din cauza ca era preocupata de grijile ei, dar poate si din cauza ca mai toti cei din han radeau de povestile babei. Dar acum povestea batranei nu-i mai parea chiar atat de banala, dimpotriva, simtea ca exista un sambure de adevar in ea. Si in curand avea sa se convinga de adevarul din istorisirea batranei. Era trecut de miezul noptii cand tanara auzii sunete in jurul ruinelor. Erau sunetele unor animale care sareau si se harjoneau, apropiindu-se de culcusul pe care si-l injghebase. Privi si in lumina lunii crezu ca vede cativa caini mari, care se jucau, dar isi dadu repede seama ca de fapt erau lupi si frica pusese imediat stapanire pe ea.