CREŞTINISMUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA PRESTATALĂ.

BISERICA ORTODOXĂ ÎN
SPAŢIUL EXTRACARPATIC PÂNĂ LA CONSTITUIREA MITROPOLIEI MOLDOVEI.

Introducere
Poporul român este unul dintre cele mai vechi popoare creştine ale Europei. Istoriografia românească
s-a oprit insistent, în ultima vreme, asupra unei probleme extrem de interesante, anume aşa numita origine
“apostolică” a creştinismului românesc, datorită misionarismului discipolilor Mântuitorului – Sfântul Andrei
şi Sfântul Filip – în spaţiul de etnogeneză românească1.
Pe această temă s-au scris multe lucrări importante nu doar pentru cunoaşterea istoriei creştinismului,
dar şi pentru cunoaşterea istoriei românilor în general.
O deosebită importanţă în cercetarea acestei teme au avut-o cercetători ca: Nicolae Iorga(Istoria
Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor), Vasile Pârvan, Ştefan Gororvei, Şerban Papacostea,
Mircea Păcurariu, etc. Lucrările acestora toate împreună alcătuiesc baza materială a istoriografiei românesti
cu referire la religia creştină.
Se poate spune, pe ansamblu, că istoriografia temei a făcut progrese notabile. Desigur, unele aspecte
rămân insuficient fundamentate, fapt explicabil, în parte, prin condiţiile istorice specifice de dezvoltare a
creştinismului din spaţiul carpato-dunărean (bulversările etno-demografice şi politice, absenţa unor structuri
ecleziastice superioare, încetarea culturii creştine scrise).
Scopul acestei lucrări este de a arăta evoluţia creştinismului românesc din perioada prestatală până la
întemeierea Mitropoliei Moldivei (1381).
Raportul dintre stat şi Biserică, dintre societatea civilă şi credincioşi, dintre politică şi religie a
reprezentat mereu una dintre problemele majore ale lumii.
Păstrând esenţialul învăţăturii lui Hristos despre caracteristice Împărăţiei Sale şi respectând legile şi
modalităţile de organizare şi funcţionare ale statului, Biserica şi-a definit mereu structura şi formele de
organizare, cerând autorităţilor laice să-i recunoască identitatea comunitară publică, cu aceleaşi drepturi ca
oricare altă instituţie publică. Fiind formată din oameni care împărtăşesc nu numai în conştiinţa lor, dar şi în
viaţa de zi cu zi, acelaşi crez religios şi consecinţele lui etice, religia şi Biserica au o dimensiune şi un rol
social, exercitând o influenţă deosebită în lumea antică, la fel ca şi în cea care-i va urma.

1
N: Zugravu. Geneza creştinismului popular al românilor. Bucureşti, 1977, pag. 143, 155;

1
 1. ETAPA ÎNTÂI (Sec. I – VII) Originea „apostolică” a creştinismului
din spaţiul românesc
Dintre toate problemele repuse în discuţie, cea mai spectaculoasă şi cu impactul cel mai puternic
dincolo de sfera mediului ştiinţific este aşa-zisa origine apostolică a creştinismului din spaţiul românesc.
Punctul de plecare al dezbaterii privitoare la aşa-zisa origine apostolică a creştinismului din spaţiul
românesc îl reprezintă un pasaj din Istoria bisericească a lui Eusebius din Caesarea, redactată în mai multe
versiuni în primul sfert al veacului al IV-lea: („Aşa stăteau lucrurile în aceste privinţe la iudei, în timp ce
sfinţii apostoli ai Mântuitorului precum şi ucenicii lor s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După
Tradiţie, lui Toma i-a fost dat să meargă în Parthia, lui Andrei în Scythia, lui Ioan în Asia, unde a şi petrecut
vreme mai îndelungată murind în oraşul Ephesus. Petru pare a fi predicat iudeilor din dispora, în Pontus,
Galatia, Bithynia, Cappadocia şi Asia, în cele din urmă, ajungând la Roma, a fost răstignit cu capul în jos,
aşa cum el a socotit de cuviinţă să pătimească. Ce se cuvine să mai zicem de Paul, care, începând «de la
Ierusalim şi împrejurimi şi până în Illyricum» a plinit Evanghelia lui Hristos şi a dat mărturie despre
Domnul pe vremea lui Nero la Roma? Aşa ne spune textual Origene în cea de a treia carte a Comentariului
său la Cartea Facerii.”)2
Cu toate că părerea respectivă a fost susţinută prin studii şi lucrări temeinice de cei mai mulţi dintre
cercetători, chiar îmbogăţită, prin adăugarea activităţii misionare a Sfântului Apostol Filip , alături de
Apostolul Andrei, nu au lipsit cei ce au manifestat vădite reserve.
Majoritatea istoricilor şi cercetătorilor sunt însă de acord cu un creştinism de origine apostolică pe
teritoriul României, fapt care a determinat o studiere aprofundată a tuturor izvoarelor care stau ca mărturie în
acest sens. Astfel, pe lângă argumentele nou-testamentare, favorabile prezenţei Sfinţilor Apostoli, fie în
teritoriile învecinate nouă (dacă ne gândim la propovăduirea Sfântul Apostol Pavel şi a ucenicilor săi în
Peninsula Balcanică, deci în teritorii învecinate Daciei, unde trăia pe atunci şi o populaţie traco-getică
romanizată), fie pe teritoriul României, extrem de valoroase sunt sursele literare ale lui: Ipolit Romanul,
Eusebiu de Cezareea şi Origen. La acestea se adaugă informaţiile altor scriitori de mai târziu: monahului şi
preotului Epifanie (secolul al IX-lea), Nichifor Kallistos (secolul al XIV-lea), precum şi izvoarele
hagiografice, unele martirologii istorice, doctrina syriacă a Apostolilor, care tratează aceeaşi temă. La
acestea se adaugă unele colinde, creaţii folclorice şi toponime. Toate aceste surse se opresc mai ales asupra
misiunii şi implicit a rolului pe care l-a avut Sfântul Apostol Andrei în procesul de evanghelizare şi
încreştinare a populaţiei autohtone din Schythia Minor. Este lesne de înţeles că rolul său nu s-a limitat doar

2
Idem, Fontes historiae daco-romanae christianitatis, izvoarele istoriei creştinismului românesc. Pag.20.
2
la predică, ci a urmărit şi consolidarea comunităţilor încreştinate, prin hirotonirea de noi preoţi şi episcopi,
după modelul practicat şi de ceilalţi Sfinţi Apostoli.3
Menționăm încă odată că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoți și diaconi în
cetățile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos. La rândul lor, primii episcopi au hirotonit pe alții,
chiar în condițiile în care credința creștină nu era încă recunoscută legal. Numai așa se poate explica faptul
că în cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestați documentar mai mulți episcopi.
Istoria bisericii consemnează, pentru regiunea Dunării de jos, numele unor personalităţi bisericeşti de
o deosebită erudiţie, ca Sfântul Ioan Cassian, Dionisie cel Mic (care a calculat şi fixat cronologia erei
creştine, luând pentru prima dată ca punct de plecare naşterea lui Isus Hristos pentru numărarea anilor), Ioan
Maxenţiu, episcopii Teotim şi Ioan al Tomisului, Niceta de Remesiana, considerat răspânditor al
creştinismului la strămoşii noştri daco-romani, Wulfila, episcopul goţilor (care a inventat alfabetul gotic şi a
tradus Biblia în limba gotă) şi mulţi alţii . Influenţa lor în opera de creştinare a fost imensă, extinzându-se şi
la nord de Dunăre, după cum o atestă scrierile vremii.4
În Dacia, la fel ca şi în alte părţi ale Imperiului Roman, au existat martiri, oameni care şi-au dat viaţa
pentru credinţa lor în Isus Cristos. Numele unora dintre ei a rămas cunoscut până azi : Zoticos, Atalos,
Kamasis, Filipopos, Narcis şi Marcelin, preotul Epictet. Persecuţiile cele mai dure împotriva creştinilor au
avut loc în timpul împăraţilor Decius, Valerian, Diocleţian .
După ce împăratul Constantin a emis edictul de la Milano în anul 313 prin care se acordă libertate de
cult creştinismului, numărul de creştini creşte iar persecuţiile încetează oficial în imperiul Roman. Cu toate
acestea în teritoriile de la nordul Dunării au mai apărut câţiva martiri în timpul domniilor împăraţilor păgâni
Licinius (308-324) şi Iulian Apostatul (361-363) care au fost protectori ai păgânismului şi au încercat să
anuleze drepturile acordate de Constantin creştinilor dar nu au reuşit.
Răspândirea masivă a creștinismului în teritoriul dintre Dunăre și Mare este confirmată și de cele
aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la
Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda),
Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc. Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi
vorba de o încreștinare a strămoșilor noștri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinul
conducătorilor politici sau în urma activității unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La
daco-romani procesul de încreștinare are o notă specifică, în sensul că a durat câteva secole, fiind rezultatul
contactului direct al populației autohtone și al coloniștilor cu propovăduitorii noii credințe religioase. Limba
latină și credința creștină au fost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnică,
lingvistică și spirituală a autohtonilor cu noii veniți în Dacia, de neamuri și credințe diferite. Romanizarea și

3
Sebastian Dumitru Cârstea ,Creştinismul românesc din primele secole. Punte de vedere
4
Octavian Liviu Şovan, Zorile creştinism ului în nord-estul Moldovei - repere arheologice(l), pag.5
3
creștinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune că la încheierea lor a apărut în istorie un
popor nou, cel român, cu o credință nouă, cea creștină. Cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creștin.5
Creştinismului românesc sau mai precis protoromânesc constituie o etapă aparte a istoriei noastre
bisericeşti şi laice, deoarece are în vedere dezvoltarea spirituală a unui popor încă de la originea formării
sale. Astfel, prin propovăduirea mesajului evanghelic la geto-daci şi daco-romani, prin însăşi unii din
Apostolii Mântuitorului Iisus Hristos se deschidea, o primă etapă, a acceptării noii credinţe în unele părţi ale
spaţiului de formare ale poporului nostru. Însă lucrurile au evoluat în mod pozitiv, chiar dacă şi în această
parte a lumii creştine valurile de persecuţii au dat numeroşi martiri. 6
Plantat pe trunchiul solid al spiritualităţii daco-romane, creştinismul românesc şi-a găsit teren
favorabil dezvoltării sale în vatra strămoşească. Astfel, istoria românilor nu poate fi separată de istoria vieţii
creştine din părţile noastre cu care are foarte multe componente comune
Prin toate aceste aspecte creştinismul românesc din primele secole a constituit prima fază a vieţii
noastre bisericeşti, continuată apoi de alte perioade distincte, toate formând un întreg ansamblu al vieţii
creştine de pe acest teritoriu.

5
Mircea Păcurariu, Istoric BOR. Copyright 2008 Biserica Ortodoxă Română.

6
Sebastian Dumitru Cârstea ,Creştinismul românesc din primele secole. Punte de vedere

4
 2. ETAPA A DOUA (Sec. VIII-până la constituirea Mitropoliei Moldovei)
În perioada de trecere de la antichitate la evul mediu timpuriu paralel cu procesul de formare a
poporului român în strânsă legătură cu acest proces are loc abandonarea credinţelor păgâne ale geto-dacilor
şi de trecere treptată la creştinism.
Spre deosebire de alte popoare, care cunbosc o dată exactă a încreştinării lor, poporul nostru nu are o
asemenea dată exactă, deoarece el s-a creştinat treptat pe parcursul unei îndelungate perioade.
Treptat pe parcursul secolelor VII-X creştinismul devine religie dominantă şi cuprinde întreg spaţiul
populat de români. În aceeaşi perioadă creştinismul pătrunde masiv în spaţiul rural. Odată cu apariţia unor
formaţiuni politice statale,voievodate, în comunităţile de sate de pe văile unor râuri se cristalizează şi
structuri creştine cu propăvăduitori şi chiar episcopi, care se aflau pe lângă căpeteniile politice, voievozi.7
Singurele date certe pe care le avem astăzi la îndemînă şi pe care ne putem efectiv sprijini pentru a
reconstrui imaginea de ansamblul realităţilor istorice existente în perioada sec. II – X sînt acelea oferite de
descoperirile arheologice, descoperiri care an de an devin tot mai numeroase, pe măsură ce cercetările
arheologice se intensifică.
Pentru confirmarea acestor afirmaţii încep să vină din sec. IX – X şi anumite izvoare bizantine scrise.
Astfel, din a doua jumătate a sec. al IX-lea, Bizanţul a început creştinarea moravilor, bulgarilor, sîrbilor,
popoarelor slave din jurul nostru. Deşi românii erau situaţi între aceste popoare slave izvoarele bizantine nu
fac nici o menţiune despre vreo “misiune” petrecută pe teritoriul ţării noastre. De ce oare? Din logicul şi
temeinicul motiv că nu era necesar aşa ceva, deoarece pe aceste plaiuri exista o veche organizare
bisericească în frunte cu ierarhi din neam român. Însăşi creştinarea treptată a slavilor de pe teritoriul ţării
noastre presupune existenţa nu numai a unor credincioşi strămoşi, ci şi o ierarhie bisericească bine
închegată, formată din episcop şi preoţi, deoarece creştinarea necesita predică şi botez, pe care nu le puteau
face credincioşii simpli, ci numai membrii clerului.
Existenţa în continuare a unei Biserici valahe la est de Carpaţi în secolele XII – XIII, condusă de
episcopii ortodocşi, este atestată de un izvor extern de o extremă importanţă. Este vorba de o scrisoare datată
la 14 noiembrie 1234, adresată de Papa Grigore IX din Perugia principelui de coroană Bella, fiul şi
corigentul lui Andrei al II-lea al Ungariei – viitorul rege Bella al IV-lea, din care putem desprinde şi
atitudinea românilor din aceste părţi faţă de pătrunderea catolicismului. “După cîte am auzit – scria papa – în
episcopia cumanilor (înfiinţată de catolici în estul Carpaţilor) se află nişte popoare care se numesc valahi
(walati), care, deşi se socotesc creştini, avînd rituri şi obiceiuri diferite, săvîrşesc fapte potrivnice acestui
nume. Căci nesocotind Biserica romană, nu primesc tainele bisericeşti de la venerabilul nostru frate,
episcopul cumanilor care este în fruntea diacezei de acolo, ce de la oarecare falşi (pseudoepiscopi, care ţin
de ritul grecilor ortodocşi). Şi unii din regatul Ungariei, atît unguri, cît şi teutoni şi alţi drepţi credincioşi,

7
Andrei Eşanu, Cultură şi civilizaţie medievală românească, pag.57
5
locuind printre ei, trec la credinţa lor şi făcîndu-se una cu acei valahi, primesc zisele taine de la ei,
nerespectîndu-l pe acesta (episcopul cumanilor) spre marea îngrijorare a credincioşilor şi spre nu mai
puţina scădere a credinţe creştine”.
La această scrisoare se adaugă, apoi, diferite izvoare şi dovezi arheologice, din rîndul cărora
o menţiune specifică merită bisericile de la Bîtca Doamnei, Piatra Neamţ, Rădăuţi şi din alte localităţi ale
Moldovei, cît şi crucile relicvate care dovedesc că în Moldova sec. XII-XIII au existat episcopii, preoţi şi
biserici ortodoxe în strînsă legătură cu formaţiunile politice prestatale româneşti, dintre care cele mai
cunoscute sînt cele ale berladnicilor, brodnicilor şi bolohovenilor, amintite în cronicile ruseşti în
documentele polone ale timpului8.
Cu mult timp înainte de întemeierea Moldovei, în teritoriul de la răsărit de Carpaţi existau diferite
formaţiuni politice româneşti. Astfel, “Cronica” rusească a lui Ipatie şi documentele polone pomenesc prin
secolele XII şi XIII, pe aşa numiţii “bolohoveni” (boloh este un cuvînt de origine slavă, care redă cuvîntul
blah, prin care sînt denumiţi românii în documentele latine. Ei locuiau în părţile de nord ale Moldovei şi în
sudul statului slav al Haliciului).
Izvoarele istorice îi arată trăind în sate şi oraşe, grupaţi în cnezate şi voievodate, la început
independent, dar cu timpul o parte din ele au fost încorporate în statul Halician, care la rîndul lui va fi
încorporat în statul polon în anul 1349. Documentele polone arată că în sudul statului Halician existau – în
secolele XIII-XIV sute de sate româneşti (valahe), care erau conduse de cnejii şi voievozii lor. Bolohovenii
iau parte la un şir de conflicte armate din aceste părţi, fapt care dovedeşte existenţa unei organizări militare
bine închegate. În anul 1231 cnejii bolohoveni ajută pe regele Andrei al II-lea al Ungariei în războiul său cu
Daniil Romanovici, principele Volîniei9.
Tot cronicile ruseşti amintesc – în anii 1159, 1161, şi 1174 – o altă formaţiune politică în interiorul
şi sudul Moldovei, aceea a “berladnicilor”, al cărei centru se pare că era Bîrladul. La începutul sec. al XIII-
lea anumite documente ale cancelariei regale maghiare şi bule papale pomenesc de Ţara Brodnicilor (brod
în traducere din limba slavă înseamnă vad – adică locuitori în regiunea vadurilor, rîurilor), situată în partea
de miază-zi a viitorului stat Moldova. Această formaţiune prestatală era amintită, de exemplu, în bula Papei
Grigore la IX din 1277: “…ţara vecină a brodnicilor”.
Cronicarul polon Dlugosz face amintire de “Ţara Şepeniţului”, probabil un voievodat în nordul
Moldovei. Alte cnezate şi voievodate se pare că existau în regiunea codrilor (în răsăritul Moldovei, apoi în
părţile Orheiului şi Lăpuşnei).

8
I. Ipate. Mărturiri despre răspîndirea creştinismului în Moldova pînă în sec. al XV-lea. Cuget, nr. 1-2, 1995,Chişinău, p.27-29;

9
S. Columbeanu. Cnezate şi voievodate româneşti. Bucureşti. 1973, p. 122-127;

6
 După marea invazie a tătarilor din anul 1241 teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru a rămas sub dominaţia
lor. Se cunosc şi cîteva ştiri istorico-literare despre români – sau vlahi – şi organizaţiile lor. De pildă,
misionarul franciscan Fiovanni da Pian del Carpine, în drumul lui spre curtea Hanului, în anul 1247, a
întîlnit un voievod cu numele Olaha, iar Cronica lui Thanas Tuscus amintea un conflict din 1277 între
bruteni (probabil rutenii) şi românii. În 1288 papa Nicolae IV trimetea călugări din ordinul predicatorilor în
mai multe ţări din răsărit, printre care şi în “ Ţara Vlahilor ”10.
Din punct de vedere confesional cea mai mare parte a populaţiei locale continua să adere la
creştinismul de rit ortodox. Sugestive pentru opţiunile religioase ale comunităţilor autohtone sînt
necropolele, lăcaşele de cult, cît şi unele informaţii ale izvoarelor scrise.
Organizarea bisericii româneşti la răsărit de arcul carpatic se menţinea în forme incomplet
evidenţiate, situaţie ce se datora, desigur, instabilităţii politice din regiune, cauzată de desele invazii ale
popoarelor migratoare: a pecenegilor, cumanilor, tătaro-mongolilor11.
În 1078, cumanii împreună cu pecenegii au făcut prima expediţie în peninsula Balcanică. La sfîrşitul
sec. al XI-lea, cumanii erau prezenţi în regiunile de cîmpie ale viitoarelor state Ţara Românească şi Ţara
Moldovei. Dominaţia cumană s-a prelungit pînă la marea invazie tătaro-mongolă din 1241.
Spre sfîrşitul dominaţiei lor, cumanii încep să se creştinizeze. Din Cumaniei, pentru convertirea
cumanilor (şi desigur şi a românilor cu care conveţuiau) la catolicism12.
În zona curburii exterioare a Carpaţilor, domeniile intrate sub controlul teutonilor se întindeau,
potrivit unor acte din 1222 “pînă la hotarele brodnicilor” iar în anii următori izvoarele diplomatice localizau
Cumania şi Ţara Brodnicilor în jumătatea meridională a Moldovei13.
Tătaro-mongolii, originari din Mongolia, au fost un neam de păstori, care în scurt timp vor reuşi să-şi
extindă stăpînirea de la Pacific pînă la Ural şi în Asia Mică. La 1241 după ce au înfrînt cumanii din nordul
Mării Negre o coloană a tătaro-mongolilor au trecut Carpaţii păduroşi prin pasul Verecke (Poarta Rusiei) şi
au pătruns în cîmpia panonică, alta a traversat Carpaţii prin Bucovina şi s-a îndreptat spre Transilvania. Un
alt grup a traversat longitudinal Moldova, probabil de-a lungul Prutului sau a Siretului, avînd drept primă
ţintă Episcopia cumanilor, situată în zona curburii carpaţilor14.

10
M. Păcurariu. Istoria bisericii ortodoxe române. Bucureşti. 1992, vol. I, p. 247-248;

11
V. Spinei. Moldova în sec. XI-XIV. Chişinău 1992, p. 279;

12
Istoria românilor (medievală). Chişinău – Iaşi, 1991, p. 21;

13
V. Spinei. Ultimele valuri migratoare de la nordul Mării Negre şi al Dunării de jos. Iaşi. 1996, p. 152, 215-217;

14
Istoria românilor (medievală). Chişinău – Iaşi, 1991, p. 30;

7
 În Moldova poziţiile Hoardei de Aur s-au menţionat pînă în jurul anului 1370. După cucerirea Cetăţii
Albe şi a Chiliei în 1484, turcii i-au readus pe tătari în Bugeac pentru ca în primii ani ai sec. al XVI-lea, să
formeze un tampon între aceste două cetăţi şi voievodatul Moldovei. Vreme de trei secole ei au continuat să
ocupe Cîmpia Bugeacului, de unde au fost alungaţi de trupele ţariste la începutul războiului ruso-turc din
1806-181215
Biserica ortodoxă de la răsărit de Carpaţii Orientali se afla în perioada de după marea invazie
mongolă, numai în mod indirect, sub egida confesională a înaltului for spiritual de la Constantinopol,
autoritatea patriarhului ecumenic nefiind exercitată nemijlocit, ci prin instanţele ierarhic inferioare cu sediul
în vecinătatea Moldovei. Organizarea cultului şi a instituţiilor corespunzătoare depindea, cel puţin în
jumătatea de nord a regiunii, de decizia Haliciană. În sprijinul acestei păreri au fost invocate în deosebi
unele izvoare din ultimele decenii ale sec. al XIV-lea. Dependenţa ecleziastică a Moldovei de episcopia de
Halici este limpede enunţată în două scrisori ale papei Urban V, adresate în vara anului 1370 arhiepiscopilor
şi episcopilor catolici din Praga, Breslau şi Cracovia.
Înfiinţarea episcopiei de Halici – menţionată pentru prima dată în anul 1157 – a avut loc în al doilea
sfert al sec. al XII-lea, după desprinderea cnezatului Halician de Rusia Kieveană, fiind o consecinţă pe plan
confesional a acestui eveniment politic. Prin anii 1303-1305 dieceza Haliciană a fost ridicată la rangul de
mitropolie, calitate care i-a fost retrasă în anul 1328, pentru ca să-i fie din nou redată între 1341 şi 1347.
După o nouă perioadă, cînd a figurat între eparhiile sufragane mitropoliei din Kiev, Haliciul şi-a redobîndit
scaunul mitropolitan în anul 1371, după demersurile întreprinse pe lîngă Sinodul patriarhiei din
Constantinopol de către regele Cazimir III, interesat să curme afirmarea spirituală a supuşilor săi din Rusia
de sud-est faţă de centrele mitropolitane, aflate în teritoriile controlate de principii lituanieni şi ruşi.
Subordonarea bisericii din Moldova faţă de cea Haliciană s-a accentuat şi a căpătat norme mai riguroase de
abia după constituirea statului românesc de la răsărit de Carpaţi; anexarea la regatul polonez a cnezatului de
Halici şi mai ales după ce domnii Moldovei au recunoscut suzeranitatea Poloniei.
O informaţie de o deosebită importanţă pentru viaţa creştinătăţii ortodoxe de la est de Carpaţi o
constituie scrisoarea din 14 noiembrie 1234, adresată de papa Grigore al IX-lea corigentului Bella al
Ungariei din rîndurile căruia se desprinde cu deosebită claritate, nu numai opoziţia localităţilor faţă de
încercările de prozelitism catolic, ci şi stadiul de organizare a bisericii ortodoxe moldoveneşti din acea
vreme. “După cîte am auzit – se adresa Papa principelui Bella – în episcopia Cumanilor se află nişte
popoare care se numesc walahi (Vlahi), care deşi se socotesc creştini, totuşi avînd rituri şi obiceiuri diferite
săvîrşesc fapte potrivnice acestui nume. Căci nesocotind Biserica romană (catolică), nu primesc tainele
bisericeşti de la venerabilul nostru frate, Episcopul Cumanilor, care e în fruntea diecezei de acolo, ci de la

15
V.Spinei. Ultimele valuri migratoare de la nordul Mării Negre şi al Dunării de jos. Iaşi. 1996, p. 235;

8
oarecare “pseudoepiscopi”, care ţin de ritul grecilor (ortodocşi). Şi unii din regatul Ungariei, atît unguri,
cît şi teutoni (germani) şi alţi drept-credincioşi locuind printre ei trec la credinţa lor, şi făcîndu-se una cu
acei valahi, primesc zisele taine de la ei, nesocotindu-l pe acesta (episcopul cumanilor) spre marea
indignare a credincioşilor catolici şi spre nu numai puţină scădere a credinţei creştine”16.
Scrisoarea papală demonstrează clar existenţa la est de Carpaţi a unor numeroşi episcopi ortodocşi,
care se aflau desigur în fruntea unor comunităţi religioase, temeinic organizate şi constituite în număr relativ
mare, de vreme ce puteau ameninţa opera de catolicizare întreprinsă de papalitate şi regatul maghiar.
În legătură cu organizarea bisericii ortodoxe în regiunile de la est de Carpaţi, se presupune, că în a
doua jumătate a sec. al XII-lea şi în prima jumătate a sec. al XIII-lea, ca urmare a creării Episcopiei de la
Halici, regiunile din partea de nord a Moldovei ar fi depins de această instituţie, situaţie care, credem că nu a
putut fi posibilă (decît mai tîrziu) atîta timp cît la 1234 în Moldova existau episcopi de sinestătători,
nerezultînd, după cîte se ştie, din nici un document, subordonarea lor eventual unei dieceze străine.
Important este faptul că în cursul veacurilor XII-XIV, Patriarhia din Constantinopol a continuat
permanent să-şi exercite autoritatea canonică în regiunile de la est de Carpaţi indirect, prin episcopiile de la
Vicina, Tîrnova, Cetatea Albă sau Halici, constatare menită să evidenţieze eforturile forurilor ecleziastice
bizantine de a păstra şi întări în virtutea unor vechi tradiţii ortodoxismul în această parte a Europei de Sud-
est.
O atare activitate de apărare a ortodoxismului, mai ales către sfîrşitul sec. al XIII-lea şi în prima
jumătate a secolului următor, se impunea un mod cu totul excepţional cu atît mai mult cu cît în noile condiţii
politice, apărute la est de Carpaţi, este reluată ofensiva de răspîndire a catolicismului, paralel cu încercările
statului maghiar de a-şi extinde dominaţia în aceste ţinuturi17.
Spre sfîrşitul sec. al XIII-lea şi începutul sec. al XIV-lea se constată o înviorare a vieţii economice în
mai toate regiunile locuite de români. Oficialităţile maghiare au trimis cancelariei papale în anii 1314, 1319,
1325,1327 şi 1334 informaţii ample despre schizmaticii şi ereticii tătarii de la est de Carpaţi, care făceau
incursiuni în regat şi-i îndemnau pe românii din Transilvania să se răscoale.
Acţiunile ofensive de la est de Carpaţi din anii 1314 şi 1334 împotriva feudalilor maghiari, indică
forţa de care dispuneau. Atacînd ,primii români au urmărit să deruteze pe feudalii maghiari de la planurile
lor iniţiale, obligîndu-i să le amîne. Misionarii şi personalul bisericii romano-catolice au depus eforturi,
apelînd şi la aparatul de stat maghiar ca să poată încasa contribuţii exagerat de mari în bani şi în dijme de la

16
R. Constantinescu. Din istoria bisericii Române. În studii şi materiale de istorie medie. 1973, vol. 6, p. 186-189;

17
Dan Teodor. Creştinismul la Est de Carpaţi de la origini pînă în sec. al XIV-lea. Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
Iaşi. 1991, p. 63-70;

9
noii convertiţi. Lăcomia clerului romano-catolic cauza grave nemulţumiri în rîndul populaţiei. Regii
maghiari s-au văzut nevoiţi să intervină pe lîngă papă ca să tempereze zelul misionarilor săi.
La 8 mai 1328 papa Ioan al XXII-lea îşi sfătuieşte misionarii să nu pretindă “dijmele întregi de la
noii convertiţi, fie cumani, români sau foşti credincioşi pentru că aceştea, neobişnuiţi cu asemenea
contribuţii, susţineau că sînt îndemnaţi să treacă la catolicism doar pentru a nu li se lua bunurile”.
Înainte de 17 ianuarie 1339 regele Carol Robert îl informase pe Papa Benedit al IX-lea că era obligat
să ducă lupte continuii cu “păgînii şi schismaticii” din regiunile est-carpatice, din care cauză avea puţine
clipe de răgaz. Mai recalcitanţi păreau “schismaticii” care părăsiseră biserica catolică. Carol Robert se
referea direct la locuitorii de la est de Carpaţi, convertiţi cu forţa la catolicism, care după desfiinţarea
episcopiei cumanilor şi alungarea clerului catolic, reveniseră la ortodoxism.
La mijlocul sec. al XIV-lea, la est de Carpaţi biserica, instituţiile de bază a oricărei formaţiuni statale
de tip feudal, depăşise stagiul primitiv de organizare, viaţa religioasă fiind nemijlocit legată de formele de
stat feudale pe care le-a sprijinit. Potrivit concepţiei şi realităţilor timpului nici un şef de formaţiune politică
locală nu se putea dispersa de sprijinul bisericii. Nu avem informaţii despre organizarea Bisericii ortodoxe
din regiunile est-carpatice, înainte de sec. al XIII-lea18.
Nuclee statornice de etnie şi civilizaţie românească, cu străvechi şi puternice rădăcini în aceste
mănoase pămînturi, cnezatele timpurii de la est de Carpaţi vor alcătui baza temeinică de pe care se va forma
şi consolida statul feudal al Moldovei. Continuitatea neîntreruptă a locuitorilor acestor meleaguri, trăinicia
organizării social-economice a cnezatelor din Moldova vor oferi, în veacurile următoare, statului nou creat
puterea şi iscusinţa necesară de a se consolida temeinic şi de a rezista neclintit de-a lungul veacurilor19.
Întemeierea Moldovei este rodul unei aşa-zise „descălecări” a unui conducător venit de peste munţi
în secolul al XIV-lea, voievodul Bogdan. Ca şi în cazul Ţarii Româneşti, naşterea statului moldovean este
strâns legată de înfiinţarea unei mitropolii ortodoxe, chiar dacă de data aceasta domnitorul şi boierii au avut
de înfruntat mai multe oprelişti înainte de a obţine recunoaşterea Mitropoliei din partea Patriarhiei din
Constantinopol. Strădaniile lor au fost încununate printr-o victorie de mare însemnătate pentru afirmarea
identităţii tânărului stat.

18
N. Grigoraş. Românii la Est de Carpaţi şi organizarea lor pînă la întemeierea statului românesc al Moldovei. Cercetări
istorice. Iaşi. 1977, vol. 8, p. 267-285;

19
Dan. Gh. Teodor. Un cnezat românesc la Est de Carpaţi în veacurile IX-XI. Anuarul Institutului de Istorie şi
arheologie. A. D. Xenopol. Iaşi. 1983 XX.

10
 Concluzii

Câteva concluzii se impun de la sine. Mărturiile literare şi arheologice demonstrează persistenţa

românilor pe teritoriul strămoşesc. Până în secolul al X–lea – reflectează unii istorici şi teologi – serviciile
religioase se vor fi oficiat în latină, protoromână sau română; Cele mai bune argumente de care se folosesc
istoricii sunt însă cele lingvistice. Cei mai mulţi termeni din mediul bisericesc provin din limba
latină: basilica (biserică), crux (cruce), ara (altar), presbyter (preot), angelus(înger), baptisare (botez), mon
umentum (mormânt), cantare (cântare), christianus (creştin), sanctus(sânt/sfânt), DomineDeus (Dumnezeu).
Acest fapt demonstrează caracterul latin şi occidental al creştinismului românesc. Cu toate acestea există şi
cuvinte împrumutate din limba slavonă cum ar fi Rusalka (Rusalii), duhu(duh) şi jadu (iad). La slavi, pentru
"a boteza" se foloseste "a crestina"; nu au cuvant derivat din latinescul baptesium.

11
 Bibliogarafie
1. S. Columbeanu. Cnezate şi voievodate româneşti. Bucureşti. 1973;
2. R. Constantinescu. Din istoria bisericii Române. În studii şi materiale de istorie medie. 1973, vol.6
3. N. Grigoraş. Românii la Est de Carpaţi şi organizarea lor pînă la întemeierea statului românesc al
Moldovei. Cercetări istorice. Iaşi. 1977, vol. 8
4. Eşanu, Cultură şi civilizaţie medievală românească, Chişinău 1996;
5. N.Iorga-Istoria-bisericii-romaneşti-şi-a-vieţii-religioase-a-romanilor-vol-I,Tipografia Neamului
românesc 1908;
6. Ipate. Mărturiri despre răspîndirea creştinismului în Moldova pînă în sec. al XV-lea. Cuget, nr. 1-
2, 1995,Chişinău;
7. M. Păcurariu. Istoria bisericii ortodoxe române. Bucureşti. 1992, vol. I;
8. V. Spinei. Moldova în sec. XI-XIV. Chişinău 1992;
9. V. Spinei. Ultimele valuri migratoare de la nordul Mării Negre şi al Dunării de jos. Iaşi. 1996,
10. Octavian Liviu Şovan, Zorile creştinismului în nord-estul Moldovei - repere arheologice(l). În
Forum cultural Anul V, nr.3, septembrie 2005 (18)
11. Dan Teodor. Creştinismul la Est de Carpaţi de la origini pînă în sec. al XIV-lea. Editura
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Iaşi. 1991
12. Dan. Gh. Teodor. Un cnezat românesc la Est de Carpaţi în veacurile IX-XI. Anuarul Institutului de
Istorie şi arheologie. A. D. Xenopol. Iaşi. 1983 XX.
13. N. Zugravu, Fontes historiae daco-romanae christianitatis, izvoarele istoriei creştinismului
românesc- Iaşi 2008
14. N: Zugravu. Geneza creştinismului popular al românilor. Bucureşti, 1977;
15. http://revistateologica.ro/vechi/pdf/9%20carstea.pdf- accesat la data de 25.20.2018
16. http://patriarhia.ro/ii-biserica-romaneasca-in-secolele-vii-xi-154.html- accesat la data de
26.20.2018.
17. Istoria românilor (medievală). Chişinău – Iaşi, 1991

12
Cuprins
Introducere ......................................................................................................................................................... 1

1. ETAPA ÎNTÂI (Sec. I – VII) Originea „apostolică” a creştinismului din spaţiul românesc ..................... 2

2. ETAPA A DOUA (Sec. VIII-până la constituirea Mitropoliei Moldovei) ................................................ 5

Bibliogarafie .................................................................................................................................................... 12

13